QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Obiectivele politicii concurentiale comunitare



OBIECTIVELE POLITICII CONCURENTIALE COMUNITARE

1.1. Istoricul Comunitatii Europene

Ideea de unitate a Europei este considerata ca fiind foarte veche, ea gasindu-si originea, dupa unele opinii, inca din perioada Antichitatii, cand expansiunile grecesti si ulterior cele romane, au fost considerate ca manifestari ale unei astfel de tendinte. De remarcat este ca, in intreaga sa istorie, Europa a existat si ca un mit, cu o mare incarcatura simbolica. Astfel, potrivit unei legende, ce mereu a fost valorificata in timp, Europa a fost o printesa, fiica regelui fenician Agenor. Zeus s-a indragostit de ea si pentru a o rapi s-a deghizat in taur, si a dus-o pe insula Creta, unde au avut trei fii, respectiv pe Minos, Rhadamantys si Sarpedon. Desi, nu se stiu exact radacinile etimologice ale cuvantului "Europa", se stie ca, inca din secolul al VI i.e.n., era consemnat ca denumire geografica, desemnand o regiune greceasca.

Incercarile de refacere a granitelor fostului imperiu roman sunt considerate de asemenea manifestari ale aceleiasi idei, mentionandu-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar daca nu a reusit ca realitate faptica, sunt apreciate ca avand  consecinte religioase, morale si intelectuale in spiritul ideii de unitate europeana.



Perioada Evului Mediu, caracterizata initial printr-o divizare politica din cauza incapacitatii succesorilor lui Carol cel Mare si agravata de conflictele religioase, economice si de alta natura, a fost urmata de alte incercari de refacere a unitatii europene care au avut germenii in comunitatea de civilizatie europeana, chiar daca acestea nu au dus in mod automat la uniformitate, ci dimpotriva, la o diversitate care se baza insa pe acelasi model de a gandi, simti si actiona. Lupta care s-a dat in aceasta perioada intre Papa si regi (imparati) a dus la divizarea unitatii Europei, manifestandu-se si in aparitia a doua doctrine:  cea a unitatii pontificale si cea a unitatii imperiale, doua conceptii care nu puteau fi conciliate. In aceste conditii, apare o noua realitate politica pe plan european care isi impune incet, dar sigur, suprematia in acest spatiu si care anunta Europa moderna, puterea statelor suverane.

In perioada moderna, principiul care a guvernat epoca precedenta - cel al unitatii Europei - a fost inlocuit cu cel al divizarii sale, nu numai din punct de vedere politic, dar si religios si economic. Divizarea politica rezultata din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei autoritati superioare si care intrau in relatii cu alte state, a avut drept consecinta trasarea unor granite care deveneau nu numai criterii de separare geografica, dar si lingvistica, economica, sociala. In aceste conditii, papalitatea renunta la pretentiile sale anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atat de importanta ca divizarea politica, dar a avut o influenta pe planul relatiilor inter-regionale. S-a manifestat de asemenea, si o divizare economica, ce s-a alaturat celorlalte, amplificandu-si efectele. Totodata, apar si unele tendinte nationaliste, care au contribuit si ele la agravarea procesului de divizare a Europei.

Perioada renascentista este caracterizata, printre altele, printr-un mod rapid de raspandire si asimilare a ideilor inovatoare pe intreg continentul european, dar, in acelasi timp, a avut ca rezultat si o diversificare a conceptiilor intelectuale si morale. Una dintre cele mai importante realizari ale epocii respective, ramane tipul de om "umanist", mostenitor al culturii antice si continuator al acesteia in noile conditii istorice, politice, sociale si culturale. Caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu apartine unei singure tari in mod deosebit, ci intregii Europe.

In secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizata, manifestandu-se tendintele contradictorii, unele state se afla in declin (Franta, Austria), altele intr-un proces de cristalizare (Germania, Italia).

Dezvoltarea industriala nationala de la sfarsitul secolului al XIX-lea, progresele stiintifice si tehnice, ca si ideile nationaliste accentueaza divizarea si prevestesc evenimentele inceputului secolului XX. Chiar daca se constituie un sistem de aliante, acestea erau fondate pe interese contradictorii si se bazau pe un echilibru precar, modificandu-se in functie de circumstantele politice si de alta natura. In acelasi timp, se accentueaza si disensiunile legate de impartirea lumii din punct de vedere colonial, fapt pentru care, de asemenea, a fost de natura sa genereze rivalitati si conflicte de interese.

La inceputul secolului al XX-lea apar primele manifestari doctrinare ale ideii de unitate europeana, concretizate intr-un proiect "State Unite Europene", care a fost propus de catre Congresul de Stiinte Politice ce a avut loc la Paris in anul 1900. De altfel, o revista a "Statelor Unite Europene" a fost creata la sfarsitul secolului al XIX-lea, de catre Victor Hugo si Garibaldi.

Dupa primul razboi mondial, in anul 1923 a aparut ideea unei federatii europene intr-o publicatie a lui R. Condenhove-Kalergi (1894-1972) intitulata "Pan-Europe", in care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renuntarii la suveranitate de catre state. S-a initiat astfel o miscare in favoarea constituirii unei uniuni europene care a tinut un prim congres la Viena, in anul 1929 si unde au participat 200 de reprezentanti din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan-European, care prevedea principalele directii ale unei confederatii, crearea de aliante militare, infaptuirea uniunii vamale, stabilirea unei metode comune, punerea in valoare, in comun a coloniilor statelor membre. S-a creat in acea perioada si o alta miscare intitulata "Uniunea Pan-Europeana" al carui presedinte de onoare era Aristide Briand.

O alta conceptie de uniune europeana este considerata a fi reprezentata de politica promovata de Hitler in timpul celui de-al doilea razboi mondial, bazata pe violenta, forta si vointa unilaterala. Acestei ideologii i s-a opus insa o alta, menita sa corespunda intereselor nationale ale statelor europene, bazata pe acceptarea liber consimtita a acestei uniuni. In acest sens au aparut diferite idei, miscari si publicatii care se declarau in favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Rossi, miscarea "Combat" din Franta (1941), intre fondatorii careia se aflau : Henrii Frenay, Albert Camus.

Perioada urmatoare celui de-al doilea razboi mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectiva a ideii de uniune europeana. Dar pana la realizarea in totalitate a acesteia, a fost necesara parcurgerea unor etape preliminarii. O prima etapa o constituie relansarea ideilor uniunii europene in contextul situatiilor posbelice. In acest sens, trebuie mentionata declaratia lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea unitatii europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene si organizarea unui congres in acest scop si care a condus la formarea unor miscari avand acest obiectiv, ca de exemplu "Uniunea Parlamentara Europeana", "Noile Echipe Internationale", "Uniunea Europeana a Federalistilor".

Crearea comunitatilor europene nu poate sa fie inteleasa decat in contextul politic international de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand in Europa Occidentala au aparut trei categorii de organizatii internationale: militare, economice si politice.

Organizatiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentala, creata prin Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, intre Franta si Anglia, pe de o parte, si Belgia, Olanda si Luxemburg, pe de alta parte, precum si Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creata in 1949 prin Tratatul de la Washington. Din categoria organizatiilor create dupa cel de-al doilea razboi mondial, in Europa mentionam Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.), constituita prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948, in vederea gestionarii ajutorului comun oferit de catre SUA in cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma razboiului (devenita ulterior Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica - O.C.D.E.).

A treia categorie de organizatii o constituie cele de natura politica, respectiv Consiliul Europei, care a fost infiintat la 5 mai 1949 si care isi avea originea in Congresul de la Haga din 1948. Desi s-au constituit organizatii separate in cele trei domenii, iar comunitatile economice care vor aparea ulterior vor avea o vocatie preponderent economica, nu se poate scapa din vedere faptul ca acestea din urma au presupus si o cooperare politica, fapt confirmat prin evolutia ulterioara a acestora, respectiv prin adoptarea tratatului de la Maastricht. Obiectivele economice urmarite prin crearea comunitatilor europene vizau imbunatatirea utilizarii capacitatilor lor economice si tehnice in scopul cresterii eficientei, in conditiile cerute de evolutia societatii moderne. Aparea deci necesara crearea unei piete comune care sa permita dezvoltarea capacitatilor economice, care ar fi fost franate de existenta frontierelor nationale. De asemenea, prin aceasta cooperare regionala rezultau o serie de alte implicatii de natura monetara, de protectie a mediului inconjurator, fiscale, sociale. Alaturi de ratiunile economice, existau insa si ratiuni politice la baza necesitatilor de integrare: impartirea sferelor de influenta dupa cel de-al doilea razboi mondial, pericolul comunismului, precum si amenintarea care se profila din partea tarilor arabe producatoare de petrol. Pentru realizarea acestora, trebuia sa se treaca de la faza consultarilor diplomatice la masuri practice, eficiente de institutionalizare a ideilor existente de multa vreme.

Primele materializari a acestor idei au fost constituite de inceperea la 10 iunie 1950 la Paris, a negocierilor privind Tratatul de la Paris, prin care se constituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat in vigoare la data de 25 iulie 1952 si reunea sase state membre: Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, intrucat Marea Britanie nu a acceptat principiul de coordonare cu comunitatea, dar acesta era deschis si altor state. Crearea acestei organizatii europene a insemnat constituirea unor organe supranationale de competenta, in a lua decizii in anumite domenii si de a le impune statelor membre. Potrivit unor lucrari, acest tratat reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice. Aceasta organizare economica, ce ducea la unirea pietelor nationale intr-o piata unica, urmarea si promovarea productiei si cresterea profiturilor in comparatie cu situatia mentinerii unor piete supuse unor reguli si practici restrictive.

Ulterior, datorita situatiei politice din Europa si a unor neintelegeri intre statele europene puternice din punct de vedere economic, tarile membre C.E.C.O., prin reprezentantii sai-ministrii de afaceri externe-au decis consolidarea primului tratat, prin crearea a inca 2 tratate: la Roma, la data de: 27 martie 1957, acestea fiind: Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (C.E.E.A.-Euratom). Aceste doua tratate se bazau pe o structura institutionalizata similara celei a C.E.C.O., si aveau in vedere transformarea conditiilor economice de schimburi si de productie pe teritoriul comunitatilor si formarea si dezvoltarea rapida a energiilor nucleare, cresterea nivelului de trai in statele membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari. Instituirea celor trei comunitati a reprezentat doar inceputul unui proces complex, care, asa cum au avut in vedere initiatorii ideilor de unitate a Europei, trebuie sa continue, in vederea realizarii acelor obiective care, ori nu au fost posibile in faza initiala, ori au devenit necesare pentru perfectionarea structurilor si activitatilor acestora in doua directii: cresterea numarului statelor membre ale comunitatilor si perfectionarea institutionala.

Crearea Uniunii Europene s-a realizat prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, ce este rezultatul evolutiei ideilor de unitate europeana pe doua planuri: realizarea uniunii economice si monetare, ce a fost considerata a fi motorul crearii Uniunii Europene si a fost avuta in permanenta in vedere de catre majoritatea statelor comunitare si realizarea uniunii politice. Tratatul a fost ratificat de fiecare stat in parte si a intrat in vigoare in 1993. Prin acest tratat se dispunea ca Uniunea Europeana sa aiba urmatoarele obiective:

promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu lipsit de frontiere nationale, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin instituirea unei uniuni economice si monetare bazata pe o moneda unica.

afirmarea identitatii acesteia pe plan international, in special promovarea unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv prin definirea unei politici de aparare comuna

intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instituirea unor cetatenii unionale.

dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne

mentinerea integrala a realizarilor comunitare si dezvoltarea acestora.

Desigur ca, Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima faza a evolutiei constructiei europene, intrucat asa cum precizeaza articolul A, el constituie "o noua etapa" in procesul de creare a unei uniuni tot mai stranse intre popoarele Europei. De asemenea, tratatul prevede posibilitatea revizuirii in urmatorii ani a dispozitiilor privind modificarea institutionala in functie de cresterea numarului de state membre, precum si o eventuala intarire a rolului Parlamentului European. Totodata, se prevedea posibilitatea instaurarii unei politici de aparare europeana comuna, asa acum rezulta din articolul J4.

In procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se inscrie ca un moment important, care aduce modificari si elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii in perspectiva extinderii comunitatilor prin primirea de noi state, in special din centrul si estul Europei. La fel ca si in cazul tratatului de la Maastricht si al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezinta faza ultima in evolutia comunitatilor, ci un nou pas care are rolul de a adapta constructia comunitara la cerintele perioadei in care a fost adoptat si a celor de perspectiva.

In vederea redactarii textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de catre toti factorii implicati in acest proces: reprezentanti ai statelor membre, institutiile comunitare si alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar si unele organizatii neguvernamentale, pentru a inainta unele avize. Tratatul de la Amsterdam a inscris astfel in prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfectionarea integrarii europene si evolutia constructiei comunitare, dintre care mentionam:

mai mare flexibilitate in ceea ce priveste conceperea procesului de integrare a noilor state candidate in functie de nivelul lor de dezvoltare,

posibilitatea oferita Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre si cu avizul Parlamentului european sa poata dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav si persistent drepturile omului,

cresterea competentelor Comunitatilor in unele domenii,

precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cea a Uniunii, in sensul ca ultima o completeaza pe cea nationala si nu o inlocuieste.

noi reglementari in ceea ce priveste politica sociala si forta de munca,

reglementari noi privind regimul de vize, libera circulatie a persoanelor si regimul vamal,

Desigur ca acest tratat nu a fost unul perfect si nu a reusit sa raspunda tuturor cerintelor si dorintelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat, dar trebuie remarcat faptul ca Tratatul de la Amsterdam reprezinta o noua etapa, dar nu ultima, in procesul complex de integrare europeana, ce va continua sa fie perfectionat prin noi masuri politice, economice, legislative si de alta natura.


1.2. Competen'ele Comunitilor Europene si domeniile de actiune

Stabilirea competentelor in cadrul Comunitatilor Europene si a Uniunii Europene apare ca o problema deosebit de complexa, motivele fiind bazate atat pe caracterul eterogen al Comunitatilor cat si pe repartizarea competentelor intre Comunitati si state. Acestea nu sunt reglementate de tratate in mod general, ci in functie de obiectul de activitate al Comunitatilor. De aceea, in vederea stabilirii competentelor Comunitatii Europene si a competentelor statelor membre trebuie sa se porneasca de la elementele de baza a constructiei comunitare. Un element important de care trebuie avut in vedere este faptul ca aceste trei Comunitati constituie organizatii internationale specializate, instituite prin tratate.

Campul de aplicare al competentelor de comunicare presupune luarea in considerare a teritoriului si a persoanelor asupra carora acestea se exercita, intre competentele statelor si cele ale comunitatilor existand o serie de deosebiri. Competentele comunitare se refera la cele teritoriale, personale. Cele teritoriale se refera la faptul ca, Comunitatile nu au un teritoriu propriu si de aceea competenta lor se exercita asupra spatiului alcatuit din teritoriile statelor membre. Competenta personala se refera la totalitatea persoanelor fizice si morale ale tuturor statelor membre. Aceasta situatie se bazeaza pe faptul ca exista si o cetatenie europeana, instituita prin Tratatul de la Maastricht. Domeniile de actiune ale Comunitatilor si Uniunea Europeana sunt realizarea unei:

piete interne: aceasta notiune a fost introdusa in Actul Unic European. Tratatul C.E.E. prevedea ca obiectiv doar realizarea unei piete comune. Acest concept este apreciat ca avand un caracter neo-liberal, putand fi definit ca o arie geografica unica, substituita ariei geografice nationale care fuzioneaza si in care se aplica regulile economiei de piata. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind concurenta, suprimarea barierelor vamale nationale si aplicarea unor tarife vamale comune.

politicile comune: se adresau domeniilor: comercial, agricultura, pescuit si in domeniul transporturilor,

politica in domeniul mediului inconjurator: ridica unele probleme destul de complexe pentru Comunitatile europene si statele membre, intrucat in acest domeniu se intalnesc atat competente comunitare de natura diferita (de program si finantare), cat si in legatura cu dreptul international (acorduri cu alte state), precum si competente care sunt la latitudinea statelor membre (adoptarea unor masuri de protectie speciala sau incheierea de acorduri internationale dar in concordanta cu reglementarile comunitare).

politica privind circulatia persoanelor straine in interiorul comunitatilor, alte domenii de competenta comunitara.

Tratatul de la Maastricht mai prevede si alte domenii in care se exercita competenta Comunitatilor. Este cazul domeniului de cercetare si dezvoltare tehnologica in domeniul realizarii unui nivel ridicat de protectie a sanatatii, in cooperare in vederea dezvoltarii, in domeniul energiei si turismului, invatamantului, dezvoltarii statelor membre

Considerata ca element esential al economiei de piata, concurenta are ca rol primordial protectia si garantarea libertatii de actiune a operatorilor economici, respectiv: libertatea comertului si industriei, libertatea in stabilirea ofertei, libertatea contractuala, a consumatorilor de a alege produsele si serviciile conform calitatii acestora si a preturilor la care sunt oferite. Asadar, concurenta nu poate avea o definitie legala si foarte stricta in ceea ce o priveste. De aceea, trebuie sa avem in vedere atat definitiile doctrinare prezente in literatura economica, juridica, chiar daca acestea se afla deseori in confruntare directa. Astfel, din perspectiva juristilor, concurenta a reprezentat, intr-un prim efort de conceptualizare, o stare a pietei, si anume o stare de neputinta generala de principiu, constand in incapacitatea oricarui agent economic de a influenta nivelul mediu al ofertei sau al cererii de pe piata alminteri decat prin ameliorarea propriei eficacitati economice prin cresterea puterii de cumparare. Economistii, precum Ullrich Meyer-Cording, in cautarea factorului dinamic in relatiile competitionale, au criticat intelegerea concurentei economice ca o stare a pietei, avansand un alt criteriu de definire prin care mai multi rivali cauta sa atinga acelasi scop, pentru a-si promova randamentul orientat catre profit.

Imbinand cele doua elemente, O.C.D.E. a adoptat urmatoarele definitii: situatia de pe o piata, in care firme sau vanzatori se lupta in mod independent pentru a castiga clientela cumparatorului, in scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu profituri, vanzari si sau impartirea pietei. Rivalitatea dintre competitori, implicata in aceasta definitie, poate sa se refere la preturi, calitate, servicii sau combinatii ale acestora sau altor factori, pe care clientii ii "pretuiesc".

Perspectiva dinamica asupra concurentei, in varianta sa clasica¹ apartine liberalismului economic, intemeiat de "parintele" economiei politice moderne, Adam Smith. Acesta a teoretizat concurenta ca raport viu intre cele doua laturi ale sale, actiunea si reactiunea. In conditiile in care este asigurata libertatea de actiune a agentilor economici, iar guvernantii elaboreaza reguli de joc adecvate, acest mecanism al pietei functioneaza ca o mana invizibila, care regleaza in mod optim si echitabil, in functie de performante, alocarea resurselor.

Totusi, Adam Smith nu preconizeaza o autonomie absoluta a operatorilor economici, ci una ordonata, normata, in care statul are functii economice precise de elaborare a regulilor si a strategiilor pe termen lung, de stabilire a prioritatilor, precum si de asigurare a echilibrului la nivel macroeconomic. Modelul de sistem economic propus de Smith a fundamentat multe dintre politicile economice in secolul care a urmat, fie direct, fie indirect, prin intermediul ganditorilor care l-au succedat si care au dezvoltat unele din teoriile sale

Concurenta pura si perfecta constituie modelul neoclasic, fiind conceputa pe baza existentei concomitente a cinci ipostaze, dintre care trei exprima puritatea concurentei, iar ultimele doua perfectiunea acesteia. Atomicitatea cererii si ofertei ce este data de doua mari conditii cumulate:

existenta unui foarte mare numar de cumparatori si vanzatori ai unui bun, nici unul dintre participanti nu trebuie sa ofere sau sa ceara din bunul respectiv o cantitate care sa poata determina o variatie semnificativa a ofertei sau cererii globale. Asadar, multitudinea actorilor pietei trebuie sa fie acompaniata de incapacitatea fiecaruia dintre ei de a influenta nivelul general al cererii si ofertei.

omogenitatea produsului inseamna identitatea perfecta a unui produs realizat de o intreprindere cu produsul de acelasi tip realizat de oricare intreprindere. Inexistenta diferentierii intre produse conduce la completa lor substituibilitate si astfel, la inulitatea publicitatii.

Intrarea/iesirea libera intr-un/dintr-un domeniu de activitate sau de/pe o piata, adica absenta totala a oricaror bariere (legale, tehnice, financiare sau naturale) care sa blocheze accesul intr-o activitate comerciala sau abandonarea acesteia.

1. Scoala economica clasica este denumirea data unei diversitati de ganditori si operele lor, care au dominat epoca dintre 1750 si 1848.

Transparenta perfecta a pietei, care presupune ca toti participantii de pe piata poseda informatii complete privind natura, calitatea si pretul produsului.

Mobilitatea perfecta a factorilor de productie, ceea ce inseamna ca orice intreprindere gaseste intotdeauna si in orice cantitate factorii de productie necesari pentru activitatea sa, iar acestia, in plan general, vor fi orientati fara gres spre activitatea in care li se asigura cea mai eficienta utilizare.

Dar toate aceste trasaturi nu pot fi intrunite decat la modul ideal, intr-o perspectiva atemporala si aspatiala, inlaturand complet orice miscare interna a parametrilor considerati si de aceea acesta este considerat a fi un model static, imposibil de realizat in concretul realitatilor economice.

Concurenta imperfecta: La sfarsitul secolului XIX inceputul secolului al XX -lea, a fost adoptat Actul Sherman, Clayton si a Actului Comisiei Federale, ceea ce a produs un impact urias asupra gandirii economice si a generat ceea ce numim azi studiile de economie industriala², avand ca reper central concurenta imperfecta. Concurenta imperfecta poate cuprinde urmatoarele tipuri caracteristice:

existenta unui mare numar de firme, posibilitatea limitata de stabilire a pretului, inexistenta barierelor la intrarea pe piata, ceea ce inseamna ca avem de a face cu o politica monopolista.

oligopolul: caracterizat printr-un numar mic de firme, posibilitate redusa de stabilirea a pretului, existenta unor bariere la intrarea pe piata.

monopolul: caracterizat prin existenta unei singure firme, posibilitatea considerabila de stabilire a pretului, sisteme complete de bariere la intrarea pe piata. Dintre acestea, concurenta de tip monopolist, are un profil specific, intrucat imbina elemente ale concurentei perfecte (multitudinea vanzatorilor si cumparatorilor, care au insa puteri economice inegale), cu elemente de monopol (produsele sunt de acelasi fel, dar diferentiate calitativ: ele sunt substituibile, fara sa fie identice, aceasta facand ca, intr-un anumit sens, fiecare producator sa fie "unic". Concurenta de tip monopolist este o concurenta prin produse, o componenta esentiala a ei fiind marcile.

In mod deosebit trebuie subliniata contributia lui J.B.Clark, creatorul notiunii de concurenta practicabila. El intemeiaza acest concept pe ceea ce numeste concurenta reala: rivalitatea in vanzarea de produse, prin care fiecare agent economic urmareste sa valideze un profit maxim, in conditiile in care preturile pe care le poate pretinde un vanzator sunt efectiv limitate prin libertatea de alegere a cumparatorului, care isi poate procura ceea ce el considera a fi acelasi produs de la vanzatorii rivali. In ceea ce priveste teoria si definitia concurentei  practicabile, acestea au fost dezvoltate in lucrarea "Toward a Concept of Workable Competition" (1940), a carei idee centrala o constituie "remedial imperfections", adica acele imperfectiuni ale pietei care, multiplicate, pot conduce, aparent paradoxal la cresterea nivelului de concurenta. Odata ce mitul concurentei pure si perfecte a fost demolat, studiile de economie industriala au luat avant, si a generat, in stransa legatura cu evolutia fenomenelor politice si economico- sociale, curente de idei care pot fi clasificate in 4 scoli de gandire, desi intre acestea nu exista limite rigide de demarcatie.

A. Scoala manageriala de la Harvard: datorita constatarilor ce au fost preluate in urma Marii Crize, aceasta a considerat in faza sa initiala, ca puterea de piata este, mai ales in pietile cu structuri concentrate, generatoare de instabilitate si nociva prin natura sa, pentru eficacitatea economica, astfel incat trebuie proscrisa "per se". Tot atunci a fost lansata paradigma: stuctura - comportament - performanta, potrivit careia structura pietei determina strategiile comerciale ale intreprinderii si pin aceasta, nivelul de performanta economica.

B. Scoala evolutionista sau industrialista s-a nascut ca reactie fata de Scoala de la Chicago care, la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut se erija intr-o noua ortodoxie. Ideea centrala profesata de economistii acestui curent, care i-a atras denumirea, este ca, piata constituie o institutie care a evoluat de asa maniera incat solutiile gandite in secolul al XIX-lea nu mai pot rezolva preblemele contemporane, puse in special de fenomenul mondializarii. In concret, evolutionistii critica politica antitrust a SUA, considerata a fi depasita si ineficienta, in conditiile in care performanta economica globala si sectoriala a acestora s- deteriorat. Cauza esecului o constituie in viziunea lor, in principal dimensiunea prea "domestica", prea nationala a acestei politici, intr-un context international in care intreprinderile concurente straine nu sunt supuse in statele lor de origine unor rigori legale similare celor din SUA³.

C. Scoala nihilista sau a distrugerii creatoare se inscrie in linia de gandire a Scolii de la Chicago in ceea ce priveste critica adusa interventiilor statului in procesul economic, inclusiv prin mijloacele de politica a concurentei. Nihilistii lanseaza un nou model de referinta pentru concurenta imperfecta, denumit modelul rivalitatii de piata (Market Rivalry Model), potrivit caruia intre actorii economiei, producatorii si consumatorii "se joaca" o rivalitate economica si comerciala in termenii concurentei prin profituri.


1.3. Obiectivele politicii concurentiale


Ratiune principala de "a fi" a politicii in domeniul concurentei este determinata de faptul ca piata nu poate, in mod natural, sa functioneze normal, fiind necesare interventii din afara, care sa-i asigure o evolutie corespunzatoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piata si concurenta in garantarea bunastarii consumatorilor, in realizarea unei repartitii optime a resurselor si in oferirea unei motivatii puternice privind cresterea eficientei si a nivelului tehnic si calitativ al productiei. Totodata, principiul economiei de piata deschise nu implica existenta unei atitudini pasive fata de modul de functionare al pietelor, ci dimpotriva, impune mentinerea unei vigilente constante, pentru a putea permite mecanismelor pietei sa functioneze corect. Acest lucru devine cu atat mai necesar in actualul context mondial, al globalizarii, caracterizat prin adancirea integrarii la nivelul pietelor. Factorii care au contribuit la introducerea de reguli in domeniul concurentei sunt de natura diversa si au variat in timp.

Principalele obiective in domeniul concurentei sunt:

  • Politica europeana in domeniul concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite realizarea de intelegeri intre firme, de natura sa afecteze comertul intracomunitar si manifestarea libera a concurentei (intelegerile si practicile concertate).
  • Politica in domeniul concurentei cauta sa impiedice situatiile in care una sau mai multe intreprinderi incearca sa exploateze intr-o maniera abuziva puterea lor economica in raport cu alte firme mai putin puternice (abuz de pozitie dominanta).
  • De asemenea, trebuie sa impiedice acele interventii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pietei prin discriminari in favoarea intreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare catre anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).
  • Promovarea progresului economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);
  • Sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale);
  • Sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare);


Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }