Originile istorice ale NATO

Originile istorice ale NATO

Din 1945 pana in 1949, confruntate cu nevoia stringenta de reconstructie economica, tarile Europei de Vest si aliatii lor nord-americani, au privit cu ingrijorare politicile si metodele expansioniste ale URSS-ului[1]. Dupa indeplinirea angajamentelor lor din timpul razboiului de a-si reduce efectivele de aparare si de a-si demobiliza fortele, guvernele din Vest au devenit din ce in ce mai alarmate deoarece devenea clar faptul ca guvernarea sovietica intentiona sa-si pastreze fortele militare la intreaga capacitate. Mai mult decat atat, prin perspectiva telurilor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident ca apelurile la respectarea Cartei Natiunilor Unite si la respectarea acordurilor internationale asupra carora se convenise la sfarsitul razboiului nu vor garanta suveranitatea nationala sau independenta statelor democratice confruntate cu amenintarea unei agresiuni externe sau a subversiunii interne. Impunerea formelor nedemocratice de guvernare si represiunea opozitiei active si a libertatilor si drepturilor civice si fundamentale ale omului in multe tari din Europa Centrala si de Est ca si in alte parti ale lumii s-au adaugat la aceste temeri.

Intre 1947 si 1949, o serie de evenimente dramatice politice au dus pana la limita aceste probleme. Aceste evenimente includ amenintari directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei, Turciei si a altor tari din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei in iunie 1948 si blocarea ilegala a Berlinului care a inceput in luna aprilie a aceluiasi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles, in martie 1948, a marcat hotararea a 5 tari din Europa de Vest - Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie - de a dezvolta un sistem de aparare comuna si de a intari legaturile dintre ele intr-un mod ce le va permite sa faca fata amenintarilor ideologice, politice si militare la adresa securitatii lor.

Negocierile cu Statele Unite si Canada au condus la crearea unei singure Aliante Nord Atlantice bazate pe garantii de securitate si angajari reciproce intre Europa si America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa se alature procesului. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington din aprilie 1949, care a condus la infiintarea unui sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul dintre aceste 12 tari. In 1952, Grecia si Turcia au aderat la Tratat. Republica Federala Germana s-a alaturat Aliantei in 1955, iar in 1982 si Spania a devenit membru NATO.

Alianta Nord Atlantica a fost fondata pe bazele unui Tratat semnat intre state membre care s-au alaturat lui in mod liber, fiecare dintre ele in urma unor dezbateri publice si in urma unui proces parlamentar. Tratatul contine drepturile lor individuale dar si obligatiile lor internationale in conformitate cu Carta Natiunilor Unite. Tratatul angajeaza fiecare tara membra in impartirea riscurilor si responsabilitatilor, dar si a tarilor semnatare sa nu intre intr-un alt angajament international care ar putea contraveni Tratatului.

De la crearea Aliantei si pana in ziua de astazi s-a scurs jumatate de secol de istorie.  Pentru o buna parte a acestui interval, atentia centrala a NATO a fost asupra oferirii apararii si securitatii imediate a membrilor sai. Astazi, aceasta ramane sarcina sa fundamentala, dar obiectivele sale imediate au suferit schimbari majore.