Sistemul regional european de protectie a drepturilor omului

Sistemul regional european de protectie a drepturilor omului

1. Aspecte generale

Unitatea Europei este o constructie care se sprijina pe credinte, idei si mentalitati comune sau complementare, rod al unui proces istoric indelungat, in care diversitatea, mai ales etnica, dar si religioasa, a inceput sa se transforme din izvor al violentei destructive in fundament al tolerantei. Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului releva ca Europa, in marea sa diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de experimentare, retinandu-se si necesitatea de a "reinventa dreptul comun" [1].

Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramura a dreptului european si ca o realitate fara precedent.

Este fara echivoc ca daca o armonizare este dorita, orice uniformizare trebuie respinsa: notiunea Europei trebuie sa fie inteleasa "dupa o multipla si deplina complexitate"[2].

Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului la nivel regional european prezinta urmatoarele trasaturi particulare:

a) din punct de vedere al modului de protectie a drepturilor omului este cel mai eficient sistem, bazandu-se in principal pe Curtea europeana a drepturilor omului;

b)    este un sistem complex care se desfasoara pe trei planuri, in cadrul a trei organizatii internationale distincte a caror profunzime institutionala este invers proportionala cu aria lopr de acoperire geografica[3]:

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a luat fiinta in 1994 prin institutionalizarea Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), fiind cea mai intinsa, dar si cea mai fragila structura de integrare europeana. Depasind granitele geografice ale continentului aceasta organizatie este formata din 56 de state, astfel: pe langa cele 47 de state care alcatuiesc Consiliul Europei, regasim printre membri si urmatoarele state: Vatican, Belarus, cinci state ex -URSS, Statele Unite ale Americii si Canada.

Uniunea Europeana/Comunitatile Europene , reprezinta cea mai restransa, dar si cea mai profunda structura de integrare europeana, cu obiective economice, monetare si politice bine definite, cu institutii care depasesc caracterul interguvernamental si cu un sistem normativ extrem de complex, fiind alcatuita din 27 de state membre.

Consiliul Europei, creat in 1949 prin Statutul de la Londra, este planul intermediar al integrarii europene, mai amplu, dar mai putin profund decat Uniunea Europeana, mai restrans, dar mai solid structurat decat OSCE. Consiliul Europei este alcatuit din 47 de state membre care au ca si numitor comun protejarea democratiei, statului de drept si a drepturilor omului, asa cum precizeaza Statutul de la Londra.

Sitemul european este construit sub forma cercurilor concentrice, avand ca nucleu dur statele membre ale Uniunii Europene, iar ca zona periferica statele care sunt numai membre ale OSCE.

Scopul initial al acestor organizatii regionale europene a fost acelasi - mentinerea pacii in Europa - insa mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop au fost diferite:

- OSCE, creata in ideea mentinerii unui compromis intre blocul comunist si cel occidental, in epoca razboiului rece, considerata un forum de dialog dintre est si vest, a utilizat masuri de securitate regionala pentru mentinerea pacii in Europa;

- Uniunea Europeana a ales calea economica, acest domeniu fiind singurul vizat de cele trei comunitati initial. S-au luat masuri de cooperare economica pe de o parte, iar pe de alta de control a productiei principalelor materii prime necesare in caz de razboi (carbunele si otelul).

- Consiliul Europei a considerat ca mentinerea pacii in Europa se poate realiza prin consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea drepturilor omului. Creat dupa cel de-al doilea razboi mondial de statele democratice din vestul Europei, filosofia ce sta la baza infiintarii Consiliul Europei porneste de la premisa ca statele democratice nu intra in razboi unele cu altele, ele fiind capabile sa gaseasca alte solutii pentru rezolvarea eventualelor diferende, asa incat daca se reuseste mentinerea unor regimuri democratice se obtine mentinerea pacii.

Calea aleasa a fost asadar, in acest caz ,asigurarea regimurilor democratice in regiune si prevenirea regimurilor totalitare, acestea din urma fiind in fapt cauze ale celui de-al doilea razboi mondial. Cum se pot asigura insa regimurile democratice? Instituind o protectie solida a drepturilor omului, intrucat intr-un stat unde exista institutii de protejare a drepturilor omului, unde exista mecanisme de protectie, unde indivizii isi cunosc drepturile, exista un risc foarte scazut de izbucnire a conflictelor armate.

Trebuie subliniat faptul ca problematica protectiei drepturilor omului a existat inca de la inceput doar in cadrul Consiliului Europei, in timp ce Uniunea Europeana si OSCE abia ulterior infiintarii lor au dobandit o dimensiune privitoare la "drepturile omului" care nu exista initial .

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

OSCE este o organizatie internationala la nivel regional european, creata in mod evolutiv si avand trasaturi speciale[6].

Originea ei se afla in Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa, o conferinta diplomatica internationala la nivel regional european, tinuta la Helsinki, in 1975. Conferinta s-a incheiat prin adoptarea Actului final al Conferintei de la Helsinki, document politic, fara caracter de tratat international. Ulterior, aceasta conferinta internationala s-a transformat, potrivit Actului final al Conferintei de la Hesinki intr-un proces, prin organizarea de reuniuni periodice privind urmarile Conferintei.

Procesul de transformare a CSCE intr-o organizatie internationala s-a declansat la reuniunea de la Paris, in anul 1990, cad s-a adoptat Carta de la Paris pentru o noua Europa, pornind de la schimbarile majore care au avut loc in Europa prin disparitia lagarului comunist si nevoia de instaurarea democratiei in toate statele europene, la baza careia sa se aseze respectarea fiintei umane si a statului de drept. Se creeaza astfel un sistem institutional permanent al acestui proces.

Finalul acestei evolutii are loc in 1994, in cadrul reuniunii la nivel inalt de la Budapesta, moment in care s-a schimbat si denumirea in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Domeniul de actiune al OSCE este extrem de larg, cooperarea si securitatea in Europa, care includ o importanta dimensiune privind drepturile omului. In materia drepturilor omului insa, accentul este pus pe dimensiunea afirmativa, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe dimensiunea de garantare si aparare concreta a drepturilor omului.

In cadrul acestei organizatii au fost adoptate o serie de documente internationale fara forta juridica obligatorie, cu valoare de soft-law, care contin prevederi referitoare la drepturile omului. Astfel, Actul final al CSCE din 1975 a enumerat printre principiile generale ce trebuie respectate in relatiile dintre state si pe acela al respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta si religie.

Preocuparea pentru promovarea drepturilor omului a continuat si dupa inlaturarea regimurilor comuniste din Europa de Est si s-a reflectat in documentele adoptate la reuniunile de la Viena (1989), Paris(1989) si Copenhaga(1990) ale CSCE. Documentul de la Copenhaga pune in lumina valorile democratiei, statului de drept si libertatii fiecarui stat de a-si alege sistemul politic, economic si cultural propriu, aratand ca intre drepturile omului si guvernarea democratica exista o legatura indestructibila.

In 1991, la Moscova, a fost creat un mecanism care sa asiste statele participante la CSCE in rezolvarea problemelor ce tin de dimensiunea umana a Conferintei. In cadrul acestui mecanism, un numar de experti au fost trimisi in misiuni de asistenta in statele care si-au dobandit recent independenta[7].

La intalnirea la varf care a avut loc la Helsinki, in 1992, statele participante au luat nota de abuzurile comise impotriva minoritatilor in diferite zone din Europa si au decis infiintarea Biroului Inaltului Comisar pentru Minoritatile Nationale - personalitate internationala eminenta, avand o lunga experienta in domeniu, impartiala, desemnat pentru o perioada de 3 ani. Acesta are contacte directe cu partile aflate in conflicte care pot reprezenta o amenintare la adresa securitatii in zona OSCE, si anume, membri ai grupurilor minoritare si autoritati statale, in vederea promovarii dialogului, increderii si cooperarii dintre ele. Mijloacele de actiune ale Inaltului Comisar al OSCE pentru minoritati nationale au caracter nejurisdictional.

Infiintarea acestui organism reprezinta principala realizare a OSCE, mai ales ca debutul activitatii acestuia a avut loc intr-un moment in care in cadrul ONU inca nu se adoptase Declaratia asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice ( 8 decembrie 2002) si nici nu se adoptase de catre Consiliul Europei Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (1995).

O alta institutie cu rol in promovarea drepturilor omului este Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului (denumirea initiala a acestui organ a fost Biroul alegerilor libere), cu sediul la Varsovia, a carui activitate se concentreaza asupra asistentei acordate statelor membre OSCE in procesul de democratizare. Scopul initial acestei institutii era de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante, principalele sale atributii fiind:

primirea de informatii asupra datelor, procedurilor si rezultatelor oficiale ale alegerilor nationale organizate in statele participante;

intocmirea de rapoarte de observare a alegerilor si furnizarea acestora, la cererea guvernelor, parlamentelor si organizatiilor private interesate.

Din 1992, o data cu schimbarea denumirii institutiei, aceasta capata noi atributii, cum ar fi:

sa serveasca drept cadru institutional pentru schimbul de informatii asupra asistentei tehnice, precum si asupra programelor nationale si internationale destinate sa sprijine noile democratii in dezvoltarea institutiilor lor;

sa dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei in scopul utilizarii bazei de date a acestuia referitoare la resurse si servicii;

sa stabileasca legaturi cu organizatiile neguvernamentale active in domeniul dezvoltarii institutiilor democratice.

3. Uniunea Europeana/Comunitatile Europene

In literatura de specialitate[8] se apreciaza ca Uniunea Europeana este mai mult decat o organizatie internationala, dar mai putin decat un stat, manifestandu-se o impletire de interese ale statelor (la nivelul Consiliului Uniunii Europene), ale popoarelor (Parlamentul European), la nivelul Uniunii Europene (Comisia europeana) si la nivelul statului de drept (Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene). Organele comunitare care au competente exprese in protectia drepturilor fundamentale sunt:

Parlamentul European - compus din reprezentantii popoarelor statelor reunite in Comunitati, alesi prin vot universal direct. Parlamentul este competent in ceea ce priveste petitiile adresate de cetatenii Uniunii. Toti cetatenii Uniunii, precum si orice persoana fizica sau juridica cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului o petitie asupra unui subiect care tine de domeniile de activitate ale Comunitatilor Europene si care il priveste in mod direct. Petitia poate fi facuta individual sau in asociere. Intrucat Parlamentul nu este o institutie specializata in materia drepturilor fundamentale petitia nu trebuie sa se refere numai la protectia drepturilor fundamentale.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene - formata din 27 de judecatori si asistata de mai multi avocati generali. Prin jurisprudenta sa Curtea a avut un rol esential in protectia drepturilor fundamentale, nefiind insa o instanta specializata in acest sens

Ombudsmanul - singura structura specializata pe problema protectiei drepturilor omului din cadrul Uniunii Europene. Dreptul de sesizare este recunoscut resortisantilor Uniunii, dar si celor care au domiciliul/resedinta sau pentru persoane juridice sediul social in cadrul UE., asa incat protectia nu este rezervata numai cetatenilor UE. Ombudsmanul are competente cu privire la "administrarea defectuoasa", intrucat cetatenii au dreptul la "o buna administrare" din parte institutiilor Uniunii. Asadar activitatea ombudsmanului se va limita exclusiv la acest domeniu, acesta neprotejand si alte drepturi fundamentale ale cetatenilor Uniunii.

Cu privire la institutiile care pot forma obiectul unei petitii adresate ombudsmanului retinem urmatoarea exceptie: Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (cand aceasta face referire la activitatea sa jurisdictionala) nu intra in aceasta categorie, deoarece ombudsmanul nu poate fi instanta de recurs.

Elementul de specificitate al Uniunii Europene consta in utilizarea sintagmei "drepturi fundamentale" - sintagma utilizata in general in cadrul sistemelor juridice nationale, in opozitie cu expresia "drepturile omului" utilizata in general in cadrul sistemului international de protectie.

Un aspect important care trebuie mentionat este ca cele trei tratate care stau la baza Uniunii Europene nu contin prevederi privind protectia drepturilor fundamentale. In anii 1950, cand au fost infiintate Comunitatile Europene, artizanii acestora au pus accentul pe restaurarea economiei Europei, grav afectata de razboi, considerandu-se ca drepturile fundamentale vor fi protejate de Consiliul Europei si ca procesul de integrare economica nu va conduce la incalcarea acestora[9].

Treptat, prin largirea domeniului de actiune si prin sporirea competentelor, Uniunea Europeana nu a mai putut sa se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind in prezent prin evolutia conjugata a dreptului comunitar conventional, derivat si jurisprudential, un element central[10].

Evolutia modului in care drepturile fundamentale au aparut in dreptul comunitar cunoaste mai multe etape:

1. Etapa jurisprudentiala - "crearea" institutiei drepturilor fundamentale in cadrul dreptului comunitar (1969-1975)

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a jucat un rol foarte important in evolutia preocuparilor in acest domeniu, iar primul pas a fost facut in 1969, prin Hotararea Stauder, ocazie cu care Curtea afirma ca "drepturile fundamentale ale persoanei sunt incluse in principiile generale ale dreptului comunitar a caror respectare este asigurata de Curte". Pentru prima data in zona comunitara se vorbeste de "drepturi fundamentale", Mai mult, intrucat respectarea principiilor generale ale dreptului comunitar este sarcina Curtii, iar printre principii regasim si drepturile fundamentale, rezulta ca respectarea drepturilor fundamentale este de competenta Curtii de Justitie. Intrucat principiile generale ale dreptului comunitar au o forta juridica superioara dreptului comunitar derivat, pe aceeasi pozitie se afla si drepturile fundamentale, ca principii generale ale dreptului comunitar.

In 1970 Curtea se confrunta cu pozitia Germaniei (in speta Tribunalul constitutional federal de la Kalshrue), o data cu aparitia unui conflict intre o norma de drept comunitar derivat si legea fundamentala a Germaniei in privinta drepturilor omului. Curtea afirma ca tot dreptul comunitar este superior dreptului national, in timp ce Tribunalul federal sustine ca trebuie mentinut nivelul de protectie a drepturilor omului de la nivel intern, nu sa se diminueze ca urmare a superioritatii dreptului comunitar, si in consecinta solicita sa se invalideze respectiva norma comunitara.

Pozitia Curtii era destul de delicata: fie recunostea superioritatea legii fundamentale a Germaniei fata de dreptul comunitar, ceea ce ar fi fost contrar chiar conceptului de drept comunitar (aflat pe o pozitie superioara fata de orice norma interna), fie, restrangea anumite drepturi fundamentale ale cetatenilor Germaniei, invalidand Constitutia.

Solutia gasita de Curte a fost extrem de inteligenta: in prima parte a hotararii a apreciat ca nu se poate face apel la dreptul intern pentru a aprecia validitatea dreptului comunitar, pentru ca astfel se aduce atingere unitatii si eficacitatii dreptului comunitar, rezulta deci ca validitatea acestor acte nu poate fi apreciata decat in functie de dreptul comunitar, si nu se poate refuza aplicarea dreptului comunitar oricare ar fi sursele nationale, astfel incat invocarea violarilor drepturilor fundamentale inscrise in Constitutia Germaniei nu poate afecta validitatea unui act comunitar. Iata deci ca pozitia Curtii este raspicata in a afirma superioritatea dreptului comunitar; insa in a doua parte a hotararii sale Curtea face un compromis. Reluand ideea din 1969 afirma ca drepturile fundamentale incluse in principiile generale ale dreptului comunitar se inspira din traditiile constitutionale comune statelor membre, si deci nu exista contradictie intre drepturile omului din constitutiile statelor membre si drepturile fundamentale din dreptul comunitar. In acest fel poate invalida norma comunitara avand ca temei faptul ca drepturile din constitutia Germaniei sunt de fapt drepturi fundamentale din care se inspira dreptul comunitar.

In anii urmatori Curtea recunoaste ca si surse ale drepturilor fundamentale pe langa traditiile constitutionale comune statelor membre ale UE si instrumente internationale - conventii in materia drepturilor omului la care statele sunt parti, indicand expres Conventia europeana a drepturilor omului in 1975 prin Hotararea Rutilli, precizand ca este "o conventie ratificata de toate statele membre ale Uniunii, ceea ce ii permite sa o foloseasca drept sursa de inspiratie cand identifica drepturile fundamentale din dreptul comunitar" (Franta tocmai ratificase CEDO!).

Exemple de drepturi fundamentale afirmate in jurisprudenta Curtii de Justitie sunt: principiul securitatii juridice, protectia vietii private, egalitate si nediscriminare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la o cale de atac in fata autoritatilor nationale pentru protectia drepturilor care decurg pentru particulari din textele comunitare.

2. Etapa formalizarii drepturilor fundamentale

a) formalizarea declaratorie - Din jurisprudenta drepturile fundamentale au fost afirmate apoi in dreptul derivat, tot ca principii generale, aflate deci, ca forta juridica sub tratatele originare ale Comunitatilor. Momentul este anul 1977, iar documentul "Declaratia comuna a Adunarii, Consiliului si Comisiei privind respectarea drepturilor fundamentale si a Conventiei europene de aparare a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale"[11]. Ideile care se desprind din analiza acestui documnet sunt:

- nu se face referire doar la dreptul comunitar, ci si la respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului;

- pozitia Conventiei Europene a drepturilor omului este sub tratatele originare ale UE deoarece Conventia europeana inspira drepturile fundamentale ale dreptului comunitar, care se afla in continuare pe pozitia principiilor generale, cu forta juridica inferioara tratatelor.

b) formalizarea conventionala - are loc incepand cu 1986 prin Actul Unic European care afirma expres valorile: democratie si drepturile omului, insa doar in preambulul sau. Urmeaza Tratatul de la Maastricht din 1992 care reia in preambul cele doua valori afirmate prin Actul Unic European si adauga principiul preeminentei dreptului.

Este important sa cunoastem cand au fost afirmate aceste trei valori in cadrul UE (democratie, respectarea drepturilor omului, statul de drept/preeminenta dreptului) intrucat acestea sunt valorile pe care se fundamenteaza Consiliul Europei, in cadrul caruia insa ele au fost afirmate inca de la infiintarea sa, in 1949. Rezulta de aici, inca o data, diferenta esentiala in abordarea drepturilor omului intre cele doua organizatii internationale: Consiliul Europei - specializat in materia drepturilor omului si UE - organizatie ce dobandeste abia pe parcurs si o dimensiune relativa la drepturile fundamentale.

Tot prin Tratatul de la Maastricht pe de o parte sfera drepturilor fundamentale se va largi la drepturile politice prin stabilirea cetateniei comune a resortisantilor statelor membre UE, iar pe de alta se infiinteaza pentru prima data la nivelul Uniunii un organ specializat pe problema drepturilor fundamentale- ombudsmanul - de altfel singura institutie de acest gen din cadrul UE.

In fine abia prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 se face un pas mai departe, dupa afirmarea drepturilor in directia garantarii lor, prin instituirea unui sistem represiv, sanctionator, in cazul unei violari grave si persistente de catre un stat a valorilor fundamentale. Sanctiunea este suspendarea anumitor drepturi ale statului.

Procedura cuprinde doua etape: constatarea incalcarii si aplicarea sanctiunii, insa nimic nu obliga organul abilitat sa treaca la aplicarea sanctiunii. El poate ramane doar la constatare. Propunerea de sanctionare poate sa provina fie de la Comisia europeana, fie de la o treime din statele membre. Se solicita apoi avizul conform al Parlamentului european, iar competenta de constatare efectiva a violarii revine Consiliului Uniunii Europene, reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern, care statueaza cu unanimitate de voturi, dupa invitarea statului in cauza sa-si prezinte observatiile. Acesta nu participa la procedura.

Aplicarea sanctiunii este facultativa, decizia luandu-se tot de catre Consiuliul Uniunii Europene insa doar cu majoritate calificata de voturi.Trebuie stiut faptul ca obligatiile ce revin statului din tratat raman neatinse, chiar daca a intervenit suspendarea unor drepturi.

Tratatul de la Nisa din 2002 instituie suplimentar si un sistem preventiv (pe langa cel represiv deja existent) care se pune in miscare daca exista un risc clar de violare grava de catre un stat a valorilor fundamentale. Procedura urmata este aceeasi: constatarea riscului si recomandarea masurilor corespunzatoare.

Ultimele doua momente, si cele mai importante in formalizarea conventionala a drepturilor fundamentale in cadrul UE sunt adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[12] si semnarea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa .

Inainte de a analiza aceste doua documente, facem precizarea ca, unii autori intrevad in realul progres pe care l-a facut Uniunea cu privire la drepturile fundamentale, prin adoptarea acestor doua acte, o posibila subminare a sistemului de protectie a drepturilor omului pus la punct de Consiliul Europei, pe temeiul ca fiabilitatea sistemului de protectie al Consiliului Europei se bazeaza in mare masura pe locul pe care tarile membre ale Uniunii il au in cadrul Consiliului Europei. Practic, prin problematica drepturilor omului, Uniunea Europeana si Consiliul Europei sunt cuplate intre ele. Forta economica si politica a Uniunii participa, cu ponderea ei, la asigurarea respectabilitatii si a functionarii sistemului consacrat de Consiliu, iar importanta data de catre statele membrele UE Conventiei europene a drepturilor omului rezulta din rolul pe care aceasta il joaca fata de aceste tari[14].

Principalele surse de inspiratie ale Cartei sunt: Conventia europeana a drepturilor omului, Carta sociala europeana, Conventia relativa la drepturile copilului, Conventia asupra drepturilor omului si biomedicina si jurisprudenta celor doua organe jurisdictionale europene - Curtea de la Strasbourg (a Consiliului Europei) si Curtea de la Luxemburg (a Uniunii Europene).

Retinem faptul ca in cuprinsul Cartei exista o reglementare completa a ambelor categorii de drepturi - civile si politice, dar si economice, sociale si culturale, acest caracter de instrument general si complet din punct de vedere material pentru drepturile omului fiind unic in Europa.

Este interesant de observat ca in cadrul Consiliului Europei  - organizatia europeana specializata in materie - exista o dualitate a instrumentelor cu caracter conventional in materie: Conventia europeana a drepturilor omului (drepturi civile si politice) si Carta sociala europeana (drepturi sociale, economice si culturale).

Iata asadar ca aceeasi solutie - unicitatea instrumentului de consacrare a ambelor categorii de drepturi ale omului se regaseste la cel mai vechi instrument - Declaratia universala a drepturilor omului si la cel mai recent instrument - Carta drepturilor fundamentale ale UE.

Subliniem urmatorul aspect: Carta se adreaza numai institutiilor si organelor Uniunii Europene, precum si statelor membre ale Uniunii, dar numai atunci cand acestea pun in aplicare dreptul Uniunii.

Un alt element particular il reprezinta modul in care autorii Cartei drepturilor fundamentale au ales sa abordeze chestiunea demnitatii umane in raport cu drepturile omului. Pentru o privire de ansamblu facem aici o trimitere si la Declaratia Universala in care demnitatea umana este considerata mai mult decat un drept, este fundamentul drepturilor omului si la Conventia europeana, care are ca sursa de inspiratie Declaratia universala si care pastreaza aceeasi solutie. Carta insa, desi are ca sursa de inspiratie Conventia europeana a drepturilor omului reglementeza demnitatea umana intr-un articol (chiar daca primul) avand sub aspectul tehnicii normative aceeasi pozitie precum toate celelalte articole din continutul material al Cartei, deci ca un simplu drept al omului.

Or, recunoasterea caracterului juridic al unei valori, in cazul acesta demnitatea, are un sens ambivalent: pe de o parte, ea este astfel garantata, iar pe de alta parte este incadrata si, prin urmare, limitata[15]. Demnitatea umana este insa atemporala, si deci autonomizata fata de morala publica. Daca ultima implica factorul timp, cea dintai este sustrasa lui.

Exercitarea drepturilor fundamentale, potrivit Cartei antreneaza raspunderi si indatoriri fata de altul, comunitatea umana si generatiile viitoare.

Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa continea mai multe tipuri de dispozitii. Era singura sursa conventionala (cu valoare de hard-law) existenta in plan european si chiar universal, care trebuia sa cuprinda un catalog complet al ambelor categorii de drepturi: civile, politice, precum si economice, sociale si culturale.

Tratatul avea o natura juridica multipla fiind in acelasi timp:

a) tratat international - supus regulilor dreptului international public;

b) izvor al dreptului comunitar european

c) text constitutional - document ce constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea juridica comunitara.

Tratatul era structurat in patru parti: Partea I - reglementeaza aspectele fundamentale ale Uniunii - definitie, obiective, structura, competente; Partea a -II a inglobeaza Carta drepturilor fundamentale adoptata la Nisa, Partea a III- a reglementeaza politicile si functionarea Uniunii Europene, iar Partea a IV a contine dispozitiile finale. O data cu intrarea in vigoare a Tratatului s-ar fi clarificat si situatia Cartei drepturilor fundamentale care ar fi dobandit atat forta obligatorie, cat si valoare constitutionala.

Un aspect controversat pana la momentul adoptarii acestui tratat era acordarea personalitatii juridice Uniunii Europene, Tratatul instituind o constitutie pentru Europa prevazand expres, in art. I-7 "Uniunea are personalitate juridica", ceea ce inlatura toate ambiguitatile prevederilor Tratatelor anterioare ale Uniunii.

Personalitatea juridica a UE este o conditie esentiala, pentru a-i permite acesteia o actiune mai coerenta si vizibila pe scena internationala. Se confera astfel Uniunii posibilitatea de a recurge la ansamblul instrumentelor de actiune in plan international, precum dreptul de a incheia tratate, posibilitatea de a fi reprezentata in fata unei jurisdictii internationale sau de a adera la o conventie internationala, de exemplu, la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona Uniunea Europeana se substituie si succede Comunitatii Europene. Tratatul de instituire a Comunitatii Europene (TCE) a fost redenumit "Tratatul privind functionarea Uniunii Europene"(TFUE) ca urmare a disparitiei Comunitatii Europene. Noul articol 47 UE prevede ca Uniunea va avea personalitate juridica si procesuala pe plan international.

Carta Drepturilor fundamentale nu mai este inclusa in Tratat, asa cum se preconizase prin Tratatul privind o Constitutie pentru Europa, dar a capatat forta juridica primara (aceeasi valoare juridica cu a tratatelor). Mai mult, se prevede ca UE va adera la Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Ajungem in acest fel la analiza relatiilor care apar intre Curtea de la Strasbourg si cea de la Luxemburg, modul in care jurisprudenta uneia influenteaza hotararile celeilalte instante. Chestiunea este cu atat mai importanta cu cat constatam existenta la nivelul Europei a unei dualitati:    a) conventionale

b) jurisdictionale

c) jurisprudentiale.

a) In Europa exista doua tratate care reglementeaza drepturile omului si doua organizatii distincte: Consiliul Europei si Uniunea Europeana , fiecare avand la baza cate un tratat. In mod direct in ordinea juridica a uneia dintre organizatii nu poate fi invocat tratatul din ordinea juridica a celeilalte. Asa cum intr-un stat exista doua surse privind drepturile omului, si anume Constitutia (legea interna) si Conventia Europeana, mutatis mutandis, in cadrul UE sursa de baza a drepturilor omului ar fi trebuit sa fie Constitutia, la care trebuia sa se adauge din momentul aderarii Conventia Europeana. Deocamdata Conventia Europeana nu se impune direct Uniunii, ceea ce semnifica in plan concret ca actele institutiilor UE nu sunt atacabile direct la Strasbourg

b) Dualitatea conventionala are drept consecinta dualitatea jurisdictionala. Situatia de dependenta ce exista intre ordinea juridica nationala si ordinea juridica a Consiliului Europei (sub aspectul surselor) se reflecta si la nivel jurisdictional. De exemplu, Curtea Constitutionala a Romaniei a declarat ca e obligata sa respecte jurisdictia Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Intre jurisdictiile UE si a Consiliului Europei nu exista insa astazi raporturi de dependenta (de subordonare), exista doar influente. Cu toate acestea, in raporturile dintre cele doua organizatii se aplica partial principiul subsidiaritatii, in sensul ca aceasta exista doar sub aspectul consacrarii, nu si al garantarii.

Astfel, in masura in care Carta europeana (documentul specializat in materia drepturilor omului in vigoare in acest moment la nivelul Uniunii) contine drepturi corespunzand unor drepturi din Conventia Europeana - se pune deci problema subsidiaritatii - sensul si valoarea lor sunt aceleasi, asa cum sunt conferite de Conventie. Totusi, aceasta dispozitie nu se opune ca dreptul Uniunii Europene sa acorde o protectie sporita drepturilor fundamentale, adica exact ideea subsidiaritatii.

c) Dualitatea jurisdictionala atrage dualitatea jurisprudentiala. In majoritatea cazurilor pozitia celor doua Curti este identica.

Revenind la posibilitatea aderarii Uniunii Europene la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si analizand posibilitatea reala a infaptuirii acesteia trebuie sa facem pentru inceput referire la Avizul nr. 2/1996 dat de Curtea de la Luxemburg[17], aviz dat in sensul imposibilitatii aderarii deoarece s-a afirmat ca s-ar produce o schimbare radicala a ordinii juridice comunitare, intrucat UE ar trebui sa se integreze intr-un mecanism institutional international. Curtea de la Luxemburg a mai constat ca nici o dispozitie din tratatul prin care comunitatea a fost instituita nu confera institutiilor comunitare, de o maniera generala, puterea de a edicta norme in materia drepturilor omului sau de a incheia conventii internationale in acest domeniu. De asemenea UE ar urma sa fie cenzurata de o instanta din afara Comunitatii (in speta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului), desi, precizam ca UE este deja membra a Organizatiei Mondiale a Comertului unde se supune jurisdictiei unor tribunale specializate.

Astazi posibilitatea aderarii este prevazuta expres in Tratatul de la Lisabona. Preconizata aderare la Conventia europeana a drepturilor omului poate fi benefica, in sensul ca CEDO ar deveni autoritatea finala in materia drepturilor omului, cu consecinta inlaturarii contradictiilor ocazionale de pana acum intre interpretarile date de aceasta instanta si cele ale Curtii de Justitie.

Principala dificultate legata de acest aspect este raportul ce se va stabili intre cele doua Curti de justitie, fiind exprimata ingrijorarea ca prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni competenta sa se pronunte cu privire la dreptul comunitar si la competentele statelor membre UE sau ale institutiilor Uniunii. Solutia ce se prefigureaza este ca rolul Curtii europene a drepturilor omului va fi cel al unei jurisdictii specializate, care vegheaza la respectarea de catre Uniune a obligatiilor sale internationale ce rezulta din aderarea la Conventie, si nicidecum cel al unei Curti supreme, care verifica activitatea desfasurata de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.

Facem sublinierea ca UE nu va deveni membra a Consiliului Europei, ci doar parte la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Din perspectiva Consiliului Europei de asemenea aderarea nu este posibila intrucat in prezent doar statele, nu si organizatiile internationale pot deveni membre ale Consiliului si pot adera la Conventia Europeana. A fost ratificat Protocolul nr. 14[19] aditional la Conventia Europeana - care a modificat si completat Conventia in sensul posibilitatii de aderare la aceasta si a UE.

Una dintre consecintele semnificative ale aderarii la Conventie este existenta unui judecator desemnat de Uniunea Europeana la Curtea europeana a drepturilor Omului.

Trebuie subliniat ca, din punct de vedere politic, adeziunea UE la Conventie ar fi de natura sa puna in evidenta importanta pe care atat acestea, cat si statele membre o acorda protectiei drepturilor omului. Dispozitiile Conventiei ar capata forta juridica obligatorie pentru insesi institutiile comunitare, care ar fi tinute sa le respecte atunci cand adopta norme de drept comunitar .

Din punct de vedere juridic aderarea ar fi de natura pe de o parte sa evite interpretarea diferita a acelorasi dispozitii ale conventiei de catre cele doua instante, iar, pe de alta, sa elimine anumite incertitudini privitoare la aplicarea Conventiei. Intr-adevar, din moment ce Comunitatea nu este parte la Conventie, un act comunitar prin care s-ar incalca un drept prevazut de Conventie nu poate fi atacat momentan direct in fata Curtii de la Strasbourg, ci in fata celei de la Luxemburg, care insa nu este tinuta sa aplice normele Conventiei. Daca aceasta din urma tine totusi seama de dispozitiile Conventiei o face pentrru ca drepturile omului sunt considerate a face parte din "patrimoniul comunitar". In prezent se recurge la atacarea indirecta a unui asemenea act prin "chemarea in judecata" in fata Curtii de la Strasbourg nu a comunitatii, ci a tuturor statelor membre, tinute responsabile de aplicarea normelor comunitare in cadrul intern[21].

Caracteristicile protectiei drepturilor fundamentale in cadrul Uniunii Europene fata de protectia drepturilor omuluiu in cadrul Consiliului Europei sunt[22]:

Uniunea este o organizatie internationala care nu este specializata in materia drepturilor omului, in timp ce Consiliul Europei este o astfel de organizatie;

Uniunea nu a avut initial preocupari in domeniul drepturilor omului, acest domeniu fiind abordat ulterior, in timp ce Consiliul Europei a tratat de la bun inceput chestiunea drepturilor omului;

institutia drepturilor fundamentale (din cadrul Uniunii) este de origine jurisprudentiala - fiind o creatie a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, in timp ce in cadrul Consiliului Europei drepturile omului au de la inceput o sursa conventionala, Conventia europeana a drepturilor omului;

evolutia consacrarii drepturilor fundamentale s-a facut in cadrul Uniunii de la jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene la formalizarea conventionala prin Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa; in cadrul Consiliului Europei evolutia este inversa: Conventia europeana a drepturilor omului este imbogatita prin interpretare jurisprudentiala de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ajungandu-se la un "bloc de conventionalitate" (potrivit principiului solidaritatii), alcatuit din doua surse cu valoare egala - textul scris (Conventia) si precedentul judiciar (jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului).

( o trasatura temporara, pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona) inexistenta unei surse internationale conventionale, intrate in vigoare, reglementand complet institutia drepturilor fundamentale, in timp ce in cadrul Consiliului Europei exista doua surse internationale conventionale privind drepturile omului - Conventia europeana si Carta sociala revizuita;

absenta initiala a unui organ specializat pentru protectia drepturilor fundamentale, mult mai tarziu fiind creata institutia mediatorului european - ombudsmanul; in cadrul Consiliului Europei, de la inceput, Conventia europeana instituie Comisia europeana a drepturilor omului si Curtea europeana a drepturilor omului;

absenta unui organ judiciar specilizat in materia drepturilor omului - Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, desi trateaza chestiunea drepturilor fundamentale, nu este o jurisdictie internationala specializata in problema drepturilor omului, in timp ce in cadrul Consiliului Europei, Curtea europeana este o astfel de jurisdictie;

(trasatura noua, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona) consacrarea conventionala de drept comun a drepturilor fundamentale nu se face printr-un tratat specializat in materia drepturilor omului, ci printr-un tratat general; in cadrul Consiliului Europei consacrarea drepturilor omului se face prin surse internationale conventionale specializate - Conventia europeana si Carta sociala europeana revizuita.

(trasatura noua, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona) consacrarea conventionala de drept comun a drepturilor fundamentale se face atat pentru drepturile civile si politice, cat si pentru drepturile economice si sociale, printr-o sursa conventionala unica; in cadrul Consiliului Europei exista doua tratate in aceasta materie, unul pentru drepturile civile si politice - Conventia europeana si altul pentru drepturile economice si sociale - Carta sociala revizuita.

In incheiere vom trata problematica unui eventual conflict de competenta intre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si Curtea Internationala de Justitie (CIJ).

Curtea Internationala de Justitie este organul judiciar principal al ONU, cu caracter permanent, deschisa tuturor statelor si avand un rol important in solutionarea diferendelor internationale si acordarea de avize calificate din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ONU. Curtea de Justitie a Comunitatilor este o instanta de judecata interna, a carei jurisdictie este obligatorie (pentru statele membre UE, pentru institutiile Uniunii , precum si pentru particulari) si este creatoare de drepturi, in timp ce jurisprudenta CIJ nu poate fi folosita ca sursa pentru solutii ulterioare, deciziile sale avand un caracter inter partes.

Este de precizat ca toate statele membre ONU sunt parti la Statutul CIJ, iar statele membre ale Uniunii sunt de asemenea membre ale ONU. Teoretic, astfel, statele membre pot aduce diferendele lor privind aplicarea sau interpretarea tratatelor comunitare si in fata CIJ. Mai mult, s-ar putea sustine ca statele membre ar avea posibilitatea de a se judeca in fata CIJ in litigiile ivite in domenii care nu sunt de competenta Uniunii Europene. Acest lucru este insa imposibil, deoarece potrivit art. 34 din Statutul CIJ, "numai statele pot fi parti in cauzele dezbatute de Curte".

Practic insa conflictul poate fi rezolvat pe baza unei prevederi imperative a dreptului comunitar si a unei prevederi permisive a Cartei ONU privind alegerea jurisdictiei de catre state. Astfel, potrivit Tratatului CE statele membre se angajeaza sa nu supuna nici un diferend privind interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de solutionare decat cele prevazute de acest tratat. In lumina acestor prevederi alegerea jurisdictiei CIJ de catre doua sau mai multe state membre in domeniile mai sus-aratate ar putea fi considerata o ca o actiune de incalcare a dreptului comunitar.

In acelasi timp, Carta ONU prevede ca "nici o dispozitie din prezenta Carta nu va impiedica pe membrii Natiunilor Unite sa incredinteze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, in temeiul unor acorduri aflate deja in vigoare sau care ar putea fi incheiate in viitor."

Astfel, avand in vedere ca jurisdictia CIJ este facultativa, poate fi inchipuita inclusiv situatia in care diferendele extracomunitare ale statelor membre, atat in ONU cat si in UE, sa fie aduse, pe baza unui compromis chiar in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene cu conditia ca diferendul sa fie in legatura cu obiectul Tratatelor de infiintare a comunitatilor.

4. Consiliul Europei

Consiliul Europei este principala organizatia internationala la nivel regional european care are, ca atributie esentiala consacrarea si apararea drepturilor omului.

Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizatiei si care indeplinesc urmatoarele conditii:

accepta principiile statului de drept,

accepta principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului,

se angajeaza sa colaboreze, in mod sincer si efectiv la realizarea scopului organizatiei.

Statutul Consiliului Europei prevede sanctiuni pentru incalcarea in mod grav a obligatiilor de membru mai sus-aratate. Aceste sanctiuni sunt: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea facuta de Comitetul Ministrilor de a se retrage din Consiliul Europei; incetarea calitatii de membru al Consiliului Europei.

Politica dusa de aceasta organizatie internationala privitoare la primirea de noi membri dupa anul 1990 a fost clara, in sensul ca aderarea la Statutul Consiliului Europei era conditionata de semnarea si ratificarea Conventiei europene a drepturilor omului si a protocoalelor sale aditionale.

Consiliul are o remarcabila activitate in domeniul drepturilor omului, atat in ceea ce priveste consacrarea acestora, prin acte conventionale si declaratorii, cat si in ceea ce priveste protejarea acestora.

Initial, Rene Cassin (parintele Declaratiei Universale) s-a opus categoric adoptarii unei Conventii europene a drepturilor omului pentru ca se temea ca prin adoptarea unui instrument regional se aduce atingere caracterului universal al drepturilor omului. Temere neintemeiata intrucat intre cele doua sisteme exista un raport de subsidiaritate, astfel incat la nivel universal se asigura un standard minimal de protectie, in timp ce la nivel regional pot exista dispozitii mai favorabile.

De-a lungul celei peste o jumatate de secol de aplicare, Conventia s-a dovedit a fi un instrument international eficace de aparare a drepturilor omului, atat datorita numarului si calitatii drepturilor protejate, cat mai ales prin mecanismul jurisdictional de control al respectarii acestor drepturi de catre autoritatile nationale ale statelor contractante.

Conventia europeana a drepturilor omului enumera o serie de drepturi, civile si politice, pe care statele parti s-au angajat sa le recunoasca persoanelor aflate sub jurisdictia lor. Sunt astfel garantate, de exemplu: dreptul la viata, interzicerea torturii sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate si securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vietii private si de familie, libertatea de gandire, de constiinta si de religie, libertatea de exprimare, dreptul la casatorie, etc.

Conventia europeana a cunoscut ulterior mai multe dezvoltari prin cele 14 protocoale aditionale adoptate pana in prezent[25] (al 14-lea fiind in curs de ratificare), unele dintre acestea consacrand si garantand si alte drepturi si libertati fundamentale, altele contribuind la perfectionarea si eficientizarea mecanismului de protectie a acestora. Dintre acestea, Protocolul nr. 3 , Protocolul nr. 5 , Protocolul nr. 8 , Protocolul nr. 10 amendau dispozitii privitoare la organizarea si functionarea organelor instituite prin Conventie - fosta Comisie si Curtea, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11 . La fel s-a intamplat si cu Protocolul nr. 9 , numai ca in acest caz abrogarea a fost una explicita.

Primul Protocol aduce in plus la catalogul drepturilor fundamentale dreptul la respectarea proprietatii, dreptul la educatie si dreptul parintilor de a asigura educatia si invatatura copiilor lor conform convingerilor lor religioase si filosofice, precum si dreptul la alegeri libere.

Protocolul nr. 2 completeaza Conventia atribuind Curtii competenta de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor ei.

Protocolul nr. 4 consacra dreptul persoanei de a nu fi privata de libertate pentru simplul motiv ca nu este in masura sa execute o obligatie contractuala; dreptul la libera circulatie, dreptul individului de a-si alege in mod liber resedinta si de a parasi orice tara, inclusiv pe a sa; dreptul de a nu fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva din teritoriul statului al carui resortisant este; dreptul de a intra pe teritoriul statului al carei resortisant este, interzicerea expulzarii colective a strainilor.

Protocolul nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor parti de a prevedea in legislatia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi (astfel, abolirea pedepsei cu moartea in sistemul european s-a produs cu 6 ani mai devreme decat in sistemul Natiunilor Unite).

Protocolul nr. 7 recunoaste noi drepturi: dreptul la garantii procedurale pentru strainii care urmeaza a fi expulzati; dreptul la recurs in procesele penale; dreptul de a nu fi urmarit sau pedepsit pentru o infractiune pentru care o persoana a fost deja achitata sau condamnata printr-o hotarare definitiva (non bis in idem); dreptul la despagubiri in cazul erorilor judiciare; egalitatea sotilor in drepturi si responsabilitati cu caracter civil, intre ei, in relatiile cu copii lor, cu privire la casatorie.

Protocolul nr. 11 reformeaza practic mecanismul de control instituit de Curte prin inlocuirea Comisiei si a Curtii cu o noua curte permanenta - Curtea europeana a drepturilor omului. Trebuie remarcat ca pentru intrarea in vigoare a acestui Protocol n-a mai fost aplicabila regula generala a dreptului international, in sensul intrarii in vigoare prin ratificarea lui de catre un anumit numar de state semnatare (cum a fost chiar cazul Conventiei care a trebuit sa fie ratificata de 10 state semnatare pentru a intra in vigoare), ci, dimpotriva intrarea in vigoare a fost conditionata de ratificarea lui de toate statele semnatare.

Protocolul nr. 12 interzice discriminarea in general, indiferent pe ce criterii sau motive s-ar face. Protocolul nr. 13[38] consacra abolirea pedepsei cu moartea in orice circumstanta. Protocolul nr. 14 , ratificat in 2010, va aduce modificari substantiale in privinta competentei Curtii .

Referitor la sistemul institutional al Consiliului Europei principalele organe ale Consiliului Europei, asa cum au fost instituite initial, prin Statutul de la Londra, erau:

Comitetul Ministrilor - organ politic principal, cu rol decizional, alcatuit din ministri de externe ai statelor membre;

Adunarea Parlamentara - organ politic principal cu rol consultativ (denumirea initiala fiind chiar Adunarea Consultativa), ai carei membri nu se aleg in mod direct prin scrutin universal ca membrii Parlamentului European (organ al Uniunii Europene), ci dintre parlamentarii alesi ai statelor membre;

Secretarul general - organ cu competente administrative.

Iata deci, ca prin tratatul de constituire nu era prevazut un organ specializat pentru garantarea drepturilor omului, dar, o data cu adoptarea Conventiei europene se adauga la institutiile initiale inca doua organe: Comisia si Curtea europeana.

Asadar, dupa adoptarea Conventiei europene, organele chemate sa asigure respectarea drepturilor omului, deci cu competente in materie erau:

Comisia europeana a drepturilor omului - organ independent, compus dintr-un numar de membri egal cu cel al statelor parti la Conventie, care si-a incetat existenta la 1 noiembrie 1999

Curtea europeana a drepturilor omului

Comitetul Ministrilor

In acest sistem, cel originar, rolul predominant apartinea organelor nejudiciare de protectie, in timp ce Curtea avea un rol subsidiar, fiind deci marginalizata si putand chiar sa nu intervina deloc in solutionarea litigiilor, aceasta revenind organelor nejudiciare: Comisia si Comitetul de Ministri.

Existau trei etape procedurale: una prealabila, pentru admiterea sau nu a sesizarii, alta privind solutionarea pe fond a cauzei si ultima referitoare la executarea deciziei.

I. In prima etapa plangerile se adresau Comisiei - primul organ care intervenea in mecanismul procedural care putea fi declansat atat prin sesizari individuale, cat si prin cele statale, regula insa constituind-o sesizarea statala.

Simpla ratificare a Conventiei europene a drepturilor omului semnifica acceptarea procedurii plangerilor statale, nu si acceptarea procedurii plangerilor individuale. Pentru aceasta era necesara o declaratie facultativa expresa a statelor, deci o manifestare, speciala de vointa in acest sens. Asadar, accentul initial era pus pe actiunea statala, pe protejarea ordinii publice si mai putin pe interesele individuale ale victimei, in acest fel asigurandu-se mentinerea regimurilor democratice si consolidarea pacii in regiune. Astfel fiecare stat a dobandit dreptul de a supraveghea toate celelalte state pentru evitarea derapajelor. Aceasta era conceptia initiala, intentia parintilor fondatori ai Consiliului, dar in fapt nu procedurile statale au avut importanta, ci plangerile individuale[41].

Comisia europeana avea asadar rol de filtraj, analiza admisibilitatea cererii, iar daca aceasta era inadmisibila, procedura se incheia. In situatia contrara, Comisia analiza si fondul cauzei, dar nu emitea decat un aviz.

II. In a doua etapa interveneau celelalte doua organe: Curtea europeana a drepturilor omului si Comitetul Ministrilor.

Curtea nu avea decat o jurisdictie facultativa, deoarece pentru a putea sesiza Curtea nu era suficienta ratificarea Conventiei (acest fapt neatragand jurisdictia Curtii), ci era necesara o declaratie facultativa expresa care sa accepte jurisdictia Curtii (alta decat cea prin care statele acceptau plangerile individuale). Fara o asemenea declaratie cauza ajungea la Comitetul Ministrilor. Pentru a se ajunge la Curte trebuiau indeplinite doua conditii cumulative:

declaratia facultativa expresa de acceptare a jurisdictiei Curtii;

sesizarea Curtii trebuia sa se faca intr-un termen de 3 luni de la pronuntarea Comisiei in privinta admisibilitatii (de retinut ca, dupa ce cererea era declarata admisibila, ea nu ajungea automat la Curte, ci la randul ei, si Curtea trebuia sesizata de Comisie sau de stat (care putea sa se afle in mai multe ipostaze: reclamant, parat sau de cetatenie al victimei); in actiunile individuale, particularul putea sesiza Comisia, dar mai departe Curtea era sesizata doar de Comisie sau de stat. Dupa expirarea celor trei luni cauza ajungea tot la Comitetul Ministrilor.

Pentru ca particularii sa poata sesiza Curtea era necesara o a treia conditie ratificarea unui Protocol aditional de catre stat in acest sens.

Asadar, practic, erau necesare 4 manifestari de vointa ale statului: ratificarea Conventiei europene, declaratie expresa privind actiunile individuale, declaratie expresa de acceptare a jurisdictiei Curtii si ratificarea unui Protocol aditional pentru a putea permite si accesul individului la Curte.

III. Etapa a treia, a executarii, revenea Comitetului Ministrilor, indiferent ca punea in executare propriile rezolutii pe fond sau solutiile Curtii.

Dupa cum se poate constata procedura initiala era extrem de greoaie, asa incat in anul 1994 a fost adoptat Protocolul nr. 11 la Conventia europeana pentru reformarea mecanismul de control, protocol intra in vigoare la 1 noiembrie 1998. Sunt aduse urmatoarele imbunatatiri:

se suprima Comisia europeana a drepturilor omului, asigurandu-se accesul direct la Curte;

sesizarea individuala este asezata pe acelasi plan cu sesizarea statala, intrucat dreptul de sesizare decurge acum direct din Conventie, nemaifiind necesara declaratia facultativa expresa (indiferent ca e vorba de o persoana fizica, de o organizatie neguvernamentala sau de un grup de particulari care se pretind victime ale incalcarii);

jurisdictia Curtii devine obligatorie;

Curtea este singurul organ de decizie pe fond (se suprima puterea de decizie pe fond a Comitetului de Ministri, care ramane insa organ executional) instituindu-se in acest fel o Curte unica europeana a drepturilor omului.

Actuala Curte europeana a drepturilor omului (dupa reforma) este alcatuita dintr-un numar de judecatori egal cu numarul statelor parti, alesi de Adunarea Parlamentara, de pe o lista cu cate trei candidati prezentati de fiecare stat in parte. Judecatorii sunt independenti si nu reprezinta statele parti in numele carora au fost alesi. Persoanele care exercita functia de judecator al Curtii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa se bucure de cea mai inalta reputatie morala si sa indeplineasca toate conditiile cerute pentru exercitarea unei inalte functii judiciare sau sa fie juristi cu o competenta recunoscuta;

sa nu exercite nici o activitate incompatibila cu cerintele de independenta, impartialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent.

Incompatibilitatile vizeaza orice activitate politica sau administrativa si orice activitate profesionala: de exemplu, functii in cadrul Consiliului Europei (membru al Adunarii Parlamentare, functionar al Secretariatului), dar si functiile de judecator national sau calitatea de avocat punand probleme in sensul respectarii cerintei disponibilitatii impuse judecatorilor Curtii. Mai mult, fiecare judecator va declara presedintelui Curtii orice activitate suplimentara.

Mandatul unui judecator este de 6 ani, iar la implinirea varstei de 70 de ani mandatul judecatorului se incheie. Revocarea din functie a unui judecator poate fi decisa cu majoritatea de 2/3 din numarul judecatorilor, dupa ascultarea celui in cauza. Curtea europeana a drepturilor omului se reinnoieste cu jumatate din judecatori la fiecare trei ani, procedura ce asigura pe de o parte posibilitatea evolutiei jurisprudentei, prin intrarea in functie a unor noi judecatori, si pe de alta parte stabilitatea si continuitatea jurisprudentei, prin pastrarea experientei existente.

Curtea functioneaza in plenul sau, in ceea ce priveste chestiunile administrative, si pentru examinarea cauzelor aduse inaintea sa in comitete, camere si Marea Camera.

Adunarea Plenara a Curtii are urmatoarele atributii: alege pe o durata de 3 ani Presedintele Curtii, constituie camere pentru o perioada determinata, adopta Regulamentul Curtii.

Sectiile (denumite Camere in Conventie)[42] sunt constituite de Adunarea Plenara pentru o perioada de 3 ani, cu o componenta echilibrata din punct de vedere geografic, al reprezentarii sexelor si al diferitelor sisteme juridice nationale.

Marea Camera se compune din 17 judecatori si din 3 judecatori supleanti si este constituita tot pentru o perioada de 3 ani. Sunt membri din oficiu: presedintele Curtii europene a drepturilor omului, vicepresedintii, presedintii camerelor si judecatorul ales in numele statului in cauza in litigiu. Marea Camera se pronunta asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci cand cauza i-a fost deferita de o camera, ca urmare a desesizarii acesteia sau in caz de remitere de catre orice parte, in termen de 3 luni de la hotararea Camerei[43]. Marea Camera are si competenta de a emite avize consultative la cererea Comitetului de Ministri.

Camerele de 7 judecatori se constituie, in cadrul sectiilor, pentru examinarea cauzelor aduse in fata Curtii. Pentru fiecare cauza, Camera cuprinde presedintele sectiei si judecatorul ales in numele statelor aflate in cauza. Camerele se pronunta atat asupra admisibilitatii, cat si a fondului cererilor individuale si statale, in situatia in care Comitetul nu le declara inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curtii. Nu se exclude situatia ca un judecator sa fie membru a doua camere.

Comitetele se constituie din 3 judecatori apartinand aceleiasi sectii, altii decat presedintele, pentru o perioada determinata. Un Comitet poate, prin vot unanim sa declare inadmisibila sau sa scoata de pe rol o cerere individuala, atunci cand o asemenea decizie poate fi luata fara o examinare complementara, aceasta fiind definitiva.

Curtea delibereaza in camera de consiliu, in secret, doar judecatorii, grefierii si interpretii luand parte la deliberari. Deciziile Curtii sunt luate cu majoritatea voturilor judecatorilor prezenti, iar in caz de egalitate de voturi, se repeta votarea, si, daca rezulta o noua egalitate, votul presedintelui este preponderent.

Natura juridica a Curtii europene a drepturilor omului este una dubla: pe de o parte ea este un organ principal al Consiliului Europei, cu caracter jurisdictional, iar pe de alta parte este un tribunal international specializat in materia garantarii drepturilor omului, cu activitate permanenta si cu jurisdictie obligatorie[44].

O atentie sporita acordam Protocolul nr. 14[45], care, desi nu prevede noi drepturi, aduce modificari substantiale privitoare la competenta Curtii, in principal pentru urmatoarele aspecte:

Numarul judecatorilor si durata mandatului acestora - Comitetul de Ministri va putea decide crearea de posturi suplimentare de judecator. Mandatul va fi de 9 ani fara posibilitate reinnoirii lui.

formatiunile de judecata ale Curtii - Pe langa cele trei cunoscute in prezent (comitetele, camerele si Marea Camera), se prevede introducerea judecatorului unic care, asistat de doi raportori va putea declara orice cerere inadmisibila sau va dispune radierea lor de pe rol daca va constata neindeplinirea conditiilor de admisibilitate.

conditiile de admisibilitate ale cererii individuale - Se introduce o conditie suplimentara de admisibilitate: reclamantul sa fi suferit un prejudiciu important prin incalcarea unui drept invocat.

Consolidarea competentei Comitetului Ministrilor de a supraveghea executarea hotararilor Curtii - Atunci cand Comitetul va considera ca supravegherea executarii unei hotarari definitive a Curtii este impiedicata de o dificultate de interpretare a acesteia, acesta poate, cu o majoritate de 2/3 sa decida sesizarea Curtii pentru a se pronunta asupra acestei chestiuni.

Cu exceptia dreptului la asociere in sindicate, si, implicit a dreptului la greva, Conventia europeana a drepturilor omului nu reglementeaza drepturile economice si sociale. Este ratiunea pentru care dispozitiile ei sunt completate, pentru acest domeniu cu cele ale Cartei sociale europene, semnata la 18 octombrie 1961, la Torino.[46]

Carta este fundamentata pe un sistem de optiuni ale statelor, astfel incat acestea nu sunt obligate sa accepte toate drepturile prevazute de Carta, asigurand astfel o punere in aplicare progresiva a prevederilor ei, in functie de posibilitatile si de situatia concreta din fiecare stat.

Exista insa un nucleu dur format din drepturi pe care fiecare stat trebuie sa le protejeze, iar acestea sunt: dreptul de munca, drepturile sindicale, dreptul la negocieri colective, dreptul special de protectie a copiilor si adolescentilor, dreptul la securitate sociala, dreptul la asistenta sociala si medicala, dreptul oricarei familii la protectie sociala, dreptul lucratorilor migranti si ai membrilor familiilor lor la protectie si la asistenta, dreptul la egalitatea sanselor si de tratament egal in materie de munca si de profesie, fara discriminari bazate pe sex.

Celelalte drepturi pot fi acceptate spre aplicare in mod discretionar de statele membre, dar fiecare dintre ele trebuie sa le accepte pe cele prevazute de cel putin 16 articole(din 31) sau de 63 de paragrafe numerotate(din 86)[47].

Respectul angajamentelor asumate de state prin ratificarea Cartei este supus controlului exercitat de un Comitet - Comitetul european al drepturilor sociale, compus din 15 membri, independenti si impartiali, alesi de Comitetul de Ministri ai Consiliului Europei, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data.

Sunt instituite doua proceduri de control: procedura rapoartelor nationale si procedura reclamatiilor colective.

Procedura controlului bazat pe rapoarte consta in obligatia statelor parti de a prezenta anual un raport, prin care sunt indicate masurile pe care le-au luat pentru aplicarea angajamentelor asumate prin ratificarea Cartei, in sistemul national de drept si in practica administrativa si jurisdictionala. Rapoartele sunt inaintate Comitetului european al drepturilor sociale, care decide cu privire la conformitatea sau neconformitatea situatiilor nationale prezentate si examinate, cu dispozitiile Cartei. Deciziile Comitetului, denumite "concluzii" sunt facute publice anual. In practica, s-a constatat ca multe state si-au modificat legislatia nationala spre a se conforma exigentelor impuse de constatarile Comitetului. Daca decizia Comitetului este una de neconformitate si statul in cauza nu o respecta, Comitetul de Ministri va adresa o recomandare prin care va cere statului modificarea in drept si in fapt a situatiei constatate.

Procedura reclamatiilor colective privitoare la pretinse incalcari ale Cartei a fost introdusa prin Protocolul aditional la Carta din 1995, intrat in vigoare in 1998[48]. Reclamatiile pot fi facute de organizatiile neguvernamentale care au statut consultativ pe langa Consiliul Europei, de organizatiile patronale si sindicale ale statului respectiv si chiar de catre organizatii neguvernamentale nationale, daca statul accepta aceasta posibilitate. Reclamatia este examinata de Comitet si, daca sunt indeplinite conditiile de forma (sa indice numele si sediul organizatiei reclamante, sa fie semnata de persoana abilitata de organizatie sa o reprezinte, sa identifice statul reclamat, sa prezinte dispozitiile Cartei care au fost incalcate, precum si argumentele pertinente si documentele de sprijin corespunzatoare), ea este acceptata. Urmeaza o procedura scrisa prin schimb de memorii intre partile implicate si, in final, Comitetul adopta o decizie pe care o transmite partilor si Comitetului de Ministri care va fi facuta publica in termen de cel mult 4 luni de la data transmiterii. Comitetul de Ministri adopta o rezolutie si poate recomanda statului in cauza sa ia masuri in conformitate cu Carta .

Este interesant de mentionat ca printr-o Decizie a Comitetului Ministrilor din 11 decembrie 2002, Comitetul european al drepturilor sociale a primit misiunea sa procedeze la un examen al situatiei din fiecare stat contractant, la fiecare 5 ani dupa ratificarea de catre acel stat a Cartei sociale revizuite, privitoare la dispozitiile Cartei, care nu au fost acceptate de statul in cauza. Modalitatile practice ale realizarii acestui examen trebuie sa fie determinate printr-un acord convenit intre Comitet si statele interesate.[50]

La nivelul Consiliului Europei au fost incheiate si alte conventii internationale care privesc drepturi ale omului, printre cele mai importante enumeram:

- Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, incheiata la 26 noiembrie 1987 si intrata in vigoare la 1 februarie 1989[51] prin care se recunoaste ca persoanele care se considera victime ale unor asemenea tratamente sau pedepse se pot prevala de mecanismul de protectie prevazut de Conventia europeana a drepturilor omului, dar ca aceasta protectie ar putea fi intarita printr-un mecanism extrajudiciar, cu caracter preventiv, bazat pe vizite ale Comitetului european pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (instituit prin Conventie). Statele contractante accepta sa autorizeze Comitetul sa viziteze orice loc aflat sub jurisdictia lor, unde se gasesc persoane private de libertate - inchisori, posturi de politie sau de jandarmerie, cazarmi militare, spitale psihiatrice - spre a formula, daca este cazul recomandari destinate a asigura protectia persoanelor detinute.

- Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, adoptata in 1994, intrata in vigoare in 1998[52], reglementeaza o serie de drepturi ale minoritatilor, cum sunt dreptul de asimilare individuala si interzicerea asimilarii fortate, dreptul la egalitate, libertatea de religie, de exprimare, dreptul la folosirea limbii materne in administratie si in justitie, dreptul de a studia si de a fi educat in limba materna. Statele sunt obligate sa prezinte periodic Comitetului de Ministri rapoarte privind masurile legislative si de alta natura, pe care le-au luat in vederea punerii in aplicare a prevederilor Conventiei.

In incheierea acestui capitol consideram util sa aratam specificitatea protectiei internationale a drepturilor omului in cadrul organizatiei internationale regionale europene specializate - Consiliul Europei fata de O.N.U. - organizatie internationala cu vocatie universala nespecializata. Retinem urmatoarele elemente[53]:

in cadrul unei organizatii internationale specializate problematica drepturilor omului este principala (O.N.U. nu este o organizatie internationala specializata in aceasta materie);

in cadrul unei organizatii internationale regionale solidaritatea statelor membre in jurul unor valori comune este mult mai accentuata (O.N.U. este o organizatie internationala universala);

consacrarea internationala a drepturilor omului este facuta de la inceput printr-un tratat international - Conventia europeana a drepturilor omului adoptata in 1950 si intrata in vigoare in 1953 (la nivelul ONU initial a existat initial o etapa declaratorie - Declaratia universala a drepturilor omului (soft-law), adoptata in 1948 si, mult mai tarziu se intra in etapa conventionala - cu cele doua Pacte relative la drepturile civile si politice, si economice, sociale si culturale, adoptate in 1966 si intrate in vigoare in 1976);

Conventia europeana a drepturilor omului cuprinde atat dispozitii de drept material (proclama drepturi), cat si dispozitii de drept institutional si procedural (creeaza organe si proceduri);

garantarea internationala a drepturilor omului, se realizeaza printr-un organ judiciar specializat - Curtea europeana a drepturilor omului (la nivelul ONU nu exista organe judiciare specializate in materie, acestea ocupandu-se adiacent de drepturile omului);

regimul european de protectie a drepturilor omului da acces si individului la organele de control al aplicarii dispozitiilor de drept material, in timp ce in dreptul international universal al drepturilor omului, individul este un subiect de drept minor, derivat.

Toate aceste considerente pot fi de fapt considerate elemente de superioritate ale sistemului european de protectie a drepturilor omului fata de sistemul universal similar, desi pe substanta reglementarii Declaratia Universala este sursa de inspiratie a Conventiei europene asa incat, din acest punct de vedere, poate exista si o superioritate a sistemului universal fata de cel regional european.