QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate istorie

Colonii si municipii - Roma








Colonii si municipii - Roma


Cetatenii romani nu locuiau doar la Roma si nu erau singurii beneficiari ai privilegiilor pe care le presupunea civitas Romana. Dupa Roma, care purta calificativul privilegiat Urbs („loc ingradit”, asezare cu caracter permanent in care locuintele erau dispuse dupa un anumit plan, in functie de asezarea strazilor si de conturul zidului de incinta, reprezentand totodata, din punct de vedere administrativ, o entitate statala), cel mai inalt grad in ierarhia urbana il detineau coloniile (coloniae). In izvoare sunt atestate doua tipuri de colonii: coloniile de cetateni romani (coloniae civium Romanorum) si coloniile de veterani (coloniae ceteranorum). Acestea erau intemeiate prin procedeul numit deductio (fundare), operata de catre o comisie formata din trei membri (tresviri coloniae deducendae agroque dividundo – comisia celor trei barbati pentru fundarea coloniei si parcelarea terenurilor). Acestia trasau mai intai un templu in vederea consultarii vointei zeilor, apoi trasau principalele artere ale orasului pe directiile nord-sud si est-vest (cardo maximus si decumanus maximus) prin procedeul numit orientatio; apoi trasau limitele orasului (limitatio) si consacrau religios noul oras (consecratio).




In perioada Imperiului, toate aceste proceduri erau indeplinite de un delegat imperial cu titlul de legatus sau de curator. Membrii comisiei procedau, in final, la impartirea teritoriului (centuriatio) in loturi, destinate locuitorilor noului oras. Numai acestea erau coloniae liberae et immunes, beneficiind de ius Italicum. Prin ius Italicum, proprietarii de pamanturi din aceste colonii erau scutiti de impozitul funciar (tributum soli), iar locuitorii erau exceptati de la plata impozitului individual (tributum capitis). Acest drept, acordat initial numai coloniilor din Italia, a fost acordat ulterior si coloniilor, municipiilor si comunitatilor (civitates) romane din provincii. Aceste privilegii au fost generalizate in 212 d.Hr. prin Constitutio Antoniniana.

In timpul Imperiului s-a trecut treptat la practica ridicarii unor municipia (la singular, municipium) la rangul de colonie. Imparatii au creat colonii de veterani (coloniae veteranorum) printr-un procedeu asemanator coloniilor de cetateni, act care era indeplinit de un legatus imperial.

Coloniile latine erau formate din cetateni latini. Initial au avut un statut mai bun, insa treptat au fost asimilate cetatilor de conditie peregrina. Dupa razboiul social si pana in 49 i.Hr., cand a fost emisa Lex Iulia municipalis, locuitorii liberi din Italia au primit cetatenia romana. Cu toate acestea, in provincii au continuat sa existe colonii latine, al caror statut era mai curand onorific, deoarece nu aparusera in urma unei deductio, ci in urma ridicarii in rang a unui municipium Latinum. In plus, rangul de colonia Latina constituia un pas intermediar catre statutul de colonia civium Romanorum.

Municipiile latine (municipia Latina) erau comunitati urbane din Italia cu drept incomplet de cetate. Locuitorii acestora erau supusi la plata impozitului si aveau obligatia de a satisface serviciul militar. In acelasi timp, municipiile latine isi pastrau autonomia si vechile legi. Cetatenii acestora aveau ius conubii, ius commercii si ius suffragii, dar neavand civitas Romana, nu aveau ius honorum. Ei puteau capata cetatenia romana fie prin stabilirea la Roma, fie prin exercitarea unei magistraturi in propriul oras sau prin apartenenta la senatul municipal (ordo decurionum). Dupa razboiul socilor, prin Lex Iulia, emisa in 90 i.Hr., municipia Latina au devenit comunitati cu drept complet de cetate din punct de vedere roman (municipia civium Romanorum). Existenta municipiilor de cetateni romani in provincii este contestata de catre istorici. Municipiile latine au ramas principala cale in vederea obtinerii titlului de colonia si a obtinerii imunitatii.

Romanii au intemeiat numeroase colonii si municipii in provinciile occidentale unde nu existase, inainte, viata urbana. In schimb, in provinciile orientale pe teritoriul vechilor regate elenistice, existau numeroase orase care au primit statutul de civitates peregrinae. Acestea si-au mentinut institutiile, desi nu aveau drept de cetate din punct de vedere roman. Cetatile peregrine nu beneficiau nici de ius Latii maioris si nici de ius Latii minoris, motiv pentru care locuitorii acestora puteau obtine cetatenia romana doar individual.

Roma incheia cu aceste cetati tratate (foedera) pe baza de egalitate (foedus aequum) sau impus de autoritatile romane, de obicei inegal (foedus iniquum).

Cetatile aliate (civitates foederatae) dispuneau de posesiunea asupra propriului pamant si nu plateau impozit funciar, beneficiind de ius Italicum. De asemenea, ele aveau jurisdictie nu doar asupra propriilor cetateni, ci si asupra cetatenilor romani care locuiau in acestea, puteau emite moneda proprie si aveau dreptul de a percepe taxe vamale. In caz de razboi, cetatile aliate care aveau aceeasi dusmani si aceeasi aliati erau obligate sa ajute Roma cu hrana si bani, dar nu si sa gazduiasca trupe romane. Civitates foederatae din provincii nu se aflau sub autoritatea guvernatorilor acestora.



Un statut similar il aveau si cetatile libere si imune (civitates liberae et immunes), insa acesta era fixat printr-un act unilateral de catre Roma si putea fi revocat oricand.

Cea mai larga categorie o formau cetatile supuse la plata impozitului funciar (civitates stipendiariae). Acestea plateau un tribut (stipendium) sau teritoriul lor era confiscat si recedat in possessio. cetatile stipendiate erau sub controlul guvernatorului provinciei pe teritoriul careia se aflau. Acesta controla finantele orasului respectiv, insa cetatea respectiva isi pastra vechile institutii, putea bate moneda proprie si mentine o militie proprie. Cetatile stipendiate aveau dreptul sa perceapa taxe vamale si isi pastrau o serie de libertati in relatiile cu exteriorul. Erau, totusi, obligate sa adaposteasca garnizoane romane.

In perioada Principatului au aparut „baracile” din apropierea castrelor (canabae), care au evoluat, treptat, spre statutul de municipium. Acestea erau conduse, de curatores militari, in secolul I d.Hr., iar din secolul urmator autoritatea le-a revenit, in special, asezarilor civile din apropiere. In secolul III d.Hr., canabele au devenit autoritatea principala in teritoriile respective. Statutul acestora era semanator cu cel al cetatilor peregrine. In mod frecvent, canabele fuzionau cu asezarile civile formand apoi municipii si ulterior colonii.

Constitutia oraselor romane ne este cunoscuta datorita unor texte juridice, consemnate in principal, in inscriptii, precum cele care consemneaza Lex Iulia municipalis, descoperita la Heracleea, in Lucania, precum si cele doua constitutii municipale (Lex municipii Malaccitani, si Lex municipii Salpensani), dar si o constitutie coloniala (lex coloniae Genetivae Iuliae), toate provenite din Hispania. De asemenea, pentru Orient, dispunem de legea referitoare la cetatea libera de la Ternessus Maior, din regiunea Pisidia, in sudul Asiei Mici (Lex Antonia de Termessibus).

Populatia unui oras ii cuprindea, in primul rand, pe cetateni (cives), care posedau aceasta calitate prin origine (origo), fie prin cooptare in corpul cetatenesc (adlectio inter cives), asa cum este cazul libertilor si strainilor rezidenti (incolae, consistentes). Astfel, in cetatile peregrine exista comunitati de cetateni romani (cives Romani consistentes).

Toti locuitorii unei comunitati urbane erau obligati la indeplinirea unor indatoriri (munera, la singular munus): apararea cetatii, intretinerea serviciului postal (cursus publicus) si a statiilor acestuia (mansiones, la singular mansio), cumpararea cerealelor, intretinerea constructiilor publice ale orasului, plata ambasadelor catre Roma sau catre patronii citadini (patroni civitatium). La aceste obligatii generale de adaugau munera patrimonii, care le reveneau cetatenilor bogati, ce presupuneau intretinerea magistratilor si a trupelor romane.

Institutiile oraselor reproduceau, la o scara mica, institutiile de la Roma. In vederea exercitarii drepturilor politice, poporul (populus) era impartit in triburi (tribus) si se reuneau in adunari precum comitia curiata si comitia tributa. Adunarile erau prezidate de magistratii supremi si ii alegeau (suffragium) pe magistratii anului urmator. Rolul comitiilor se reducea la aclamarea (acclamatio) candidatilor propusi de presedintele adunarii (nominatio, renuntiatio). Pentru a accede la magistraturi (honores), un candidat trebuia sa fie de conditie libera (libertas), sa nu fi suferit nici o condamnare (ingenuitas) si sa parcurga ordinea normala a functiilor municipale (cursus honorum).




Magistratii supremi ai unui oras erau duovirii („doi barbati”), mai ales in cazul coloniilor, in timp ce municipiile ar fi fost conduse de colegii formate din patru barbati (quattuorvirii). Acestia prezidau adunarile poporului si senatul orasenesc, administrau jurisdictia penala si finantele municipale. In absenta lor, cetatea era condusa de praefecti pro duoviris si praefecti iure decundo. O data la cinci ani, magistratii efectuau census (recensamant), motiv pentru care sunt mentionati sub denumirea de duo/quattuorviri censoria potestate sau quinquennales. Edilii (aediles civitatium, la singular aedilis) de rang inferior duovirilor sau quattuorvirilor, erau insarcinati cu administrarea pietelor, de supravegherea aprovizionarii (cura annonae), a apeductelor (cura aquarum), a drumurilor (cura viarum), a edificiilor publice (cura aedificiorum) si a jocurilor publice (cura ludorum). Gestiunea finantelor cetatii era incredintata cvestorilor (quaestores). In situatii de razboi, era ales un sef militar, cu titlul de aparator al cetatii (defensor civitas). In subordinea magistratilor orasului se aflau numerosi functionari de rang inferior.

Senatul orasenesc, creat dupa modelul Romei se numea rareori Senatus, fiind cunoscut mai ales sub numele de curia. Membrii acestuia constituiau cel mai inalt ordin social al orasului (ordo decurionum). Componenta acestuia era reglementata la fiecare cinci ani, de magistratii superiori (quinquennales), care alcatuiau lista Senatului (lectio Senatus), senatorii (decuriones, curiales) proveneau, in principal, din fostii magistrati sau dintre patroni civitatium, insa in acest ultim caz, functia lor era doar onorifica. In mod exceptional, fii acestora, praetextati („distinsii”) puteau intra in curia. Pentru a patrunde in curia, un cetatean trebuia sa dispuna de un census (avere) de minimum 100.000 de sesterti. Acestia puteau fi primiti, al Roma, in randurile ordinului ecvestru, sau chiar ale ordinului senatorial de la Roma. Curia reprezenta principalul organ deliberativ al cetatii ale carei hotarari (decreta) nu mai erau supuse ratificarii adunarilor poporului, si erau aplicate de catre magistrati.

In perioada imperiala, administrarea oraselor a fost preluata de emisari ai imparatului, curatores civitatium.

In competenta senatului intrau toate deciziile majore ale vietii citadine, precum apararea, finantele, cultul public, numirea patronilor si a ambasadorilor etc. Incepand cu secolul II, si mai ales, in secolul III, clivajul social in interiorul corpului cetatenesc se va accentua, intre cetatenii bogati, care numiti honestiores (magistrati, senatori, preotii municipali – augustales) si poporul de rand (humiliores sau plebs). Functiile orasenesti nefiind platite, ci dimpotriva, implicand mari cheltuieli, erau evitate, motiv pentru care cetatenii bogati erau cooptati in mod fortat in ordo decurionum. Decurionatul a devenit ereditar, iar corvezile publice (munera) au devenit asociate cu indeplinirea functiilor publice (honores). Autonomia municipala a decazut, in secolele urmatoare, prin interventia tot mai frecventa a imparatilor.

Curialii isi prezentau solicitarile in cadrul adunarilor provinciale (consilia provinciarum). Functiile de defensor civitatis si de aparator al plebei (defensor plebis) au devenit permanente, odata cu Constantinus I (306-337).

In secolul V, conducerea cetatii a fost practic preluata de episcopii crestini.



loading...


Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }