„Politica industriala in Uniunea Europeana. Concluzii pentru Republica Moldova”

„Nu intentionam sa cream un spatiu economic fara sa asiguram complementaritatea

intre efectul benefic al concurentei si o crestere a gradului de cooperare si solidaritate“

Jacques Delors, fost presedinte al Comisiei Europene.

INTRODUCERE

Prezentul studiu a fost realizat cu scopul de a analiza politica industriala a Uniunii Europene, ca unul din modelele politicii industriale utilizate in lume, pentru a putea cunoaste mai bine aceasta politica (obiective, instrumente de implementare, tendinte), ca in final sa putem elabora unele recomandarii privind politica industriala a Republicii Moldova ce trebuie sa asigure dezvoltarea economica.

Daca analizam situatia actuala din industria Republicii Moldova vom observa ca ea nu este favorabila, dezvoltarii unor produse competitive, ce ar putea concura pe piata internationala. Ponderea industriei in PIB este de 17,5% (2000), (in Germania 23,9%, Spania 21%, Portugalia 25,7% in 1998. ), insa valoarea adaugata bruta pe cap de locuitor este mult inferioara decat in U.E, in acelasi timp populatia ocupata in ramura industriei a fost de 19% (2000), procentaj apropiat de cel al unor tari din UE (Franta 20% in 1994, Germania 25,0% in 1998) [4]. Acest raport ponderea in PIB/populatia ocupata in industrie, este datorat productivitatii scazuta si neutilizarii tehnologiilor performante.

Deasemenea nu exista un program coerent de dezvoltare a industriei in actualele conditii de globalizare a economiei mondiale. In prezent Republica Moldova nu a elaborat o politica industriala, care ar stabili prioritatile dezvoltarii industriale. Faptul ca Moldova ramane in continuare o tara preponderent agrara, fara dezvoltarea industriei, nu poate asigura o crestere economica.

Politica industriala a Uniunii Europene (si nu numai, putem prezenta ca exemplu Japonia, SUA, s.a. care au o politica industriala foarte dezvoltata) are ca obiectiv principal consolidarea competitivitatii pe plan international, oferind totodata clientilor sai produse de calitate la preturi competitive, protejand in acelasi timp si mediul inconjurator. Este clar ca marea problema a Republicii Moldova este anume lipsa produselor competitive pe piata externa, o solutie pentru redresarea si imbunatatirea acestei stari de fapt ar fi elaborarea unei politici industriale compatibile si comparabile ca realizare si efect cu cea a U.E.

Elaborarea si implementarea politicii industriale, precum si a managementului corporativ este o masura esentiala pentru continuarea reformelor orientate spre consolidarea economiei de piata. Pe langa aceasta, luand in consideratie ca obiectivul principal al politicii Republicii Moldova, pentru urmatorii 15-20 de ani, il constituie integrarea in Uniunea Europeana, este foarte necesar de a cunoaste politicile U.E. in diverse domenii, deoarece ele in cazul lansarii procesului de aderare vor deveni capitole de negocieri. Pentru a reduce in viitor problemele si perioada de negociere a acestor capitole, dar si pentru a elabora o politica industriala proprie ce va permite realizare mai multor obiective (care vor fi mentionate mai jos) este necesar acest studiu, ce va prezenta in principal ceea ce este politica industriala, precum si posibilitatile de dezvoltare in cadrul acestei politici.

Definirea clara a politicii economice de catre Guvernul Republicii Moldova, va face posibila identificarea celor mai potrivite masuri si actiuni prin care sa se realizeze adaptarea permanenta a economiei moldovenesti la economia mondiala, in conditiile globalizarii acesteia.

Elaborarea principiilor politicii industriale precum si a planului de implementare, ar asigura in acelasi timp si implementarea politicilor de promovare a investitiilor straine (care sunt foarte necesare pentru asigurarea cresterii economice), deasemenea va contribui si la accelerarea procesului de privatizare si restructurare a intreprinderilor industriale.

Totodata se va tine seama si de cresterea productivitatii muncii, promovarea produselor si tehnologiilor “curate”, economisirea de energie, cresterea utilizarii resurselor locale, intarirea mecanismelor de piata privind alocarea resurselor, precum si dezvoltarea unei infrastructuri regionale eficiente.

Toate acestea ne confirma ca procesul de tranzitie nu poate fi lasat sa se petreaca la intamplare, din acest motiv Guvernul trebuie sa preocupat permanent de clarificarea si orientarea bine conceputa a proceselor necesare si benefice. Dar pentru realizarea obiectivelor propuse sunt necesare si niste instrumente de implimentare, studiul prevede si prezentarea acestor instrumente fara care implimentarea politicii industriale ar fi imposibila.

Analiza politicii industriale al U.E. este o oportunitate de a studia experienta, de a face unele concluzii si de a elabora unele recomandari pentru Republica Moldova. Aceasta va permite apropierea Moldovei cat mai repede de normele si standardele Uniunii Europene, si va contribui in perspectiva la lansarea procesului de aderare.

CAPITOLUL I. Ce este politica industriala?

1.1. Definirea politicii industriale

Politica industriala poate fi definita ca o larga gama de masuri guvernamentale menite sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii a unui anumit sector sau a unor sectoare intr-o economie. Deoarece astfel de masuri implica tratament preferential, este logic sa completam definitia, cu conditia, ca celelalte sectoare beneficiaza indirect de suportul oferit sectoarelor tinta (prioritare) si nici un sector nu va fi prejudiciat de masurile acestei politici

O politica industriala „laissez-faire”, de neamestec si neimplicare a guvernului, este caracterizata prin atentia fundamentala ce o acorda realizarii unui mediu macroeconomic stabil si previzibil pentru industrie, investind in infrastructura si capital uman, evitarii 'stabilirii companiilor lideri', mentinerii deschiderii pietei si a politicii privind investitiile straine directe, utilizand un regim antitrust procompetitiv si sustinand Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetari fundamentale si implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industriala agresiva sau dirijata ce cuprinde spectrul, de la economia de comanda, de tip sovietic, ce incerca sa elaboreze si sa adopte practic toate deciziile ce guvernau relatiile economice, pana la modelul indicativ-planificat a Frantei sau Japoniei, bazat pe consensul intre industrie si Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ in sine stabilirea sectoarelor tinta prin acordarea de facilitati fiscale (reduceri de taxe), procurari, subsidii si politici comerciale; suportul C&D ce tinde sa ajunga dincolo de faza precompetitiva si politica antitrust ce limiteaza competitia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabila si permisiva la diferite etape ale dezvoltarii. In SUA, care se considera o economie de piata fara planificare, programul de achizitii militare din perioadele anilor 50 si 60 a fost un stimulent important pentru industria americana de calculatoare si al aviatiei civile. In Japonia, orientarile pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare in industria de automobile. In Europa, politicile industriale nationale fluctuau pentru a face fata conditiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher pana la politica excesiv de dirijata in Franta anilor 60. Mai multi cercetatori in domeniu au demonstrat ca, in timp ce valorile politice si culturale sunt importante in explicarea de ce politica industriala a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situationali sau obiectivi (nivelul dezvoltarii economice; structura institutionala, financiara si legala; alocare de resurse si perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanti. Statele aflate in perioada de evolutie spre o economie dezvoltata au tendinta de a aplica politica industriala mult mai interventionista decat statele cu o economie dezvoltata. Un alt factor cheie este relatia dintre Guvern si comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi dusmanoasa, exemplu poate servi Marea Britanie in perioada guvernarii lui Thatcher, dar si situatia actuala din Moldova, pana la una de colaborare fructuoasa in Franta si Germania. Ambele elemente (factori obiectivi si relatia Guvern-oameni de afaceri) explica in mare masura evolutiile politicii industriale europene.

In timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) si Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) pot fi privite ca stand la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanta majora, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana sau Tratatul de la Roma), care acopera toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele contin multe prevederi pe care se poate intemeia o politica industriala comuna. Totusi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferita baza legala pentru realizarea unei politici industriale comune, permitand Comisiei sa propuna masuri de imbunatatire a competitivitatii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de sustinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfasura activitati ce tin de politica industriala.

In cazul Uniunii Europene, pana in prezent, politica industriala este structurata pe doua nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezinta politicile industriale nationale, iar al doilea este politica industriala comuna a UE. Fiecare stat adopta propria politica industriala, dar toate prevederile lor trebuie sa corespunda legislatiei comunitare. Politicile industriale nationale luptand cu efectele pietei unice sustin propriile sectoare industriale impotriva competitorilor straini. Pentru a limita aceste tendinte acelasi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeana - TUE) specifica, ca „exista conditiile necesare pentru asigurarea competetivitatii industriei europene”.  

Pentru a realiza o industrie europeana competitiva, TUE tot in acest, specifica ca politica industriala poate fi implementata „ prin politici si activitati adoptate de Comunitate respectand alte reglementari ale Tratatului CE.” Dupa parerea lui Bourgeois si Demaret [1] aceste reglementari ce se contin in TUE sunt urmatoarele : Articolele 85 si 86 (reglementarea concurentei ); Articolele 92 si 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscala); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piata interna); Articolele 101 si 102 (masurile ce distorsioneaza competitia, adoptate de state); Articolele 112 si 113 (politica comerciala); Articolul 123 (adaptarea sociala la schimbarile industriale); Articolul 129b (retelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economica si sociala); Articolul 130f (cercetare si dezvoltare tehnologica); Articolul 130r (mediul).

O alta dimensiune a politicii industriale o constituie concurenta si existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Dupa cum am prezentat mai sus politica industriala a Uniunii Europene este o politica foarte complexa care reprezinta un set de politici in diferite domenii, tangente cu industria, dar fara aceste politici o politica industriala ar fi imposibila.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, ramane pana in prezent, consolidarea pozitiilor industriei europene, prin asigurarea competitivitatii industriei europene pe plan international, asigurand o crestere economica continua, oferind totodata clientilor sai produse de calitate la preturi competitive, protejand in acelasi timp si mediul inconjurator.

In sens restrans, politica industriala a Comunitatii se refera la masuri specifice pentru anumite sectoare industriale si la resursele acordate in acest scop. Comunitatea s-a implicat in anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pietei mondiale. Dificultatile cauzate de concurenta tot mai acerba, atat in ramurile industriale de inalta tehnologie, cat si in cele traditionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale nationale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strans legat de fenomenul interdependentei economice.

1.2. Actiuni si instrumente utilizate pentru realizarea PI

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera ca existenta pietei unice va regla automat, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurential propice cresterii economice, astfel incat sa fie descurajata crearea marilor monopoluri nationale.

O revizuire a acestei viziuni a aparut necesara la inceputul anilor '80, in fata concurentei tot mai crescute din partea marilor firme americane si japoneze. Fara a face deviere de la politica sa in domeniul concurentei, Uniunea Europeana a inceput sa se preocupe de formularea unei politici industriale care sa incurajeze parteneriatele intre firmele europene, sa promoveze cooperarea in domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a competitivitatii UE pe piata mondiala.

Instrumentele traditionale ale politicii industriale combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire a instruirii si a infrastructurii, regim antitrust favorabil, sustinerea exporturilor, precum si dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

Analizand toate posibilitatile si luand in consideratie schimbarile ce sau produs pe plan mondial, in 1994 Comisia formula cele patru actiuni prioritare menite sa conduca la cresterea competitivitatii industriei UE [3]:

1. Imbunatatirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurente eficiente;

3. Promovarea investitiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperarii industriale si in domeniul cercetarii.

IMBUNATATIREA CADRULUI REGULATORIU

Imbunatatirea cadrului regulatoriu are la baza linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea vizeaza in primul rand:

consolidarea, actualizarea si simplificarea reglementarilor existente in industrie;

desfasurarea unei analize cost-beneficii inainte de a introduce orice noi reglementari;

luarea in calcul a factorilor de risc legat de sanatatea publica sau de protectia mediului;

orice noua reglementare trebuie sa fie simpla, ieftina si in interesul sanatatii publice si al protectiei mediului.

ASIGURAREA UNEI CONCURENTE EFICIENTE

Sfarsitul anilor '90 aduce schimbari in politica concurentiala a Uniunii Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: posta, telecomunicatii, energie, etc. Desi functia sociala a acestor servicii este evidenta, nu se mai justifica monopolul de stat asupra lor atunci cand aceasta pozitie dominanta duce la costuri foarte ridicate pentru populatie si la pierderi de productivitate in sectoarele respective.

Consiliul de Ministri a mandatat Comisia sa urmareasca punerea in practica a calendarului de liberalizare a telecomunicatiilor, astfel incat pana la sfarsitul lui 1998 sa ajuns la o deplina libera concurenta in acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor postale se face foarte incet, intrucat lipseste consensul necesar intre statele membre. Aceasta se datoreaza in parte rolului cheie pe care aceste servicii il joaca mai ales in comunitatile rurale ale Uniunii Europene.

In sectorul energiei, obiectivul este crearea unei piete unice care sa asigure transparenta, eficienta, siguranta, concurenta si respectul pentru mediul inconjurator.

PROMOVAREA INVESTITIILOR INTANGIBILE

Competitivitatea unei firme in secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea sa de inovatie in ceea ce priveste procesele de munca, organizarea muncii si implementarea rapida a noilor tehnologii. De aceea, investitiile in cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuala, specializarea fortei de munca, asigurarea sanatatii si sigurantei la locul de munca, procesarea datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea si implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

DEZVOLTAREA COOPERARII INDUSTRIALE

Uniunea Europeana a creat cadrul legal si mecanismele de sprijinire a cooperarii intre firme din diferitele sale state membre. O atentie deosebita se acorda intreprinderilor mici si mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante in realizarea unor activitati de cooperare care sa depaseasca granitele statului unde sunt inregistrate. Ele reprezinta insa 99% din numarul firmelor inregistrate in UE, oferind 70% din locurile de munca existente in sectorul particular. Pentru a impulsiona sia incuraja cooperarea au fost create un sir de institutii specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeana a Interesului Economic este o structura legala, creata in iulie 1989 si recunoscuta de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, in domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea si desfacerea produselor de diferite tipuri. La aceasta grupare se poate afilia orice firma publica sau privata, ce doreste sa beneficieze de avantajele punerii si folosirii in comun a resurselor umane si financiare.

Centrul de Cooperare in Afaceri este o alta structura ce se ocupa de difuzarea informatiilor privind propunerile de cooperare inaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reteaua Cooperarii in Afaceri pune in legatura consultantii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte si cereri de cooperare se intalnesc si isi gasesc solutionare prin intermediul acestei retele.

Programul Europarteneriat organizeaza de doua ori pe an intalniri directe intre conducatori de firme. Scopul programului este de a incuraja cooperarea si de a promova intelegeri de afaceri intre IMM-uri din regiuni mai putin dezvoltate ale UE si firme din alte tari europene sau mediteraneene.

DEZVOLTAREA COOPERARII IN DOMENIUL CERCETARII STIINTIFICE

Fata in fata cu competitorii americani si japonezi, Uniunea Europeana a trebuit sa-si dezvolte o politica de cercetare-dezvoltare care sa-i permita mentinerea competitivitatii internationale. Uniunea Europeana sprijina parteneriatele intre cercetatorii, laboratoarele si oamenii de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o conditie a finantarii de care acestea pot beneficia in cadrul numeroaselor programe comunitare create anume. Subventiile comunitare acopera de regula 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijina mobilizarea resurselor umane, financiare si tehnologice necesare cooperarii in domeniul cercetarii. Ele ofera de asemenea stimulente intreprinderilor mici pentru a participa in programe de cercetare-dezvoltare:

finantarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participarii la programe de cercetare;

sprijinirea intreprinderilor, in special a celor mici, in valorificarea maxima a rezultatelor cercetarii (programul Value);

facilitarea transferului de tehnologie intre firmele europene (prin programul Sprint);

incurajarea firmelor mici in impartirea costurilor legate de contractarea cercetarilor de care au nevoie (programul Craft).

sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piata (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt: tehnologia informatiilor si comunicarii, tehnologia industriala si a materialelor, mediul inconjurator, energia, resursele umane si mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protectiei proprietatii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor sa-si recupereze investitiile in cercetare-dezvoltare.

CONCLUZII

Obiectivul general al politicii industriale il constituie cresterea competitivitatii si in general a performantelor industriei in vederea intaririi capacitatii de adaptare a economiei la cerintele pietei internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale.

Transformarea economiei si orientarea ei spre o dezvoltare durabila, in concordanta cu interesele nationale, avand ca obiectiv integrarea in Uniunea Europeana, necesita, elaborarea unui document distinct si global de politica industriala.

Cresterea competitivitatii industriei, ca obiectiv general, se bazeaza pe utilizarea unui ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeana si folosite aici, cum ar fi:

imbunatatirea cadrului regulatoriu;

asigurarea unei concurente eficiente;

promovarea investitiilor intangibile;

dezvoltarea cooperarii industriale.

De asemenea sunt utilizate si instrumentele traditionale ale politicii industriale care combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire al instruirii si al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea exporturilor, precum si legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

In functie de evolutiile extrne si interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsa sau redusa, dar toate ele trebuie sa fie utilizate cat mai eficient pentru realizarea obiectivului final, competitivitatea industriei.

CAPITOLUL II. Analiza politicii industriale al UE

2.1. Evolutia politicii industriale a Uniunii Europene

Politici industriale nationale

Politica industriala la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze incepand cu semnarea Tratatului de la Roma. Insa, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politica industriala comuna, dar lasa dreptul statelor membre de a desemna “companiile lideri”. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea largire a politicii comunitare prin adoptarea mai intai a viziunii unei piete unice guvernata de legile competitiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) facute sa scape de aspectele negative ale dirijarii industriei.

In timp de 20 de ani, dupa semnarea Tratatului de la Roma, politica industriala europeana nu a fost subiectul unor dezbateri si analize semnificative. Statele membre erau libere sa urmeze politica industriala pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamala la piata unica in 1968, a fost amanata, in scurt timp, prin esecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar in Consiliul de Ministri. Ca rezultat, legislatia ce trebuia sa creeze piata unica si sa accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost nesolicitata ani de zile. Politicile industriale nationale in aceasta perioada au fost determinate de valorile culturale si conjunctura. Franta si Germania, impulsionate de amenintarea dominarii americane in sectorul tehnologiilor inalte (high technology sectors) a inceput sa sustina companiile nationale avansate prin subsidii, prin politici de achizitii guvernamentale, cote la import si bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, tarile europene au inceput sa colaboreze la proiecte importante in aviatie (Concorde si Airbus), beneficiind de substantiale subventii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului si chiar producerea. Chiar si in Marea Britanie, guvernul labourist a simtit necesitatea fondarii Organizatiei Nationale pentru Dezvoltare Economica, principalul obiectiv al carei era cresterea competitivitatii industriei britanice.

Politica industriala interventionista a Comunitatii Europene

Ca urmare a socului crizei petroliere din 1973, industria europeana a plonjat intr-o perioada de zece ani de recesiune economica, caracterizata printr-o perioada de stagnare, inflatie si somaj. Acest interval de timp a fost numit 'Eurosclerosis', anume atunci Comunitatea Europeana a intervenit pentru prima data cu actiuni specifice politicii industriale, menite sa completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la crestere si prosperitate.

Aceste actiuni au reprezentat eforturile de readucere la viata a industriilor slabite (otelului, chimica, constructii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecintele dureroase in urma redimensionarii, modernizarii si restructurarii. Deasemenea Comisia a utilizat competenta sa in domeniul comertului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restrictionau exporturile de textile din tarile in curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeana. In sectoarele inaltelor tehnologii, precum ar fi electronica si telecomunicatiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a inceput sa promoveze finantarea proiectelor comune in C&D.

Inceputurile pietii unice si redresarea economica

La inceputul anilor 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriasilor europeni ( Masa Rotunda Europeana sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontaliera in industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat ca politicile industriale nationale au esuat in dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial si au insistat asupra unui suport si ajutor din partea Comunitatii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni in industrie. Intre timp, grupul dat a canalizat toate abilitatile de la eforturile de lobby pentru cresterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forta puternica ce insista asupra implimentarii conceptului de piata unica lasat uitarii. Incurajata de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a facut un efort final determinant pentru lansarea pietii unice.

Cartea Alba din 1985 schiteaza in jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului pe tot teritoriul Comunitatii. Apeland la procedurile de renuntare la regulile nationale ce reglementau comertul, programul pietei unice a incercat sa permita ca regulile pietei libere sa patrunda si in industrie. Competitia rezultata, din aceste reguli, trebuia sa grabeasca consolidarea, reducerea costurilor si prin asta cresterea competitivitatii. Politica a fost creata pentru a dezvolta mai degraba companii lideri la nivel european decat la nivel national. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbari majore in Tratatul de Roma.

Actul Unic European (AUE) semnat in 1986, intrat in vigoare din 1987, a schimbat regulile si a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislatiei ce tinea de piata unica. AUE a acceptat Cartea Alba si a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O alta consecinta a fost angajarea Comunitatii in intarirea bazei stiintifice si tehnologice europene prin intermediul “programelor cadru” multianuale. In perioada 1985 – 1990 a fost adoptata marea majoritate a legislatiei ce reglementeaza piata unica. In acelasi timp, AUE a specificat foarte clar ca subsidiile nationale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate in declin vor fi revazute capital. Aceasta nu a insemnat, insa, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.

Primele dezbateri importante privind politica industriala europeana

In 1990, a fost clar ca Europa a iesit din recesiune, si ca programul crearii pietei unice combinat cu o competitie reala si destul de dura, a dovedit ca este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industriala. Aceste evolutii au polarizat opiniile despre viitoarea forma a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuala a expansiunei economice. Existau in Europa forte destul de puternice (in special in ERT) ce sustineau in continuare ideea de sustinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunitatii, fie din partea statelor membre. Impotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare si de neimplicare totala in politica industriala. Facand un efort de a solutiona discutiile, determinand cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat urmatorii factori:

Politicile fiscale si economice consistente, moderate si sustinute reciproc din perioada 1985 – 1990 au contribuit la reducerea inflatiei, cresterea beneficiilor si a profiturilor din investitii, precum si au stimulat crearea noilor locuri de munca;

Crearea pietei unice si efortul de demontare a barierelor a fost un puternic si pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.

1990 – 1994 – Documentele politicii industriale

Dupa analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria pozitie in legatura cu viitoarea politica industriala europeana, care a fost catalogata ca una nedirijata si „orice, dar nu una permisiva” [2]. Comisia a decis ca nu trebuie sa existe o planificare centralizata in noua politica si a pledat pentru acceptarea principiului subsidiaritatii (solutionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocari pentru industria europeana (globalizarea, costurile crescande ale fortei de munca si capitalului, necesitatea de a raspandi inovatiile tehnologice, importanta imbunatatirei capitalului uman), si cinci conditii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea in continuare a cresterii economice, si anume:

o asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentratiei excesive a industriilor si a subsidiilor nejustificate;

o continuarea politicilor macroeconomice previzibile si orientate spre stabilitate;

o promovarea formarii continue a capitalului uman;

o promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale;

o asigurarea unui inalt nivel in protectia mediului.

Deasemenea raportul din 1990 puncteaza si catalizatorii necesari pentru realizarea schimbarii:

definitivarea procesului de constituire a pietei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevad liberalizarea achizitiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor nationale restrictive, promovarea unei legislatii coerente in afaceri, promovarea dezvoltarii retelelor paneuropene in transport, energetica, telecomunicatii;

promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internationale;

promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce tin de, promovarea C&D si a inventiilor, transferul rapid al know-how-ului;

imbunatatirea programelor de formare, programe orientate spre suportul intreprinderilor mici si mijlocii, utilizarea mai eficienta a resurselor umane;

deschiderea si extinderea pietei pentru servicii in afaceri.

Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirma capacitatea UE de a extinde politica industriala a statelor membre la nivel comunitar, dar limiteaza posibilitatile Uniunii Europene de a lansa politica industriala, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru masuri specifice al acestei politici.

Cartea Alba “Cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca drept repere pentru actiunea Uniunii Europene“, lansata de Comisie in 1993, a accentuat importanta crearii unei temelii pentru o societate informationala si a dezvoltarii retelelor de infrastructura multinationale pentru a face fata concurentei. Documentul urmator referitor la politica industriala, elaborat la fel de Comisie in 1994, reafirma abordarea orizontala a politicii industriale sustinute de programe orientate spre suportul cercetarii si instruirii, de politica concurentiala agresiva si un concept riguros si neutru fata de ajutorul statului. In 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivitatii format din industriasi, savanti si fosti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situatia curenta a competitivitatii.

Noile viziuni asupra politicii industriale

Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie in 1999 “Competitivitatea intreprinderilor europene in fata globalizarii – Cum poate fi stimulata”. Acest raport prezinta realitatea industriei europene si provocarile globalizarii, mentionand ca „globalizarea este o oportunitate, nu o amenintare” [4]. In acelasi timp puncteaza masurile ce trebui luate pentru a profita cat mai mult si pentru a asigura realizarea obiectivului final – competitivitatea industriei europene. Masurile principale sunt:

promovarea competitivitatii la nivel global (facilitarea asumarii riscului, redirectionarea ajutorului intreprinderilor din partea statului spre investitii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);

promovarea accesului pe piata mondiala (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piata unica, asigurarea competitiei eficiente, continuarea liberalizarii serviciilor publice);

promovarea consensului mondial si a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competitional mondial, monitorizarea inaspririi regulamentelor, sustinerea pozitiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor si consumatorilor, etc.)

In 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptata o noua conceptie de dezvoltare a UE „Locuri de munca, reforme economice si coeziune sociala – pentru o Europa bazata pe informatie si cunoastere”, care a fost numit mai tarziu Strategia de la Lisabona. Aceasta Strategie prevede transformarea economiei UE „in cea mai dinamica si competitiva” din lume pana in 2010.

Au fost prevazute masuri si termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica cresterea economica anula la un procent de 3% si crearea a 20 de milioane de locuri de munca, intr-o perioada ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul intai in lume, depasind SUA.

Odata cu cresterea bunastarii, domenii precum dezvoltarea durabila si siguranta au devenit din ce in ce mai importante pentru cetatenii europeni. Aceste tendinte au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabila, care a punctat realizarea simultana a obiectivelor prevazute de cei trei piloni – economic, social si ecologic – care reprezinta temelia acestei strategii. Aplicarea efectiva a strategiei necesita o coerenta deplina intre politicile respectivilor piloni.

Realitatea politicii industriale europene la sfarsitul secolului

Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicala a pozitiei Comisiei in politica industriala, respingand interventia sectoriala in favoarea competitiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pana in 2001, au prezentat solutii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmand importanta lor.

In ciuda raportarii la principiul subsidiaritatii, noua politica a limitat brusc domeniul politicilor industriale nationale. Aceasta situatie a fost descrisa bine de Gaster in 1992, care a scris “ Politica reprezinta o cale de mijloc intre filosofia accentuarii dreptatii (interventia in reglarea pietei pentru protejarea unor interese ) si eficienta (o piata libera si integrata).” [10] Acest punct de vedere este intarit si de rezultatele unei analize a politicilor de comert si de promovare a investitiilor straine din acea perioada.

Este evident ca, influentata puternic de interesele economice, UE a continuat sa sustina sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, in special sustinerea acordata C&D, chiar Comisia a acordat suport utilizand instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea masurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) si prevederile regulilor de origine. Aceasta politica comerciala a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a pastra capacitatile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor si a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unitati de productie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat ca e bine sa infiintezi uzine in Europa pentru a evita barierele comerciale. In ciuda pozitiei puternice a Directoratului Concurentei a Comisiei, Uniunea Europeana a utilizat intr-o oarecare masura selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permitand statelor membre sa ajute companiile aeriene, otelariile, producatorii auto si santiere navale slabe.

2.2. DEZVOLTAREA INTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII

Intreprinderile mici sunt coloana vertebrala a economiei europene. Ele reprezinta o sursa esentiala de noi locuri de munca si o pepiniera a ideilor de afaceri. Baza legala pentru o politica europeana in acest domeniu o constituie Articolul 157 al TCE.

Criteriile de definire a Intreprinderilor Mici si Mijlocii (IMM) difera considerabil de la un Stat Membru la altul si nu exista nici o intelegere oficiala privind o definitie comunitara. Conform recomandarii Comisiei din 1996, o intreprindere poate fi clasificata drept IMM daca are cel mult 250 de angajati, cifra de afaceri anuala nu depaseste valoarea de 40 milioane € si are, in final, independenta economica. Aceasta definitie, face distinctia intre micro-intreprinderi (0-9 angajati) si micile intreprinderi (10-49 angajati), pe de o parte, si intreprinderile de marime medie (50-249 angajati), pe de alta, precum si intreprinderile mari (> 250 angajati). In anul 2000, in Europa-19 (UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia si Elvetia), conform raportului Observatory of European SME’s din 2002 , existau peste 20 de milioane de intreprinderi (99% reprezentau IMM), unde erau angajati in jur de 120 de milioane de oameni (66% in sectorul IMM) [12].

Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi incununate de succes numai daca micile intreprinderi vor fi considerate ca prioritate a agendei de lucru. Existenta IMM este necesara pentru functionarea armonioasa a economiei moderne, acestea fiind prezente in toate sectoarele industriei si serviciilor. Aceste intreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbarile intervenite in mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De asemenea, tot ele sunt primele care prospera in urma initiativelor de eliminare a birocratiei si de promovare a recompensarii succesului cu ajutorul instrumentelor fiscale, adaptandu-se mult mai usor schimbarilor survenite in conditiile economice si sociale actuale. Ele opereaza in special la nivel national, insa sunt afectate de legislatia comunitara privind taxele si impozitele, concurenta, legislatia societatilor comerciale, politicile sociale si regionale si formalitatile vamale. Ca urmare, politica Comunitatii in acest domeniu consta in masuri menite sa promoveze interesele IMM si sa elimine discriminarile care le pot bloca accesul pe piata. Din 1986, Uniunea Europeana are un Comisar insarcinat cu politica privind IMM.

Politica industriala europeana face referire la acest sector in perspectiva cresterii competitivitatii si transferului de tehnologie, precum si a accesului la C&D. Pe parcursul anilor 90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate spre sustinerea dezvoltarii IMM-lor. De asemenea au fost elaborate si adoptate documente complimentare pentru acest sector. Astfel in mai 1998 a fost prezentat organelor europene Raportul BEST (The Business Environment Simplification Task Force), la elaborarea caruia au participat experti din partea comunitatii oamenilor de afaceri si a autoritatilor publice din statele membre. Acest raport continea 64 de recomandari privind masurile ce trebuie adoptate de Comisie, Consiliu, Parlamentul European si statele membre. In septembrie 1998, Comisia adopta un comunicat „Promovarea antreprenoriatului si a competitivitatii – raspunsul Comisiei la raportul BEST si recomandarile lui”, ce a inclus „Planul de actiune pentru promovarea antreprenoriatului si a competitivitati” care prevedea o serie de masuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar si national pentru realizarea obiectivelor propuse.

Consiliul European a stabilit, la Lisabona in martie 2000, obiectivul de a face economia Uniunii Europene cea mai competitiva si mai dinamica pe plan mondial, bazata pe acumularea de cunostinte, capabila de o crestere economica durabila si care sa asigure locuri de munca mai multe si mai bune si o mai mare coeziune sociala. Intreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovatiei si ocuparii fortei de munca, precum si ale integrarii europene sociale si locale. Prin urmare, a fost stabilita necesitatea crearii unui mediu optim pentru intreprinderile mici si initiativele antreprenoriale. Urmatorul pas a fost adoptarea de catre Consiliul European in iunie 2000 a „Cartei Europene a Intreprinderilor Mici” care confirma importanta acestui sector si stabileste directiile de actiune prin acordarea atentiei cuvenite IMM-lor. Directiile, in mare masura, corespund celor stabilite de Comisie in planul de actiune si sunt urmatoarele:

I. Educatia si instruirea intreprinzatorilor, prin:

cultivarea spiritului antreprenorial si noilor aptitudini inca de la un stadiu incipient;

predarea cunostintelor generale de afaceri si antreprenoriat la toate nivelurile de invatamant. Modulele specifice ale instruirii in afaceri trebuie sa devina o componenta esentiala a programelor de invatamant la nivel preuniversitar si universitar;

incurajarea si promovarea initiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe corespunzatoare de pregatire a managerilor din intreprinderile mici.

II. Initierea mai putin costisitoare si mai rapida a afacerilor prin:

reducerea cheltuielilor de infiintare a companiilor catre nivelul cel mai competitiv pe plan mondial;

incurajarea tarilor cu procedurile cele mai lente si dificile de inregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urma statele mai avansate;

cresterea accesului la procedurile de inregistrare on line

III. Legislatie si reglementari mai bune

evaluarea legislatiilor nationale cu privire la faliment in lumina bunelor practici;

analizarea noilor reglementari nationale si comunitare in vederea evaluarii impactului lor asupra intreprinderilor mici si intreprinzatorilor;

simplificarea pe cat posibil a reglementarile nationale si cele ale UE;

simplificarea, de catre Comisie, a legislatiei referitoare la concurenta, pentru a reduce dificultatile intampinate de intreprinderile mici in procesul de conformare cu aceste prevederi legale.

IV. Asigurarea calificarii necesare, prin:

Dezvoltarea cu ajutorul institutiilor de instruire si programelor interne de pregatire ale companiilor a abilitatilor adecvate, adaptate necesitatilor intreprinderilor mici si a serviciilor de instruire si consultanta permanente.

V. Imbunatatirea accesului online, prin:

Sporirea volumului de comunicatii electronice intre autoritatile publice si sectorul intreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea sa inainteze cereri, sa primeasca asistenta, sa depuna declaratii fiscale sau sa obtina simple informatii online, mult mai rapid si la costuri mai reduse.

VI. Extinderea pe multiple piete prin:

continuarea reformelor in vederea constituirii in cadrul Uniunii a unei piete interne unice, accesibila intreprinderilor mici;

indreptarea reformelor catre unele sectoare esentiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi comertul electronic, telecomunicatiile, utilitatile, achizitiile publice si sistemele de plati transfrontaliere.

VII. Perfectionarea sistemul fiscal si a aspectelor financiare, prin:

Adaptarea sistemelor de impozitare in scopul de a recompensa performanta, a incuraja intreprinderile start-up, a favoriza extinderea intreprinderilor mici si infiintarea de locuri de munca si a facilita crearea de intreprinderi mici si continuitatea lor.

Imbunatatirea accesului intreprinderilor mici la serviciile financiare prin:

identificarea si inlaturarea obstacolelor care stau in calea formarii unei piete de capital pan-europene si a implementarii Planului de actiune pentru serviciile financiare si a Planului de actiune pentru capitalul de risc;

imbunatatirea relatiilor dintre sistemul bancar si intreprinderile mici cu ajutorul crearea unor conditii corespunzatoare de acces la credite si la capitalul de risc;

imbunatatirea accesului la fondurile structurale si incurajarea initiativelor Bancii Europene de Investitii de crestere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru intreprinderile start-up si pentru intreprinderile de inalta tehnologie.

VIII. Consolidarea capacitatii tehnologice a intreprinderilor mici, prin:

consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementarii tehnologiei in intreprinderile mici, precum si capacitatea intreprinderilor mici de a identifica, selecta si adapta tehnologii.

incurajarea cooperarii si schimbului tehnologic intre intreprinderile de orice dimensiuni, mai cu seama intre micile intreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, indreptate catre aplicarea comerciala a cunostintelor si tehnologiei, conceperea si adaptarea sistemelor de calitate si certificare in intreprinderile mici.

stimularea cooperarii intre intreprinderile mici si companii mari la nivel local, national, european si mondial, precum si cooperarea intre intreprinderile mici si institutiile de invatamant superior si cercetare.

IX. Utilizarea modelelor e-business de succes si asigurarea unei asistente de calitate pentru intreprinderile mici, prin:

incurajarea micilor intreprinderi, de catre Comisia Europeana si Statele Membre, in scopul aplicarii celor mai bune practici si adoptarii modelelor de afaceri eficiente care sa le dea posibilitatea sa se bucure de un progres real in noua economie;

coordonarea activitatii Comisiei si a statelor membre in vederea crearii unor sisteme, retele si servicii informationale si de sprijinire a afacerilor care sa fie usor de accesat si de inteles si care sa raspunda necesitatilor intreprinderilor.

asigurarea, la nivelul intregii Uniuni Europene, accesului la consiliere si sprijinului din partea mentorilor si membrilor retelei Business Angels, inclusiv prin intermediul paginilor de Internet si al Observatorului Europen al Intreprinderilor Mici si Mijlocii.

X. Dezvoltarea unei reprezentari mai puternice si mai eficiente a intereselor intreprinderilor mici pe plan national si la nivelul Uniunii Europene, prin:

coordonarea politicilor nationale referitoare la IMM;

utilizarea programului Multianual pentru Intreprinderi si Antreprenoriat, procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg referitoare la politicile privind ocuparea fortei de munca si alte programe si initiative comunitare;

monitorizarea si evaluarea anuala a sectorului IMM, prin raportare la nivelurile cele mai ridicate inregistrate pe plan mondial pentru a imbunatati cunostintele, adopta practici mai bune in toate domeniile care influenteaza intreprinderile mici in scopul sporirii performantelor noastre.

Implimentarea masurilor respective va fi efectuata conform unei strategii coerente si coordonate acceptata de Comisie si de statele membre. Scopul final al acestor masuri ce sunt realizate atat la nivel comunitar cat si la cel national, este cresterea economica si cresterea competitivitatii, acestea fiind si principalele obiective ale politicii industriale europene.

2.3. POLITICA INDUTRIALA SI DEZVOLTAREA DURABILA

Dupa ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, sa devina cea mai competitiva si dinamica economie din lume capabila la o crestere economica durabila cu locuri de munca mai multe si mai bune, si coieziune sociala. La Stockholm Consiliul European a hotarat ca startegia UE de dezvoltare durabila trebuie sa contina si sa dezvolte in contextul acestei politici si o directie de mediu. Ceea ce confirma faptul ca, pe termen lung, cresterea economica, coeziunea sociala si protectia mediului trebuie sa mearga mana in mana, adica mecanismele de aplicare ale politicilor in domeniile respective vor fi interdependente.

Dezvoltarea durabila si noile necesitati sociale

Cresterea standardului de trai in Europa a adus dupa sine cresterea cerintelor fata de protectia mediului, calitatea muncii, responsabilitatii sociale comune si protectia consumatorului si a sanatatii populatiei. Institutiile publice au obligatia sa raspunda la preocuparile societatii. Aceasta atitudine a fost reflectata in decizia Consiliului European de la Gothenburg in 2001, care a stabilit dezvoltarea durabila ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvolarea durabila are trei piloni, de baza, economic, social si de mediu (mai bine zis protectia mediului). Aceste provocari necesita o modificare a politicii industriale spre cresterea importantei vectorilor sociali si ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie sa joace un rol important pentru a raspunde acestor necesitati. Componenta sociala si ecologica fiind in mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea sociala comuna. Progresul pozitiv inregistrat in tendintele productiei industriale din UE, precum si scaderea unor emisii poluante dovedesc, o data in plus, ca, inalta competitivitate si protectie a mediului poate fi obtinuta de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerintele ridicate fata de siguranta, sanatate, protectia sociala si a consumatorului, reprezinta intr-o mare masura consecinta temerilor populatiei de efectul asupra mediului, sanatatii publice precum si unele implicatii morale a unor tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe langa aceasta exista si o teama, ca globalizarea ar conduce la pierderea identitatii culturale, cresterea competitiei cu tarile cu costuri de productie mici, sau subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste ingrijorari reflecta necesitatea de a revedea modul de conducere, control si orientare a intreprinderilor.

Necesitatile societatii pot crea deasemenea noi oportunitati de afaceri. Astfel, axarea pe protectia mediului a permis companiilor europene sa fie varvul de lance in tehnologiile de mediu si le incurajeaza sa dezvolte productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata. Apropierea de necesitatile consumatorilor ,in special a calitatii produselor alimentare si a cerintelor de siguranta, au creat noi nise pe piata.

Politica industriala trebuie sa realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambitioase de la Lisabona si Goteborg sa fie realizate. O crestere economica puternica ofera resurse pentru realizarea necesitatolir sociale si ecologice crescande, in special cand inbatranirea populatiei europene creaza cerinte sociale suplimentare.

Promovarea structurii durabile in productia industriala

Necesitatea industriei europene de a realiza o structura mai dezvoltata a productiei a devenit o forta motrica a cresterii economice si productivitatii, cum a fost mentionat in raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabila din Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar si IMM, pot obtine profituri si “valoare durabila”, utilizand proiectarea si inovatia pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar si piete de desfacere ce sunt din ce in ce mai solicitate de consumatori.

UE dezvolta si intareste politica de productie de durata pentru a realiza angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind productia durabila si standardele de consum. Aceasta consolidare va fi realizata bazanduse pe initiativele deja existente si in corelare cu ele. De asemenea, acesta politica se va realiza de comun acord si dupa consultari cu reprezentantii industriei si marii actionari pentru a asigura implicarea lor si a incuraja activitatile de voluntariat. Elementele esentiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:

incurajarea raspandirii pe o scara cat mai larga a implementarii practicilor reusite, pentru imbunatatirea eficientei ecologice in folosirea resurselor si cresterea utilizarii resurselor regenerabile;

promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial si a implementarii practicilor avansate;

implementarea conceptului de “ciclul de viata” pentru politica produselor integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde si declaratii pentru produse ecologice;

incurajarea dezvoltarii si distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor in implimentarea lor si incurajarea interactiunii public-privat in C&D;

extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luand in consideratie caracteristicile specifice ale IMM, si promovare in continuare a responsabilitatii sociale comune.

In plus, promovarea unei structuri durabile al productiei industriale va implica de asemenea dezvoltarea capacitatilor de promovare, stapanire si anticipare a schimbarilor in procesul de organizare a muncii.

2. 4. POLITICA IN DOMENIUL CONCURENTEI

Una din cheile succesului integrarii in Europa Occidentala o constituie existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 30 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul, in tripla sa calitate: de consumator (concurenta libera conduce la o paleta mai larga a ofertei, cu scaderea corespunzatoare a pretului de vanzare); de participant pe piata fortei de munca (concurenta libera obliga la inovatie continua, atat a produselor, cat si a procesului de productie); si de actionar (concurenta libera conduce la eficienta crescuta, si deci si la profituri ridicate).

Politica in domeniul concurentei interzice practicile de:

acordare de ajutoare publice care creaza distorsiuni in relatiile de concurenta dintre agentii economici;

stabilire a preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori;

creare de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu se concureze intre ele;

abuz al pozitiei dominante pe piata;

realizare de fuziuni care distorsioneaza libera concurenta.

Baza legala a acestor prohibitii este stabilita in Tratatul de la Roma si anume:

art. 85 si 86 interzic orice intelegeri intre intreprinderi, care ar afecta libera concurenta in interiorul pietei comune, cum ar fi:

impartirea pietei, a canalelor de aprovizionare sau distributie

aplicarea de conditii inegale la parteneri ce presteaza servicii echivalente

conditionarea incheierii de contracte de prestatii suplimentare, ce nu au legatura cu obiectul contractelor

impunerea de preturi sau alte conditii de comercializare neechitabile

limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor

art. 90 interzice abuzul pozitiilor dominante detinute de unii operatori pe piata. Acestea se pot traduce fie in dictarea conditiilor de tranzactie, fie in impiedicarea patrunderii altor competitori pe piata

art. 92 (1), cu privire la subventii, interzice sprijinirea sub orice forma de catre stat sau din resursele statului a unor intreprinderi sau a unor produse, conducand astfel la ingradirea concurentei; in paragrafele 2 si 3 al articolului sunt stabilite derogarile de la aceasta regula:

subventii pe durata limitata acordate firmelor ce necesita restructurarea;

subventii pentru privatizare;

subventii pentru sprijinirea unor regiuni ramase in urma din punct de vedere economic si social, cu grave probleme de somaj;

subventii orizontale, pentru sprijinirea cercetarii-dezvoltarii;

Pentru atingerea celor doua obiective ale politicii concurentiale, functionarea economiei de piata si functionarea pietei unice, doua conditii trebuie indeplinite:

Regulile de concurenta trebuie aplicate universal, atat intreprinderilor de stat, cat si celor particulare; este de neconceput o piata integrata in care sa existe reguli diferite de concurenta intre cele doua tipuri de intreprinderi;

Autoritatea de implementare a regulilor concurentiale trebuie sa aiba capacitatea de a impune penalitati, constand in amenzi suficient de mari pentru a descuraja incalcarea legii.

Tratatul de la Roma acorda puteri executive Comisiei Europene. Aceasta adopta (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege in toate statele membre, rolul acestora din urma fiind numai unul consultativ. In implementarea acestei politici exista o diviziune a muncii intre Comisia Europeana si statele membre. Comisia se ocupa doar de concentrarile de mari dimensiuni, in care sunt implicate companii care isi desfasoara o parte semnificativa din activitati pe teritoriul mai multor state membre UE.

O parte majora a politicii concurentiale este reprezentata de monitorizarea concentrarilor economice. O importanta dezvoltare in acest domeniu a fost introdusa in 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele, schimba posibilitatea de actiune a Comisiei din „a posteriori“ in „a priori“. Conform codului, Comisia trebuie sa dea un raspuns in privinta legalitatii unei fuziuni in doua luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, cand este nevoie de o ancheta mai laborioasa.

Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite inopinate la firme suspectate de incalcarea liberei concurente, avand acces la toate documentele acestora. Firmele gasite vinovate de practici concurentiale ilegale (practici concertate sau abuzul pozitiei dominante) pot fi sanctionate cu amenzi de pana la 10% din fondurile lor (cea mai mare amenda a fost data in 1992, fiind in valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de Justitie, care poate decide reducerea amenzii.

Confruntata cu un caz de intelegere intre firme, intelegere suspecta de incalcarea liberei concurente, Comisia Europeana are urmatoarele posibilitati:

sa declare intelegerea legala, prin decizie formala, intrucat in urma investigatiilor a rezultat ca nu distorsioneaza libera concurenta, sau are efecte sociale, de mediu, etc. care contracareaza pierderea in termeni concurentiali;

sa dea o „scrisoare de confort“ care permite intelegerii operarea pe piata comunitara, intrucat sunt operatii fara un impact semnificativ, din punct de vedere legal, economic sau politic;

sa accepte operatiunea de intelegere numai cu indeplinirea anumitor conditii pentru a garanta respectarea liberei concurente;

sa declare intelegerea ilegala.

Comisia poate incepe o ancheta asupra unei firme/grup de firme la cererea acestora (pentru a obtine aprobarea de operare), in urma unor plangeri depuse de terte parti, sau din proprie initiativa.

CONCLUZII

Uniunea Europeana incearca sa implementeze o politica industriala menita sa asigure o pozitie de lider mondial pentru economia europeana, asigurand in acelasi timp o crestere economica de durata, reducand numarul somerilor si realizand coeziunia sociala. Avand in vedere fuziunile intense in care sunt implicate intreprinderile mari si efectele pe care le prezinta acest proces, inclusiv somajul in crestere, UE isi canalizeaza eforturile spre promovarea in societate a antreprenoriatului si a inovatiilor care trebuie sa rezulte in cresterea numarului de intreprinderi mici si mijlocii, care sunt cel mai important creator de locuri de munca.

Masurile menite sa realizeze acest obiectiv sunt detaliate in Programul Multianual pentru Intreprinderi si Antreprenoriat pentru anii 2000-2005. Orientarea spre o continua decentralizare a economiilor tarilor membre, precum si spre generarea initiativelor „de jos in sus”, adica care pornesc din mediul economic si care au nevoie de sprijinul politic, pentru a-si atinge obiectivele.

Alte prioritati sunt de a realiza o colelare si o interactiune intre politica industriala si dezvoltarea durabila care, bazandu-se pe cei trei piloni – economic, social si ecologic, trebuie sa asigure o dezvoltarea a acestor piloni. Respectand aceste obiective politica industriala trebuie sa asigure o crestere stabila si adecvata a economiei UE.

De asemenea reglementarile privind concurenta trebuie sa fie foarte clare si eficiente pentru asigurarea dezvoltarii intreprinderilor medii si sa nu permita constituirea monopolurillor.

Confruntata insa cu schimbarile pe plan mondial si viitoarea extindere Uniunea Europeana a fost nevoita sa-si revada politica industriala adoptata in 1990. Pentru a acorda prevederile politicii industriale cu realitatile existente, Comisia alansat o discutie pe marginea noului Concept al politicii industriale.

CAPITOLUL III. Politica Industriala intr-o Europa extinsa

Din cele prezentate in capitolele precedente este cert ca Uniunea Europeana are o directie bine determinata in ceea ce priveste Politica Industriala, pentru tarile membre cu o economie avansata. Dar apare o intrebare fireasca, ce se va intampla dupa 1 iulie 2004, cand la Uniune vor adera inca 10 tari? Pentru a asigura o continuitate a politicii industriale si dupa extindere la 16 decembrie 2002 Comisia a lansat dezbateri publice pe marginea Comunicarii sale „Politica industriala intr-o Europa largita”.

Aceasta Comunicare a Comisiei Europene este inceputul unui proces de analiza pentru a vedea in ce masura politica sa industriala este pertinenta si echilibrata. Competitivitatea industriei producatoare europene este unul din scopurile ambitioase pe care si le-a propus Uniunea Europeana la intalnirea de la Lisabona a Consiliului European in primavara anului 2000. Uniunii Europene ii revine sarcina de a mentine si dezvolta competitivitatea industriei producatoare pe fundalul interdependentei industriei cu serviciile si a unei aparente reduceri a productiei. La etapa actuala exista trei factori-cheie pentru realizarea unei industrii competitive in urmatorii ani: cunostintele, inovatiile si antreprenoriatul.

Noile cunostinte din educatie, formare si cercetare trebuie puse la dispozitia industriei. Sau, prin alte cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare si comunicare, biotehnologia si nanotehnologia, trebuie sa se dezvolte in paralel cu dobandirea de noi priceperi si cunostinte in utilizarea lor.

Fiecare sector al industriei trebuie sa devina mai inovator, iar conditiile de stimulare a inovatiei trebuie sa fie prezente si asigurate printr-o politica adecvata.

Europa trebuie sa-si dezvolte capacitatea antreprenoriala si sa-si asume riscuri pentru afaceri noi si de mai mare anvergura. Si acest lucru este sustinut de rezultatele unor studii care mentioneaza ca europenii par ca resping riscul antreprenorial, multumindu-se cu o crestere limitata a afacerilor lor si ca nu sunt dispusi in a recunoaste si a recompensa contributia sociala a celor care risca.

In acest sens, Comisia, prin analizele sale si prin monitorizarea concurentei in sectoarele industriei, va asigura un echilibru intre politicile care influenteaza concurenta: politica in domeniul concurentei, piata interna, cercetarea si dezvoltarea, educatia, comertul si dezvoltarea durabila.

Instrumentele, precum cele de tipul evaluarii impactului sau a analizei cost-beneficiu, sunt deja parte a politicii Comisiei, sunt dezvoltate si rafinate in practica pentru a se asigura ca interventiile politicii industriale sunt cele care raspund necesitatilor si ca rezultatele pot fi previzibile. De exemplu, politica industriala viitoare trebuie sa fie ea insasi inovatoare si sa creeze instrumente de normare noi si mai putin deranjante, centrate mai mult pe rezultate decat pe mijloacele folosite, si sa lase industria sa-si gaseasca singura solutiile.

Consultatiile publice pe marginea acestei Comunicari au rolul de a promova cat mai mult posibil diversele probleme si politici comunitare. In primul rand, Comunicarea 'Politica industriala intr-o Europa largita' reprezinta o invitatie adresata si altor institutii ale Comunitatii pentru a participa la discutii. In al doilea rand, isi propune sa treaca in revista modul in care principalele politici comunitare se interfereaza cu concurenta in industrie. In al treilea rand, Comisia, pornind de la faptul ca politica industriala nu este realizata in cea mai mare parte a sa la nivelul UE ci de catre Statele Membre, invita Statele Membre sa-si analizeze propria politica industriala in lumina acestei Comunicari. Metoda deschisa a coordonarii, stabilita de catre Consiliul European de la Lisabona, ofera un context in care performanta politicii nationale poate fi discutata, dezvoltata si imbunatatita.

In cele ce urmeaza se va incerca o succinta prezentare a acestei Comunicari, o viziune a Comisiei care poate fi completata si imbunatatita cu propunerile venite din partea tuturor celor interesati, ca la sfarsitul anului Comisia sa prezinte un raport.

In prefata este specificat ca datorita schimbarilor petrecute in perioada care s-a scurs de la adoptarea Politicii Industriale a UE in 1990, este nevoie de o revizuire si reasezare a principalelor prevederi ale acestei politici. Politica Industriala va juca un rol important pentru ca Uniunea Europeana sa realizeze obiectivele trasate la Lisabona si Goeborg. Pentru aceasta este necesar ca potentialul industrial sa fie consolidat cu ajutorul unor politici speciale, iar intreprinderile sa-si asume responsabilitatea pentru atingerea gradului inalt de competitivitate.

Industria este sursa prosperitatii europene, iar o industrie competitiva va putea sustine si creste aceasta bogatie, ceea ce va conduce la realizarea ambitiilor europene pe plan mondial. S-a petrecut o schimbare a structurii de productie, astfel partea sectorul serviciilor in productie a crescut de la 52% in 1970 la 71% in 2001, in aceeasi perioada partea fabricarii efective a scazut de la 30% la 18%. Interdependenta intre sectrorul de productie si servicii a crescut in toata perioada respectiva [8].

Comisia considera ca industria europeana este moderna si competitiva in multe privinte. Confruntate cu competitia mondiala, multe din sectoarele industriei europene au facut eforturi notabile pentru a imbunatati infastructura si a integra noi forme de organizare a productiei. Prin investitii capitale in utilaje si in cercetare a fost posibil ca sectoarele (textile, alimentare, mobilier, chimice, etc.) care erau considerate slab tehnologizate sa ajunga la un nivel inalt de tehnologie, ca acum sa utilizeze tehnologii avansate si inovationale in productie. Ceea ce a condus la cresterea necesitatilor fata de resursele umane, care au devenit mai calificate.

Investitiile considerabile in protectia mediului, tehnologii ecologic pure si in procesul de productie nepoluant a facut posibil ca industria europeana sa ia in consideratie si dimensiunea dezvoltarii durabile, mcsorand legatura dintre productie si poluare.

Industria europeana ramane o forta dominanta in comertul international. Desi prezenta unor noi parteneri pe piata mondiala a redus cota Uniunii Europene in comertul mondial, aceasta scadere nu a fost semnificativa precum a fost pentru SUA sau Japonia. Astfel, cota UE in comertul mondial a scazut de la 19,3% in 1991/95 la 18,4% in 2002, in timp ce la SUA a scazut de la 15,1% la 12,1%, iar in cazul Japoniei si mai semnificativ de la 12,2% la 8,2% [8]. Mai mult decat atat in unele sectoare precum ar fi constructia de autovehicule, aeronave si unele echipamente pentru telecomunicatii, companiile europene detin intaetatea.

Dar cu toate acestea Comisia constata ca industria europeana sufera de lenta crestere a productiei industriale, comparativ cu Statele Unite. Astfel in perioada 1996-2000 cresterea productiei in UE a constituit 3,2% comparativ cu 5,5% al SUA [8]. Pentru intreaga economie a UE cresterea este si mai mica decat pentru sectorul de productie separat, ceea ce reflecta performanta relativ slaba a sectorului serviciilor. Aceasta evolutie prezinta o periculoasa deteriorare a potentialului de crestere a UE si un risc evident pentru competitivitatea industriei. Rapoartele Comisiei din 2001 si 2002 prezinta o insuficienta a activitatii de inovare si o slaba distribuire a acestora ca un factor cheie a performantelor slabe in cresterea productivitatii.

De asemenea, lenta crestere a productivitatii poate fi explicata si prin probleme structurale nesolutionate. Acestea includ fragmentarea anumitor piete de produse si servicii, precum si unele obstacole in mobilitatea geografica si lipsa de cunostinte la multe categorii de muncitori.

Un alt subiect analizat de Comisie sunt IMM-le, care sunt numite coloana vertebrala a industriei UE. Reteaua IMM-lor in dezvoltare a amplificat legatura intre sectoarele aparent neimportante a economiei, precum si intre diferite regiuni si tari din Uniunea Europeana. In acelasi timp foarte putini europeni doresc sa devina antreprenori, de asemenea doar cateva intreprinderi micro- si mici ajung pana la dimensiunea critica necesara pentru a putea concura sau a intra pe piatile externe. La rindul sau Uniunea Intreprinderilor Mici, Mijlocii si Mestesugaresti (UEAPME), considera ca desi Comisia a punctat precis noile provocari cu care se va confrunta Europa largita si anume cresterea competitivitatii, Comunicarea prezinta IMM-le ca subcontractori sau parte a business clusterului. In acest fel considera UEAPME este neglijat complet rolul specific si autonom in ceea ce priveste inovarea, crearea de slujbe si acordare de servicii profesionale.

Comisia prezinta si o analiza a impactului extinderii asupra industriei. Este mentionat faptul ca un progres semnificativ dar neuniform a fost realizat. In pofida efortului considerabil facut de tarile candidate in ceea ce priveste reformele structurale, exista diferente semnificative in structura industriei producatoare in tarile membre si cele candidate. Astfel, in tarile candidate industria era mai putin specializata si concentrata in sectoare slab tehnologizate (industria alimentara, textile, metalurgie), dar lucrulile au inceput sa se schimbe cu ajutorul fondurilor de preaderare, investitii straine, transfer de tehnologie.

Unele sectoare vor avea nevoie de o atentie speciala. Cu toate ca industria statelor candidate este gata sa concureze intr-o Europa largita, integrarea mai profunda va crea unele probleme izolate. In primul rand va fi necesara continuarea procesului de restructurare, in primul rand sectorul metalurgic si marile intreprinderi neprivatizate din sectoarele traditionale. De asemenea sectorul IMM-lor si antreprenoriatului se dezvolta foarte incet in tarile candidate, datorita mai multor factori cum ar fi: lipsa know-how-lui managerial, organizational si tehnologic; accesul dificil la finante; insuficienta institutiilor ce ofera suport si dificultatea de a se integra in reteau de productie.

Comisia a identificat urmatoarele provocari a politicii industriale intr-o Europa largita.

Globalizarea – odata cu procesul de globarizare se deschid noi piete pentru produsele si serviciile europene, acest fapt va contribui la cresterea competitivitatii. Un rol important il vor juca si cunostintele si calificarea fortei de munca. De asemenea intr-o lume integrata, instabilitatea se poate raspandi repede, de aceea politica industriala trebuie sa fie capabila sa raspunda promt si repede evolutiilor imprevezibile.

Schimbari organizationale si tehnologice – globalizarea a fost asistata de schimbari tehnologice, cele mai importante sau petrecut in tehnologiile informationale si de comunicare (ICT). ICT in combinatie cu tehnicele noi de organizare si dirijare, precum si forta de munca calificata ofera posibilitate de a imbunatati semnificativ competetivitatea. Problema cea mai importanta va fi asigurarea adoptarii si utilizarii pe scara larga a ICT, in toate ramurile industriei, inclusiv in cele considerate traditionale. Schimbarile tehnologice nu trebuie limitate doar la ICT, sunt si alte tehnologii ce trebuie dezvoltate: biotehnologia, nanotehnologia, energie curata, precum si domeniul noilor materiale.

Rolul de baza al inovatiei si antreprenoriatului – crearea continua de firme noi si extinderea celor existente este esntiala pentru ajustarea la noile oportunitati ale pietei, atingerea cresterii productivitatii si realizarea inovatiilor, mai cu seama in perioada progreselor tehnologice rapide. Competitivitatea si cresterea economica creste tot datorita inovatiilor, iar cunoasterea este miezul activitatilor inovatoare. In prezent Uniunea Europeana cheltuieste pentru Cercetare & Dezvoltare 1,9% din PIB, mai putin decat competitorii sai SUA si Japonia [7]. Ca rezultat, productivitatea investitiilor europene in cercetare este joasa, sistemul inovational al UE nu are capacitatea necesara pentru a transforma noile cunostinte intr-un rezultat – crearea noilor sau imbunatatirea celor existente produse, servicii si procese.

Dezvoltarea durabila si noile cerinte ale societatii – politica industriala trebuie sa raspunda la solicitarile sociale si ecologice tot mai pronuntate, companiile de asemnea trebuie sa participe la asigurarea acestor solicitari prin responsabilitatea sociala corporativa. Progresele realizate in ultimul timp au aratat ca competitivitatea sporita si protectia mediului pot fi obtinute datorita unor mixaje adecvate de politici. Cererea societatii in ceea ce priveste securitatea, protectia, mediul pot crea noi oportunitati de afaceri. Aceasta ofera posibilitatea companiilor europene de a fi primele in ceea ce priveste tehnologiile de mediu si productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata. Dar unele din obiectivele propuse pot fi solutionate doar prin crearea unui cadru institutional international. Astfel de structuri sunt create in ceea ce priveste comertul, dar in ceea ce priveste mediul si protectia sociala exista multe lacune pe plan mondial.

Comisia a elaborat si propuneri pentru o noua politica industriala a Uniunii Europene, unde este revazuta calea UE spre politica industriala.

Politica incepe cu prezentarea factorilor ce sprijina competitivitatea si cresterea economica, precum si masurile ce trebui luate pentru imbunatatirea acestor factori precum si dezvolatera altora. Astfel valorile cele mai importante pe care se sprijina competitivitatea si cresterea UE sunt urmatoarele:

mediu macroeconomic si politic stabil, unde domneste legea, ceea ce permite planificarea sigura a investitiilor si dezvoltarii;

piata unica;

nivelul inalt al coeziunii sociale si un grad inalt de calificare al fortei de munca;

experienta larga in domeniul dialogului social intre parteneri;

servicii garantate de inalta calitate si la un pret rezonabil;

retelele de telecomunicatii, aprovizionarii cu energie si de transport, care totusi trebuie consolidate in special in statele candidate.

Pe langa imbunatatirea permanenta a acestor facori trebuie dezvoltati in ritm mai rapid si factori care au fost stipulati ca importanti in Strategia de la Lisabona.

Promovarea inovatiei, cunostintelor si cercetarii

Pentru realizarea obietcivului stabilit la Consiliul European de la Barselona, ca investitiile in Cercetare & Dezvoltarea trebuie sa constituie 3% din PIB spre 2010, Comisia a subliniat necesitatea crearii unor conditii ce ar contribui la orientarea investitiilor private in C & D, precum si asigurarea unei utilizari mai efective a finantelor publice [7]. De asemenea a fost lansata initiativa Spatiului European de Cercetare (ERA), ce va permite depasirea fragmentarii activitatii de cercetare.

De asemenea trebuie stimulate investitiile intangibile si in capitalul uman, pentru a permite utilizarea eficienta a cunostintelor obtinute si raspandirea lor. Incurajarea aparitiei grupurilor si retelelor de inovatie, trebuie sa devina o alta prioritate. Politicile ce formeaza cadrul regulator pentru companii, facilitatile fiscale si fondurile de finantare pot fi utilizate ca instrumente de sustinere a inovatiei.

Antreprenoriatul

Mediul de afaceri trebuie sa fie favorabil pentru crearea, cresterea si dezvoltarea IMM-lor si a antreprinoriatului in general. Activitatea de inovatie a IMM-lor poate fi imbunatatita prin cooperarea si interactiunea mai buna intre statele membre. Spiritul de antreprinoriat trebuie dezvoltat si promovat in sistemul educational cu ajutorul trainingurilor incepand cu scoala generala.

Antreprinoriatul este un obiectiv, ca si politica inovationala, care necesita efortul concentrat al mai multor politici din diferite domenii precum educatia, piata interna, serviciile financiare, training si politica fiscala. Viitoarea Carte Verde al Antreprinoriatului va relansa dezbaterile privind o Europa mai antreprinoriala.

Promovarea dezvoltarii durabile in productia industriala

Pentru a realiza obiectivele lansate la summitul de la Johannesburg privind modelul de productie si consum durabil, Uniunea Europeana trebuie sa consolideze politica de productie durabila. Elementele unei consolidari ar trebui sa cuprinda urmatoarele.

incurajarea adoptarii pe scara larga a practicilor de succes pentru imbunatatirea eficientei ecologice in utilizarea resurselor si marirea gradului de utilizare a resurselor regenarabile;

promovarea industriilor de reciclare viabile si adoptarea practicilor de succes;

implementarea „ciclului de viata” corespunzator politicei produsului integrat (Itegrate Product Policy) prin intelegeri binevole si adoptarea standardelor produselor ecologice;

incurajarea dezvoltarii si raspandirii tehnologiilor curate si a cooperarii public-privat in C & D;

extinderea utilizarii managementului ecologic luand in consideratie caracteristicile IMM-lor si promovarea in viitor a responsabilitatii corporative.

In cele ce urmeaza va fi prezentat punctul de vedere revazut asupra politicii industriale si anume ceea ce tne de cadrul regulator si instrumentele utilizate pentru a evalua efectul acestor conditii asupra competitivitatii si de a determina posibilile viitoarele imbunatatiri.

Importanta conditiilor cadrului regulator

Companiile europene concureaza pe piata mondiala, dar conditiile de afaceri din piata interna sunt acelea care influenteaza gradul de competitivitate, dezvoltare si posibilitatea crearii locurilor de munca. Multe din aceste conditii depind de institutii si structuri, care pot fi publice, semi-publice sau privat. Toate aceste elemente si inteactiunea intre ele reflecta functionalitatea sistemului, care la randul ei influenteaza performantele oamenilor de afaceri.

Pot fi edintificate patru categorii de conditii a cadrului regulator relevante din punct de vedere al politicii industriale:

Reguli ce stabilesc cadrul general al pietei (legea companiilor, principii generale ale contrctului, legislatia competitiei si pietei interne, legislatia sociala, drepturile proprietatii intelectuale, regulamente privind investitiile, regulamente privind comertul international, protectia consumatorului);

Reguli ce sunt aplicate categoriilor specifice de produse si sevicii direct (reglementarea plasarii produselor pe piata, asociata cu notiuni ca securitatea, interoperabilitatea, standarde; masuri de protejare a pietei tarife vamale si masuri anti-dumping);

Institutii ce asigura functionarea pietei, ce pot fi publice (curti de justitie si arbitraj, companii de inregistrare, autoritati ce supravegheaza competitia si oficiile de patent), semi-publice sau complet private (institutii de transfer tehnologic, organe de standartizare - certificare);

Conditii generale, a caror impact este greu de estimat si care, destul de des, sunt mai greu de influentat imtr-o perioada scurta de timp – cadrul macroeconomic, valorile societatii ce influenteaza antreprenoriatul si stabilitatea politica a tarii.

Din 1990 au fost atinse realizari semnificative a unor politici, precum ar fi uniunea monetara, monada unica, piata interna in mai multe domenii, care au contribuit la imbunatasirea conditiilor de functionare a industriei. Au fost liberalizate asa sectoare precum telecomunicatiile, aprovizionarea cu energie, transportul crescand competitivitatea industriilor consumatoare.

Dar au ramas si unele probleme nerezolvate. Barierile regulatorii si tehnice impiedica dezvoltarea pietei interne. Piata financiara nu este destul de bine integrata, iar pe piata serviciilor exista o mare deferenta intre viziunea europei unite si realitatea. Diferentele in taxarea indirecta poate contribui la fragmentarea pietei bunurilor si serviciilor.

Un numar important de conditii sunt definite la nivelul UE, unde in ciuda rezultatelor obtinute, exista o sfera larga pentru viitoarele actiuni, in principal in domeniul cadrului regulatoriu. In alte domenii, precum ar fi taxarea directa sau reglementarile sociale, Statele membre sunt cele care stabilesc conditiile cadru.

Abordari sistematice ale UE pentru imbunatatirea conditiilor cadru

Utilizarea instrumentelor politicii industriale sunt strans legate de obiectivul principal, imbunatatirea mediului de activitate a companiilor. Politica industriala poate fi defenita ca aplicatie a instrumentelor politici intreprinderilor in sectorul industrial.

Uniunea Europeana a abordat de mai multe ori imbunatatirea cadrului in care functioneaza companiile. Eforturile au fost orientate pe doua directii principale.

Nivelul comunitar, s-au laut masuri pentru dezvoltarea noilor abordari a regulamentelor pentru a le face mai accesibele si mai simple pentru oamenii de afaceri. Printre acestea se numara noua abordare a politicii produsului, care limiteaza reglementarile la principalele cerinte de siguranta si interoperabilitate; stimularea institutiilor de standartizare pentru dezvoltarea standardului unic european.

In 2002 Comisia a lansat un plan de actiune pentru „simplificarea si imbunatatirea mediului regulator”, acest plan in conformitate cu Startegia de la Lisabona stabileste unele masuri ce trebui adoptate pentru imbunatatirea pregatirilor pentru deciziile UE, cum ar fi: reducerea si simplificarea aquis-lui comunitar (pana la 25% in 2004), facilitarea alegerii instrumentelor adecvate si eficiente, inclusiv asa numitele instrumente „alternative”, cum ar fi co-reglarea si auto-reglarea si nu in ultimul cresterea respectului fata de regulile europene.

Un alt punct ar fi ca reglementarile sa nu fie o povara inutila pentru oamenii de afaceri, aici sunt doua componente, care pot fi imbunatatite. Afacerile au nevoie de timp pentru a se acomoda cu noile reglementari si aceste reglementari nu trebuie sa fie modificate prea des.

Competenta statelor membre, UE a elaborat noi abordari privind cuantificarea si compararea impactului asupra concurentei a conditiilor cadrului regulator individual si utilizarea lor pentru imbunatatirea conditiilor generale. Aceasta metoda este cunoscuta ca metoda deschisa de coordonare. Aceasta a permis UE de a juca un rol pozitiv in realizarea unor cresteri competitive in unele domenii.Instrumentel care pot fi utilizate sunt urmatoarele:

analiza profunda a situatii sustinuta de masuri adecvate;

compararea performantelor respective a statului membru (cu o terta tara) cu privire la desfasurarea exercitiilor de banchmaking si exploatarea adecvata a lor;

identificarea, schimbul si implementarea practicilor reusite.

Astfel de abordari au fost dezvoltate, in special, cu privire la factorii negativi pentru competitivitate din punct de vedere al IMM spre exemplu: procedura de lansare a afacerii, accesul la finante, serviciile de suport a afacerilor, inovarea si C & D si resursele umane. Aceste instrumente ale politicii sunt in permanenta dezvoltare, aici UE are capacitati si posibilitati mai multe decat statele luate separat, pentru a imbunatati acesti factori si a influenta competitivitatea.

Imbunatatirea integrarii politicilor UE cu impact asupra competitivitatii

Uniunea Europenaa a dezvoltat o serie de politici care sunt deja bine integrate cu politica industriala si care influenteaza pozitiv competitivitate, dupa cum urmeaza:

politica comerciala;

politici referitoare la piata unica;

politicile in transport si sectorul energetic;

politica in C & D;

politica concurentei;

politica regionala.

Alte politici care au aparut ca rezultat al cerintelor din partea societatii, reflecta provocarile mai recente. Prin urmare interconexiunea lor cu politica industriala poate fi imbunatatita considerabil. Aceasta interdependenta se poate realiza pe deplin prin Strategia de Dezvoltare Durabila a UE, care urmareste simultan obiective ale celor trei piloni constitutivi – economic, social si ecologic.

De asemenea, politica sociala si a locurilor de munca, precum si instruirea vocationala, joaca un rol important in promovarea competitivitatii.

Protectia consumatorului si sanatatea publica este o preconditie pentru increderea consumatorilor, care asigura un nivel de calitate.

Protectia mediului poate reduce sau chiar interzice unor tehnologii sau material, ce ar putea creste preturile intr-o perioada scurta de timp. Pe o perioada lunga insa poate creste competitivitatea companiilor europene la nivel mondial si crearea pietelor noi a produselor si tehnologielor curate.

Uniunea Europeana trebuie sa asigure unechilibru intre masurile adoptate pentru realizarea diferitor politici. In aceste sens Comisia considera ca nu exista solutii miraculoase pentru gasirea acestui echilibru. Totusi UE a inceput sa dezvolte o gama de instrumente ce pot fi utlizate in functie de situatie.

Reactia la nevoile speciale a industriei tarilor candidate

Extinderea ofera oportunitati noi si progres a competitivitatii in sectorul industriei. Unele instrumente ale politicii industriale pot fi adaptate pentru a raspunde efectiv nevoilor specifice tarilor candidate.

Actiuni indreptate spre crearea unui mediu favorabil pentru antreprenoriat, imbunatatirea cunostintelor si dezvoltarea IMM-lor pot fi implimentate cu o anumita intensitate in tarile candidate. In aprilie 2002, tarile candidate au acceptat principiile Cartei Europene pentru Intreprinderile Mici, ca baza pentru dezvoltarea acestui sector.

Alte domenii care necesita o atentie speciala ar fi suportul pentru dezvoltarea serviciilor de business, promovarea culturii cooperarii intre firme si imbunatatirea dezvoltarii grupurilor inovationale.

Comisia a intreprins actiuni pentru a asista cazurile speciale unde restructurarea intreprinderilor este in desfasurare, in special in sectorul metalurgic. Toate tarile sunt monitorizate pentru a atinge standardele UE pana la aderare.

Eforturi pentru imbunatatirea cadrului regulator global

Eficienta politicilor europene in domeniul competitivitatii depinde intr-o masura oarecare de succesul implimentarii unor reglementari si reguli la nivel mondial. In domeniul concurentei s-au obtinut unele progrese, spre exemplu Uniunea Europeana participa activ la constituirea Retelei Internationale a Concurentei, o organizatie compusa din peste 70 de institutii nationale antitrust. In alte domenii precum ar fi protectia mediului, siguranta consumatorului, standarde sociale si de munca, elaborarea unor principii mondiale trebuie intensificata. Aceste progrese ar permite UE sa realizeze obiectivele ce sunt chemate sa solutioneze probleme globale. Dezvoltarea standardelor mondiale trebuie sa asigure ca costurile legate de aplicarea acestor standarde nu vor afecta mediul de afaceri al UE.

Dialogul intre autoritatile Uniunii Europene si tarile terte va juca un rol important pentru a stabili la nivel global reglementari ce ar permite dezvoltarea unui mediu mai siplu si mai transparent pentru comert si investitii.

Mai mult decat atat, UE trebuie sa sustina initiativele de acest gen in relatiile cu tarile din vecinatatea apropiata, dupa extinderea Europei. Crearea pana in 2010 a spatiului de comert liber euro-mediteranean, precum si Acordurile de Stabilizare si Asociere cu tarile din Balcanii Vestici si dezvoltarea relatiilor stranse cu Rusia si alte tari din fosta URSS, pot oferi noi oportunitati pentru dezvoltarea acestui subiect.

Importanta sectoriala a abordarilor revizuite

Analiza profunda si monitorizarea permanenta a competitivitatii din diferite sectoare va permite Comisiei sa asigure elaborarea unor politici mixte adecvate. De asemenea un rol important va fi jucat de actionari care pot contreibui la elaborarea acestor politici.

Faptul ca politica aplicata va trebui sa tina cont de specificul sectoarelor industriale nu va afecta nici intr-un caz politica industriala, din contra o vedere de ansamblu este necesara. Aceasta abordare va garanta ca politica industriala aplicata in sectoarele date rapunde intereselor acestor sectoare.

Mai mult, abordarile utilizate si testate in anumite sectoare pot fi adaugate in gama de instrumente ale politicii industriale si folosit ca model pentru alte sectoare ale industriei care se confrunta cu necesitati similare. Participarea actionarilor la analiza si modelarea politicii, este un exemplu elocvent. Aceasta include revizuirea legislatiei farmaceutice si crearea Grupului medical de inalt nivel G10 (High Level Group on Innovation and Provision of Medicines) sau Planul de actiune in biotehnologie si stiinte naturale. Aceasta ofera un exemplu cum trebuie politica industriala sa satisfaca necesitatile mediului de afaceri.

Concluzii

Politica industriala a UE are o contributie de baza pentru realizarea urmatoarelor obiective:

stabililirea minimului necesar fara care industria si antreprenorii nu pot realiza ambitiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat necesitatilor politicii;

asigurarea conditiilor pentru dezvoltarea si realizarea potentialului competitiv al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunostintelor, fortei de munca calificate, resurse financiare, atitudine pozitiva fata de cei ce isi asuma riscuri si alte conditii ce formeaza adevaratul mediu de afaceri, competitiv si inovator, trebuie sa fie principala preocupare a politicienilor;

asigurea capabilitatii de functionare a cadrelor legale, institutiilor si instrumentelor necesare mediului de afaceri si industrie, eficient si conform obligatiilor publice.

Pentru a atinge scopurile stabilite la Lisabona politica industriala a UE trebuie mobilizata la maximum. Comisia intentioneaza in urmatoarele luni sa prezinte o situatie clara in ceea ce priveste interdependenta intre principalele politici si competitivitatea industriei europene. La aceste dezbateri trebui sa participe toate institutiile europene, dar si statele membre si candidate. Imbunattirea politicii industriale, pentru a sigura stimularea si sustinerea competitivitatii industriale a UE, este o precupare a tuturor.

Consiliu Competitional, creat recent, va juca un rol important in continuarea procesului de revizuire a politicii industriale. Aceasta va permite trasarea unei directei pentru politica industrilala si monitorizarea contributiei sale la atingerea obiectivelor de la Lisabona. De asemenea se va asigura o coerenta intre politicile comunitare si cele nationale si se va imbunatati interactiunea intre ele.

CAPITOLUL IV. Politica Industriala in Republica Moldova

4.1. Evolutia politicii industriale a RM

Pentru a avea o imagine mai ampla a ceea ce este politica industriala in Republica Moldova, e necesar de a cunoaste etapele evolutiei industriei. Ca si in cazul politicii industriale europene, putem impartit aceasta evolutie in cateva etape distincte, care difera semnificativ de evolutiile din Uniunea Europeana.

1960 – 1989 INDUSTRIALIZAREA

Procesul industrializarii a inceput in anii 60, in timpul procesului de industrializare a intregii URSS, cand in Moldova a inceput formarea complexelor de producere integrate matricial, foarte mult integrate in structura industriala a URSS. Catre anii 80 s-a ajuns la o structura industriala, in care predominau asa ramuri ca: electronica, electrotehnica (inclusiv institutii de proiectare si cercetari stiintifice), industria constructoare de masini, care la randul sau a fost preponderent orientata spre satisfacerea necesitatilor complexului agroindustrial, industria usoara cu ciclu de productie complet – de la prelucrarea bumbacului pana la producerea confectiilor. De asemenea, a fost dezvoltata fabricarea mobilei, industria materialelor de constructie si termoenergetica care exporta 40% din energia generata.

A fost dezvoltata industria agroalimentara in special producerea zaharului, a produselor lactate, fabricarea conservelor, industria vinicola, producerea mezelurilor. Factorul caracteristic pentru toate acestea era utilizarea unor procese ce necesitau consum sporit al fortei de munca, deci cu o performanta redusa.

Fiind puternic integrata in complexul industrial al URSS, o buna parte a intreprinderilor industriale erau dependentede centru in ceea ce tine materia prima si comenzile ce trebuiau onorate. In functie de provenienta materiei prime, industria Moldovei era alcatuita din doua grupe de intreprinderi:

1) care functionau pe baza materiilor prime locale – industria agroalimentara si a materialelor de constructie;

2) care functionau pe baza materiilor prime importate – industria constructoare de masini, industria textilelor, industria mobilei, industria electronica si electrotehnica.

Putem spune ca nu exista o politica industriala a Moldovei, deoarece guvernul central planifica toate cantitatile de bunuri produse, precum si repartizarea resurselor financiare, utilizand un fel de politica industriala, care am numit-o „planificata” cu implicarea statului in cele mai mici amanunte, dar fara o viziune clara de dezvoltare a produselor competitive.

1989 – 1996 PERIOADA DE TRANZITIE

Etapa a doua, care o vom denumi conventional deindustrializarea, a inceput odata cu destramarea imperiului sovietic, ruperea relatiilor economice intre fostele republici unionale, scumpirea resurselor energetice, disparitia pietei comune prin crearea spatiilor vamale nationale pe teritoriul noilor state. In aceasta perioada se produce o trecere partiala la economia de piata printr-o tranzitie lenta si contradictorie, caracterizata printr-o intarziere majora in elaborarea cadrului legislativ si institutional adecvat economiei de piata.

Din momentul obtinerii independentei in Republica Moldova nu s-au intreprins actiuni pentru elaborarea si implementarea unei politici industriale. Acest fapt nu este deloc de mirare, dupa cum am mentionat mai sus, deoarece politica industriala tinea de competenta institutiilor de planificare unionale. Acestea dirijau intreg sistemul economic si, astfel, la nivel republican nu exista nici constientizarea si nici necesitatea elaborararii unei politici industriale. Fiind entuziasmati de primele realizari democratice si dorind crearea cit mai rapida a unei economii de piata, utilizand necorespunzator mecanismele acesteia, factorii de decizie de atunci au lasat totul ce tinea de economie in afara controlului statului, fara stabilirea unor prioritati. Pierzand toate reperele, economia functiona din inertie, dar intr-un ritm permanent regresiv. In 1993 a fost facuta prima incercare de a defini prioritatile politicii industriale, insa parlamentul de atunci a respins propunerea inaintata de Uniunea Stiintifico-Industriala, invocand ca toate ramurile economiei nationale sunt prioritare si necesita a fi dezvoltate in continuare. Concept gresit, din punct de vedere al politicii industriale, deoarece prin stabilirea sectoarelor prioritare, datorita suportului acordat acestor sectoare se realizeaza si o inviorare a economiei in intregime. De asemenea nu a fost luat in consideratie faptul ca unele produse nu puteau concura pe piata mondiala, iar altele nu mai erau solicitate pe pietele traditionale.

Anume in aceasta perioada, in lipsa unei strategii de dezvoltare si a unor obiective stabilite de guvern, unele ramuri incep o serie de transformari spontane, cum ar fi: demararea cooperarii in lohn (companiile straine aduc materia prima si ridica produsele finite) la unitatile din industria textila. Desi aceasta metoda permite doar acoperirea necesarului de finantare a cheltuielilor de manopera, nefiind una orientata spre o crestere durabila ea permite mentinerea capacitatilor de productie si doar atat. Ca rezultat, companiile respective nu au avut posibilitatea sa investeasca in reutilarea capacitatilor de productie si implementarea tehnologiilor noi.

In industria vinicola se ajungea la vanzarea productiei utilizand marci comerciale apartinand unor societati de distributie de pe pietele externe. Fapt ce a condus, treptat, la erodarea din constiinta consumatorilor a apartenentei acestor produse la o anumita companie, dar si ca aceste produse sunt moldovenesti in general.

1996 – 2001 PRIMA POLITICA INDUSTRIALA

Dupa prima etapa de privatizare contra bonuri patrimoniale in 1994, si a doua etapa contra bonuri si bani din 1995-1996, urmeaza a treia etapa realizata doar contra bani in 1997-1998. Dar deoarece a fost efectuata fara un suport legislativ adecvat privatizarea nu a realizat obiectivele propuse de crestere a productivitatii si a calitatii produselor, precum si atragerea investitiilor straine.

Un impediment important dupa cum am mentionat a fost si este pana in prezent cadrul legislativ care este modificat destul de des si nu ofera o siguranta pentru dezvoltarea afacerilor si protejeaza investitiile facute. In 1998, de exemplu, au fost modificate de cel putin patru ori normele legale ce stabileau facilitatile acordate investitorilor.

Procesul foarte indelungat de privatizare a intreprinderilor din industria vinicola si tutungerie, datorita unor interese de grup, au condus la deteriorarea lor si la scaderea valorilor de vanzare, dar si a fost de cel putin doua ori cauza intreruperii finantarii externe. Desi in octombrie 2000 Parlamentul a aprobat lista intreprinderilor ce trebuie sa fie privatizate, procesul a inceput doar in 2002, si doar datorita presiunii FMI si BM. Pe parcursul acestei perioade de incertitudine nu a putut fi realizata o crestere a calitatii si a cantitatilor exportate, ceea ce este un factor negativ, care nu permite nici cresterea industriilor colaterale.

Astfel, a treia etapa in evolutia politicii industriale a Republicii Moldova, incepe in anul 1996, cand s-a produs o schimbare de atitudine vis-a-vis de problema politicii industriale, elaborandu-se Conceptia politicii industriale a Republicii Moldova, aprobata prin hotararea Guvernului nr. 553 din 8 octombrie 1996.

Procesul reformelor in economie, in general, si in industrie, in particular, a avut rezultate atit negative, cit si pozitive. Transferul din proprietatea statului a multor intreprinderi din sectorul industrial, in proprietate privata, a fost definitivat, dar din pacate, dupa cum am subliniat mai sus, privatizarea in baza bonurilor patrimoniale nu a rezultat intr-un sistem competitiv si eficient. Cadrul legal necesar a fost elaborat dar este incoerent. In linii mari, economia mai sufera de un decalaj dramatic intre oferta, cerere si capacitatea de cumparare a cetatenilor.

Sectorul industrial mai are unele deficiente atat din cauza efectelor negative ale mostenirii sovietice, cat si a problemelor tranzitiei, cum ar fi instabilitatea politica si economica generala, experimentarea nereusita, dezvoltarea economica lenta si o serie de dezechilibre multisectoriale.

Cu toate acestea, o relansare economica graduala s-a produs in 2000-2001, prin cresterea de 6,1% a PIB-ului in 2001, datorata in primul rand cresterii productiei industriale, care a constituit 7,7% in 2000 si 13,7% in 2001. Astfel, principala caracteristica a dezvoltarii economice din 2000-2002 a fost aparitia premiselor necesare pentru o dezvoltare economica durabila. Important este de a mentine acest proces prin elaborarea unui nou program sau concept care ar continua cele incepute in 1996.

2001 – MAI MULTE STRATEGII SI PROGRAME

Dupa unele rezultate pozitive obtinute, datorita realizarii cu succes al unor prevederi ale conceptiei, era de asteptat crearea unei noi politici industriale, care analizand nereusitele precedente si imbunatatind instrumentele utilizate ar realiza obiectivul principal – competitivitatea industriei moldovenesti. Dar guvernul investit in functie in 2001 nu a elaborat un astfel de document. Totusi, trebuie sa spunem ca unele din instrumentele si obiectivele referitoare la politica industriala sunt continute intr-un sir de acte normative dupa cum urmeaza:

Strategia Dezvoltarii Social-Economice pana in anul 2005;

Strategia Guvernului privind dezvoltarea sectorului privat pe perioada 2002-2004;

Strategia Investitionala a Republicii Moldova;

Strategia de Promovare a Exportului;

Programul de Stat de sustinere a micului business pentru anii 2002-2005.

Aceste documente, sunt importante, dar sunt destinate unei directii anumite. Fac referire doar la domeniil respective fara a avea niste conexiuni si interdependente intre ele (poate cu exceptia Strategiilor de Atragere a investitiilor si Promovarea Exportului). Politica industriala trebuie sa fie parte componenta a programului de dezvoltare si trebuie sa devina o „umbrela” care ar acoperi toate strategiile si programele mentionate.

In continuare vor fi prezentate caracteristicile Conceptiei politicii industriale si strategiilor mentionate.

4.2. Cadrul legal al politicii industriale in Moldova

Dupa cum am vazut in paragraful precedent primul document elaborat in Republica Moldova referitor la politica industriala, a fost Conceptia politicii industriale a Republicii Moldova, adoptata in 1996 si care cuprindea o perioada de implimentare de 4 ani pana in 2000.

Documentul respectiv pe langa stabilirea obiectivelor si sarcinilor, stabileste directiile de baza pentru ridicarea competitivitatii industriei moldovenesti. De asemenea sunt specificate foarte detaliat masurile orientate pentru imbunatatirea mediului de afaceri (masuri orizontale) de asemenea sunt specificate si programele cu destinatie speciala.

O simpla privire asupra continutului documentului ne sugereaza ca este vorba de o politica, care se bazeaza pe un mixaj de instrumente si abordari, imbinand masurile orizontale si cele verticale.

Obiectivul principal al politicii industriale este stipulat chiar in preambul, si anume: „asigurarea viabilitatii industriei, competitivitatii marfurilor industriale moldave pe piata interna si externa” [9]. Este un obiectiv mai pitin ambitios decat cel stabilit de catre Uniunea Europeana, dar corespunde in totalitate realitatilor din Moldova, in care majoritatea marfurilor nu sunt competitive, iar viabilitatea intreprinderilor este, pusa sub semnul intrebarii.

Drept obiectiv strategic este mentionat: “formarea unui complex industrial multiramural, competitiv si de inalta tehnicitate, conform standardelor europene, care sa asigure dezvoltarea stabila si independenta economica a tarii, venituri suficiente populatiei si integrarea Moldovei in sistemul de relatii economice mondiale” [9]. Prin aceasta sintagma este clar acreditata idea de orientare a Republicii Moldova spre U.E. Din pacate insa, in perioada vizata, desi au crescut schimburile comerciale cu tarile U.E, nu s-a produs o reorientare de proportii a economiei Moldovei nici spre Europa, nici spre restul lumii occidentale, majoritatea schimburilor comerciale fiind orientate spre tarile CSI.

Dezvoltarea preponderenta a intreprinderilor, orientate maximal spre utilizarea materialelor si resurselor de munca locale (industria alimentara, industria materialelor de constructie), precum si a ramurilor cu tehnologii avansate si cu un volum mare de munca din industria de prelucrare (industria usoara, industria constructoare de masini), predominand orientarea lor spre export - este un alt deziderat important, dar, totodata putem afirma ca industria usoara si cea constructoare de masini, avand utilaje instalate de cel putin 10 ani si procesul investitional intrerupt, nu puteau fi clasificate drept ramuri cu tehnologii avansate.

Dezvoltarea factorului uman, ca un factor important in contextul cresterii competitivitatii, devine un alt obiectiv important al Conceptiei care prevedea: ”Pastrarea si dezvoltarea potentialului tehnologico-stiintific si a infrastructurii complexului industrial, pregatirea si recalificarea cadrelor pentru industrie” [9]. In realitate, s-a realizat foarte putin in aceasta directie, o mare parte a oamenilor de stiinta fiind nevoiti sa accepte oferte din strainatate.

Concomitent se propune ridicarea raspunderii sociale a intreprinderilor prin: “Orientarea activitatii agentilor economici, in paralel cu obtinerea veniturilor, si spre reperele social-economice” [9]. Intentia este salutabila, dar nu a fost propus nici un mecanism, iar relatia neadecvata intreprindere-stat aparuta in urma aplicarii sistemului fiscal, precum si lipsa unor stimulente efective nu au creat conditii pentru intreprinderi de a-si asuma raspundere sociala.

O alta componenta importanta a politicii industriale a fost restructurarea intreprinderilor privatizate. In viziunea autorilor Conceptiei politicii industriale aceasta urmarea: „redresarea financiara, retehnologizarea, reforma structurala a intreprinderilor viabile, reconversiunea, divizarea sau lichidarea (benevola sau prin procedura de faliment) a intreprinderilor nerentabile, fara perspectiva” [9]. Cu concursul Agentiei pentru Restructurarea Intreprinderilor si Asistenta (ARIA) restructurarea, in cea mai mare parte (71 de intreprinderi), a fost realizata. Desi un studiu recent, realizat de Banca Mondiala, arata ca nu s-a realizat o restructurare profunda, la intreprinderile asistate de ARIA transformarile au fost mai radicale si mai eficiente.

Un alt obiectiv nu mai putin important, mentionat de autori, a fost stimularea dezvoltarii sectorului privat in sfera industriala prin sustinerea intreprinderilor mici si mijlocii. S-a reutit foarte putin, acest sector suferind cel mai mult in urma accesului redus la informatie, finante si birocratizarea excesiva.

Imbunatatirea sau cum e specificat in Conceptie „optimizarea” mediului economic este un alt deziderat al politicii industriale prin, optimizarea sistemului fiscal, dezvoltarea concurentei si depasirea monopolului.

Un obiectiv major este atragerea investitiilor in industrie, deoarece fara investitii majore din strainatate nu este posibila dotarea intreprinderilor cu utilaje moderne, tehnologii avansate si industria Moldovei poate ramane subdezvoltata. Din nefericire nu s-a reusit nici pana in prezent crearea unei imagini pozitive a tarii ca o zona avantajoasa pentru investitii.

Dupa prezentarea obiectivelor vom trece in revista masurile, prezentate de autorii Conceptiei, ce trebuiau implementate pentru a realiza obiectivele propuse. In principal aceste masuri sunt unele caracteristice programelor orizontale, pe scurt ne vom referi la toate.

Perfectionarea cadrului legislativ, politica fiscala si creditara

La acest capitol sunt propuse masuri indreptate spre imbunatatirea mediului de afaceri, care la randul sau ar influenta pozitiv competitivitatea marfurilor nationale pe piata internationala.

reducerea cotei veniturilor impozabile, cu suma cheltuielilor utilizate pentru efectuarea cercetarilor stiintifice si de proiectare-elaborare, precum si la pregatirea si reciclarea cadrelor.

Scutirea la plata impozitului pe profit in primii trei ani de la implementarea tehnologiilor avansate, elaborate in tara, cu conditia utilizarii acestor mijloace pentru dezvoltarea productiei si stimularea cercetarilor.

Politica investitionala si atragerea ISD

Investitii semnificative sunt necesare in intreprinderile moldovenesti pentru dezvoltarea lor precum si pentru cresterea competitivitatii produselor, prin reducera cheltuielilor de producere datorita utilizarii tehnologiilor avansate si a utilajului performant.

Ceea ce tine de promovarea investitilor interne sau proprii sunt mentionate:

eliberarea pentru activitatea investitionala a unui volum limitat de credite preferentiale;

eliberarea garantiilor de stat pentru hartiile de valoare emise de agentii economici;

restabilirea imporatntei amortismentelor, prin intermediul evaluarii periodice a valorii fondurilor fixe, indexarea periodica a defalcarilor de amortizare, majorarea normelor amortizarii.

Primele doua masuri ar pute fi calificate drept niste masuri neadecvate, datorita tratamentului preferential al unor intreprinderi ce fac un lobby in structurile de stat, dar datorita posibilitatilor reduse de finantare a investisiilor statul trebuie sa stabileasca niste limite si niste prioritati. Problema este ca distribuirea acestor credite si garantii de stat trebuie sa fie cat mai transparenta si sa asigure realizarea obiectivelor propuse.

In ceea ce priveste atragerea investitilor straine directe (ISD) este foarte clar specificat principalul obiectiv si anume reducerea riscului investitional al tarii. Instrumentele utilizate pentru aceasta ar fi urmatoarele:

incheirea si ratificarea acordurilor cu privire la evitarea dublei impuneri si protectia reciproca a investitiilor capitale cu tarile care reprezinta principalii parteneri in relatiile comerciale externe;

aderarea la conventiile internationale de reglementare a litigiilor investitionale dintre stat si persoane fizice si juridice ale altor state, privind protectia dreptului asupra proprietatii industriale;

aderarea la principalele organizatii internationale ce se ocupa de protectia investitiilor straine, inclusiv OMC (Organizatia Mondiala a Comertului) si Centrul International de Solutionare a Litigiilor Comerciale;

perfectionarea legislatiei Republicii Moldova, in vederea crearii stimulentelor pentru investitorii straini (facilitati fiscale, utilizarea terenurilor, taxe vamale, asigurarea investitiilor, etc.).

O buna parte a prevederilor a fost realizata semnarea acordurilor, aderarea la OMC in iulie 2001, facilitati investitorilor, totusi contrart eforturilor depuse in perioada vizata are loc o scadere a raitingului Moldovei privind riscul de tara, atribuit de Moody s de la Ba2 la Caa1.

Aceasta scadere a fost conditionata de mai multi factori care au actionat in comun, printre acestea se numara si actiunile incoerente ale reprezentantilor puterii politice din tara.

Desi au fost realizate unele masuri, in linii mari imaginea investitionala nu a fost imbunatatita.

Politica tehnico-stiintifica, sustinerea cercetarilor si inovatiilor

Prin abordarea acestui subiect guvernul se arata ingrijorat in legatura cu starea de fapt ce s-a creat in domeniul ttiintei aplicate si a activitatilor de C&D. In acest context este propusa elaborarea si implementarea unui Program de stat in domeniul C&D, care va avea ca obiectiv principal crearea parcurilor tehnologice, in cadrul carora se vor putea crea legaturi stranse de colaborare intre stiinta fundamentala, stiinta aplicata si intreprinderile de productie. Ca rezultat ultimele realizari in domeniul C&D vor fi implementate in productie, ceea ce ar trebui sa creasca competitivitatea produselor. Cu parere de rau, nu au fost facuti pasi in vederea elaborarii acestui plan, desi intentiile sunt salutabile.

O alta initiativa destul de importanta a fost crearea unui program national de calitate, scopul acestuia fiind certificarea intreprinderilor moldovenesti confrom standardelor internationale de calitate ISO 9000. Astfel au fost certificate mai multe intreprinderi ce a permis cresterea calitatii produselor si a competitivitatii lor pe pietele externe.

Promovarea exportului

Guvernul a acordat o atentie speciala promovarii exportului, care in primul rand asigura diversificarea pietelor de desfacere, cresterea exportului pe pietele traditionale, ceea ce in final va duce la cresterea volumului de export. In al doilea rand promovarea produselor moldovenesti are si un efect colateral, tot destul de important, cum ar fi promovarea imaginii tarii, iar daca produsele sunt de calitate, adica sunt vandute bine, aceasta poate influenta investitorii straini de a crea unitati de producere in Moldova.

Din aceste considerente promovarii exportului i s-a acordat importanta si al carui scop este stabilit prin urmatoarea sintagma: ”stimuland exportul, sa se asigure pe de o parte, patrundeerea masiva a produselor industriale ale Moldovei pe piata mondiala, iar pe de alta – sa se promoveze o politica protectionista in ceea ce priveste industria nationala si protectia pietei interne de consum” [9]. Partea cu protectionismul intra in contradictie cu obligatiile asumate in cadrul OMC, dar luand in consideratie ca documentul a fost elaborat inainte de aderarea tarii la aceasta organizatie putem intelege acest pasaj.

Pentru a asigura promovarea exportului a fost creata Organizatia pentru Promovarea Exporturilor din Moldova (MEPO), cu sprijinul finanaciar al U.E. prin programul TACIS. MEPO a reusit promovarea unor produse pe pietele externe, dar aceasta nu a influentat deficitul bilantei comerciale care a cerscut an de an.

Politica antimonopol si protectia concurentei

Pentru a elimina reminiscentile mostenirii sovietice, cand totul era hipercentralizat si exista monopolul statului in aproape toate ramurile economiei, precum si pentru reformarea economiei si dezvoltarea unei competitei reale ca instrument real si efectiv au fost considerate masurile antimonopol. In principal este mentionat cadrul legal existent pentru demonopolizare si dezvoltarea concurentei, legile „Cu privire la protectia concurentei”, „Cu privire la antreprinoriat si intreprinderi”, „Cu privire la societatile pe actiuni”, „Cu privire la restructurarea intreprinderilor”.

De asemenea este reiterata dorinta guvernului de a dezvolta si sustine intreprinderile mici si mijlocii, de data aceasta in prisma demonopolizarii.

Utilizarea acestui instrument confirma orientarea strategica a Republicii Moldova, si anume Uniunea Europeana, de oarece prevederile legislatiei cu referire la concurenta sunt o componenta importanta al aquis-lui comunitar.

Politica utilizarii fortei de munca si dezvoltarea resurselor umane

Instrumentul dat folosit in domeniul utilizarii fortei de munca si al managementului resurselor umane, contribuie la realizarea obiectivelor privind calitatea fortei de productie. Instrumentul dat nu a fost utilizat eficient, chiar nici cadrul legal referitor la relatiile de munca nu a fost modificat prin adoptarea Codului Muncii.

Realizarea acestor obiective se poate efectua prin „organizarea programului de stat de pregatire a managerilor de toate nivelurile, atat din contul mijloacelor bugetare, cat si prin mobilizarea resurselor intreprinderilor si ale celor din asistenta tehnica, acordata de alte tari si de organizatiile internationale”.

La acest subiect statul nu a realizat practic nimic, insa unele institutii internationale au lansat proeiecte privind dezvoltarea resurselor umane: Marshall Plan (program de dezvoltare a capacitatilor manageriale), programul MBA lansat de TACIS cu participarea Universitatii din Grenouble (Franta). Influenta lor insa a fost la scara redusa daca ne referim la numarul participantilor, iar efectul aplicari cunostintelor obtinute in occident la realitatea din tara nu a fost realizat pe deplin.

Politica de mediu (asigurarea securitatii ecologice)

Asigurarea securitatii ecologice devine tot mai importanta. Aceast subiect este stipulat si in conceptia politicii industriale, se insista asupra ecologizarii industriei si adoptarii standardelor necesare in vederea asigurarii acesteia, cum ar fi:

armonizarea normelor si standardelor ecologice nationale cu cele internationale (in primul rand, ale Uniunii Europene), inclusiv cu normativele admisibile de poluare a mediului ambiant;

introducerea auditului ecologic al intreprinderilor (producerea, produsele, pregatirea cadrelor);

retehnologizarea principalelor procese de productie, reducerea resursofagitatii intreprinderilor, reciclarea (neutralizarea) deseurilor;

elaborarea si aplicarea sistemului de certificare ecologica a marfurilor;

controlul de catre stat a conditiilor si securitatii muncii (protectia contra radiatiei, vibratiilor, zgomotului si altor factori nocivi).”

Trebuie de mentionat ca aceste prevederi sunt foarte necesare si chiar corespund in mare prevederilor politicii industriale din Uniunea Europeana. Aceste masuri trebuie implementate la cat mai multe intreprinderi si sa existe o monitorizare permanenta in ceea ce priveste deseurile, emisiile poluante si alti factori nocivi.

Pe langa instumentele necesare implementarii politicii industriale, autorii Conceptiei au mentionat si necesitatea adoptarii si realizarii unor programe cu destinatie speciala.

Reisind din denumire, acestea prevad stabililirea directiilor prioritare de realizare a programelor de stat, ce cuprindeau urmatoarele scopuri:

reconversiunea productiei intreprinderilor din complexul radioelectronic;

producerea tehnicii pentru sectorul agroindustrial;

producerea pompelor electrice;

producerea te hnicii audio si video si a sistemelor de telecomunicatii;

producerea masinilor si aparatelor electrice de uz casnic;

producerea tehnicii medicale si a preparatelor farmaceutice;

fabricarea productiei pe baza materiilor prime locale.

Este mentionata importanta programelor la baza caror este reconversiunea intreprinderilor cu potential stientific mare ale fostului complex militar (radioelectronica, aparate si mijloace de automatizare, etc.), precum si producerea utilajelor tehnice pentru complexul agroindustrial.

Tot in acest capitol este vizat si aspectul regional al politicii industriale, Moldova fiind caracterizata prin specificul zonal al dezvoltarii economice. Se fac propuneri privind oun tratament diferentiat in baza preferintelor regionale, care urmau sa se materializeze in reduceri de impozite, acordarea de subventii, credite preferentiate.

Un alt instrument ce trebuie utilizat este crearea zonelor economice libere si parcurilor tehnologice, luand in calcul specificul regional. A fost lansata ideea crearii zonei economice libere in regiunea Leuseni-Ungheni.

Dezvoltarea zonelor economice libere si a facilitatilor pentru cei ce vor activa in ele, ar contribui considerabil la dezvoltarea intreprinderilor atat locale cat si cu investitii straine.

Aplicarea in practica a Conceptiei a oprit declinul industrial in 1997 si a rezultat intr-o crestere economica a sectorului industrial in 2000 si 2001. Conform prevederilor Conceptiei, a fost adoptat un numar semnificativ de acte legislative, majoritatea referitoare la privatizarea si restructurarea intreprinderilor industriale.

Conceptia politicii industriale prezentata mai sus a fost elaborata pentru o perioada scurta 1996 – 2000, respectiv dupa aceasta era necesar de elaborat o alta conceptie sau un program, dar acest lucru nu a fost facut.

Au fost elaborate un sir de strategii privind dezvoltarea unor anumite ramuri ale economiei, de asemenea a fost adoptata Strategia dezvoltarii social-economice pana in anul 2005. Vom trece in revista unele din prevederile acestor strategii ce ar putea fi utilizate ca instrumente ale politicii industriale, dar care vor fi implementate fara a avea o politica industriala.

Strategia dezvoltarii social-economice pana in anul 2005

In viziunea autorilor strategiei obiectivul de baza al politicii industriale a Republicii Moldova este „formarea ramurilor industriale, producatoare de marfuri competitive si de inalta tehnicitate (corespunzatoare standardelor internationale si europene), care, prin atragerea investitiilor interne si externe, implementarea tehnologiilor avansate si a inovatiilor, restructurarea si reorganizarea intreprinderilor, vor asigura o crestere economica stabila si majorarea veniturilor populatiei” [15].

Sunt enumerate si instrumentele care vor fi utilizate pentru atingerea scopului politicii industriale si anume:

Continuarea practicii de incheiere a acordurilor-memorandum privitor la inghetarea, reesalonarea datoriilor;

Acordarea creditelor pe termen lung prin Banca de Investitii si Dezvoltare;

Restructurarea, reprofilarea si reorientarea intreprinderilor (200 de intreprinderi industriale, unele cu restructurare fortata);

Flexibilizarea politicii creditare si fiscale pentru sustinerea producatorilor nationali.

Primul instrument este util in cazul unor intreprinderi viabile, dar daca sunt indicate niste cifre precise „vor beneficia anual circa 100 – 120 intreprinderi” [15], exista posibilitatea ca de aceste reesalonari sau chiar anulari a datoriilor sa beneficieze unele intreprinderi falimentare dar cu acces si influenta asupra factorilor de decizie.

Pentru realizarea obiectivului propus au fost stabilite urmatoarele prioritati:

promovarea si incurajarea industriilor orientate spre export;

stimularea asocierii sub diferite forme a producatorilor autohtoni cu parteneri straini;

incurajarea procesului investitional, a transferului tehnologic si a extensiunii cunostintelor;

promovarea industriilor ce substituie importul productiei si marfurilor de consum;

dezvoltarea abilitatilor manageriale, prin programe locale si internationale de instruire a managerilor, reformarea structurilor manageriale si de marketing;

eficientizarea utilizarii asistentei tehnice;

dezvoltarea in continuare a IMM, fabricarea produselor de calitate conform standardelor europene, prin implementarea sistemului de asigurare a calitatii;

dezvoltarea activitatii de cercetare-dezvoltare nemijlocit in interiorul intreprinderilor;

stimularea relatiilor antreprenoriatului cu institutiile de invatamant si de cercetare-dezvoltare, crearea parcurilor stiintifico-tehnologice, inovationale si industriale.

Prioritatile au fost stabilite dar nu au fost realizate progrese in ceea ce priveste adoptarea unor masuri pentru asigurarea indepliniri celor expuse.

Strategia Dezvoltarii Sectorului Privat

Un alt document care suplimenteaza si sustine Strategia Dezvoltarii Social-Economice este Strategia Dezvoltarii sectorului privat pentru anii 2002-2004, elaborata cu suportul expertilor Bancii Mondiale. Acest document vizeaza unele aspecte, ce au implicatii directe asupra politicii industriale, si anume :

simplificarea mediului de afaceri;

promovarea exporturilor;

deetatizarea sau privatizarea.

Pnetru realizarea acestor obiective sunt trasate principalile directii in care sunt necesare actiuni, dupa cum urmeaza:

perfectionarea legislatiei, vizand activitatea de antreprenor;

debirocratizarea sistemului public;

simplificarea fiscalitatii;

asigurarea stabilitatii politice;

asigurarea transparentei in justitie;

imbunatatirea accesului la tehnologii si infrastructura tehnologica;

ameliorarea accesului la finantare,

asigurarea accesului la servicii de consultanta si asistenta de afaceri,

dezvoltarea resurselor umane pentru sectorul privat , in special, pentru IMM-uri;

imbunatatirea gestiunii corporative prin finalizarea procesului de privatizare.

In cazul realizarii efective a acestei strategii competitivitatea economiei Moldovei va spori considerabil. De asemenea vor fi si efecte secundare, pozitive, precum imaginea investitionala mai buna si crestere economica. Pana in prezent insa masurile luate nu au fost eficiente, mediul de afaceri fiind foarte nefavorabil privind initierea de noi afaceri sau extinderea celor existente.

Strategia investitionala

Investitiile reprezinta un factor important in ceea ce priveste desvoltarea capacitatilor de productie a intreprinderilor., prin investirea in noile tehnologii si C&D. In Republica Moldova procesul investitional dupa 1985 a fost intrerupt, astefl gradul de uzura a utilajelor a atins alarmanta cota de 75-85% [16]. Cu astfel de utilaje este greu sa realizezi produse competitive.

Strategia Investitionala a Republicii Moldova este anume acel plan dupa care trebuie mobilizate eforturile statului pentru a atrage investittii externe si interne. In prima parte startegia prezinta un fapt trist si anume scaderea continua a investitiilor. Pentru prima data este fectuata o analiza SWOT a situatiei investitionale in Moldova. Ceea ce reprezinta prezentarea punctelor tari (Strengths) ce trebuie valorificate la maximum, punctele slabe (Weaknessees) care trebuie minimizate si/sau eliminate cat mai repede, de asemenea sunt prezentate oportunitatile (Opportunities) create investitorilor si sigur ca sunt prezentate si amennintarile (Threats) ce prezinta riscurile investirii in Moldova.

Pentru a reduce din punctele slabe si din amenintari sunt prezentate directiile de cativitate care sunt urmatoarele:

ameliorarea cadrului legislativ, institutional si organizational;

adaptarea infrastructurilor de transport si telecomunicatii la necesitatile economiei moderne;

crearea unui sistem de facilitati pentru investitori.

In partea a patra sunt propuse un sir de masuri menite sa amelioreze climatul investitional. Printre ele se mentioneaza reducerea impozitului pe profit (de la 28% la 15% si chiar 10%) [15], reducerea sau eliminarea taxelor vamale, vacante fiscale, etc.

Cu parere de rau, recomandarile mentionate in Strategie nu au fost implementate, ci dinpotriva au fost intreprinse unele masuri neadecvate, ce au deteriorat si mai mult imaginea Moldovei ca tara sigura pentru investitii. Aici pot fi mentionate cazurile Eurofarm, Air Moldova International, Union Fenosa, de asemenea relatiile incerte cu organismele financiare internationale si nu in ultimul rand instabilitatea politica. Probabil ca in acesta directie vor fi necesare eforturi foarte mari pentru a recapata increderea investitorilor.

Strategia de export a Republicii Moldova

Un alt document ce completeaza celelalte Startegii, mentionate mai sus, este Strategia de promovare a exportului pentru anii 2002-2005, elaborata de catre Organizatia pentru Promovarea Exporturilor din Moldova si Ministerul Economiei, cu sprijinul tehnic si financiar din partea UE prin intermediul programului TACIS.

Documentul respectiv prezinta o analiza ampla a subiectului care are implicatii directe asupra politicii industriale, deoarece stipuleaza necesitatea cresterii competitivitatii produselor moldovenesti prin sporirea calitatii. Tot aici sunt descrise industriile cu potential de export, pietele acestora sunt prezentate incluzand oportunitatile pe care le ofera si riscurile posibile.

In viziunea Strategiei de Export industriile prioritare din punct de vedere al posibilitatilor de export sunt urmatoarele: industria vinicola, prelucrarea fructelor si legumelor, industria produselor lactate si a carnii, industria usoara, sectorul de fabricare a masinilor si echipamentelor si prelucrarea metalelor, precum si serviciile. In ceea ce priveste exportul serviciilor este prezentat exportul de software, ce are o importanta majora in contextul societatii informationale si economiei bazate pe cunoastere.

Sunt prezentate in amanunte pietele de export ale CSI, UE, Europa Centrala si de Est, cu o analiza privind importanta actuala pentru produsele moldovenesti, precum si sub aspectul oportunitatilor si riscurilor aferente. Dar cu parere de rau nu sunt prevazute masurile ce trebuie luate pentru reorientarea exporturilor spre alte piete decat CSI, cu mentinerea prezentei acolo.

Programul de stat de sustinere a micului business

Programul de stat de sustinere a micului business a fost elaborat in conformitate cu prevederile legii despre Sustinerea si Protectia Micului Business, din 20 mai 1994, amendata la 8 noiembrie 2001. Acest program prevede o serie de masuri, care pornesc de la perceptia clara a problemelor ce nu permit dezvoltarea acestui sector si anume:

Barierele birocratice-administrative excesive;

Lipsa mecanismelor eficiente de sustinere creditar-financiara;

Povara fiscala excesiva;

Instabilitatea climatului de afaceri;

Amestecul excesiv al statului in activitatea agentilor economici.

Pe langa inlaturarea deficientelor mentionate, Programul propune atragerea in activitatea antreprenoriala a femeilor, tinerilor, pensionarilor, precum si dezvoltarea infrastructurii regionale pentru sustinerea IMM. In vederea perfectionarii cadrului legislativ ce guverneaza activitatea micilor afaceri se va urmari, armonizarea legislatiei atat cu normele UE, cat si cu cele din tarile CSI. Este salutabil faptul armonizarii legislative, dar cum va fi posibila armonizarea cu doua legislatii ce in mare masura sunt diferite (UE si CSI), putem presupune ca aceasta este doar declarativ.

De asemenea, este prevazut ca actele legislative in proiect sa fie discutate cu asociatiile de antreprenori, asigurandu-se atat transparenta, cat si corespunderea acestora cu necesitatile reale ale intreprinderilor. O alta prevedere, care, odata implementata, va facilita mult crearea de noi afaceri, este simplificarea procedurilor de inregistrare prin aplicarea metodei „ferestrei unice”.

In scopul ameliorarii mediului financiar pentru IMM este de mentionat prevederea, conform careia vor fi create institutiile de garantare a creditelor.

In incheirea acestui capitol este de mentionat faptul ca dupa adoptarea Conceptiei politicii industriale a Moldovei pentru perioada 1996-2000, nu a fost adoptat un alt act normativ care ar stabili prioritatile de dezvoltare a economiei Moldovei, pentru a creste competitivitatea pe plan international si a revitaliza industria, care trebuie sa devina o „locomotiva” a cresterii economice.

CONCLUZII

Evolutia politicii industriale in Moldova poate fi caracterizata prin prisma celor patru etape prin care a trecut. Toate aceste etape sa desfasurat intr-un timp relativ scurt (cu exceptia primei), dar care au creat evolutii contradictorii a industriei.

La etapa industrializarii (1960 - 1989) in Moldova au fost edificate complexe de producere integrate in sistemul industrial sovietic si care functionau atat pe baza materiei prime proprii, cat si a celei de import.

Etapa tranzitiei (1989 – 1996) a fost marcata de deindustrializarea economiei. Isi reduc activitatile sau sunt oprite intreprinderile ce consuma materie prima importata si cele din complexul militar. Nu exista o viziune clara asupra dezvoltarii industriei.

A treia etapa incepe in anul 1996, odata cu adoptarea Conceptiei politicii industriale pentru anii 1996-2000, primuma doctrina a politicii industriale a Moldovei. Document realizat cu sprijinul UNIDO (Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala), care contine o serie de prevederi progresive adecvate unei politici industriale. In acest caz, nu au existat suficiente capacitati pentru realizarea obiectivelor Conceptiei politicii industriale.

Ultima etapa analizata incepe din 2001. Este adoptata Strategia dezvoltarii social economice pana in 2005. Aceasta este urmata de adoptarea unor strategii si programe care izvorasc din strategia dezvoltarii, detaliind-o pe compartimente. Totusi nu exista mecanismul de interactiune intre aceste documente. De asemenea nu este elaborata o noua politica industriala care ar corecta sau revedea prevederile primei Conceptii.

Pe langa problemele instutionale si de strategie, exista si factori negativi care afecteaza industria propriu zisa. Printre acestea putem mentiona:

uzura utilajului tehnologic (75-80%), ce conduce la scaderea calitatii;

echipamente energofage, care reduc competitivitatea;

tehnologii depasite ce nu fac fata competitiei;

managment neadecvat conditiilor economiei de piata;

investitii reduse in rethnologizare si renovare;

utilizarea redusa a tehnologiilor informationale.

Pornind de la cele expuse trebuie sa mentionam ca obiectivul general al politicii industriale trebuie sa devina cresterea competitivitatii si in general a performantelor industriei in vederea intaririi capacitatii de adaptare a economiei tarii la cerintele pietei internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale.

Prin atingerea acestui obiectiv industria va avea in continuare un rol important si o pondere semnificativa in structura economiei nationale si va constitui unul dintre principalii factori ai dezvoltarii economice durabile.

Actiuni pe termen scurt

Principalele actiuni care trebuie utilizate si care vor determina o influenta majora in atingerea obiectivului general al politicii industriale sunt:

consolidarea unui mediu de afaceri viabil si deschis, bazat pe principiile liberei concurente, pe asigurarea de conditii egale tuturor agentilor economici, pe un cadru institutional si legislativ corespunzator, raportat cu cele din UE, se poate realiza prin:

stabilizarea treptata a inflatiei si reducerea costului creditului

revizuirea si simplificarea sistemului de impozite ;

fluidizarea fluxurilor financiare

stimularea cresterii fluxurilor de capital strain si autohton ;

dezvoltarea capacitatii de absorbtie a inovarii in mediul economic

reducerea birocratiei si combaterea infractionalitatii economico-financiare.

accelerarea ajustarii structurale, restructurarea si privatizarea intreprinderilor cu capital majoritar de stat prin:

inchiderea de capacitati neviabile;

modernizarea, retehnologizarea si optimizarea fluxurilor tehnologice;

accelerarea procesului de privatizare;

modificarea structurii organizatorice.

atragerea investitiilor straine prin:

tratament egal si nedescriminator investitorilor straini si locali ;

inlaturarea obstacolelor intampinate de investitorii straini;

promovarea Moldovei ca destinatie pentru investitii;

crearea unui organ specializat subordonat prim-ministrului.

promovarea investitiilor intangibile prin:

dezvoltarea domeniului C & D;

implementarea sistemului de management al calitatii ISO 9000;

investitii in capital uman;

promovarea utilizarii tehnologiilor informationale.

sustinerea dezvoltarii IMM;

imbunatatirea cadrului institutional si a dialogului public – privat;

simplificarea procedurilor de inregistrare si autorizare a firmelor;

programe de instruire pentru dezvoltarea spiritului antreprinorial;

sustinerea transferului de tehnologie.

modernizarea rolului autoritatii publice centrale in domeniul industriei, prin cresterea capacitatii de elaborare si implementare a politicii industriale ;

asigurarea compatibilitatii cu mediul inconjurator, prin consolidarea unui cadru organizatoric si legislativ care sa conduca la eliminarea efectelor negative asupra acestuia, ca instrumente principale se pot utiliza:

strategii privind tehnologiile si produsele curate;

sisteme de management de mediu ISO 14000 ;

cresterea eficientei utlizarii energiei electrice.

Actiuni pe termen mediu

dezvoltarea pietei concurentiale prin:

elaborarea actelor normative privind ajutoarele de stat;

control riguros privind ajutoarele statului;

incurajarea aliantelor strategice pe baze tehnologice si industriale.

dezvoltarea cererii pietei moldovenesti de produse industriale prin:

dezvoltarea specializarii produselor si aparitia de noi producatori;

cresterea exigentelor privind calitatea produselor;

orientarea de perspectiva a achizitiilor publice.

dezvoltarea cooperarii industriale prin:

promovarea sistemului de subcontractare;

promovarea proiectelor de engineering financiar;

identificarea de oportunitati si scheme de cooperare industriala.

promovarea coeziunii sociale ca factor de succes al ajustarii structurale si de limitare a costurilor si efectelor negative ale reformei.

BIBLIOGRAFIA

1. Bourgeois. J.H.J and Demaret, The Working of EC Policies on Competition, Industry and Trade: a Legal Analysis in Buigues, P., Jacquemin, A., and Sapir, A., 1995

Commission of the European Communities 'Industrial Policy in an Open and Competitive Environment:  Guidelines for a Community Approach', COM (90) 566 Final, November 16, 1990

Commission of the European Communities 'An Industrial Competitiveness Policy for the European Union', COM (94) 319 Final, September 14, 1994.

Commission of the European Communities “The Competitiveness of European Enterprises in the face of globalisation – how it can be encouraged”, COM (1998) 718 Final, January 20, 1999.

Commission of the European Communities “Productivity: The Key to Competitiveness of European Economies and Enterprises”, COM (2000) 262 Final, May 21, 2002.

Commission of the European Communities “Industrial Policy in an Enlarged Europe”, COM (2002) 714 Final, December 11, 2002.

Commission of the European Communities “More research for Europe. Towards 3% of GDP”, COM (2002) 499 Final, October 11, 2002.

Commission of the European Communities, Commission staff working paper “Impact of Enlargement on Industry”, SEC (2003) 234, February 24, 2003.

Conceptia politicii industriale a Republicii Moldova

Gaster, Robin, 'European Industrial Policy,' in Europe and the United States:  Competition and Cooperation in the 1990s, Study Papers Submitted to the Subcommittee on Europe and the Middle East of the Committee on Foreign Affairs of the U.S. House of Representatives, Washington, DC: U.S. Government Printing Office, 1992.

Lawton, Thomas. “European Industrial Policy and Competitiveness”, London, Macmillan Press, 1999.

Observatory of European SME’s, № 2, 2002.

Observatory of European SME’s, № 3, 2002.

Programul de stat de sustinere a micului business pentru anii 2002-2005

Strategia dezvoltarii social-economice pana in 2005

Strategia Investitionala a Republicii Moldova.

Strategia de promovare a exportului.

www.euractiv.com