QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Crestin-democratia. doctrina populara.








CRESTIN-DEMOCRATIA. DOCTRINA POPULARA[1]


Crestin-democratia este o doctrina politica ce a evoluat in mod preponderent dupa cel de-al doilea razboi mondial. Aparuta ca o reactie la atacurile impotriva bisericii si a catolicismului, crestin-democratia reprezinta expresia politica a crestinismului catolic. Crestin-democratia a reprezentat o mediere intre liberalism (individualism) si socialism (colectivism), aducand in politica si elemente noi precum morala crestina si subsidiaritatea. Considerata in multe tari europene drept o forma de neoconservatorism, crestin-democratia se intersecteaza cu conservatorismul in puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul fata de valorile traditionale, credinta si familia.




Sursele democratiei-crestine sunt diverse, dar esentialǎ este gandirea crestinǎ formulatǎ de filosoful francez Jacques Maritain (1882-1973), care incearcǎ o reconciliere intre credintǎ si ratiune, intre teologie si filosofie, subliniind prioritatea moralei asupra politicii in baza cǎreia a fost formulatǎ teza: „crestinism inseamnǎ democratie”. Democratia „in stil crestin” se bazeazǎ pe principiul Responsabilitǎtii. Statul crestin-democrat este definit ca un garant al Binelui Comun. Un alt principiu al democratei crestine este organizarea comunitarǎ a societǎtii (Subsidiaritatea), fiind sprijinite familia si descentralizarea administrativǎ, asociatiile si regiunile. Crestin-democratia a avut o contributie deosebitǎ in unificarea continentului european, avand rolul de motor al constructiei europene, atunci cand la mijlocul sec.XX se aflau la guvernare reprezentantii crestin-democrati: Robert Schuman (Franta), Konrad Adenauer (Germania), Alcide de Gasperi (Italia). In prezent Uniunea Europeanǎ se sprijinǎ pe trei valori fundamentale: crestinismul, pacea si democratia.

Este dificil de determinat cu exactitate sursa conceptului „popular” si explicarea popularitǎtii acestuia9. Termenul poate fi catalogat ca ambiguu in vocabularul politologic, dar poate tocmai ambiguitatea sa il face sǎ se bucure de atata succes10. Ce este de remarcat, insǎ, este faptul cǎ „popular” sau „popularianismul” nu desemneazǎ vreo doctrinǎ, ca set de idei, principii si solutii politice11. Folosirea sa in ultimul deceniu se datoreazǎ, deci, nu impunerii vreunei doctrine „populare”, ci mai degrabǎ elasticitǎtii termenului, care permite reunirea sub aceasi umbrelǎ ideologicǎ a crestin-democratiei, a conservatorismului sau chiar a unor forme de liberalism. Totusi, la inceputul secolului al XX-lea, popularianismul se impune ca echivalent al crestin-democratiei, cand a fost preferat din considerente tactice sau doctrinare. Intr-o perioadǎ cand partidele se adresau unui electorat bine delimitat, gen proletariat sau burghezie, popularii se adresau intregului popor din perspectiva moralei crestine si a iubirii aproapelui, spre a se deosebi de liberalii burghezi sau de conservatorii elitisti. Dincolo de denumire, este insǎ indiscutabilǎ originea termenului. De altfel, partidele proto-crestin-democrate s-au numit in marea lor majoritate „populare”.

Popularianismul actual, asadar, reprezintǎ un curent politic, nu doctrinar creat sub imperiul integrǎrii europene. Este important a se retine, in acest context, cǎ orice analizǎ referiroare la partidele populare din Europa trebuie fǎcute prin prisma fenomenului de integrare europeanǎ.

De altfel, unii cercetǎtori ai fenomenului crestin-democrat atribuie termenul de „popular” nu unui curent doctrinar delimitabil, ci unui comportament electoral, este adevǎrat, caracteristic initial partidelor crestin-democrate: acela prin care respectivele partide se adresau intregii societǎti sau natiuni, nu unei clase sau grup anume.

Plecand de la doctrina crestin-democrata, popularii pun in centrul constructiei politice persoana si demnitatea acesteia. Iar unicitatea persoanei este dublata de notiunile de libertate si egalitate, ceea ce reprezinta, intr-adevar, o depasire a dihotomiei libertate/egalitate care a marcat, vreme de secole, gandirea politica. Conceptul de libertate in acceptiune crestin-democrata nu face referire la libertati, asa cum sunt ele aparate de Carta Drepturilor Omului, ci la o libertate inteleasa ca autonomie si responsabilitate. Ideea de responsabilitate, asociata conceptului de libertate, face legatura cu un alt concept fundamental pentru crestin-democratie: solidaritatea.

Solidaritatea devine constientizarea interdependentei dintre persoana si comunitatea in care aceasta traieste. In acest fel, toate actiunile unei persoane vor afecta, intr-un fel sau altul, existenta celorlalti, ceea ce atrage dupa sine, prin responsabilitate, obligatia de a-i proteja pe cei mai slabi. Acest tip de solidaritate nu este, nici el, similar conceptului social-democrat, el facand referire la un tip de sprijin care vizeaza egalitatea de sanse si ajutorul pentru dezvoltare, nu crearea unei dependente de ajutorul din partea statului. O alta particularitate la conceptul de solidaritate crestin-democrat este faptul ca nu vizeaza doar timpul prezent, ci, in egala masura, generatiile viitoare, carora suntem datori sa le asiguram cel putin aceleasi preconditii de dezvoltare care ne-au fost asigurate noua.

Subsidiaritatea, unul dintre cei mai importanti piloni ai constructiei europene, este tot un construct al actualilor populari. Acest principiu inseamna ca puterea trebuie adusa la nivelul care corespunde cel mai bine comandamentelor de solidaritate, eficacitate si participare a cetatenilor. In egala masura, inseamna insa ca decidenti din rangurile superioare ale ierarhiei administrative trebuie sa sprijine nivelurile de baza in indeplinirea sarcinilor.

Un lucru pare limpede: dincolo de apartenenta lor europeanǎ, partidele din Partidul Popular European vor continua sǎ propovǎduiascǎ in plan intern doctrinele care le-au consacrat: crestin-democratǎ sau conservatoare. Sintagma „popular” apartine unui comportament supranational, european.

Nu este mai putin adevǎrat cǎ termenul „popular” prin simplitatea si atractivitatea sa are sansa sǎ se impuna in limbajul politic din Romania chiar intr-o formǎ distorsionatǎ, de genul „doctrinǎ popularǎ”.

In perioada postbelicǎ, crestin-democratia a beneficiat de un culoar politic favorabil. Liberalismul intrase demult in derivǎ, atat ideologicǎ cat si politicǎ, socialismul era privit cu suspiciune din cauza inrudirii sale cu comunismul de tip sovietic, deci nu intamplǎtor propunerile crestin-democrate au avut succes de cauzǎ, fapt cu atat mai notabil cu cat panǎ la al doilea rǎzboi mondial rezultatele electorale fuseserǎ mai degrabǎ modeste. Partidele crestin-democrate au beneficiat si de o modificare de paradigmǎ in abordarea organizatoricǎ a partidelor clasice; refuzand organizarea de partide de cadre, cu apel cǎtre notabili, sau de cel de partid de masǎ, cu apel in special cǎtre proletariat, crestin-democratii au impus partidul de tip catch-all, partidul trans-clasic, cu apel la toate grupurile socio-profesionale din electorat. De altfel, o parte dintre crestin-democrati au respins titulatura de „partid”, in favoarea celei de „miscare” sau „uniune”. Incepand cu 1945 in Italia sau 1949 in Germania, precum si in Franta, Belgia, Olanda sau Luxemburg, in diferite coalitii, crestin-democratii s-au instalat la putere, cu destul succes si pentru lungi perioade de timp.

Nu intamplǎtor, aceste state au fost cele care au fondat Comunitatea Europeanǎ a Carbunelui si Otelului. De altfel, dintre pǎrintii fondatori, de Gasperi, Adenauer si Schuman erau crestin-democrati, iar Monnet a primit o serioasǎ educatie catolicǎ. Nu e nici o exagerare deci in a afirma cǎ Europa comunitarǎ a anilor ’50 si ’60 datora mult crestin-democratiei si ideilor acesteia de cooperare transnationalǎ. In mod firesc, federatiile sau uniunile de partide crestin-democrate erau alcǎtuite sau atrǎgeau partide crestin-democrate pure.

Problemele doctrinare au apǎrut incepand cu anii ’70. Se pot identifica trei cauze pentru explicarea lor: (a) dezbaterile cauzate de Consiliul al II-lea al Vaticanului, (b) dificultatea de pozitionare fatǎ de miscǎrile sociale incepute in 1968, (c) alunecarea spre stanga a partidelor social-democrate, ceea ce a cauzat o miscare simetricǎ, spre dreapta, a unora dintre partidele liberale si conservatoare, fapt ce a lǎsat izolate in centru partidele crestin-democrate. Nu trebuie omis faptul cǎ partidele crestin-democrate, aflate aproape neincetat la guvernare timp de douǎ decenii in Belgia, Italia, Germania sau Olanda, au fost atinse de uzura specificǎ guvernǎrii.

Tot in deceniul analizat a avut loc prima lǎrgire a CE si se prefigura valul urmǎtor, cel al statelor sud-europene. Primele state admise in Comunitatea Europeanǎ, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, nu aveau partide crestin-democrate. Luatǎ singular, aceastǎ lǎrgire poate nu ar fi fost de naturǎ sǎ cauzeze vreo dilemǎ doctrinarǎ crestin-democratilor grupati in UECD (vezi infra) sau ulterior in PPE, insǎ coroboratǎ cu primele alegeri directe ale PE si cu cresterea in importantǎ a acestuia a fost un motiv suficient pentru dilutiile doctrinare ce au urmat.

In analiza doctrinarǎ a curentului popular trebuie introdusǎ distinctia dintre PPE – federatie de partide populare – si PPE – grupul parlamentar omonim –, intre cele douǎ existand, evident, diferente de compozitie. Oficial, organismul coordonator era PPE – federatia –, insǎ in contextul dinamizǎrii Parlamentului European, grupul parlamentar PPE a devenit una dintre cǎile de acces si de „conservatorizare” a federatiei. Ca orice grup parlamentar clasic, PPE se afla in competitie cu celelalte grupuri parlamentare existente in PE. In conditiile in care, in primele legislative, datoritǎ configuratiei politice, orice decizie importantǎ se putea lua doar prin colaborarea dintre populari si socialisti, adversarii cei mai mari ai PPE nu erau deci neapǎrat PES, ci grupul Democratilor Europeni (DE), grup parlamentar ce reunea conservatorii britanici, pe cei danezi, iar pentru cativa ani (1986-1989) si pe cei spanioli.

In 1981 a avut loc un eveniment aparent banal, care insǎ a constituit deschiderea unei adevǎrate „cutii a Pandorei” a diluǎrii doctrinare a PPE: odatǎ cu admiterea Greciei in CE, in Parlamentul European au fost alesi 8 europarlamentari apartinand Nea Demokratia, partid conservator grec. Acestia s-au grupat initial in DE, insǎ in doar cateva luni au migrat spre grupul parlamentar PPE. Pasul urmǎtor a fost admiterea partidului in federatia de partide PPE.

Al doilea partid admis printr-un artificiu in PPE a fost Partido Popular din Spania, moment pe care analistii il considerǎ caracteristic pentru evolutia si transformarea ulterioarǎ a acestui partid transnational. In contextul asezǎrilor doctrinare si partidiste din Romania de dupǎ alegerile din 2004, cazul spaniol poate oferi un episod de analizat sau un model de actiune politicǎ.

Spania post-franchistǎ a avut ca principal partid al tranzitiei pe crestin-democratii grupati in Uniunea Democraticǎ de Centru (UCD). Alegerile din 1982 au adus infrangerea si eliminarea din campul politic a UCD. Cu socialistii la guvernare pentru mai bine de un deceniu, principalul partid de opozitie a devenit Alianta Popularǎ (AP), partid creat si condus de un fost ministru din perioada lui Franco. Resuscitarea crestin-democratiei a devenit prioritatea noului Partid Democrat Popular, insǎ cu putine succese: mandatele parlamentare obtinute au venit doar ca urmare a aliantei cu AP (Letamandia, 1993). In momentul intrǎrii Spaniei in CE, AP a devenit membru al grupului Democratilor Europeni, alǎturi de conservatorii britanici si cei danezi. Insǎ in 1989 crestin-democratii spanioli au fost absorbiti de redenumitul Partido Popular, care a prezentat la alegerile europene din acel an un manifest electoral inspirat din cel al PPE, iar lista a continut mai multi reprezentanti din partidul absorbit. In aceste conditii, PPE a permis intrarea spaniolilor conservatori in grupul sǎu parlamentar.

Disputele ideologice n-au rǎmas fǎrǎ efecte: imposibilitatea acceptǎrii britanicilor in PPE, insotitǎ de declinul UECD a dus la infiintarea, sub impuls austriac si german, in 1978, a Uniunii Democrate Europene, o „asociatie a partidelor crestin-democrate, conservatoare si non-colectiviste din Europa”. Printre fondatori se gǎseau Helmut Kohl, Margaret Thatcher si Jaques Chirac, promotorii din acea perioadǎ a economiei de piatǎ de tip neo-liberal. De fapt, prin crearea acestui organism, crestin-democratii germani doreau intovǎrǎsirea cu conservatorii britanici si gaulistii francezi, care nu erau membri ai UECD/PPE. Consecventi pozitiei lor, crestin-democratii „puri” din tǎrile Benelux si Italia nu au aderat, in prima fazǎ, la UDE.



Incepand cu deceniul nouǎ, deceniul atator transformǎri la nivel european, se inregistreazǎ unul din efectele fenomenului de europenizare. Dacǎ panǎ in acel moment partidele populare din diferitele state europene intrau in PPE doar dupǎ admiterea statelor de origine in structurile europene, dupǎ 1990 integrarea partidelor o anticipeazǎ pe cea a statelor. Astfel, ÖVP (Austria), KDS (Suedia) si PN (Malta) devin membre ai PPE (este adevǎrat, membri-asociati, membrii plini putand proveni doar din statele membre) inainte de admiterea tǎrilor respective in UE. Tot in acest moment incepe si manifestarea pregnantǎ a factorului politic: conservatorii britanici si cei danezi, precum si cativa liberali francezi, se alǎturǎ ca aliati politici popularilor.

In 1995 are loc un alt eveniment care prefigureazǎ viitorul PPE: ca urmare a integrǎrii in UE (denumire adoptatǎ din 1993) a Suediei si Finlandei, tǎri in care crestin-democratia nu exista sau era neatractivǎ electoral, in Parlamentul European pǎtrund mai multe partide conservatoare. Tot in acest context trebuie adǎugat cǎ, incepand cu deceniul al nouǎlea, crestin-democratia in forma sa clasicǎ a intrat intr-un usor declin electoral. Momentul cel mai vizibil a fost dezintegrarea democratiei crestine italiene, proces inceput in 1991 cu scandalurile de coruptie si finalizat odatǎ cu alegerile din 1994. De asemenea, sub influenta neo-conservatorismului, care a reusit inlocuirea dominatiei wellfare state-ului incepand cu deceniul al saptelea, crestin-democratia a intrat intr-un proces de alunecare spre dreapta. Astfel, prin impunerea unui curent de dreapta in cadrul crestin democratiei, dar si prin pǎtrunderea in Parlamentul European a unor formatiuni conservatoare, Partidul Popular European a incetat sǎ mai fie o structurǎ prin excelenta crestin-democratǎ. Seiler a descris printr-o expresie plasticǎ acest fenomen: „ . din cauza CDU, ‘cucii’ conservatori si-au depus ouǎle in cuibul democrat-crestin ale cǎror odrasle riscǎ sǎ se vadǎ aruncate pe fereastrǎ”.

In fine, deceniul al nouǎlea aduce noi membri PPE/UECD in fata unei noi etape: ca urmare a mai multor factori, printre care cresterea neincetatǎ a Parlamentului European, principala arenǎ a partidelor trans-europene, a lǎrgirii neincetate a Uniunii Europene, cu perspectiva de a cuprinde 27 de membri in 2007, rolul UECD a devenit oarecum desuet. Practic acest grup si PPE aveau aproape aceasi componentǎ din momentul aplicǎrii partidelor din statele central si est europene. Solutia a fost integrarea UECD in PPE in 1999. Procesul de unificare nu s-a oprit aici, in urma alegerilor pan-europene din vara anului 1999 crestin-democratii si conservatorii reunindu-se pentru prima oarǎ in PE sub denumirea „Grupul Partidului Poporului European si al Democratilor Europeni”. Din anul 2000, cu similitudini evidente cu dinamica relatiei PPE / UECD, care in ultimele decenii au avut secretariate comune la Bruxelles si acelasi secretar-general (din 1983), secretariatul UDE a fost mutat in sediul PPE, iar personalul incorporat in cel al popularilor.

Ultimul mare succes al PPE a fost inregimentarea, in 2001, cu titlul de membru plin al RPR francez (astǎzi UMP), unul dintre ultimele bastioane ale independentei politice. Singurul partid rǎmas la stadiul de simplu aliat este Partidul Conservator din Marea Britanie, situatie fireascǎ avand in vedere euroscepticismul si antifederalismul specific acestei grupǎri.

Integrarea celor douǎ mari curente sub o singura denumire si asociatie este vizibilǎ si din analiza mesajelor politice. Dacǎ in deceniul opt si prima jumatate a deceniului nouǎ, congresele PPE propuneau documente de inspiratie crestin-democratǎ, in ultimul deceniu, mesajele acestora au devenit mai diluate, sau chiar au adoptat elemente de factura liberalǎ sau conservatoare:

Analiza unor valori politice propuse de manifestele electorale ale PPE[2]

Item

EPP
1992

EPP
1999

EPP
2004

Biserica (church)




Crestin democratie, valori (Christian-democrats, values)




Competitie/titiv (Competition/ve)




Egalitate (equality)




Economie socialǎ de piata (Social market economy)






Subsidiaritate (Subsidiarity)




Comunitate (Community, communities)




Popor (People (s)




Federal, federatie (Federal, Federation)




Politici sociale (Social policy)




Solidaritate (solidarity)




Piata (market)




National (national)




Initiativǎ (enterprise)






Individ (individual)




Traditie (tradition)




Capital (capital)




Persoanǎ, personalism (Person, personalism)




Libertate (freedom)




Justitie (justice)




Fenomenul caracteristic al evolutiilor din spectrul crestin-democrat, in conteporaneitate, este slabirea constanta a legaturii intre Biserica si partidele crestine. Cea dintai ingradeste tot mai mult participarea clerului la activitatile de partid, iar partidele risca tot mai putin sa afiseze paternalitatea Bisericii, in incercarea de a capta interesul unor paturi sociale mai largi, tot mai indepartate de valorile religioase.







pentru detalii, Ulm Spineanu, Maine. Democratia crestina si viitorul Romaniei, Bucuresti, 1993; Principiile gandirii populare. Doctrina crestin-democrata si actiunea sociala, Eikon, Cluj-Napoca, 2006

Surse: Programul PPE, adoptat la Atena, 1992 (EPP Basic Programme) – EPP 1992; Manifestele electorale ale PPE propuse pentru alegerile europene din 1999 si 2004, acestea devenind si programele de actiune ale PPE pe urmǎtorii cinci ani – EPP 1999, EPP 2004. Tabelul reprezintǎ o analizǎ cantitativǎ a celor trei documente, realizatǎ prin simpla numǎrare a itemilor (valori politice) considerati semnificativi pentru curentele politice de dreapta din Europa. Cresterea sau descresterea cantitativǎ a unor valori este semnificativǎ, considerǎm, despre schimbarea abordǎrii doctrinare a PPE. In parantezǎ, expresia in original, pentru mai multǎ claritate.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }