QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate administratie

Controlul Parlamentului asupra administratiei publice








Controlul Parlamentului asupra administratiei publice



Controlul puterii legislative asupra celei executive reprezinta o forma a verificarii de stat exercitate asupra acestui sistem de autoritati publice alaturata controlului judiciar si controlului administrativ, acesta din urma realizat asupra propriului sistem de organe executive.


§ 1. Notiunea controlului parlamentar




Conform Constitutiei - art. 58 (1, 2) - Parlamentul este organul reprezentativ suprem al natiunii si unica autoritate legiuitoare a tarii prin intermediul careia se exercita suveranitatea nationala - art. 2 (l) - Guvernul este autoritatea publica a puterii executive[1] ce exercita conducerea generala a administratiei publice potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament . De asemenea, organul legislativ este cel care aproba componenta Guvernului, prin votul sau de incredere, si il desarcineaza prin motiunea de cenzura. In sfarsit, Constitutia, in capitolul (IV) privind raporturile Parlamentului cu Guvernul, consacra expres controlul legislativ asupra acestuia din urma cat si asupra celorlalte autoritati ale administratiei publice (art. 110).

Din ansamblul acestor prevederi rezulta ca baza reprezentativa a puterii legislative - care de altfel ii confera rolul hotarator si in formarea sau revocarea guvernului - precum si consacrarea expresa a dreptului de control al Parlamentului asupra executivului constituie fundamentul politico-juridic care confera, permite si justifica exercitarea verificarii legislative asupra administratiei publice. Avand in vedere forta juridica si sfera sa de actiune verificarea legislativa se prezinta ca un control general ce cuprinde intregul sistem al autoritatilor administratiei publice, incepand cu Guvernul si continuand cu toate celelalte autoritati-centrale, teritoriale si locale din subordonarea lui. Desi asupra administratiei se exercita si alte forme de verificare, inclusiv statala sau publica, totusi controlul parlamentar are o serie de caracteristici proprii care-i confera o anumita specificitate intre celelalte forme de verificare.


§ 2. Caracteristicile controlului parlamentar

a. Controlul legislativ se exercita asupra tuturor autoritatilor administrative, centrale, teritoriale si locale, indiferent de locul si de modul de subordonare in ierarhia administrativa, neexistand organ executiv exclus de la aceasta verificare cu exceptia autoritatilor executive cu activitate jurisdictionala, a caror atributii deosebit de specifice - prin obiect si procedura de infaptuire - vizeaza solutionarea unui conflict generat de incalcarea legii sau de vatamarea unui drept subiectiv ceea ce excede competentei legislative.

b. Controlul parlamentar cuprinde intreaga activitate executiva incluzand toate formele concrete ale acesteia, atat cele juridice (acte si fapte), cat si pe cele nejuridice (acte politice si operatiuni tehnico-materiale), cu exceptia actelor administrative jurisdictionale (rezultand din solutionarea cu putere de adevar legal a unei incalcari de lege), precum si a acelor acte administrative determinate asupra carora se desfasoara o verificare jurisdictionala speciala infaptuita de organe executive avand asemenea atributii (de pilda actele de restituire a cererilor, brevete de inventie) sau aflate in curs de solutionare in fata instantelor judecatoresti.

c. Controlul parlamentar constituie o verificare de drept asupra intregii administratii si a componentelor sale structurale rezultand din principii constitutionale, netrebuind sa existe (ca in cazul altor forme de verificare a executivului) anumite reglementari legale exprese care sa prevada conditiile sau cazurile in care se exercita, derivand din cadrul juridic general al raporturilor dintre Parlament si Guvern uneori existand si imputerniciri legislative speciale (pentru comisiile de ancheta).

d. Controlul parlamentar este complet in sensul ca poate viza atat legalitatea cat si oportunitatea actiunilor si masurilor verificate deosebindu-se in acest sens de controlul judecatoresc (limitat doar la aspectele de legalitate a actelor si faptelor administrative, cu excluderea, de regula, a actelor normative ca si a considerentelor de oportunitate sau de actualitate).

e. Controlul parlamentar este, de regula[3], ulterior adoptarii sau realizarii masurilor executive, intocmai ca si cel judiciar, fiind expresia recunoasterii autonomiei functionale a administratiei publice.

f. Controlul legislativ poate fi atat general cat si special vizand fie ansamblul autoritatilor si activitatilor executive, fie un anumit nivel ierarhic, fie o anumita latura a acestuia, dintr-o ramura sau domeniu de activitate ori cu privire la anumite acte sau fapte determinate.

g. Controlul parlamentar este direct sub aspectul modalitatilor sale de realizare fiind infaptuit de autoritatea legislativa, prin diferite cai, dar fara ca sa existe o interpunere a altor autoritati fata de subiectul supus verificarii.

h. Controlul legislativ nu reprezinta o verificare de plina jurisdictie, asa cum este cazul altor forme de verificare administrativa sau judiciara, deoarece Parlamentul nu are posibilitatea efectiva sa dispuna, in urma realizarii lui, masuri pe care executivul verificat sa fie obligat sa le indeplineasca.

i. Controlul parlamentar nu este exclusiv deoarece si alte categorii de autoritati ale statului (Presedintele Republicii, justitia si chiar unele organe executive) verifica activitatea administratiei, motiv pentru care el se alatura si se completeaza cu celelalte forme de verificare constituind o importanta componenta in realizarea separatiei si, mai ales, a echilibrului intre puterile statului de drept.

§ 3. Caile de infaptuire a controlului parlamentar[4]

Verificarea parlamentara se poate infaptui fie de plenul camerelor legislative, fie prin intermediul comisiilor parlamentare, fie chiar prin intermediul parlamentarilor luati in mod individual.

a. In plenul lor, in cadrul sedintelor, camerele (Camera Deputatilor si Senatul) ori ambele adunari reunite in sedinta comuna pot cere diverse informatii si documente Guvernului, pot audia rapoarte, informari ori raspunsuri prezentate de conducatorii ori reprezentantii autoritatilor executive, inclusiv rapoarte sau avize ale comisiilor parlamentare intocmite in legatura cu anumite aspecte ale activitatii executive.

b. Comisiile parlamentare sunt proprii organe de lucru alese de camere sau organe ale acestora, alcatuite din deputati sau (si) senatori infiintate in scopul indeplinirii insarcinarilor ce le sunt incredintate in vederea pregatirii lucrarilor adunarii legislative[5]. Comisiile sunt permanente si temporare. Comisiile permanente se aleg pe toata durata legislaturii pe diverse domenii (economic, buget si finante, industrie si servicii, politica externa, etc.). Comisiile temporare se aleg pentru o perioada limitata de timp si cu un scop strict determinat. Ele pot fi comisii speciale, avand obiective anume stabilite prin hotararea de infiintare, comisii de ancheta si comisii de mediere a diferendelor ivite intre cele doua camere pe marginea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative.

c. Deputatii si senatorii luati in mod individual pot pune, in cadrul sedintelor  camerelor la care participa, intrebari si adresa interpelari executivului, respectiv Guvernului sau oricaruia dintre membrii acestuia. De asemenea, in vederea pregatirii dezbaterilor parlamentare, a intrebarilor si interpelarilor, parlamentarii au dreptul sa ceara si sa obtina informatiile necesare de la orice autoritate de stat.


§ 4. Procedura controlului parlamentar

a. In plenul camerelor sau in sedinta lor comuna autoritatea legislativa efectueaza verificarea puterii executive dupa procedura specifica sedintelor sale de lucru din cadrul sesiunii asa cum este ea reglementata prin regulamentele proprii. Membrii Guvernului au acces la lucrarile Parlamentului, iar daca li se solicita prezenta, participarea lor este obligatorie. Se audiaza informarile si rapoartele prezentate de executiv si de comisiile parlamentare, au loc dezbateri pe marginea lor, iar daca este cazul se aproba sau se respinge informarea prezentata, putandu-se adopta o hotarare
intr-o anumita problema sau o motiune simpla.

b. Comisiile parlamentare isi desfasoara activitatea in sedinte la care pot invita reprezentanti ai Guvernului, ministrii, inclusiv persoane interesate, specialisti din partea unor autoritati care pot fi ascultati. Activitatea de verificare se poate desfasura la sediul organului controlat, la sediul autoritatii legislative si se poate declansa din initiativa proprie, inclusiv la sesizarea Parlamentului, fie la sesizarea unor terti adresata comisiei sau Parlamentului. In cazul actiunilor de ancheta privitoare la activitatile Guvernului prezenta la audieri este obligatorie, pot fi citati si audiati martori, se pot efectua expertize, se pot prezenta si preda obiecte, inscrisuri, iar marturia mincinoasa se sanctioneaza potrivit legii[6], Guvernul si celelalte autoritati administrative sunt obligate sa prezinte informatiile si documentele solicitate. Pe marginea problematicii dezbatute se redacteaza un raport sau un aviz ce urmeaza a fi prezentat, dupa caz, plenului camerei sau in sedinta comuna a legislativului. Se pot initia sau se pot face propuneri de acte normative ce reglementeaza problemele ridicate in activitatea autoritatii executive analizate. Toate aceste masuri sunt hotarate de catre comisie cu votul majoritatii membrilor care o compun.

c. Parlamentarii pot adresa oral intrebari, adica solicitari prin care se cere unor autoritati sa raspunda daca un fapt este adevarat sau daca o informatie este exacta, daca Guvernul intelege sa comunice camerei acte sau anumite informatii solicitate, ori daca are intentia de a lua o hotarare intr-o anumita problema. Cei intrebati vor raspunde imediat, oral sau in scris, in functie de solicitare, sau pot declara ca vor prezenta raspunsuri in zilele urmatoare.

Interpelarile se fac in scris aratandu-se obiectul lor si constau dintr-o solicitare adresata Guvernului de catre un grup parlamentar prin care se cer explicatii asupra politicii executivului in probleme interne sau externe. Ele se citesc in sedinta publica de catre presedintele grupului parlamentar si se transmit presedintelui camerei. Raspunsului este obligatoriu de dat fie imediat fie in zilele urmatoare. Discutiile se incheie, daca camera considera aceasta necesar, printr-o hotarare adoptata in problema ridicata prin intrebare sau printr-o motiune simpla in cazul interpelarii.


§ 5. Efectele controlului parlamentar

Pozitia si competenta organului legislativ determina ca in exercitarea dreptului de control al acestuia asupra autoritatilor executive, inclusiv Guvern, cel dintai sa dispuna de o gama larga de masuri ce se pot lua fata de administratie, chiar daca acestea nu includ dreptul de anulare, de modificare ori de suspendare a actelor juridice administrative sau de sanctionare a functionarilor vinovati de abaterile constatate, parlamentul neavand administratia in subordine si neputand sa i se substituie in atributii.

In acest sens aratam urmatoarele:

- in ipoteza delegarii legislative - prin care Parlamentul abiliteaza Guvernul sa adopte ordonante in domenii rezervate legii ordinare si care nu fac obiectul legilor organice - nerespectarea termenului de supunere spre aprobare parlamentara a acestor acte atrage incetarea efectelor lor, iar atunci cand le verifica Parlamentul are atributul de a aproba sau de a respinge ordonantele[7];



- in cazul tratatelor internationale, a acordurilor, conventiilor si a altor acte de acest gen incheiate de executiv, Parlamentul exercita controlul asupra administratiei cu ocazia supunerii lor spre ratificarea acestuia, putand refuza ratificarea sau denunta actele astfel incheiate[8];

- in cazul dezbaterii in Senat a raportului comisiei parlamentare daca se releva existenta unei abateri grave in activitatea unui membru al Guvernului Senatul poate cere primului ministru destituirea acestuia[9];

- in ipoteza in care dezbaterile asupra raportului comisiei parlamentare dezvaluie abuzuri si ilegalitati in activitatea Guvernului Camera Deputatilor si Senatului in sedinta comuna pot retrage increderea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor[10].


§ 6. Avocatul poporului[11]

O forma speciala de verificare a respectarii legii in stransa legatura cu drepturile si libertatile cetatenesti se realizeaza prin Avocatul poporului. Acesta este numit de Parlament pe o durata de 5 ani iar organizarea si functionarea lui ca institutie se stabileste prin lege organica.

Avocatul poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si in libertatile lor in limitele stabilite de lege. Autoritatile publice sunt obligate sa-i asigure sprijinul necesar in exercitarea atributiilor sale.

Avocatul poporului prezinta celor doua camere anual rapoarte sau ori de cate ori este solicitat de catre acestea. Rapoartele pot contine recomandari privind legislatia sau masuri de alta natura pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenilor.

6.1 Caracteristicile activitatii avocatului poporului

Pornind de la reglementarea legala a institutiei avocatului poporului configurata de Constitutie (art. 58, 60) precum si de legea organica[12] in materie (art. 2) - conform carora acesta este o autoritate publica autonoma si independenta fata de orice alta autoritate publica, nefiind obligat sa se supuna instructiunilor sau dispozitiilor care l-ar afecta in acest sens, dar si fara sa se poata, la randul sau, substitui, in exercitarea atributiilor sale autoritatilor publice - rezulta pozitia sa cu totul distincta in sistemul autoritatilor publice din tara noastra.

In primul rand, activitatea avocatului poporului are drept scop apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor, asa cum sunt formulate de Constitutie si de legislatia in vigoare intemeiata pe ea, iar nu simple interese, fie ele chiar legitime apartinand acestora.

In al doilea rand, aceasta aparare se exercita in legatura cu raporturile dintre cetateni si autoritatile publice, cu precadere cele administrative, iar in acest din urma caz indiferent de nivelul lor (ierarhic), de modul de organizare (national sau central, teritorial sau local), de competenta exercitata (generala sau speciala), de modul lor de alcatuire (alese sau numite) ori de durata functionarii acestora (permanente sau temporare).

In al treilea rand, activitatea de verificare a modului de respectare a drepturilor si libertatilor cetatenesti are ca obiect doar acte si fapte de putere ale autoritatilor, iar nu actiuni de drept privat ale acestora, cu conditia ca ele sa fie ilegale, nu neoportune sau cu caracter politic.

In al patrulea rand, prin exercitarea acestei aparari avocatul poporului nu poate obliga autoritatile publice la luarea masurilor necesare restabilirii legalitatii incalcate si nici nu se poate substitui in atributiile acestora, emitand masura legala solicitata ori anuland-o pe cea ilegala.

In al cincilea rand, ca regula generala, activitatea avocatului poporului are un caracter public, cu exceptia situatiilor de confidentialitate instituite la cerere sau din motive intemeiate.

In al saselea rand, activitatea acestuia se desfasoara sub control parlamentar, existand obligatia prezentarii de rapoarte forului legislativ.


Conditii de fond ale activitatii de verificare a respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti

In primul rand, trebuie sa existe o incalcare a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Prima precizare are in vedere faptul ca, cel putin in raport cu administratia, referirea legala (art. 13 lit. b) are un caracter mai restrictiv, limitata la drepturi si libertati fundamentale[13] (in mod diferit de sensul larg atribuit de art. 1 alin. 1 din Legea organica) adica cetatenesti, iar nu alte categorii de drepturi avand o alta natura juridica (de pilda, civila, comerciala, administrativa, etc.).

Desigur, in masura in care un drept de natura constitutionala se reflecta si in alte ramuri de drept[14] el poate forma obiectul activitatii de investigare din partea avocatului poporului.

Cea de-a doua precizare se refera la imprejurarea ca incalcarea desi vizeaza un drept cetatenesc - cu excluderea drepturilor persoanelor juridice nationale sau straine, ori alte subiecte colective de drept - dreptul lezat poate sa apartina si altor persoane fizice, decat cetatenii romani, respectiv straini, cu sau fara alta cetatenie (desigur vatamati prin activitatea autoritatilor romane), din moment ce cererile in aceasta materie adresate avocatului poporului pot proveni de la orice persoana fizica, fara deosebire de cetatenie (art. 14 alin. 2 din Legea organica), fiind de notorietate faptul ca prin consacrarea constitutionala a drepturilor si libertatilor fundamentale sunt aparati, in egala masura toti indivizii umani, foarte putine prerogative revenind in mod specific doar conditiei de cetatean[15].

Cea de-a treia precizare vizeaza starea de lezare a subiectului prin incalcarea drepturilor sau libertatilor constand din nerecunoasterea sau negarea dreptului ori a libertatii, impiedicarea sau restrangerea exercitiului lor[16] in mod abuziv, ceea ce determina o stare de vatamare, indiferent ca ea poate fi sau nu comensurata patrimonial sau evaluata pecuniar ori ar putea da nastere la formularea unor pretentii vizand daune morale.

In al doilea rand, lezarea trebuie produsa de autoritatile administratiei publice.

Prima precizare se refera la continutul acestei notiuni[17] in care sens avem in vedere atat autoritatea propriu-zisa cat si functionarii ei, de conducere sau de executie, de decizie sau auxiliari, exercitand o functie publica de autoritate.

Cea de-a doua precizare vizeaza sfera aceleasi notiuni care cuprinde atat autoritatile executive cat si institutiile publice exercitand o autoritate prin conducerile lor (scoala, spital, etc.) precum si oricare dintre serviciile publice deconcentrate aflate sub autoritatea administratiei publice (art. 21 alin. 2), inclusiv regiile autonome (art. 26), de nivel national sau local, cu excluderea oricaror alte forme institutionalizate apartinand sau dependente de cele de mai sus, de genul societatilor comerciale, cu capital integral sau majoritar de stat, organizatii sau forme asociative, fundatii sau asezaminte create de autoritati sau de institutii apartinand acestora.

In al treilea rand, incalcarea drepturilor si libertatilor trebuie savarsita prin acte si fapte de autoritate cu caracter ilegal ale administratiei, deci prin atitudini sau conduite culpabile si vatamatoare ale executivului.

Prima precizare vizeaza natura actiunilor sau inactiunilor executive vatamatoare care trebuie sa fie de drept public sau de autoritate, iar nu de drept privat, fiind acte si fapte administrative, nu de natura civila, comerciala, etc.

Cea de-a doua precizare se refera la faptul ca legiuitorul a exclus ideea vatamarii prin acte si fapte legale, pretinzand caracterul ilegal al acestora, din moment ce, prin recomandarile sale, avocatul poporului sesizeaza autoritatile asupra ilegalitatii actelor si faptelor administrative (art. 20 alin. 2 teza-I, art. 24, alin. l), legiuitorul[18] asimiland actelor ilegale, tacerea administratiei (fata de solicitarea adresata) precum si emiterea tardiva de catre ea a actelor solicitate (art. 20 alin. 2 teza II), petitionarul trebuind sa dovedeasca intarzierea sau refuzul administratiei publice de a solutiona legal cererea (art. 15 alin. 1 teza II).



Rezulta implicit ca legiuitorul a urmarit sa stabileasca un raport de cauzalitate intre atitudinea ilicita a administratiei si rezultatul vatamarilor constand din incalcarea dreptului sau a libertatii cetatenesti. De aici si concluzia fireasca privind necompetenta avocatului poporului in materia analizata atunci cand actele sau faptele au un caracter legal, chiar daca s-a produs o vatamare a drepturilor.

In al patrulea rand, actele si faptele relevate cu care este sesizat nu trebuie sa se fi produs cu mai mult de un an ori  sa nu treaca de un an fata de data la care persoana in cauza a luat la cunostinta de ele (art. 15 alin. 2 teza II, modificat prin Legea nr.181/2002), in caz contrar cererea petentului trebuind respinsa motivat, pentru tardivitate.

In al cincilea rand, pentru a putea fi primite spre solutionare cererile nu trebuie sa vizeze actele Camerei Deputatilor, Senatului sau Parlamentului, actele si faptele deputatilor si senatorilor, ale Presedintelui Romaniei si ale Guvernului, precum si ale Curtii Constitutionale, ale presedintelui Consiliului Legislativ si ale autoritatii judecatoresti (art. 15 alin. 4), toate aceste cazuri fiind tot atatea fine de neprimire a petitiilor de catre avocatul poporului care trebuie sa le respinga ca inadmisibile.

Daca avocatul poporului constata ca solutionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenta autoritatii judecatoresti el va sesiza, dupa caz, Ministerul Justitiei, Ministerul Public, presedintele instantei de judecata, potrivit competentei acestora, care sunt obligati sa-i comunice masurile luate (art. 18 modificat prin Legea nr. 181/2002).


6.3. Conditiile de forma ale activitatii de verificare desfasurate de avocatul poporului

In primul rand, trebuie sa existe fie o sesizare adresata avocatului sau actiunea poate fi declansata din oficiu (art. 14 alin. 1).

Cererea se formuleaza in nume propriu, de catre persoana lezata (art. 15 alin. l teza I).

Sub aspect terminologic legiuitorul nu a fost consecvent intrucat, desi utilizeaza frecvent notiunea de „cerere”, mai intrebuinteaza si notiunea de „plangere” (art. 15 alin. 2 teza I, art.19 alin. 1, art. 22 alin. 1) desi apreciem ca notiunile de „plangere” sau de „reclamatie” ar fi fost mai exacte, desemnand forme ale dreptului de petitionare exprimand pretentia de restabilire a unui drept incalcat, iar nu de satisfacere a unui drept in curs de conturare[20] sau preexistent.

In al doilea rand, petentul trebuie sa dovedeasca ilegalitatea comisa de autoritatea publica si care a determinat vatamarea drepturilor sale.

Prima precizare se refera la faptul ca legea instituie expres o atare obligatie numai in cazul intarzierii sau a refuzului administratiei publice in solutionarea legala a cererii initiale (art.15 alin. l), neimpunand-o in cazul actelor ilegale desi asimileaza cele doua fapte cu manifestarea ilegala de vointa a autoritatii executive (art. 20 alin. 2 teza II), apreciind probabil in cazul faptelor ca fiind necesara clarificarea procedurala prealabila a termenului legal in care administratia trebuie sa raspunda petentului si, in functie de atitudinea, expresa (in caz de refuz) sau tacita (in caz de intarziere) a autoritatilor, urmand sa fie declansata competenta de verificare a avocatului poporului.

Cea de-a doua precizare vizeaza faptul ca in cazul actelor administrative ilegalitatea e prezumata si se deduce din vatamarea dreptului sau libertatii incalcate, acestea din urma trebuind a fi dovedite.

In al treilea rand. avocatul poporului primeste si decide asupra cererilor care i-au fost adresate (art. 13 lit. b) urmarind rezolvarea lor legala (art. 13 lit. c).

Prima precizare se refera la faptul ca el poate decide in sensul respingerii motivate a cererilor nefondate sau poate cere date suplimentare (art. 14 alin. 3) daca i se par necesare fata de modul initial de formulare al cererii.

Tot respingere se va decide si in cazul exceptiilor de necompetenta instituite de lege (art. 14 alin. 4) cand motivarea se va face pe considerente de inadmisibilitate.

A doua precizare vizeaza decizia avocatului de a se trece la solutionarea cererii, urmarindu-se rezolvarea ei legala (art. 13 lit. c), in care sens:

a.      se pot solicita autoritatilor administratiei publice informatii sau documente necesare anchetei intreprinse (art. 21 alin l teza I), iar acestea sunt obligate sa comunice sau sa le puna la dispozitie, in conditiile legii, inclusiv actele pe care le detin in legatura cu cererile adresate avocatului poporului acordandu-i tot sprijinul (art. 3);

b.     se pot audia si lua declaratii de la conducatorii autoritatilor si de la orice functionar care poate da informatii necesare solutionarii cererii (art. 21 alin l teza II);

c.      avocatul poporului are acces la documentele secrete detinute de autoritatile publice, in masura in care le considera necesare pentru solutionarea plangerii (art. 19 alin. l).

In sfarsit, prin „rezolvarea legala a cererii” primite de avocatul poporului nu se intelege atributul de decizie fata de ilegalitatea cu care a fost sesizat, ci demersul procedural intreprins pe langa autoritatea in culpa, deoarece rezolvarea efectiva, in sensul luarii masurilor administrative corespunzatoare, revine autoritatilor sesizate, la randul lor, de catre avocat.


6.4. Solutiile dispuse de avocatul poporului

Indiferent de solutia dispusa de avocat, in toate situatiile se va aduce la cunostinta petentului rezultatul cercetarii intreprinse in urma cererii (art. 25 alin. l), indiferent ca o admite sau o respinge, dupa cum este sau nu intemeiata (art. 22 alin. l).

In cazul admiterii ei avocatul va putea:

a.      cere autoritatii administratiei publice care a incalcat drepturile persoanei in cauza incetarea incalcarii drepturilor sau libertatilor (art. 13 lit. c) cerand in scris reformarea sau revocarea actului administrativ (art. 22 alin. 1 teza II). repunerea in drepturi (art. 13 lit. c) ori in situatia anterioara (art. 22 alin. l teza ultima) a petitionarului si repararea pagubelor produse;

b.     sesiza Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administratiei publice sau al prefectilor (art. 24 alin. l), iar in caz de neadoptare de catre Guvern, in termen de cel mult 20 de zile, a masurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate, va fi sesizat parlamentul (art. 24 alin. 2);

c.      prezinta rapoarte presedintilor celor doua camere sau, dupa caz, primului ministru, cuprinzand constatarile prilejuite de cercetarile intreprinse daca evidentiaza lacune legislative sau cazuri grave de coruptie ori de nerespectare a legilor (art. 25 alin. 2);

d.     emite recomandari, in exercitarea atributiilor sale, sesizand autoritatile administratiei publice asupra ilegalitatilor actelor sau faptelor administrative care nu pot fi supuse controlului parlamentar si celui judecatoresc (art. 20);

e.      prezinta, in sedinta comuna a celor doua camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora, cuprinzand informatii privind activitatea institutiei Avocatului Poporului, precum si recomandari vizand modificarea legislatiei sau masuri de alta natura pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenilor.

Efectele cererii formulate de avocatul poporului, atunci cand constata ca plangerea persoanei lezate este intemeiata, constau in obligativitatea autoritatilor administratiei publice de a lua, de indata, masurile necesare pentru inlaturarea ilegalitatii constatate, repararea pagubelor si inlaturarea cauzelor care au generat sau favorizat incalcarea drepturilor persoanelor lezate si in obligativitatea informarii acestuia despre masurile intreprinse (art. 22 alin. 2).

In cazul in care autoritatea administratiei publice sau functionarul public nu inlatura in termen de 30 de zile, de la data sesizarii, ilegalitatile comise, avocatul poporului se adreseaza autoritatilor administratiei publice ierarhic superioare care sunt datoare sa-i comunice, in termen de cel mult 45 de zile, masurile luate (art. 23 alin. 1). Sesizarea se poate introduce pe treapta ierarhica, pana la Guvern, iar daca nici aici nu se obtine rezolvarea, se va sesiza parlamentul (art. 24 alin. 1 teza I).

Daca autoritatea centrala nu este in subordinea Guvernului (de pilda, cazul Bancii Nationale a Romaniei, Serviciului Roman de Informatii, etc.) se va sesiza parlamentul despre ilegalitatile constatate in activitatea ei ori a serviciilor din subordine.



Daca autoritatea publica sau functionarul public apartin administratiei publice locale, avocatul poporului se va adresa prefectului, care are la dispozitie un nou termen de 45 de zile pentru solutionare, termen ce curge de la data depunerii cererii la acesta.

Consideram ca prefectul in exercitarea dreptului sau de control general de legalitate asupra administratiei publice locale va sesiza organul local sau judetean, in vederea restabilirii legalitatii, iar in caz de nesolutionare favorabila din partea celui sesizat, prefectul va utiliza calea contenciosului administrativ in justitie conform Constitutiei si Legii privind administratia publica locala.

In sfarsit, in cazul sesizarii Curtii Constitutionale cu exceptia de neconstitutionalitate a legilor si ordonantelor care se refera la drepturile si libertatile cetatenilor, aceasta va solicita si punctul de vedere al Avocatului Poporului (art. 181 modificat prin Legea nr. 181/2002). Oricum, revizuirea adusa Constitutiei permite acestuia sesizarea Curtii cu privire la constitutionalitatea legilor (art. 146 lit. a), ca si noua Lege a contenciosului administrativ nr.554/2004 (art 1/3) care ii confera dreptul ca, in urma controlului realizat – pe linia protejarii drepturilor si libertatilor cetatenesti incalcate de administratia publica – conform legii sale organice, in baza unei sesizari a persoanei fizice, daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau excesul de putere al executivului nu poate fi inlaturat decat prin justitie, sa poata sesiza instanta de contencios, ceea ce ii confera petitionarului, de drept, calitatea de reclamant.





Art. 1 din Legea nr. 90/2001 pentru organizarea si functionarea Guvernului Romaniei.

Art. 102 (1) din Constitutie

Exceptia o reprezinta situatia in care membrii executivului trebuie sa raspunda la intrebarile parlamentarilor privitoare la o masura care urmeaza sa fie luata de administratie.

I. Iovanas, op. cit. p. 291 - 292

Art. 27, 28 din Regulamentul Camerei Deputatilor aprobat prin Hot. nr. 12/1990 si art. 23 din Regulamentul Senatului aprobat prin Hot. nr. 13/1990

Art. 61 din Regulamentul Camerei Deputatilor.

Art. 115 (1, 3, 5) din Constitutie.

Art. 4 din Legea nr. 4/1991 privind incheierea si ratificarea tratatelor.

Art. 51 alin. 9 din Regulamentul Senatului.

Art. 113 din Constitutie

Asupra acestei probleme a se vedea I. Les, „Avocatul poporului, institutie a statului de drept”, in „Dreptul”, nr. 7/1997, p. 3 si urm.; I. Santai, „Caracteristicile, conditiile si efectele activitatii exercitate de avocatul poporului asupra incalcarilor de lege savarsite de administratia publica vizand drepturi si libertati cetatenesti”, in “Dreptul”, nr. 8/1997, p. 19 si urm.; M. Vlad, Ombudsman-ul in dreptul comparat, Editura Servo-Sat, Arad, 1998, p. 1-49

Legea nr. 35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatului Poporului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei Partea I-a, nr. 48, din 25 martie 1997, modificata prin Legea nr. 181/2002 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I-a, nr. 268 din 22 aprilie 2002; Hotararea Senatului nr. 5/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Avocatului Poporului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I-a, nr. 326 din 16 mai 2002

Asupra distinctiei dintre drepturile fundamentale si alte categorii de drepturi a se vedea principalele teorii in materie enuntate de I. Muraru in lucrarea Drept constitutional si institutii politice, Editia a VI-a, Editura ACTAMI. vol. I, Bucuresti. 1995. p. 193-194.

De pilda, dreptul de proprietate. (art. 44 alin. 1 din Constitutie).

A se vedea I. Muraru, op. cit., p. 217.

Art. 53 din Constitutie prevede in mod limitativ si expres conditiile de restrangere ale drepturilor si libertatilor in care sens existenta acestora nu este afectata. Art. 17 din Legea in cauza face referire la restrangerile legale privind drepturile si libertatile persoanelor care executa pedeapsa inchisorii, sunt arestate sau retinute, dar care se pot si ele adresa avocatului poporului pentru cazul lezarii acestor facultati legale.

Asupra notiunii de autoritate a administratiei publice a se vedea A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, Editura Hercules, vol. I. Bucuresti, 1993, p. 75-99.

S-a dorit o evidenta corelare cu prevederile art. l. teza II, din fosta Lege a contenciosului administrativ, nr.29/1990, abrogata prin Legea nr.554/2004 care a mentinut aceeasi corelare.

Asupra semnificatiei juridice a refuzului si a tacerii administratiei a se vedea T. Draganu, Actele de drept administrativ, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959, p.97 - 100.

I. Iovanas, Drept administrativ si elemente ale stiintei administratie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 319 - 320


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }