QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate economie

Clasicii macroeconomiei: Jean Baptiste Say si Francois Quesnay





Clasicii macroeconomiei: Jean Baptiste Say si Francois Quesnay


Economia clasica s-a creat sub inflenta filozofiei iluministe si a doctrinei ordinii naturale. Analizele economistilor clasici nu s-au concentrat cu precadere pe fortele cererii si ofertei, ci pe crearea si distribuirea veniturilor.

Unul dintre principalele elemente ale teoriei economice clasice il reprezinta functionarea automata a pietelor prin auto-reglare.

Principalele prescriptii de politica economica se regasesc in doctrina «laissez-faire» considerata deopotriva scoala de gandire economica si politica potrivit careia problemele economice pot fi rezolvate datorita tendintei naturale catre echilibru- tendinta inerenta sistemului liberei initiative.




Fundamentele teoretice ale liberalismului economic se regasesc in Avutia Natiunilor 1776 scrisa de Adam Smith.

Catre sfarsitul sec XIX, ideea autoreglarii economiei s-a extins si s-a constituit economia neoclasica; reprezentanti: Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises,– se sustine ca mecanismele de piata sunt suficient de puternice sa invinga socurile externe si sa conduca rapid economia catre un echilibru general.

Elementul central al economiei neoclasice il constituie Legea lui Jean Baptiste Say- «oferta creaza propria cerere» (in acest caz nu ar mai fi posibile crizele de supraproductie).

Modelul neoclasic a evoluat pana in anii `30. Teoria neoclasica nu a mai putut explica natura si cauzele crizei, nefiind im posibilitatea de a oferi politici corective.

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceza, este adept si promotor al ideilor liberalismului clasic. Admirat ia sa pentru ideile cuprinse in lucrarea “Avut ia nat iunilor” a lui Smith si influentele exercitate de acesta asupra oamenilor de stiinta l-au determinat pe Say sa incerce sistematizarea ideilor smithiene in lucrarile: “Tratat de economie politica”(1803) si “Curs complet de economie politica practica” (1828-1829).

Potrivit conceptiei lui Say, economia politica este stiinta care studiaza product ia, repartitia, circulat ia si consumul avutiei, in contextul utilizarii corespunzatoare a celor trei factori de product ie – munca, natura si capitalul – precum si pe baza raporturilor cerere-oferta stabilite pe piata. Ea este o stiinta cu un pronuntat caracter normativ ce sta la baza constituirii in mod spontan a ordinii vietii economice.


Ideea este corecta desi, Say face abstractie de ceea ce fiziocratii au intuit in mod primar si care mai tarziu s-a numit monopolul asupra pamantului ca obiect al economiei si monopolul asupra pa mantului ca obiect al proprietatii private.

Putem sa retinem drept justa aceasta idee a lui Say, mai ales ca ea poate fi coroborata cu o alta, la fel de valoroasa: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultura ci toate muncile care creeaza utilitat i si sunt productive nu numai muncile care creeaza, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifica capacitatea lucrurilor de a raspunde nevoilor noastre si de a satisface dorintele noastre.

Prin urmare, explicatiile lui Say depasesc cadrul trasat de Adam Smith. El considera productive toate muncile care concura la obtinerea unui rezultat util societat ii si membrilor sai.   Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, il face pe Say sa renunte la ideea potrivit careia aceasta ar fi rodul muncii si ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizeaza o distinctie clara intre valoare si avutie. Aflat sub influenta teoriei utilitatii a lui Condillac, Say considera valoarea ca suma a utilitatilor imprimate bunurilor de cei trei factori de product ie si prin aceasta s-ar justifica si modul de repartitie a veniturilor celor trei factori de product ie, respectiv prin aportul pe care acestia si-l aduc la crearea valorii – utilitate (29, pa g .6 3)

Dezvoltarea rapida a Frantei dupa 1789, sub imperiul revolut iei industriale, il va determina pe Say sa intreprinda o analiza atenta a vietii economice si indeosebi a industriei.

Un merit important in aceasta directie consta in surprinderea “intreprinza torului” ca personaj central al vietii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri indraznet, acel om care se implica in toate in masura in care se fac descoperirile stiintifice si se extind debuseele. El este acela care, mai mult decat capitalistul propriu-zis, care da banii si incaseaza redevent ele, mai mult decat proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decat lucratorul care primeste ordinele asupra a ceea ce are de facut, conduce productia si domina distribuirea bogatiilor”[ 19, pa g. 81 ].

Omul, capitalurile si pamantul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piata se schimba contra unui salariu, profit sau contra unei dobanzi sau rente. Ele sunt cerute de intreprinzatorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - si combinate in asa fel incat sa satisfaca cat mai deplin cererea de produse exprimata de consumatori.

Prin urmare, legea cererii si a ofertei regleaza atat pret ul serviciilor (procentul amenzilor, dobanzilor, salariilor) cat si pretul produselor. “Multumita intreprinzatorului, arata Say, valoarea produselor se repartizeaza intre diferite servicii productive si diferitele servicii se repartizeaza intre industrii. Teoria distribut iei se coordoneaza astfel cu teoria schimbului si a productiei”[8 ,p ag .2 59].

Era un punct de vedere inaintat comparativ cu conceptia fiziocrata, unde produsele se schimbau de la o clasa sociala la alta si nu de la individ la individ.

Totodata, Say are meritul de a fi facut distinctie intre remunerarea capitalului de cea a intreprinza torului, idee relativ confuza la Adam Smith.

Ideea unei ordini firesti in cadrul economiei de piata a fost prezenta in gandirea tuturor economistilor liberali, inca de la inceputurile stiintei economice.

Acestei idei ii vor da consistenta fiziocrat ii, Quesnay si Turgot, prin folosirea notiunilor de “ordine naturala” si “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith.

La baza acestei conceptii s-a situat convingerea economistilor liberali in autoreglarea spontana a economiei de piata prin mecanismul preturilor. Ei recunosteau ca, in mod accidental, pot apa rea neconcordante intre cererea si oferta totala de ma rfuri, dar erau convinsi, ca prin manifestarea libertatii de actiune a agentilor economici si functionarea nestingherita a concurentei, piata emite semnale adecvate, iar agentii economici, stimulat i de aceste semnale vor lua masurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scaderea ofertei din bunul respectiv). La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, aceasta conceptie a cunoscut doua forme concrete de raspandire si anume: “teoria mainii invizibile” enuntata de Adam Smith, la care se adauga ulterior si David Ricardo si “teoria pietelor sau a debuseelor”, formulata de Jean Baptiste Say[ 27, pa g. 74 ].

Teoria debuseelor porneste de la ideea ca “produsele se schimba pe produse” daca se face abstractie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de marfuri. Aceasta are drept consecinta faptul ca, orice oferta de marfuri isi creaza in mod automat cererea corespunzatoare, intrucat pentru producerea marfurilor oferite au fost cerute pe piata factorii de productie corespunza tori.



Marfurile, conchide Say, isi servesc reciproc ca debusee si deci, “interesul unei tari care produce mult este ca si celelalte tari sa produca tot atat”[24, pa g .5 1]. In planul abstract al ideilor sale, totul parea absolut verosimil, autorul insusi apreciind ca “teoria debuseelor va schimba politica lumii”[29, pa g .64 ].

Economistul francez aplica “teoria debuseelor” la analiza crizelor de supraproductie.

Fortand in mod evident rat ionamentul, Say pretinde ca, daca la un moment dat se constata greutat i in vanzarea marfurilor pe piata, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explica prin aceea ca se produce prea put in. In consecinta, Say trage concluzia ca , nu ar exista pericolul unor deregla ri de durata sau al unor dezechilibre mai ample si contesta posibilitatea aparit iei si manifestarii crizelor economice specifice economiei de piata.

Cu toate ca se semnaleaza o posibila supraincarcare a piet elor cu marfuri, fenomen considerat ingrijorator pentru multi economisti ai vremii, Say declara optimist ca aceste pareri sunt eronate. In aprijinul afirmat iilor sale, el pretinde ca “oferta totala a produselor si cererea totala sunt, in mod necesar, egale deoarece cererea totala nu este altceva decat masa totala a produselor create

Ideea “supraincarcarii” este deci o absurditate.() Aceasta “supraincarcare” echivaleaza numai cu o abundenta mai generala a bogatiilor, bogat ii de care natiile sunt tot atat de put in stanjenite ca si particularii”[24 ,p a g. 178] .

Say considera ca nu poate fi vorba decat de “o supraincarcare partiala” a piet elor, fenomen rezultat dintr-o posibila conducere eronata a procesului de product ie si, prin urmare, o crestere nepermisa a cantitatii dintr-un produs sau altul.

Dintr-o asemenea perspectiva, Say a fost acuzat ca a negat existenta crizelor. Totusi, trebuie remarcat ca, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecator, care daca ar fi reprimat “libertatea industriala ar suferi”[19 ,p a g. 82].

Se referea, in acest sens, printre altele, atat la parerea lui Malthus, adept al ideii “mentinerii bogatilor trandavi ca supapa pentru supraproductie”, cat si la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, incetinirea procesului industrial si oprirea invent iilor.

Departe de a minimaliza contributiile lui Say la dezvoltarea stiintelor economice, ne alaturam opiniei formulate de Gide si Rist ca in acest cadru “trebuie cautate nu la muriri asupra fenomenului crizelor, caci nu se vor gasi, ci expresia unui sentiment just in fond, caruia Say a vrut neajunsul sa-i dea o formula stiintifica nepotrivita”[8 ,p a g. 166] .


Problemele dezvoltarii economico-sociale interactioneaza tot mai puternic in timp si spatiu si in contextul cresterii rolului ansamblului economiei asupra partilor sale componente. Efectul de antrenare a progresului tehnico-s tiintific in plan national si international releva diminuarea important ei relative a pietelor concurent iale locale, crescand rolul pietelor nationale, regional-internationale si mondiale.



O asemenea mutatie reflecta si globalizarea unor fenomene grave cum sunt:

- saracia in mijlocul bels ugului;

- degradarea mediului inconjurator;

- pierderea increderii in institut ii;

- extinderea necontrolata a urbanizarii;

- nesiguranta ocuparii unui loc de munca;

- inflatia, somajul etc.

Stiinta economica este solicitata sa includa tot mai mult in domeniul sau de studiu fenomenele si procesele economice la scara macroeconomica, regionala s i chiar mondiala.

Teoria cresterii economice studiaza procesele economice in dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltarii in perspectiva a economiei, conditiile ce trebuie indeplinite pentru realizarea echilibrului dinamic, precum s i alegerea strategiei care sa asigure traiectoriile cele mai favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea are ca obiectiv sporirea product iei in vederea satisfacerii mai bune a trebuintelor umane.

Dintotdeauna, oamenii au considerata ca, sporind bunurile materiale si serviciile, adica realizand cresterea economica, au pe ce sa-s i bazeze imbunatat irea nivelului de trai. De aceea, de-a lungul dezvoltarii societatii, oamenii au realizat cresterea economica fara insa sa o denumeasca in acest fel.

Notiunea de crestere economica a fost introdusa de economistul englez Roy F. Harrod in 1939, iar primele cautari teoretice incep in anii ‘30, cand criza economica a determinat schimbarea preocuparilor economistilor de la analiza microeconomica spre analiza problemelor marcoeconomice in scopul gasirii factorilor cresterii economice pe termen lung s i a unor solutii pentru politica economica. Teoria cres terii economice, ca o componenta a stiintei economice contemporane, desi s-a conturat dupa cel de-al doilea razboi mondial, isi are originea in secolul al XVIII-lea. Prima abordare sistematica a evolutiei vietii economice de ansamblu si primul model cantitativ, numeric al conexiunilor reproductiei, sunt realizate de economistul clasic francez Francois Quesnay, in celebra sa lucrare “Tabloul economic”.



Studierea un or probleme macroeconomice a fost continuata de reprezentanti ai economiei politice clasice, A. Smith s i apoi de D. Ricardo. Ei au elaborat conceptiile priv ind diviziunea muncii la scara societatii, inzestrarea economiei nationale cu factori de productie, schimburile economice internat ionale.

Resursele cresterii economice reprezinta potentialul de substante minerale utile (minereuri, hidrocarburi etc.), potentialul uman (populatia in varsta de munca), de cercetare s tiintifica, financiar etc. de care dispune societatea la un moment dat. Din resurse se creeaza factorii cresterii economice care sunt utilizati s i care determina posibilitat ile reale de dezvoltare a societatii. Factorii cresterii economice sunt componentele ce participa direct in procesele de product ie, determinand ritmul si eficient a acestora.

Pentru delimitarea conceptului de crestere economica, in literatura de specialitate se fac comparatii intre acesta s i alte concepte: dezvoltare economica, progres economic, expansiune, reproductie, etc.

Cresterea economica exprima procesul complex de evolutie de lunga durata, care se manifesta printr-o marire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii nat ionale. Pentru a exista crestere, nu este sufucient doar ca productia sa creasca, ci este necesar ca miscarea ascendenta sa fie durabila. Din acest punct de vedere, al perioadei in care are loc cres terea economica, ea nu se id entifica cu expansiunea, ca faza a ciclului economic, aceasta desemnand mis carea de sporire a product iei nationale pe termen scurt (reversibila), in timp ce cresterea economica desemneaza un fenomen pe termen lung, o miscare ascendenta a unor indicatori macroeconomici (cresterea PIB, a venitului national, etc.) pe o perioada indelungata.

Scaderea temporara a productiei nu inseamna oprirea cres terii; in special recesiunile sunt parte integranta a cresterii economice. Cresterea economica include atat expansiunea, cat s i recesiunea din mai multe cicluri economice succesive. Cresterea economica exista daca aceasta sporire este fundamentata pe rolul investitiilor nete in crestere, modificarii calificarii mainii de lucru, incorporarii progresului tehnic prin noile masini, obiceiurilor noi de consum, etc

Unii autori identifica cresterea economica cu dezvoltarea economica. Alti economis ti, prin care si Fr. Perroux, disting cresterea economica de dezvoltarea economica, notiune careia i se atribuie semnificat ia de modificare structurala a economiei (modificarea relat iilor dintre in dustrie si agricu ltura, dintre industria extractiva si industria prelucratoare, dintre acumulare s i consum etc.). In timp ce conceptul de crestere economica se refera la modificarile cantitative ale productiei reale, totale si pe locuitor, dezvoltarea economica, remarca unii autori, evidentiaza aspectele calitative ale activ itatii economice, respectiv modificarile interv enite in structurile teritoriale, organizationale, de product ie si de ocupare a fortei de munca, in structurile mediului si ale standardului de viata, etc. Pe o perioada mai lunga, procesul cresterii economice determina modificarea structurilor economice si institutionale, contribuind in acest fel la dezvoltarea economica a societatii.

Cresterea economica este rezultatul actiunii concomitente si interdependente a unui complex de factori economici, tehnici, stiintifici, organizatorici si social-politici, directi s i indirect i, primari si derivati, g enerali s i specifici, intensivi si extensivi, interni s i externi. Aces tia se afla in interdependenta, iar prin actiunea lor determina particularitat ile activitat ilor economice si dimensioneaza aspectele ei cantitative, structurale si calitative. Experienta practica demonstreaza faptul ca dezvoltarea productiei are loc atat prin atragerea unor cantitati sporite de resurse economice, cat si prin cresterea calitatii factorilor cresterii economice.

Realizarea unui ritm optim de crestere economica presupune optimizarea tuturor elementelor

sistemului, printre care si crearea unui raport optim intre productie s i consum.

Cres terea economica trebuie sa se bazeze pe echilibrul dintre cresterea productiei (bazata pe investit ii si sporirea productivitatii factorilor) si a consumului (bazata pe cresterea veniturilor, ca rezultat a cresterii productivitatii muncii).

O componenta de baza a teoriei cres terii economice este s i elaborarea de modele de utilizare s i combinare a factorilor de productie care sa asigure o eficienta economica maxima, avand in vedere si protectia mediului inconjurator.

Modelul cresterii economice elaborat de economistul englez R. F. Harrod se bazeaza pe o serie de variabile independente (cresterea populatiei, progresul tehnic, cresterea produ ctiv itatii muncii) si variabile dependente (rata cres terii economice si necesarul de acumulare de capital pentru investitii), urmarind determinarea necesarului de capital pentru a obt ine o anumita cres tere a venitului national.

Cu ajutorul modelului, Harrod incearca sa rezolve anumite probleme tehnico-economice legate de corelatia dintre rata cresterii venitului national s i investitii, respectiv acumularea necesara, in conditiile date de progresul tehnic, precum s i sa explice diferite manifestari ale instabilitatii si cauzele dezechilibrelor, ale crizelor economice.

Cresterea economica poate avea caracter extensiv sau intensiv. Cresterea economica extensiva reprezinta o crestere obtinuta in principal prin marirea volumului factorilor de product ie folositi, in timp ce cresterea economica intensiva inseamna cresterea productiei nationale prin imbunatatirea calitatii si folosirea mai eficienta a factorilor de productie.

Experienta p ractica arata ca atragerea in circuitul economic a unor cantitati sporite de resurse a fost insotita de importante ameliorari calitative ale factorilor de productie, de in locuirea resurselor devenite rare si scumpe sau amenintate de epuizare cu altele mai abundente sau reproductibile, a celor uzate fizic sau moral cu cele care incorporeaza rezultatele noi ale stiintei s i tehnicii si care ofera solut ii mai eficiente.

Caracterul economiei, necesitatea corelarii permanente a resurselor cu nevoile umane reprezinta circumstant e esentiale ce impun fundamentarea masurarii eficient ei activitatii economico-sociale din punct de vedere al interesului, la diverse niveluri de agregare. Compatibilitatea acestor niveluri creeaza posibilitatea masurarii cheltuielilor si rezu ltatelo r pe toate structurile economiei, oferind cadrul favorabil integrarii eficientei in sistemul general de interese. Infaptuirea acestei exigent e fundamentale a managementului economic implica existent a informatiilor, a modalitatilor de corelare si exprimare a lor sub forma indicatorilor adecvati, a competentelor si dorint ei pentru cunoas terea s i folosirea cat mai eficienta a resurselor atrase in activitatea economica. In acest context, calculul cheltuielilor s i rezultatelor economice presupune clarificarea principiilor de masurare, delimitarea s i manifestarea eforturilor si a efectelor proprii si ex terioare, modalitatilor de comparare a lor in timp si sp at iu, construirea indicatorilor de apreciere adecvati.



Desi necesitatea fundamentarii acestui calcul pe un ansamblu de principii este prezenta in literatura de specialitate, totus i atunci cand se trece la abordarea lor, majoritatea autorilor se opresc la o latura sau alta a acestora. Astfel, cand se abordeaza efortul sau resursele, calculele se limiteaza la una sau la alta dintre formele acestora (avansate, ocupate, consumate), in timp ce, in cazul efectelor, accentul cade pe cele economice, directe, exprimate valoric.

Pornind de la necesitatea includerii in calcul a ansamblului efectelor, literatura de specialitate surprinde un aspect esential, si anume acela al convertirii efectelor activitatii economico-sociale in efecte economice.

In acelasi timp, se intalnesc opinii diverse privind necesitatea luarii in considerare nu numai a afectelor directe, ci s i a celor propagate, de antrenare, de conexiune, urmarindu-se surprinderea interdependentei reale, ce se creeaza in economie sub actiunea conjugata a factorilor de crestere.

Masurarea cheltuielilor si rezultatelor presupune respectarea unor principii cum sunt:

- delimitarea riguroasa a efectelor si eforturilor in timp s i in spatiu, precum si a eforturilor de efecte;

- luarea in considerare a efortului integral pe toate treptele structurii economice, adica resursele avanasate, ocupate, consumate;

- reflectarea complexitatii efectelor (economice, sociale, ecologice, culturale, politice, directe si propagate, globale, finale, nou-create, nete, fizice);

- delimitarea in timp s i spatiu a eforturilor, a efectelor s i asigurarea comparabilitatii lor;

- convertirea tuturo r efectelor in efecte economice;

- compatibilitatea indicatorilor care exprima eforturile si efectele;

- reflectarea interdependentelor activitatii economico-sociale in sistemul de indicatori;

- luarea in considerare a unui etalon in aprecierea nivelului profitabilitatii;

- veridici tatea informatiilor cu privire la cheltuielile si rezultatele activitatii economice.

Potrivit practicii agregarii din contabilitatea cationala, rezultatele se exprima sub forma valorii product iei (valoarea adaugata sau nivelu l indicatorilor macroeconomici agregati), iar eforturile - sub forma valorii resurselor atrase si utilizate. Intr-o prima aproximare, eficienta oricarui proces economico-social se poate schimba in functie de modificarile de valoare, care, la randul lor, sunt rezultatul schimburilor in preferintele noastre, in modul in care utilitatile de care avem nevoie depind de altele etc.

Aceasta inseamna ca printr-o modificare valorica corespunzatoare a elementelor de intrare sau de iesire dintr-un proces se intampla ca un lucru sa nu fie atat de eficient incat sa nu poata ajunge ineficient, sau sa nu fie atat de ineficient incat sa nu poata fi facut ineficient. Tot ceea ce oamenii apreciaza ca utilitate modifica raportul lor fata de celelalte lucruri, mai put in pret uite, fapt ce va schimba in permanenta eficienta lor relativa. Ea depinde, in primul rand, de raportul care se creeaza intre valoarea product iei rezultate si valoarea resurselor intrate. Eficienta este, as adar, masurata de raportul dintre o valoare si alta valoare, si nu de un raport fizic.

In a doilea rand, daca avem in vedere sacrificiul pe care il p resupune obtinerea unui bun, atunci este eficienta acea activitate economica care se obtine cu cel mai scazut cost al oportunitat ii. Prin specializarea in ceea ce isi doresc, oamenii pot efectua schimburi intre ei, obtinand in interesul lor, prin comert, utilitatile de care au nevoie.




Ciucur D., Gavrila I., Popescu C.: Economie, Editura Economica, Bucuresti, 2001

Iordache S., Lazar C.: Curs de economie politica, Editura Economica , 1999.






Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }