QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Geopolitica








GEOPOLITICA


Dupa o cariera glorioasa in perioada intebelica si ostracizarea sa de catre comunism, sfarsitul razboiului rece a avut intre consecinte­­ o crestere a succesului termenului si a preocuparilor de geopolitica.

Intr-una dintre cele mai reputate lucrari metodologice din domeniu , geopolitica este descrisa ca fiind o conceptie generala care ia in calcul si analizeaza actiunile tuturor actorilor prezenti pe scena internationala. A gandi geopolitic, inseamna a fi interesat de planurile concurentilor imediati si potentiali, a tine cont de eterogenitatea spatiala si culturala, de conditiile naturale si capacitatile specifice ale diferitilor actori, de diversitatea etnica, religioasa si istorica si de discrepantele economice ale lumii in care traim.




Inventatorul termenului a fost suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922), profesor de stiinte politice (stiinta statului) la Universitatea din Upsala, Kjellen care a folosit prima oara acest termen intr-o conferinta publica, in 1899, pentru ca in anul urmator sa fie utilizat in monografia politica a Suediei, publicata de el sub titlul Inledning till Sveriges Geografi (Introducere in geografia Suediei). Spre deosebire de Ratzel, ale carui surse de inspiratie au fost antropologia si geografia comunitatilor, Kjellen s-a indreptat spre geopolitica in baza preocuparilor stiintei despre stat. In aceasta perspectiva, el a vazut ca esentiala relatia dintre anatomia puterii si fundatia geografica a acesteia. Prin urmare, geopolitica era stiinta care concepea si studia statul ca un organism geografic sau ca un fenomen al spatiului. Acest organism statal se afla angajat intr-o lupta perpetua pentru existenta si spatiu, Kjellen concluzand ca, doar acele organisme-state care sunt suficient dotate vor putea supravietui si prospera.

Aria conferita de Kjellen geopoliticii cuprindea in esenta doua subiecte supuse studiului: statele ­ vazute ca manifestand sentimente si ratiune in aceeasi masura cu fiintele umane si cunoscand aceeasi soarta ca ultimele (nastere, crestere, dezvoltare si declin), respectiv spatiul ­ considerat de el factor esential si obiectiv vital al statelor viguroase, dar limitate spatial, care aveau datoria sa isi mareasca teritoriile prin colonizari, cuceriri si expansiune. Germanofil convins, Kjellen a acordat o atentie deosebita locatiei geografice a Mitteleuropa-ei, in care a inclus si peninsula Scandinava, aflata sub amenintarea si pericolul invaziei ruse. Solutia propusa de el era aceea a expansiunii si uniformizarii ­ intr-un imperiu germanofon ­ perimetrului cuprins intre Dunkerque, Hamburg, Riga si Bagdad. Acest spatiu imens, caruia urmau sa-i fie inglobate imperiile Austro-Ungar si Otoman, era destinat sa devina un nou centru de putere mondiala, care sa diminueze aspiratiile hegemonice dezvoltate de Anglia prin controlul marilor.
 
In principalele sale lucrari, unele publicate mai intai in Germania, Die Ideen von 1914, Eine Weltgeschichtliche Perspective (Ideile de la 1914. O perspectiva istorica globala), Leipzig, in 1915, Staten som Lifsform (Statul ca forma de viata), Stockholm, in 1916 (tradusa si publicata in limba germana, la Lepizig in 1917, Grundriss zu einem System der Politik (Bazele unui sistem de politica), Leipzig, in 1920 si Die Grossmächte vor und nach dem Weltkriege (Marile puteri inainte si dupa Razboiul Mondial), publicata postum, Leipzig, in 1935, Kjellen a dezvaluit conceptia sa generala asupra geopoliticii.

Racordat profund traditiilor culturale germane, el s-a opus si a discreditat in permanenta ideile politice ale liberalismului, ale individului cetatean-politic, ale ideii de legitimitate a statului prin contract social. A promovat in schimb viziunea statului autoritar, corporatist si paternalist, care sa fie constituit ca un stat-natiune organicist. Adversar declarat al individualismului exagerat si al cosmopolitismului, Kjellen vedea statul-national construit pe principiile solidaritatii corporatiste, urmand ca dezvoltarea si expansiunea acestuia sa ia forma unei comunitati bazate pe legaturi etnice, politice si economice. Atingerea unui asemenea stadiu presupunea si eliminarea oricaror manifestari represive la adresa cetatenilor.

Sistemul general de politica al unui asemenea stat a fost prezentat de Kjellen in cea mai cunoscuta lucrare a sa, Staten som Lifsform. Statul urma sa fie organizat pe principiile unitatii si interdependentei dintre cinci elemente fundamentale:

Tara (Das Reich) ­ urmarita din punctul de vedere al determinarii sale geografice interne si externe. Trei subcategorii ii compuneau datele localizarii geografice: pozitia tarii ­Topopolitica, configuratia ­ orfopoliticǎ, teritoriul ­ Fiziopolitica.

Neamul (Das Staabfolk) ­ componenta demografica, care se manifesta prin alti trei factori: constiinta apartenentei entice, trupul etnic ­ Plethopolitica, sufletul neamului ­ Psyhopolitica.

Societatea (Die Gesellschaft) sau Sociopolitica se evidentia prin performantele a doua fenomene:
structura si forma sociala ­ Filopolitica, viata sociala ­ Biopolitica.

Economia tarii (Ökopolitik) se baza pe functiile: satisfacerii nevoilor proprii ­ Autarhiopolitica relatiile comerciale externe ­ Emporopolitica, viata economica ­ Economopolitica.

Guvernamantul (Das Staatsregiment) sau Kratopolitika presupunea aplicarea politicii autoritatii de stat prin: forma de guvernamant ­ Nomopolitica, administratie ­ Praxiopolitica, autoritatea statului ­ Arhopolitica.

Kjellen a proiectat si posibilele configurari politice europene. Acestea urmau sa imbrace forma reprezentarilor pan-etnice sau geopolitica pan-etniilor. Atat in lucrarea din 1914 (Die Ideen von 1914), cat si in aceea publicata postum (Die Grossmächte ), el s-a aratat incredintat ca sub impulsurile interne  generate din Mittelpunkte­ trei corpuri rasial etnice urmau sa se impuna in Europa: Uniunea Latina (sub pecetea vechii Rome), capabila prin varianta sa ibero-spaniola sa cuprinda si America Latina, Mitteleuropa, care urma sa devina o lume a germanicilor, respectiv Pan-ideea slava. Ultima, gasea Kjellen, trebuia contracarata de pan-ideea germana prin Drang nach Osten.

Scoala geopolitica germana

Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate ca el insusi a numit aria preocuparilor sale drept geografie politica. Ratzel s-a straduit sa continue demersurile mentorului sau, cu scopul de a realiza o metoda cuprinzatoare si eficienta care sa sprijine studierea spatiilor si locuirii umane. In acest sens, el a adaugat instrumentelor folosite pana atunci in cercetarile geografice, elemente, metode si constatari care proveneau din alte discipline, biologia si istoria situandu-se in prim-plan. In prima sa lucrare majora, Antropogeografia, subintitulata Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicata intre anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul sau demers, marturisit, era acela al recuperarii si plasarii mediului geografic in miezul stiintelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evolutiei acestuia ca parte a naturii. Ratzel a aratat ca de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat intr-o permanenta competitie pentru spatiu: mai intai in scopul obtinerii subzistentei; in etapa urmatoare, pentru a obtine un spatiu in care sa isi poata consuma energia. In decursul acestui proces, considera Ratzel, cultura ­ ca realitate supraorganica ­ a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale si indivizii umani. Intr-o prima etapa a organizarii lor sociale, oamenii au reusit sa transforme mediul pe are il locuiau intr-un spatiu mai favorabil existentei umane. Ulterior, pe masura evolutiei si dezvoltarii statelor, a devenit evident faptul ca diferitele culturi umane sunt inegal inzestrate si sunt capabile, in masuri diferite, sa fructifice darurile naturii.

In a doua sa lucrare importanta, Politische Geographie (1897), Ratzel a indicat ca dezvoltarea istorica a statelor trebuia asezata intr-un raport comparativ cu inflorirea politica a popoarelor. Acest din urma fenomen depindea de dimensiunea si profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele in cauza cu solul locuit de ele. Prin urmare, concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi considerate organisme care, asemenea celor animale si umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale isi datorau existenta grupului uman, popoarelor, si nu indivizilor care le compuneau. Cu cat un popor era mai mobil ­ aceasta trasatura nefiind caracteristica societatilor primitive ­ cu atat dobandea mai multa forta politica. Din aceasta perspectiva, cunoasterea si comensurarea marimii spatiilor era direct subordonata suprafetei in care circulau ideile si proiectele politice ale popoarelor, existand conceptii mai mari si mai mici despre spatii, in special primelor fiindu-le caracteristice tendintele de extindere. Razboaiele reprezentau astfel, transpunerea geografica a nevoii de miscare si expansiunea politica a popoarelor.

Ratzel a identificat originea si sursele constituirii fortei politice a popoarelor in evolutia comunitatilor istorice ale indivizilor uniti prin legaturi spirituale. In aceasta perspectiva antropogeografia a fost metoda construita de Ratzel, care putea evalua, prin criterii si mijloace comparative, performantele atinse de varii comunitati umane. Preluand viziunea dezvoltata de Kant asupra spatiului, Ratzel a subliniat rolul primordial jucat in decursul istoriei de ceea ce filosoful german, locuitor al Königsberg-ului, a numit Mittelpunkte­ sambure de civilizatie. Mittelpunkte a devenit, de altfel, criteriul esential de analizare si interpretare a statului in procesul de constituire organicista a acestuia. Trei erau elementele de baza care asigurau functia organicista a acestuia:

Spatiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorita raporturilor de natura istorica numite de Ratzel sangele si pamantul, poporul si teritoriul. Organizarea politica a poporului si a pamantului a rezultat in intruparea unui organism personalizat antropogeografic. Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identitati biologice si geografico-culturale de catre indivizii aceluiasi popor. Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsa in doua stagii: a) configurarea teritoriului national ­ Lebensgebiete: b) realizarea si organizarea spatiului vital ­ Lebensraum. Ultimul stagiu era acela in care se decidea conservarea functiilor vitale si chiar supravietuirea organismului statal.

Pozitia (die Lage) a fost considerata de Ratzel elementul aflat intr-o relatie directa cu formarea samburelui de civilizatie ­ Mittelpunkte. Situarea intr-o pozitie geografico-climaterica avantajoasa a generat formarea unor asemenea pulsari. Numai ca, elementul geografic natural era valorizat de forta politica conferita de popor. Cand acesta din urma nu a mai fost capabil sa-si mentina forta politica, in ciuda conditiilor geografico-climaterice favorabile, de exemplu decaderea statelor din Mesopotamia, (vaile Eufratului si Tigrului), Egipt (valea Nilului), Romei, organismul antropogeografic a sucombat. Ratzel a explicat ca, din punct de vedere antropogeografic, Europa s-a divizat in trei regiuni: mai intai s-a constituit o regiune sudica­ civilizatia mediteraneana ­ suscitata de matricea greco-romana; ulterior, in nordul Alpilor, a luat fiinta civilizatia germanica; finalmente­, raportat la timpurile contemporane lui Ratzel,­ a luat nastere o a treia regiune, in stepele rasaritene ale Europei, care le ameninta pe primele doua. Asadar, Europa era alcatuita din trei arii antropogeografice, cea sudica­ latina, central-nordica ­ germana si estica de stepa ­ slava.



Granitele (die Grenzen) ­ reprezentau produsul miscarii initiate dinspre Mittelpunkte. Situata la periferia teritoriului statal, economic si al poporului, granita nu ramanea o simpla linie de demarcatie, ea devenind un organ periferic, dar foarte important al statului in crestere. Ratzel a enumerat trei mijloace generate din Mittelpunkte ­ de largire a granitelor: prin forta militara si razboaie; prin comert; prin spirit si comunicare, adica triumf cultural.

In 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majora, Despre legile de crestere spatiala a statelor (Über die Gesetze des raümlichen Wachstums der Staaten). El a enumerat sapte legi, totodata etape, ale expansiunii statale. Expansiunea unor state urma sa se produca pe seama altora. Procesul era generat de doua categorii de factori: a) stimulii interni, proeminenti la popoarele care erau capabile sa isi insuseasca simtul spatiului (Raumsinn) si scoala spatiilor (die Schule des Raumses). Cele doua insusiri abilitau anumite popoare sa isi pastreze spatiul propriu, pentru ca ulterior sa obtina, chiar sa isi largeasca, spatiul vital; b) stimulii externi, adica spatiile subpopulate, care atrageau revarsarea civilizatiilor fertile si puternice, ale caror  teritorii erau suprapopulate.

Concluzia lui Ratzel era ca forta unei civilizatii poate fi dovedita prin capacitatea acesteia de a desfiinta granite. Marile civilizatii, statua Ratzel, aveau indentitati continentale si ocupau geospatii (un exemplu ales era cel nord-american). Germaniei ii revenea misiunea istorica de a-si forma un geospatiu european, revarsandu-se in primul rand in ariile in care locuirea umana era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia Volk ohne Raum (popor fara spatiu) atunci cand aprecia neatingerea inca de catre germani, a spatiului vital.

Karl Haushofer (1869-1946) a fost figura centrala a geopoliticii germane. Fiu al unui invatator bavarez, Haushofer a urmat cariera militara, intrand in armata din Bavaria, in 1889. Orientarea sa spre geopolitica a fost profund legata de numirea sa, in 1908, in cadrul Misiunii Militare a Germaniei din Japonia. Atat in calatoria sa maritima, inspre arhipelagul nipon, cat si pe drumul terestru de intoarcere, prin Siberia, in anul 1910, Haushofer a fost fascinat de importanta strategica a spatiilor, respectiv a unor locatii geografice. In 1912 si-a sustinut teza de doctorat, publicata ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie), lucrare in care exemplificand prin cazul arhipelagului nipon si-a argumentat teza conform careia, locatia geografica si caracteristicile teritoriale influenteaza destinul statelor.

Lui Karl Haushofer i se datoreaza studierea institutionalizata a geopoliticii. Intai de toate, Haushofer a operat o delimitare transanta intre geografia politica­ descrisa drept disciplina care studiaza distributia puterii statale in spatiile terestre ­ si geopolitica ­ adica stiinta despre formele de viata politica in spatiile naturale ale vietii, care se straduieste sa explice dependenta primelor de conditionarile naturii.

Autonomizarea geopoliticii ca disciplina aparte s-a produs in 1924, odata cu infiintarea in cadrul Universitatii de Munchen, a Institutului de Geopolitica si publicarea regulata, intre 1924-1945, a periodicului acestuia, „Zeitschrift für Geopolitik” (Jurnal de Geopolitica). Dupa instaurarea regimului nazist, studiile de geopolitica au cunoscut o larga raspandire, fiind coordonate oficial de guvernul nazist, din anul 1935. La Universitatea Heidelberg a fost constituita Asociatia Cercetatorilor in Geopolitica, Karl Haushofer devenind primul presedinte ale acesteia. La sfarsitul anilor treizeci, fiul sau Albrecht a ocupat postul de profesor titular de geopolitica in cadrul Scolii de Studii Politice Avansate (Haochschule für Politik) de la Berlin.

Relatiile familiei Haushofer cu politica nazista au fost sinuoase. Karl a stabilit raporturi de trainica prietenie cu Rudolph Hess inca inainte de infiintarea Partidului National-Socialist. El a fost un frecvent vizitator al inchisorii Landsberg, unde erau detinuti Adolf Hitler si Rudolph Hess dupa esuarea puciului din 1923. Exista mai multe marturii, ale unor martori directi, dar si observatiile unor specialisti, care indica, argumentat, influenta ideilor geopolitice ale lui Haushofer asupra lui Hitler, indentificabile de altfel in Mein Kampf. Imediat dupa ce Adolf Hitler a devenit cancelar, Karl Haushofer a fost numit profesor de geopolitica si decan al Facultatii de Stiinte a Universitatii Munchen. In 1934 a fost numit presedinte al Academiei Germane, iar in 1938 a devenit, cu sprijinul lui Rudolph Hess, presedintele Ausland Organization, institutie care se ocupa de germanii ce locuiau dincolo de granite. Intre timp, fiul sau Albrecht, fusese numit, intre 1934-1938, insarcinat special al cancelarului german in Cehoslovacia.

Familia Haushofer a renuntat la legaturile privilegiate cu regimul nazist dupa 1941, si datorita invadarii de catre Wehrmacht a Uniunii Sovietice, actiune care contravenea tezelor geopolitice sustinute de Karl. Dar pozitia acestuia s-a subrezit in urma „refugierii” lui Hess in Marea Britanie. Albrecht a fost implicat in complotul ofiterilor germani impotriva lui Hitler si a sfarsit prin a fi executat in aprilie 1945, cu doar cateva zile inaintea capitularii Germaniei. Un an mai tarziu, deziluzionat de soarta celui de-al Treilea Reich si de implicarea sa nefasta, Karl Haushofer s-a sinucis impreuna cu sotia sa, Martha.

Karl Haushofer a avut o consistenta si prodigioasa activitate publicistica. Lucrarii despre Japonia, i-a adaugat in 1924 (carte reeditata in 1938) Geopolitik des Pazifischen Ozeans. Problemele geopolitice ale Extremului Orient au constituit prima tema majora tratata de Haushofer. Desi s-a considerat continuatorul intelectual al lui Ratzel si Kjellen, Haushofer s-a raportat permanent la Halford Mackinder si la proiectia dezvoltata de acesta asupra Eurasiei. De altfel, interesul suscitat lui de Extremul Orient se explica prin credinta sa ca o alianta pe Axa Berlin-Moscova-Tokio, cu Rusia ocupand Mongolia si Japonia controland Manciuria ar fi putut oferi o ruta transcontinentala libera de interferentele si presiunile anglo-saxone.

Social-darwinist in conceptie, Haushofer a preluat de la Ratzel si a acordat valoare suprema obiectivului-fenomen Lebensraum (spatiu vital). Aflat sub impactul situatiei in care ajunsese Germania dupa Primul Razboi Mondial, el a fost permanent motivat in a gasi solutii, care sa-i confere acesteia posibiltatea de supravietuire ca mare putere. A fost de acord cu Kjellen ca statul se manifesta precum un organism, iar perpetuarea existentei acestuia putea fi asigurata prin achizitionarea unui spatiu indestulator (Grosseraum). Aria respectiva urma sa fie ocupata prin diseminare etnica (Volk), rasiala (Blut) si culturala (Kultur). Un rol esential urmau sa-l joace in aceasta perspectiva[3]­ granitele, considerate „mai degraba locuri ale confruntarii si coliziunilor, decat norme juridice ale delimitarilor politico-statale”.

Haushofer a si dezvoltat aceasta teza in urmatoarele sale lucrari, Geopolitik der Panideen (Geopolitica Panideilor), din 1931 si Geopolitik von Hente. Preocupat de pericolele ce amenintau Germania, din acest punct de vedere primejdia venea din partea puterilor care controlau navigatia maritima, Haushofer a analizat si configurat liniile de forta ale distribuirilor cultural politice. El a concluzionat ca prin difuziunile culturale (pan-idei, pan-gandire) geografia politica a lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa, care spera sa devina germana; Eurafrica (bazinul Mediteranean si nordul Africii), care urma sa intre sub controlul Pan-Europei; Pan-Rusia, o citadela care ocupa imensul spatiu dintre Elba si Amur; Pan-Pacific, arie ce urma sa fie disputata de Japonia cu puterile coloniale europene si S.U.A.; Pan-America si Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu. In conditiile in care Marea Britanie si S.U.A. dominau ­ prin interese comune ­ intreaga Emisfera Occidentala, Haushofer s-a aratat convins ca, doar o alianta contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia chiar si Sovietica­ si Japonia putea asigura tarii sale supravietuirea ca mare putere.

Astfel se explica opozitia lui Haushofer fata de razboiul cu Uniunea Sovietica. Cu toate ca, prin conceptele promovate de el ­ Lebensraum si Drang nach Osten ­ care urmau sa asigure constituirea unui Kulturboden german compact, a oferit lui Hitler o baza ideologica, ulterior s-a pronuntat in favoarea unei reorientari a expansiunii germane spre sud, sud-est (Drang nach dem Süden). Constient de prejudiciile aduse disciplinei pe care a slujit-o o viata, datorita aservirii ei regimului nazist in anii treizeci el a aratat ca obiectivul sau este de a oferi Germaniei o gandire politica superioara, Wehr-geopolitik (geo-strategie), Haushofer a incercat sa disculpe geopolitica intr-o ultima lucrare antuma, publicata in noiembrie 1945, Defence of German Geopolitics.

Scoala geopolitica anglo-americana

Alfred Thayer Mahan (1840-1914) este recunoscut a fi fost primul geopolitician american. Nascut intr-o familie de militari, tatal sau a fost profesor de geniu la West Point, Maham a urmat o cariera identica, devenind la randu-i profesor la Newport Naval War College. Cursurile predate, despre istoria navala, l-au stimulat sa reflecteze asupra importantei strategice a marilor si oceanelor, atat ca spatii de circulatia si transport, cat si ca intinderi cu caracter defensiv. In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a publicat trei carti ­ astazi recunoscute ca apartinand disciplinei geopolitice ­ The Influence of Sea Power upon History, 1890; The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire, 1892 si The Interest of America in Sea Power, 1898 - care au revolutionat gandirea strategica din domeniul naval.

Admirator al lui Jomini, Alfred Mahan a preluat si dezvoltat in domeniul maritim explicatii si teorii ale operatiilor militare. Pe langa aceste teme specifice, Mahan a reflectat asupra importantei oceanelor si a valorii si puterii detinute de cei care le controlau. Mahan a demonstrat avantajele de care beneficiau puterile maritime, fata de cele continentale, prin controlul rutelor de transport si prin conditiile conferite de natura in a preintampina agresiunile. Mahan a elaborat liniile strategice ale defensivei americane, aratand ca S.U.A. nu pot sa se bazeze doar pe protectia conferita de distante. El a recomandat extinderea frontierelor defensive pana la malul opus al oceanelor care udau tarmurile americane si instalarea de baze strategice in insulele din Atlantic si Pacific. Rolul flotei militare, dar si al celei comerciale, devenea vital pentru conservarea puterii S.U.A. In plus, pentru a evita pericole imediate, S.U.A. trebuiau sa controleze Bazinul Caraibelor si in special Istmul Panama.

In ultima sa lucrare majora, Problem of Asia, 1900, Mahan a analizat aria Extremului Orient. El a reliefat perspectiva confruntarii, in centura strategica situata intre 30-40 latitudine nordica, intre puterile maritime (M.Britanie, S.U.A.) si cele continentale (cel mai probabil Rusia). Solutia gasita de el ­ conform intereselor puterilor maritime, era aceea a instituirii unui sistem de echilibru si contrabalansare, prin flota si comert, care sa fie controlat de puterile exterioare Eurasiei.



Halford Mackinder (1861-1947) este autorul celei mai durabile si influente teorii geopolitice. Licentiat al Universitatii Oxford, in decursul studiilor urmand o curricula complexa: geologie, biologie, istorie, drept si economie, Mackinder a manifestat un interes special pentru geografie. Convins ca studierea ei este indispensabila intr-un mare imperiu colonial, el a reusit sa institutionalizeze predarea acestei discipline la nivel academic, devenind in 1887 profesor si fondator al Oxford School of Geography. In acelasi an, a publicat un valoros articol (On the Scope and Methods of Geography), in care a conferit studiului geografiei functii si obiective moderne. In perspectiva deschisa de Mackinder, dezvoltarea si declinul diferitelor culturi si puteri puteau fi intelese in relatia acestora cu configurarile geografice: „Geografia politica n-ar fi existat niciodata, daca nu s-ar fi raportat la geografia fizica si n-ar fi admis ca decurge din aceasta”. Mackinder a insistat asupra ideii ca prezentul si viitorul relatiilor internationale pot fi deslusite si evaluate tinand cont de realitatile geografice si locatiile de putere din spatiu.

In anul 1904, mai intai intr-o conferinta sustinuta la Societatea Regala de Stiinte si apoi in studiul purtand acelasi titlu (publicat in „Geographical Journal”), The Geographical Pivot of History, Halford Mackinder si-a facut cunoscuta prima forma a teoriei sale geopolitice. Conform lui, istoria umana s-a desfasurat sub determinarea unui conflict recurent intre popoarele situate in ariile terestre si cele asezate in zonele costiere. In mai multe cicluri istorice, popoarele continentale s-au simtit ­ datorita configuratiei geografice­ intr-o situatie de axfiere a puterii lor, si au incercat sa cucereasca popoarele maritime. In antichitate, primele ar si reusit in doua randuri; cucerirea polisurilor grecesti de catre Macedonia, respectiv a Cartaginei de catre Roma. Mackinder a localizat centrul puterii continentale in inima Eurasiei, aratand ca acel „gigantic baros asiatic”, care mai incercase prin mongoli sa cucereasca Europa, tinde sa isi subordoneze zonele maritime.

In complexa sa analiza, Mackinder a explicat ca perceptia de autosufocare resimtita de popoarele continentale avea mai multe surse si consecinte. Spatiul imens al Eurasiei, dificil de strabatut si de controlat suscitase constructii politico-statale autoritare si primitiv-expansioniste. Pe de alta parte, conditiile climaterice continental-excesive, precum si accesul limitat la caile navigabile libere­ nici unul dintre marile fluvii eurasiatice nu se revarsa intr-o mare deschisa ­ au generat in permanenta un sentiment de frustrare. Harta geopolitica elaborata de Mackinder in 1904 delimita Eurasia (Pivotul Geografic al Istoriei) in trei zone: Aria Pivotala ­ zona deplin continentala, care cuprindea Siberia, Rusia europeana si avea tendinte de largire spre Europa sud-blatica; Aria Interior Pivotala (Semicercul Interior) ­includea ambele maluri ale Atlanticului (numit oceanul de mijloc), Europa sudica si Africa nord-sahariana; Aria Exterior Periferica (Semicercul Exterior) ­ adica Asia Mica, de sud, sud-est si extrem estica.

Mackinder a facut doua remarci de mare importanta: a) odata cu epoca columbiana si post-columbiana (de dupa marile descoperiri geografice), puterile maritime se situasera intr-o pozitie superioara fata de cele continetale. Elementul care le avantajasera pe primele fusese circulatia nestingherita in spatiile maritime. Dar, in timpurile contemporane lui, datorita progreselor tehnologice, puterile continentale (interioare), dobandisera o semnificativa mobilitate. Aceasta capacitate de deplasare rapida crea puterilor interioare (Rusia la stadiu potential, Germania intr-o temporalitate prezenta) posibilitatea de a se revarsa asupra spatiilor maritime si de a surclasa puterile periferice; b) in acel context nou, Anglia pierdea beneficiile exterioritatii sale fata de Europa si chiar Eurasia, fiind racordata direct la evolutiile continentale si parte integranta a acestora. Solutia recomandata de Mackinder indica pastrarea centurii periferice eurasiatice in posesia si sub controlul puterilor maritime.

Demersurile stiintifice ale lui Mackinder au fost puternic motivate de soarta Marii Britanii. De la debutul secolului, Halford Mackinder a castigat statura unei personalitati publice. El s-a aflat printre fondatorii Coefficients Club, grupare a „tinerilor ganditori”, ingrijorati de declinul puterii britanice. In linia acestor eforturi, Mackinder a obtinut un mare succes, infiintarea, atat de celebrei astazi, London School of Economics, al carei prim director a fost intre 1903-1908. Liberal pana in preajma declansarii razboiului, Mackinder s-a alaturat conservatorilor, fiind numit in 1919, de catre Secretarul Foreign Oficce-ului, Lordul Curzon, in functia de Inalt Comisar in sudul Rusiei. Experienta dobandita in acele imprejurari si-a lasat amprenta asupra celei de a doua lucrari majore a lui, Democratic Ideals and Reality: A Study in the Politics of Reconstructions, publicata in acelasi an.

Analizand evolutia din timpul razboiului, precum si consecintele ce decurgeau din Revolutia Bolsevica, Mackinder a operat mai multe modificari terminologice pe harta geopolitica initiala. Europa, Africa si Asia au devenit Insulele Mondiale, denumire justificata prin faptul ca reprezentau cel mai intins spatiu terestru, inglobau cea mai mare parte din populatia lumii si constituiau aria in care se desfasurasera cele mai semnificative evolutii din istoria umanitatii. Mackinder a reconfigurat Zona Pivotala, cuprinsa in imensitatea campiei nordice, care se intindea de la Hamburg la Vladivostok, si i-a dat un nou nume Heartland (zona interioara). Geopoiliticianul britanic a inclus in Heartland zonele muntoase asiatice ­ greu accesibile puterilor maritime­ si bazinul fluviilor ce se deversau in Marea Baltica si Marea Neagra. In aceasta noua configurare, din care faceau parte in mod evident Germania si Rusia,­ Mackinder a subliniat ca o unificare a celor doi poli de putere ar atrage un pericol letal asupra Marii Britanii. ­ Europa de est juca un rol cheie. Faimosul sau dicton arata:

„Cine conduce Europa de est comanda Heartland-ul,

Cine comanda Heartland-ul, conduce Insulele Mondiale,

Cine conduce Insulele Mondiale, stapaneste Lumea”

Mackinder a localizat mult mai precis puterile maritime. Acestea ocupau zonele costiere desfasurate in jurul Europei, Africii si din Oceanul Indian. Lor le-a adaugat si America de Nord, impreuna formand Promontoriul Mondial. In contrast cu puterile de Heartland, care daca se mobilizau si isi uneau resursele puteau realiza cea mai mare concentrare de putere mondiala, statele maritime isi formasera potentialul de putere prin comert si comunicatii. „Sansa” supravietuirii acestora din urma consta in conservarea acestor deprinderi ­ psiho-sociale si fizice ­ si in controlul centurii periferice a Eurasiei.

Halford Mackinder si-a continuat aceasta viziune in studiul publicat in Foreign Affairs, XXI, July 1943, The Round World and the Winning of the Peace. Prospectia sa asupra consecintelor celui de-al doilea razboi mondial indica ascensiunea Uniunii Sovietice in postura celei mai puternice puteri terestre de pe glob. Acea enorma acumulare de putere din Heartland putea fi contracarata doar prin crearea celei mai solide pozitii defensive posibile, prin alianta puterilor nord-atlantice. Acestea urmau sa-si extinda controlul si asupra Germaniei, pentru a evita ca imensul potential economic si miltiar al respectivei sa fie acaparat in favoarea Heartland-ului. Mackidner a atras atentia asupra faptului ca puterile maritime isi vor putea pastra vitalitatea numai daca isi vor reevalua raporturile cu lumea coloniala si vor accepta o redistribuire a beneficiilor si cresterea standardului de viata din regiunile sarace.

Nicholas John Spykman (1893-1943), olandez prin origine, profesor de drept la Universitatea Yale, unde a ocupat si postul de director al prestigiosului Institut de Studii Internationale, a fost cooptat in „echipa creierelor” din al treilea mandat al presedintelui Roosevelt. Realizarile lui Spykman in domeniul geopoliticii, in timpul celui de-al doilea razboi mondial el fiind si consultant al presedintelui american, s-au inscris pe linia de interes crescandǎ acordata acestei discipline in S.U.A. Motivul principal al acelor preocupari a fost direct legat de ideile si conceptiile scolii geopolitice germane. Cu toate ca geografi celebri, precum Isaiah Bowman, s-au delimitat de conceptiile si viziunile care fusesera dezvoltate de echipa Haushofer, membri ai cercurilor academice si de la nivelul decizional al Statelor Unite au constientizat importanta si utilitatea acestei maniere de analiza a realitatilor internationale.

In acel context fertil adoptarii viziunii geopolitice, Nicholas Spykman a publicat prima sa lucrare majora, America´s Strategy in World Politics, New York, 1942. Adevarat manual de strategie pentru politicienii americani, cartea lui Spykman a distrus mituri nocive, dar traditionale mentalitatii americane, si a oferit in schimb instrumentele metodologice si a deschis o perspectiva clara asupra rolului care trebuia sa si-l asume S.U.A in perioada postbelica. Spykman a demonstrat ca S.U.A. nu pot incerca sa ramana nicicand departe de evenimentele din Eurasia, deoarece se afla mult mai aproape de acea imensa intindere terestra, decat fusese perceput pana atunci. El a nuantat si dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind natura duala a Germaniei, in care se gaseau forte si tendinte propensive ambelor structuri politico-geografice. Spykman a identificat trei centre cu potential real de putere in plan mondial: America de Nord, litoralul european si zona eurasiatica a Extremului Orient. Pericolul principal si imediat atunci era ca ultimele doua sa fie unificate printr-o victorie a Axei germano-japoneze. Ca atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung, aceleasi cu ale Angliei. Chiar daca ultima urma sa renunte si sa isi reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potential de putere il repezenta India - insa ascensiunea acesteia intr-o pozitie „cinetica” de putere nu avea un viitor cognoscibil ca reper temporal.

In a doua sa lucrare majora, The Geography of Peace, publicata postum in 1944, Spykman a elaborat o analiza de perspectiva pe termen mediu a configurarilor geopolitice postbelice. S.U.A. trebuiau sa isi asume rolul primordial in spatiul periferic-exterior, numit de el Rimland. Cooperarea cu Marea Britanie urma sa fie dezvoltata intr-o alianta larga, care sa cuprinda natiunile maritime vest-europene, si obligatoriu Germania si Japonia. Spykman a anticipat dominarea Hearland-ului de catre Rusia si China, solutia propusa de el fiind a pastrarii celor doua intr-un sistem de cooperare. El a considerat ca pentru un interval de timp mediu, chiar lung, cele doua puteri din Hearland urmau sa pastreze si sa dezvolte un potential de aversiune si chiar conflictual fata de statele din Rimland. Acestea puteau sa contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de incercuire periferica a Eurasiei. Aceasta a si fost conceptia strategica, containment, dezvoltata de S.U.A. in timpul razboiului rece.

Scoala geopolitica romana

Ion Conea reprezintǎ una dintre cele mai importante contributiile geopolitice romanesti. De profesie geograf, Conea are pǎreri asemǎnǎtoare cu cele ale lui Kjellen despre notiunea de vecinǎtate. El plaseazǎ obiectul de studiu al geopoliticii in domeniul relatiilor internationale. Preocupǎrile sale au fost legate de studiul jocului politic dintre state (un fel de stiintǎ a relatiilor). El considera geopolitica ca fiind stiinta mediului planetar. Conceptul de druckquotient folosit de el (preluat de la Alexandru Supan) l-am amintit deja in legǎtura cu teoria lui Ratzel in ceea ce priveste colonizarea externǎ. Acest termen se referǎ de fapt la presiunea demograficǎ exercitatǎ la granitele oricǎrui stat. Astfel, dacǎ tǎrile vecine au o populatie mult prea mare, ele vor tinde sǎ ocupe spatiile libere din teritoriul vecin lor, adicǎ va avea loc colonizarea externǎ.



Preluand idea lui Kjellen cu privire la termenul de kernland, Ion Conea analizeazǎ Romania din acest punct de vedere, afirmand cǎ in Romania Mare, Transilvania indeplineste rolul unei piese de centru vitalǎ, acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, de unde pornesc pulsarii unei tǎri. Dacǎ Transilvania reprezintǎ inima, acel sambure de care o tarǎ nu poate fi despǎrtitǎ, Carpatii sunt coloana vertebralǎ a pamantului si poporului roman. Vintilǎ Mihǎilescu vorbeste despre existenta a douǎ axe de polarizare a neamului romanesc, si anume: Dunǎrea si Carpatii, adicǎ au existat aceste douǎ sensuri de circulatie ale poporului roman, spre si dinspre Dunǎre. Tot acest autor descoperǎ douǎ functii geopolitice Carpatilor: de apǎrare in caz de ofensivǎ si de armonizare a intereselor divergente ce se intalnesc in aceastǎ zonǎ. Dupǎ Ion Conea, Carpatii sunt aceia care au jucat un rol important in istoria neamului romanesc, in dezvoltarea acestuia. Romanul se retrǎgea la munte atunci cand „viscolul barbar isi incepea suflarea din nou peste ses” sau cand era atacat de dusmani.

Ambii autori adoptǎ o politicǎ mai mult de apǎrare decat ofensivǎ pentru statul Roman. Aceasta este o deosebire principalǎ intre autorii romani si cei germani sau anglo-americani. De fapt, chiar istoria poporului nostru dovedeste cǎ nu suntem un popor de cuceritori, cǎ nu am luptat niciodata pentru cucerirea altor teritorii, ci doar pentru pǎstrarea suveranitǎtii si integritǎtii noastre nationale. Chiar Gheorghe I. Bratianu afirma cǎ „noi trǎim la o rǎspantie de drumuri, de culturi si din nefericire, la o rǎspantie de nǎvǎliri si imperialisme”.

Ion Conea nu poate sǎ nu observe cǎ pe teritoriul patriei noastre se intalnesc douǎ importante testamente din directii opuse: cel al lui Petru cel Mare (care afirma „eu nu caut pǎmant, ci apǎ”) si cel al lui Friedrich Liszt (autorul care indica directia de expansiune pentru Germania: pe cursul Dunǎrii). Aceastǎ realitate coloboratǎ cu conceptul de druckquotient il fac pe Conea sǎ observe faptul cǎ pentru Romania posibilitatea de a reduce presiunea de la granitele sale este minimǎ, si sǎ afirme cǎ datoria unui astfel de stat este sǎ fie permanent pregǎtit la ceea ce se intamplǎ in jurul sǎu pentru a nu „rǎmane privind nǎuc la o lume in care trebuie sǎ trǎiascǎ, dar fǎrǎ sǎ aibǎ o insǎrcinare si o rǎspundere demne de ceea ce el ar fi putut sǎ reprezinte”.

Ideea lui Petru cel Mare de a cǎuta apǎ era cat se poate de fondatǎ dacǎ avem in vedere imensitatea Rusiei si totusi imposibilitatea ei de a comunica cu Oceanul Planetar (printr-o zonǎ accesibilǎ, nu prin nord unde de regulǎ navigatia este anevoioasǎ, iar pozitia geograficǎ defavorabilǎ). Din acest punct de vedere Romania este amplasatǎ geografic foarte bine (are iesire la mare) si mai mult este o tarǎ carpato-danubiano-ponticǎ, fapt pentru care a fost secole de-a randul subiect pentru tendintele expansioniste ale unor state din jur.

Situatia Romaniei este si mai drasticǎ dacǎ pe langǎ cele douǎ testamente amintite mai luǎm in consideratie si afirmatiile celor doi unguri Andrey Korponay si Paul Vida, cu privire la umplerea bazinului Transilvaniei cu unguri. Acest fapt ar atenta la existenta noastrǎ ca stat, Transilvania fiind mittelpunktul tǎrii.

Anton Golopentia este un alt geopolitician roman, dar de data aceasta de profesie sociolog. El analizeazǎ, din prisma problemelor sociale si politice, geopolitica. Sociologul roman era preocupat de dinamica situatiei internationale, de rapida schimbare de conjuncturi, care trebuiesc cunoscute din timp de cǎtre state. Pentru el obiectul geopoliticii il reprezintǎ potentialul statelor, adicǎ rezultanta tuturor insusirilor acestora (teritoriu, populatie, economie, structura socialǎ, forma de guvernǎmant, mediul politic). Golopentia concluzioneazǎ cǎ cercetarea geopoliticǎ trebuie sǎ fie concomitent geograficǎ, demograficǎ, economicǎ, socialǎ, culturalǎ si politicǎ. Aceastǎ cercetare este informativǎ, nu este o analizǎ teoreticǎ, ea incearcǎ sǎ surprindǎ situatia dintr-o tarǎ la un moment dat. Autorul afirmǎ cǎ, asemenea buletinelor meteorologice care sunt publicate in fiecare zi si care ne aratǎ situatia probabilǎ, tot asa ar trebui publicate si cercetǎrile geopolitice. Specialistii in relatii publice vor deveni un gen de meteorologi politici, deoarece schimbǎrile din mediul politic trebuie cunoscute si intelese pentru a le putea valorifica ulterior. Meritul lui Golopentia este de a fi surprins valoarea cercetǎrilor geopolitice incǎ de la jumǎtatea secolului, cercetǎri care in prezent sunt realizate in mod obisnuit.

Alexandru Rǎdulescu analizeazǎ rolul Dunǎrii in existenta statului roman. El distinge trei astfel de roluri: de polarizare politicǎ (fapt observat si de Vintilǎ Mihǎilescu), de hotar natural si de arterǎ de navigatie. Libera circulatie pe Dunǎre a fost si un deziderat pentru care statele europene ne-au sustinut in recuperarea teritoriilor luate de turci. Ei aveau nevoie ca navigatia sǎ fie liberǎ in aceastǎ zonǎ, Romania jucand un rol de echilibru intre marile puteri, un rol de „santinelǎ europeanǎ”. Tot acesta este si motivul aparitiei statului Basarabia (iesirea la Marea Neagrǎ trebuia sǎ nu mai fie controlatǎ de Rusia) si al unirii Moldovei cu Muntenia (marile puteri aveau nevoie de un stat puternic in aceasta zonǎ).

Este important sǎ avem in vedere si viziunea anumitor politicieni care au fǎcut de fapt si geopoliticǎ. Nicolae Titulescu este cel care observǎ si importanta stramtorilor Bosfor si Dardanele, pentru Romania: „stramtorile sunt inima Turciei dar sunt si plǎmanii Romaniei”. El vorbeste despre importanta Dunǎrii, care prin construirea canalului Rin-Main-Dunǎre a legat acest fluviu cu Marea Nordului, dupǎ ce era deja natural legat de Marea Neagrǎ si de aici cu Oceanul Planetar.

Simion Mehedinti afirmǎ cǎ orice om politic roman trebuie sǎ aibǎ o triplǎ ingrijorare: a muntilor, a Dunǎrii si a Mǎrii Negre. Iar cine va pierde una dintre cele trei laturi ale ingrijorǎrii isi va expune tara la primejdii. Gheorghe I. Brǎtianu il parafrazeazǎ pe Mackinder in ceea ce priveste dominarea Mǎrii Negre: „cine are Crimeea poate stǎpanii Marea Neagrǎ”. Aceasta este singura afirmatie, fǎcutǎ de vreun autor roman, care are un eventual iz de dorintǎ de crestere a puterii statului roman in zonǎ.

Iatǎ cǎ importanta pentru o tarǎ de a avea iesire la Oceanul Planetar, de a comunica cu restul lumii si pe aceastǎ cale, a fost sesizatǎ si de geopoliticienii romani. Marea Neagrǎ nu a fost in schimb niciodatǎ perceputǎ ca o punte de lansare a Romaniei spre eventuale cuceriri. Pozitia noastrǎ geograficǎ, ca natiune, ne-a fǎcut sǎ fim in permanentǎ preocupati de soarta noastrǎ, de existenta noastrǎ ca popor. Este motivul pentru care toate teoriile prezentate pledeazǎ aceastǎ temǎ, a apǎrǎrii teritoriale in fata intemperiilor istoriei. Oricum, ceea ce spunea Nicolae Iorga rǎmane valabil si azi: „suntem un stat de necesitate europeanǎ”. Nu ar trebui sǎ pierdem acest lucru din vedere dacǎ dorim sǎ mai existǎm ca stat !




un material didactic foarte bine sistematizat la idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm , ca suport de curs la profesorului Liviu Tarau; detalii la Nicolae Anghel, Geopolitica de la ideologie la strategie politica, Bucuresti, 1985; Paul Claval, Geopolitica si geostrategie, Bucuresti, 2001; Emandi, Emil; Buzatu, Gheorghe; Cucu, Vasile, Geopolitica, vol. I, Ed. 'Glasul Bucovinei', 1994; Sergiu Tamas, Geopolitica, Ed. Noua Alternativa, Bucuresti, 1995

Yves Lacoste, Dictionnaire de géopolitique, Paris, 1993.

­vezi Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung (Importanta geografica si politica a granitelor), Berlin, 1927.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }