QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Nationalismul








NATIONALISMUL


Nationalismul continua sa fie unul din cele mai controversate curente politice ale secolului XX. Dupa mai bine de doua sute de ani de la aparitia sa, ca miscare politica, ideologia nationalista exercita o puternica atractie atat in tarile cu traditie democratica si liberala, cat si in cele post-comuniste, mai putin obisnuite cu exercitiul parlamentarismului.

Nu exista un fenomen unitar numit nationalism. Este mai corect sa vorbim despre nationalisme in diferite contexte istorice.

Pentru a circumscrie continutul notiunii cat mai precis, recurgem la cateva definitii care se completeaza reciproc:




„Nationalismul este o stare de spirit care penetreaza larga majoritate a unei populatii; el recunoaste statul-natiune ca norma ideala de organizare politica si nationalitatea drept sursa intregii energii culturale si a bunastarii economice”[1]

„Nationalismul este o conditie a mintii, sensibilitatii sau sentimentului unui grup, care traieste intr-o arie geografica bine definita, care vorbeste o limba comuna, are o cultura care exprima aspiratiile natiunii, si este atasat unei traditii comune . si in unele cazuri are o religie comuna”[2]

„Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultura si mostenire comuna, (3) interese comune in prezent si speranta de a trai impreuna in viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat”[3]

Nationalismul se refera la „o anumita populatie care imparte un teritoriu comun, o memorie istorica si mituri comune, o cultura publica, o economie comuna, drepturi legale si indatoriri pentru toti membrii ei”

„Nationalismul inseamna recunoasterea unui popor si a nevoii sale de statut, probabil incluzand statul”[5].

Ernst Gellner considera ca: „Nationalismul este mai intai un principiu politic, care statueaza ca unitatea politica si cea nationala ar trebui sa fie congruente. () Pe scurt, nationalismul este o teorie a legitimitatii politice”[6]

Aceste definitii, si inca multe altele, par sa sugereze ambiguitatea „obiectului” doctrinei nationaliste, din moment ce amalgameaza sentimente, starii emotionale, loialitati bazate pe apartenenta, cu principiile legitimitatii politice si juridice. Atunci s-ar putea pune urmatoarea intrebare: este natiunea un fenomen obiectiv sau doar o constructie imaginata? Cum nu este un fenomen existent de la inceputul lumii, ce anume il face atat de „natural”? Etimologia cuvantului natiune deriva din latinescul nasci si natio, a te naste si a apartine prin nastere. Faptul natural al nasterii este asociat cu cel al unei apartenente „naturale” la o familie, la un grup. De altfel, ideea de apartenenta joaca un rol considerabil in constituirea unui sentiment larg impartasit: oamenii se asociaza pe baza unor legaturi naturale. Conotatia politica a conceptului de natiune este intalnita relativ tarziu, sec XVIII-XIX, si este o creatie a modernitatii. Asa apar si conceptele inrudite: auto-determinare nationala, interes national, vointa nationala, consens national, etc.

Asocierea cu alte ideologii nu poate servi ca test adecvat de validare sau invalidare a nationalismului; un astfel de test pot in schimb alcatui principiile democratiei. La el raspundea Nicolae lorga[7] , in numele unui „nationalism democratic': „cu oameni neliberi nu se intemeiaza o tara, cu oameni neliberi nu se apara o tara si cu oameni neliberi nu progreseaza o tara'. Afirmand acestea, istoricul roman avea in vedere si minoritatile etnice. Prin Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, Revolutia Franceza venise ca o promisiune de regenerare a societatii, intre altele si prin asezarea acesteia pe baze deopotriva nationale si democratice. Astazi, statul national consacrat de Revolutia Franceza si organizat de atunci dupa principiile unei democratii moderne in continua perfectionare, este confruntat cu solicitarile minoritatilor etnice. S-a observat ca, paradoxal, cu cit un regim e mai democratic, cu atit revendicarile minoritatilor devin mai intense si cu atit mai serios ele trebuie luate in seama de puterea care guverneaza (Anthony D. Smith: Nationalism in the Twentieth Century, 1979), Altfel spus, in regim de normala functionare, democratia genereaza nationalism, iar nationalismul genereaza democratie.

Majoritatea denunturilor nationalismului in numele democratiei sun astazi, in realitate, denunturi ale nationalismului in numele liberalismului[8]. Liberalismul este doctrina politica si economica pentru care libertatea persoanei constituie valoarea politica suprema. Nattonalismul, insa, acorda preeminenta drepturilor colective bazate pe rasa, cultura sau altfel de trasaturi comune. Liberalismul sustine dreptul individului de a alege, in vreme ce nationalismul acorda intaietate unor aspecte care nu depind de o alegere individuala. Argumentul liberal fundamental impotriva nationalismului este acela ca natiunea este “ireala”, “artificiala” in timp ce individul uman este in intregime “real”.

Pe de alta parte, s-a cristalizat si opinia ca legaturile de limba, religie, etnicitate si teritoriu sint primordiale, de o vechime urcand pina in neolitic, si ca, deci, comunitatile etnice sunt entitati naturale si sedii perene ale experientei umane. Principalele probleme referitoare la natiune se regasesc astfel in problematica etnicitatii. Intre etnie si natiune exista o continuitate, diferentiata, desigur, de etapele istorice parcurse. Aceasta viziune s-a numit „primordialista' si are drept principal purtator de cuvint pe Anthony D. Smith, profesor la „London School of Economics and Political Science”[9]. Primordialistii recunosc tendinta de estompare a nationamislului prin amploarea crescinda a organizatiilor transnationale in industrie, comert, finante, comunicatii, sau in planul aliantelor politice si militare, dar ei releva in acelasi timp o tendinta paralela de adancire in idiomatic, mai ales in creatia culturala (literatura, arta, muzica), dependenta de limba si de sufletul etnic.



Ca matrice culturala a ideologiei nationaliste, „identitatea colectiva” legitimeaza puterea politica si mobilizeaza indivizii pentru participarea la viata publica in numele „binelui national”. Termenul de ideologie, in acest caz, se refera la ansamblul de idei regulative ce pot fi regasite, implicit sau explicit, in diferitele discursuri nationaliste fara sa fie vorba neaparat de o doctrina sistematica. Ca ideologie,  nationalismul este o fuziune de elemente cognitive si expresive disparate (eroii nationali, lupte istorice, monumente si privelisti naturale, diferite simboluri sacre) legate de sentimente si aspiratii . Miezul ideologiei nationaliste ar putea fi rezumat in cateva axiome:

1) Lumea este formata din natiuni, fiecare avand propriul destin, o istorie si o individualitate specifica.

2) Natiunea este sursa intregii puteri politice si sociale si, de aceea, loialitatea fata de natiune trebuie situata deasupra tuturor celorlalte angajamente individuale.

3) Libertatea si realizarea individuala depinde de identificarea cu natiunea. 

4) Natiunile pot fi libere si in siguranta doar daca dreptatea si pacea sunt asigurate in intreaga lume.

Aceasta definitie statueaza o ideologie politica si o doctrina culturala. Ea se refera la supozitiile cele mai generale pe care se construieste retorica nationalista; o analiza aplicata va putea evidentia consecintele lor in constituirea supozitiilor „relative” la diferite contexte istorice. Acestea sunt de fapt radacinile filozofice si antropologice ale conceptului de identitate nationala si pot fi gasite inca in sec.XVIII.

Herder a creat un original nationalism cultural pornind de la ideea ca fiecare natiune are „geniul” ei specific exprimat intr-o forma de gandire si comunicare proprie. Unicitatea acestui spirit se gasea in limba nationala iar forta sa, in capacitatea de a se constitui intr-o realitate. Dupa cum limba are un suflet al ei, la fel si natiunile sunt manifestarea unui spirit propriu. Limba exprima continuitatea istorica esentiala a societatii si traditiei si de aceea era sursa constructiei fiecarei natiuni.

Romantismul german (Schlegel, Novalis), vedea in cultura populara si in unicitatea limbii singurele surse autentice ale vechilor traditii comunale. Natiunile fusesera fondate pe o cultura comuna care era expresia sufletului unic in diferitele sale ipostaze: mituri, obiceiuri, limba si istorie. Nu intamplator secolul XIX a cunoscut o dezvoltare impresionanta a interesului pentru arta populara, o efervescenta a studiilor lingvistice, si o predominanta a temelor romantismului in muzica si poezie. Era o opera impresionanta de redescoperire a „sinelui colectiv”, intr-un trecut „etnic”, singurul in masura sa aserteze identitatea autentica (colectiva si apoi individuala). Conceptul „autonomiei”, din imperativ etic al individului, devine ealul politic al comunitatii (nu si al individului) sub forma filozofiei auto-determinarii nationale si a luptei pentru realizarea vointei nationale autentice. Autonomia este idealul oricarui nationalist pentru ca reprezinta conditia esentiala care permite natiunii si membrilor ei sa se realizeze intr-o maniera autentica. Autenticitatea trimite inapoi la unicitatea existentei istorice a comunitatii.

Sintagma stat-natiune este folosita incepand din sec. XIX cand apar statele moderne: Grecia in 1830,  Belgia in 1831, Italia in 1861, Germania in 1871, Serbia si Muntenegru in 1878. Sintagma nu este lipsita de ambiguitate, natiunea era echivalata fie cu poporul, fie cu statul sau cu interesul colectiv. „Natiunea” in acest sens, spune Hobsbawm, era mai degraba „ansamblul cetatenilor a caror suveranitate colectiva ii instituia ca stat si era expresia lor politica” . Nu este insa foarte limpede in ce consta legatura dintre stat si natiune; statul poate fi inteles ca o forma de organizare politica a unui popor, ca un ansamblu de institutii de guvernamant, sau poate fi identificat cu poporul ca expresie a suveranitatii populare. Unde este legatura cu nationalismul? Cu atat mai mult cu cat exista mai multe teorii despre stat: constitutionala, etica, federalista, comunista, pluralista, etc. Apoi, conceptul de natiune este greu de definit cu exactitate, din moment ce avem mai multe conceptii despre statul-natiune: liberala, traditionalista, integrala.

Pentru unii comentatori, ideea nationala apare inca in antichitate si este legata de grupurile etnice, exprimand o anumita forma biologica instinctuala de asociere a indivizilor.  De aici si datarea sa in epoca premoderna, inaintea aparitiei statelor-natiuni. Anthony Smith vede in natiunile moderne „o simpla extindere si intarire a modului in care membrii etniilor se asociau si comunicau” . Alti teoreticieni, leaga aparitia nationalismului de iluminism, care este de altfel si sursa liberalismului si a marxismului. Desigur, la inceput a fost o idee culturala intalnita mai ales in folclor, ca apoi sa devina o campanie politica si, in final, o miscare de mase.

E. J. Hobsbawm se refera la trei faze importante in evolutia nationalismului:

a) 1830-1880, perioada burgheziei liberale si a nationalismului liberal;

b) 1880-1918, perioada de transformare intr-o miscare conservatoare;

c) 1918-1950, cand se inregistreaza apogeul nationalismului[13].

Intr-o clasificare adesea vehiculata in lucrarile de specialitate, identificam urmatoarele tipuri de nationalism: 1. Liberal; 2. Traditional; 3. Civic; 4. Etnic.

Nationalismul liberal (Risorgimento), ale carui radacini pot fi descoperite in Iluminism, este asociat cu precadere de numele lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) si de idealul sau „umanist internationalist”. Militant de seama pentru unificarea Italiei, el a fost inspiratorul unei miscari de rasunet, „Tanara Italie”, care va culmina cu una internationala, „Tanara Europa”. Idealul sau era al unei Europe unite formata din 11 natiuni independente si suficient de puternice pentru a face fata imperiului Habsburgic, si care aveau un regim constitutional democratic. Fiecare natiune trebuia sa fie independenta (deci sa aiba dreptul de auto-determinare) in cadrul unui sistem de guvernamant democratic constitutional care sa garanteze drepturile si libertatea indivizilor. Pentru Mazzini suprema vocatie insemna devotiunea pentru natiune (expresia unei ordini divine) care presupunea implicit slujirea ”umanitatii” (a armoniei divine). Indivizii isi exercitau libertatea si isi realizau misiunea in desavarsirea idealului comun, umanitatea. Acest gen de nationalism, denumit si romantic-colectivist, era compatibil cu universalismul si cosmopolitismul liberal. Este ceea ce in literatura de specialitate a fost considerat drept un nationalism moderat, legitim, corespunzand liberalismului moderat.

Nationalismul traditional (conservator), inspirat de temele culturale ale Romantismului, a aparut ca o reactie la Revolutia franceza si la rationalismul care ameninta continuitatea si organicitatea evolutiei istorice. Edmund Burke si Joseph de Maistre vedeau in natiune expresia unei ordini superioare, a unei comunitati organice, opusa unui „simplu corpus de cetateni egali in drepturi”. In variantele romantice germane (la Schlegel si Novalis), sub influenta ideilor lui Herder si Fichte, natiunea era expresia „puritatii limbajului, a mitologiei populare si culturale”. Se dorea reintoarcerea la traditiile comunale stravechi, care jucasera un rol esential in nasterea natiunilor. Cultura comuna, un spirit, vointa sau suflet unic exprimat in limba, mituri, obiceiuri si legi, erau elementele fundamentale in constituirea natiunilor. Perceput la vremea respectiva ca o forma de protest impotriva hegemoniei culturale franceze (Fichte cu Adresa catre Natiunea Germana si ideea lui Meinecke de Kulturation) in cadrul statelor germane, nationalismul traditionalist, de inspiratie romantica, este considerat esenta per se a nationalismului. Nu intamplator sec. XIX cunoaste un puternic reviriment al culturii populare, al interesului pentru vechile obiceiuri si traditii. Era o incercare de afirmare a culturii autentice personificate in popor, care cerea dreptul la auto-afirmare nationala. Se putea realiza astfel un ideal estetic de stat si o armonie intre natiuni, mergand pana la restaurarea, prin catolicism, a medievalei Respublica Christiana (Novalis). Forta acestui tip de discurs cultural este semnificativa. Ofera o anumita legitimitate idealului national de auto-determinare si, in plus, raspunde nevoii de filiatie intelectuala in constituirea identitatii. Nu intamplator a fost asociat deseori cu idealurile unei Europe cosmopolite.



Nationalismul civic este asociat nationalismului liberal pentru ca este ca incearca sa imbine principiul auto-determinarii nationale cu cel al auto-determinarii individuale. Particula „civic” pare sa-i ofere o anumita legitimitate (si superioritate) intrucat sugereaza ca dincolo de ceea ce intelegem prin nationalitate, in sens traditional, exista si o comunitate politica. Or, aceasta implica un set de legi si institutii politice care-i leaga pe membrii comunitatii in jurul unei autoritati de alt tip decat cea istorica si culturala. Pentru Anthony Smith, modelul „civic” al natiunii este in primul rand o conceptie predominant teritoriala. Natiunile poseda teritorii bine definite care trebuie sa fie „istorice” si „sacre”. Un alt element este ideea de patria, „o comunitate de legi si institutii si o singura vointa politica” , care exprima anumite scopuri si interese politice comune. Aceasta comunitate politica devine substanta egalitatii juridice si a drepturilor civile si economice. Expresia finala a acestei comunitati este un set de valori si traditii culturale comune, un set de aspiratii, sentimente si idei care-i leaga pe oameni intr-un teritoriu istoric. Asadar, teritoriul istoric, o anumita comunitate si egalitate politico-juridica, plus o cultura civica sunt, pentru Anthony Smith, „elementele standard ale conceptiei occidentale despre natiune”. Acest tip de nationalism s-a dezvoltat in special in tarile care aveau un teritoriu relativ stabil ( Anglia, Franta) si pentru care problema era o ideologie comuna care sa corespunda nevoii de unitate nationala. In tarile din estul Europei, unde disputele teritoriale sunt si astazi actuale, s-a dezvoltat un nationalism care revendica o patrie originara, un tinut initial pierdut pe nedrept de-a lungul istoriei.

Nationalismul etnic. Prin contrast, nationalismul etnic pune pe primul plan ideea comunitatii de nastere si a culturii native. Indiferent de locul in care traiesti, esti legat organic, ineluctabil de comunitatea in care te-ai nascut, descendenta comuna e trasatura esentiala a natiunii „supra-familie”[15]. Deci comunitatea etnica este trasatura principala a acestui nationalism. In locul institutiilor si legilor comune actioneaza „vointa poporului” si de aceea mobilizarea populara are un important rol „moral si retoric”. Astfel, ideea de egalitate este inlocuita de modelul culturilor vernaculare, al traditiilor si obiceiurilor populare, care au creat conceptul unei „comunitati imaginate”: natiunea. De aici si fascinatia pentru miturile istorice, baladele populare despre eroii anonimi care s-au jertfit pentru binele patriei. Arsenalul ideologic este impresionant si el valorifica la maximum nevoia de afirmare in numele unui trecut glorios, cu care prezentul nu se poate compara. Dincolo de deosebirile de continut dintre cele doua tipuri de nationalisme, exista un element impartasit in comun: identitatea (culturala) colectiva care constituie miezul ideologiei nationaliste.

Tipuri aparte de nationalisme etnice mobilizeaza etniile peste granitele nationale, sens in care vorbim despre ideologia panaraba sau ideologia panslava.

Panslavismul[16], spre exemplu, a fost o miscare politica aparuta la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop unirea tuturor popoarelor slave. Atentia principala era indreptata catre Balcani, unde slavii sudici erau guvernati de doua mari imperii: Austro-Ungaria si Imperiul Otoman. Panslavismul a fost folosit ca unealta politica atat de Imperiul Rus cat si de Uniunea Sovietica.

Desi mai intai ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojević la inceputul secolului al XVI-lea si de Juraj Križanić la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul s-a dezvoltat la inceput intr-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate. Asemeni altor miscari nationaliste romantice, intelectualii si oamenii de stiinta slavi, in special din domeniile istoriei, filologiei si folclorului, au incurajat plin de entuziasm ideiile panslave.

Marginalizat in timpul relativ indelungatei “paci” postbelice, nationalismul a recidivat ca o ideologie a regimurilor comuniste intrate in criza finala, deschizand in mare parte (mai ales in fostele republici sovietice) demersul spre constructia democratica. Pe fondul noilor liberalizari, care pentru cea mai mare parte a populatiei au coincis cu o inerenta scadere a nivelului de trai, nationalismul poate rabufni in forma sa cea mai agresiva – nationalismul etnic (vezi cazul Kosovo) - ca miscare politica ce reclama stoparea democratizarilor.




H.,Kohn, The Idea of Nationalism: A Study in its Origins and Background, New York, Mac Millan, 1945, p.16.

L. Snyder, German Nationalism: The Tragedy of a People: extremist contra liberalism in modern German History, New York, Kenuikat Press, 1969, p.i.

B.C. Shafer, Faces of Nationalism: New Realities old Myths,(New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1972, p. 15.

A.D. Smith, National Identity, Harmondsworth: Penguin, 1991, p.14.



J.G. Kellas, The Politics of Nationalism and Etnicit, New York, St.Martin’s Press, 1991, p. 33.

E. Gellner, Natiuni si nationalism, Antet, 1997, p. 9-10.

N. Iorga, Doctrina nationalista, Bucuresti, 1922

Atitudinea liberalilor fata de nationalism este mediata de atitudinea lor fata de stat. Orice stat implica, in mod necesar, un anumit mod de dominatie si represiune, lucruri pe care liberalii le detesta, prin natura lor. Prin urmare, pentru liberali statul este un rau necesar, acceptabil doar pentru ca absenta lui ar fi pentru individ un lucru si mai rau. In acest sens, a fost introdus contractul social pentru a legitima statul, singura forta capabila sa impiedice “razboiul tuturor impotriva tuturor” si sa garanteze libertatile individuale. Dar ce fel de stat? Astazi, este de la sine inteles ca liberalii prefera statul democratic oricarui altuia. Ei au ajuns la aceasta concluzie treptat: baza sociala a liberalismului fiind dintotdeauna una elitist-aristocratica, ei s-au temut tot timpul de demos, privindu-l drept o amenintare la adresa libertatii. In cele din urma insa, au fost nevoiti sa accepte si sa respecte, cu anumite limite, vointa majoritatii. Dar, vointa majoritatii inclina adesea spre o doza mai mare sau mai mica de nationalism. Popoarele insele incep constructia democratica, atunci cand le sta in puteri, cu crearea unor state nationale independente, care in cele din urma se pot dovedi mai mult sau mai putin atasate libertatii decat “Vechiul Regim”.

principalele lucrari: Theories of Nationalism, 1971; Nationalism in the Twentieth Century, 1979: The Ethnic Origins of Nations, 1986

Pentru Gellner, nationalismul este un principiu politic care statueaza congruenta dintre unitatea politica si cea nationala, si un sentiment care sanctioneaza principiul politic; vezi Ernest Gellner, Natiuni si nationalism. Noi perspective asupra trecutului, Antet, Bucuresti, 1997, p.9.

E.J. Hobsbawm, Natiuni si nationalism din 1780 pana in prezent, Arc, Chisinau, 1997, p. 21.

A.D. Smith, Ethnic Origin of Nations, Oxford, Blackwell, 1986, p. 215.

E. J., Hobsbawm, loc. cit.

Ibidem, p.10.

Horovitz concepe grupurile etnice ca niste suprafamilii” ale unor descendenti fictivi, deoarece etnia este compusa, pentru membrii acestor grupuri, din familii inrudite legate intre ele printr-o filiatie mitica si stramosi comuni. Aceasta legatura dintre familie si natiue este o constanta in mitologiile nationaliste. Vezi D. Horovitz, Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, University of California Press, 1985, cap.2.

Cele mai utilizate simboluri panslave au fost culorile panslave (rosu, alb si albastru) si imnul panslav, Hei, slavi




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }