QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Guvernanta corpotativa in germania








GUVERNANTA CORPOTATIVA IN GERMANIA



Asigurarea premiselor unei cresteri economice durabile nu se poate realiza fara o continua preocupare pentru sporirea eficientei utilizarii factorilor de productie, a remunerarii corespunzatoare a diferitelor categorii de participanti la procesul productiv. Respectarea cerintelor mentionate anterior impune generarea si intretinerea unui proces inovational atat in plan tehnologic si al organizarii concrete a diferitelor activitati economice si sociale cat si al functionarii institutiilor. In studiul caracteristicilor diferitelor constructii institutionale, o importanta aparte revine cercetarii sferei de cuprindere a conceptului de guvernare corporativa.




In sens restrans guvernarea corporativa se poate defini drept ansamblul de mijloace de natura economica si legislativ – institutionala prin care sunt salvgardate interesele investitorilor, si de aici rolul deosebit de important al tipurilor de investitii din economia unui stat in orientarea si sustinerea unei guvernari corporative puternice si echilibrate. In acest fel guvernarea corporativa se constituie in fapt ca una dintre expresiile regimului drepturilor de proprietate. Monitorizarea eficienta a calitatii activitatii desfasurate de manageri este dependenta de reducerea asimetriei informationale dintre investitori si manageri. Deci informatia care este pusa la dispozitie investitorilor de catre manageri si trebuie sa fie nu numai abundenta ci si bine structurata.

Cercetatori in domeniul guvernantei corporative comparate au identificat cinci jucatori importanti:


angajatii impreuna cu structurile in care acestia actioneaza (sindicate sau blocuri sindicale),

consiliile de administratie care reprezinta organul de conducere a intreprinderii si care aproba strategia companiei,

comitetul director, managementul de varf care este responsabil cu transpunerea in practica a deciziilor strategice luate,

actionarii care se pot exprima prin intermediul votului garantat de detinerea de actiuni dar care au si posibilitatea de a iesi din firma prin vanzarea actiunilor in cazul in care nu sunt de acord cu decizia luata, si nu in ultimul rand

guvernele care impun reguli nationale privind guvernanta corporativa.

Rolul si puterea pe care o poate exercita fiecare dintre partile mai sus mentionate depind in mare masura de mediul economic si de sistemul de guvernanta corporativa a tarii din care provin.

Dezbaterile in jurul guvernantei corporatiste s-au intensificat in decursul anilor 1990, mai intai in tarile anglo-saxone, apoi in Europa continentala, pentru a se extinde la scara mondiala. Interesul public pentru o asemenea problema este focalizat pe analiza puterii conducatorilor si a limitelor in cadrul carora aceasta se poate exercita. Din punct de vedere istoric, guvernanta decidentilor politici a precedat-o pe cea a conducatorilor societatilor cotate, care reprezinta forme organizationale recente. In egala masura, se poate afirma ca dreptul societatilor a avut ca izvoare, principiile statelor democratice, pentru a-si organiza propriile structuri de putere.

Studiul structurilor de guvernare a intreprinderii in diferite tari permite identificarea unor caracteristici in tarile anglo-saxone, ale Europei continentale si in cele asiatice. SUA si Marea Britanie se caracterizeaza printr-un numar mare de intreprinderi nationale cotate la bursa, piete financiare cu un grad mare de lichiditate, unde drepturile de proprietate si de control sunt frecvent schimbate, si un numar mic de grupuri de societati de control. In tari ca Germania si Japonia, bancile importante, companiile de asigurare si statul ocupa o pozitie predominanta in sistemul de guvernare. In plus, multe firme dispun de actionari de referinta si de o legislatie particulara, ceea ce are ca efect limitarea considerabila a numarului de preluari ostile. Tarile latine se aseamana cu cele anglo-saxone prin puterea statului ca actionar si importanta redusa acordata salariatilor in organele de decizie ale intreprinderii.

In structura guvernantei corporative intervin mai multe subiecte de drept, denumirea uzuala fiind de constituenti interni: actionar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, dupa caz. Actionarul este un mandant („principal”), iar administratorul este un mandatar („agent”). In functie de aceste subiecte de drept, in sistemul de guvernare corporativa se intalnesc trei modele principale:

• modelul traditional (traditional model)

• modelul riscului asumat (stakeholder model)

• modelul co-determinarii (co-determination model)

Modelul traditional este specific sistemului nord-american si Marii Britanii, avand la baza doua tipuri de raporturi juridice: unul se stabileste intre actionari si administratori, in baza unui contract de mandat, iar unul intre administratori si manageri. Modelul se deruleaza pe trei niveluri ierarhice: actionari − administratori − manageri , autoritatea managerilor derivand din cea a administratorilor.

Modelul riscului asumat isi gaseste motivatia in faptul ca orice persoana fizica sau juridica aflata intr-un raport juridic cu o intreprindere are de suportat un anumit risc si trebuie sa se implice in procesul decizional pentru a-si proteja interesele. Desi acest model acorda importanta cuvenita fiecarui tip de stakeholder, nu clarifica suficient intinderea drepturilor si obligatiilor fiecarui subiect de drept, pentru a pastra un echilibru intre procesul decizional si nivelurile in baza carora se structureaza.

Modelul co-determinarii este specific tarilor vest-europene, iar participantii sunt ierarhizati pe patru niveluri ierarhice: actionari − administratori − manageri − salariati . In cadrul acestui model se intalnesc doua tipuri de raporturi juridice: unul se deruleaza intre actionari cu administratorii si reprezentantii salariatilor, iar altul are loc intre administratori si manageri. Acest model este reprezentativ pentru Germania, al carei sistem economic se bazeaza pe co-determinare sociala, in sensul ca diversele categorii sociale depun eforturi pentru ridicarea bunastarii sociale, deci au dreptul sa participe la procesul decizional.

Comparativ cu modelul traditional, modelul co-determinarii introduce un sistem de management participativ, pornind de la premisa ca riscul afacerii este mai mic pentru actionari decat pentru salariati, intrucat acestia din urma nu isi pot diversifica portofoliul de investitii. Din acest motiv, prezenta salariatilor in procesul decizional are un caracter democratic, deoarece analizeaza obiectivele strategice ale companiei si formuleaza recomandari consiliului de administratie, pentru a reduce riscul. De asemenea, acest model introduce responsabilitatea in afaceri; firmele mici au mai putine obligatii fata de terti decat actionarii acestora, insa cele mai multe companii isi exercita responsabilitatea onorandu-si obligatiile catre salariati, furnizori, clienti, comunitate. Acest principiu implica si responsabilitatea statului pentru proprietatea particulara. In Germania, actionarii care detin blocuri mari de actiuni de obicei se implica activ in managementul companiilor respective. Rolul lor este de a sanctiona managementul de slaba calitate, de a stimula eficienta economica si de a realiza armonizarea intereselor partenerilor sociali ai firmei, inclusiv ale personalului acesteia. Capitalul uman este considerat a avea cea mai mare importanta in cadrul modelului german.

Shleifer si Wishny(1997) au observat ca micii investitori n-au nici o participatie in piata capitalului. Franks si Mayer (2001)[1] vorbesc despre o analiza detaliata a proprietatilor si controlul corporatiilor germane. Germania are mai putin de 800 companii citate la bursa in contrast cu cele 3000 din Marea Britanie. In Germania, 85% din cele mai mari companii citate au o proprietate concentrata, un actionar detine mai mult de 25% din voturi. Frank si Mayer n-au gasit practic nici o piata pentru controlul corporatiilor din Germania, asa cum sunt in SUA sau Marea Britanie. Ei au observat o piata activa in actiuni ale marilor proprietati: vanzatorii de mari blocuri de actiuni au parte de toate beneficiile, proprietarii minoritari neavand nici un merit.



Multa vreme, Germania a reprezentat o situatie particulara, avand in vedere istoria ei economica si traditiile politice si culturale. In aceasta tara, relatiile banca-industrie sunt foarte puternice, atat in termeni de finantare a investitiilor, cat si in cei de participare si de control. In mod corelativ, pietele financiare joaca un rol mai modest decat in tarile anglo-saxone. Fosta republica federala instalase un regim de gestiune comuna, cu participarea sindicatelor de salariati in consiliile de supraveghere a intreprinderilor. Toate aceste circumstante explica de ce guvernanta intreprinderii, in Germania, a reprezentat si reprezinta o situatie originala, numita modelul renan.

Modelul de guvernanta corporativa german (similar celui japonez) este un sistem bazat pe controlul intern, nefiind centrat pe influenta puternica exercitata de pietele de capital active, ci pe existenta unor actionari puternici, precum bancile. Deci modelul german este centrat pe sistemul bancar. Trasaturile acestui model decurg din particularitatile mediului social si comercial in care a aparut.

Germania a favorizat emergenta unui sector bancar puternic susceptibil de a acorda intreprinderilor finantarile necesare. Pentru a intelege optiunea acestei tari, nu trebuie uitat faptul ca sistemul de guvernare este marcat de factori istorici. Tipul german al bancii universale (Thiveaud, 1994)are radacini intr-o traditie indepartata, reperabila in Evul Mediu in faimosul model al “ghildelelor” (asociatii intre muncitori si comercianti). Dupa al doilea razboi mondial s-a constatat ca recurgerea la intreprinderea bancara este adesea mai avantajoasa decat utilizarea pietelor fianciare intr-o economie in reconstructie. In contextul lipsei de capital, intermedierea bancara faciliteaza controlul sistemului de finantare prin puterea publica si se integreaza perfect in procesl de planificare, care a impus postbelic ca un instrument optim al gestiunii resurselor rare.

De altfel, accesul la pietele financiare presupune existenta unui sistem de informare performant, care sa permita evaluarea calitatii informatiei emitentului. Deoarece Germania a fost devastata dupa al doilea razboi mondial, intreprinderile nu erau capabile sa furnizeze eventualilor creditori informatii si garantii minime cerute de acestia. In cursul anilor optzeci, Germania a cunoscut o dezvoltare a pietelor financiare ceea ce a avut consecinte asupra conditiilor de finantare si control al firmelor.

Particularitati ale modelului german de guvernare corporativa:

Participarea salariatilor la guvernarea intreprinderii:

Marile intreprinderi germane, cu mai mult de 500 de salariati, prezinta o directie duala. Se disting, de fapt, un consiliu de supraveghere (Aufsichtstrat) si un consiliu de directie (Vorstand) din care fac parte managerii. Consiliul de supraveghere controleaza activitatile managerilor. El dispune de un drept de veto, anumite decizii imporante nu pot fi luate fara acordul sau.

Cele doua consilii sunt independentedeoarece este imposibil pentru o persoana sa faca parte in acelasi timp din ambele consilii. In societatile cu mai mult de 2000 de angajati, consiliul de supraveghere este compus din salariati (reprezentantii personalului angajat si ai sindicatelor), cealalta jumatate fiind numita cu ocazia adunarii generale a actionarilor. In caz de egalitate de voturi, conteaza votul presedintelui consiliului, acesta fiind ales de actionari. Prezenta salariatilor in consiliul de supraveghere constituie o particularitate a modelului german de guvernare a intreprinderii. Implicarea salariatilor in procesul de decizie este reala, chiar si in micile firme care dispun de un comitet de intreprindere, imediat ce folosesc mai mult de cinci persoane. De altfel, numerosi manageri germani si-au inceput activitatea chiar la intreprinderile pe care le gestioneaza in prezent, ceea ce dovedeste indiscutabil dezvoltarea unei puternice culturi interne si satisfacerea intereselor salariatilor la toate nivelurile ierarhice. In contrapartida, necesitatea de a cauta un consens cu salariatii poate intarzia procedurile decizionale, privand astfel firmele de o anumita flexibilitate. Se constata in acelasi timp ca rolul “capitalului uman” este perceput in intreprindere ca o resursa importanta in ceea ce priveste sistemul de supraveghere al intreprinderii.

Reconstructia postbelica a Germaniei si Japoniei a avut ca element comun, un model social specific, bazat pe asocierea capitalistilor si a salariatilor in cadrul unui sistem de co-gestiune (cazul Germaniei), respectiv sistemul unitatii nationale (cazul Japoniei). Pe acest fundal, a fost posibila consolidarea structurii de finantare si intarirea sistemului de protectie a intreprinderilor, ca urmare a dobandirii de catre salariati a calitatii de actionar la compania unde isi desfasoara activitatea.

Prin comparatie cu modelul britanic, evolutia standardelor guvernantei corporatiste in Germania fost mai lenta, deoarece a necesitat o transformare profunda in plan reglementativ si cultural; in acest sens, se poate mentiona adoptarea in parlamentul federal german a codului de guvernanta a intreprinderii propus de comisia prezidata de Gerhard Cromme. Transformarile produse in perioada 1996-2006 au evidentiat sporirea rolului bancilor private in cadrul mecanismelor de finantare a economiei, in detrimentul celor publice, desi se mentine in continuare dominatia sistemului bancar in defavoarea pietei de capital.

In alte state ale Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg), modelele de guvernanta corporatista nu au o identitate proprie, ci au trasaturi care provin din Germania, Franta si, mai ales, Marea Britanie.

In primul rand piata fortei de munca nationala este cea care influenteaza flexibilitatea si mobilitatea angajatilor. Tari ca Statele Unite au la dispozitie o piata a muncii foarte flexibila cu contracte de munca de scurta durata, legislatia americana permitand usor rezilierea contractului de munca. Consecinta acestui fapt este ca pregatirea profesionala se face in afara companiei, angajatii avand competente generale si transferabile la un alt loc de munca. In tari cu piete rigide ale fortei de munca, ca Germania sau Japonia, companiile investesc multi bani in dezvoltarea profesionala a angajatilor ceea ce conduce la o forta de munca specializata cu competente specifice companiei care ii fac mai greu transferabili de la o firma la alta.

In al doilea rand este problema organizatiilor sindicale si a puterii pe care acestea o pot exercita diferit de la tara la tara. Este evident ca situatiile in care angajatii au o mobilitate redusa si o voce puternica in cadrul companiei se vor implica mai activ in deciziile privind strategia de globalizare. Ei doresc sa-si pastreze locurile de munca acasa si tind sa se opuna oricarei tendinte de globalizare. O putere influenta marita o au lucratorii mai ales in sistemul de guvernanta corporativa care presupune obligativitatea consultarii angajatilor in luarea deciziilor.

Un exemplu recent privind opozitia salariatilor este cel al firmei germane Volkswagen AG care in ciuda costurilor ridicate pe care le avea cu forta de munca a trebuit sa ajunga la un compromis cu cartelul sindical IG Metall si sa promita angajatilor ei vest germani securitatea postului pana in anul 2011 in schimbul inghetarii salariilor si a unui program mai flexibil de munca.


Rolul bancilor

In Germania bancile sunt cele care joaca un rol important in influentarea politicii companiei, atat ca si creditori cat si ca actionari ai acesteia. Pentru angajatii actionari este tipica reactia de blocare a globalizarii.

Relatiile intre banci si intreprinderile germane se caracterizeaza prin sistemul Hausbank. Este vorba despre o relatie intre o banca si o intreprindere care s ebazeaza pe un proces continuu de informare si supraveghere. Daca sistemul Hausbank este practic generalizat, relatia banca-intreprindere nu este atat de exclusivista , cu exceptia intreprinderilor mici (Fischer, 1990). Bancile germane ofera sericii si produse bancare (Benston, 1994) intreprinderilor in care ele sunt actionari, in conditiile comerciale identice cu cele la care nu sunt actionari.

Ceea ce semnifica, pe de o parte, cu toata pozitia pe care o ocupa in finantare, ca bancile germane nu preleveaza rente in defavoarea intreintreprinderii, si pe de alta parte, ca in sectorul bancar, concurenta nu afecteaza relatia hausbank. In plus, se pare ca costul de finantare al intreprinderilor germane a fost o lunga perioada inferior celui al concurentilor lor internationali, ceea ce ar sugera ca reducerea asimetriei informationale intre banci ai intreprinderi vezeaza o rata a dobanzii mai scazuta. Acestea fiind date, este foarte dificil sa se distinga ceea ce releva politica economica in ansamblul ei (inflatie scazuta etc.), de ceea ce trebuie sa fie atribuit calitatii relatiei dintre banci si intreprinderi.

In Germania comparativ cu alte tari, nu exista constrangeri particulare care sa impiedice bancile sa detina actiuni in intreprinderi din afara sectorului bancar(Prowse, 1994). De altfel, de estimeaza ca bancile controleaza aproape 14% din capitalul intreprinderii. Pentru 110 mari intreprinderi germane, 57 publica liste de prezenta a acestora in cadrul adunarilr generale. Dintre ele, in 1992, bancile controlau majoritar 24 intreprinderi si dispuneau de o minoritate de blocaj in altele 5. Participatiile bancilor s-a realizat in cea mai mare parte in conditii extrem de avantajoase (sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, transformarea creantelor, etc.). bancile germane exercita, in egala masura, o o influenta asupra deciziilor intreprinderilor prin drepturile de vot (Dupuy si Morin, 1991). In acest sens, bancile trebuie sa gestioneze participatiile pe care le au intreprinderile in interesul clientilor lor, deoarece ele sunt responsabile de economiile deponentilor. Bancile sunt in masura sa asigure stabilitatea blocurilor de control si a echiapmentelor manageriale. Ele contribie puternic la procesul de fuziune-achizitie, favorizand restructurarile pe care le estimeaza necesare (ex. Daimler-Benz/MBB). In egala masura bancile participa la redresarea intreprinderilor in dificultate, prin cresterea participarii la capitalul acestora.



Desi in Germania bancile nu au detineri mari de actiuni in cadrul firmelor pe care le finanteaza, totusi acestea exercita o puternica influenta si control asupra sistemului lor de guvernare. Principalul avantaj al acestui model este monitorizarea si finantarea flexibila a firmelor, precum si comunicarea eficienta dintre banci si acestea. Implicarea puternica a bancilor in conducerea firmelor confera acestui sistem o stabilitate deosebita si o orientare prioritara spre dezvoltarea economica. Pentru angajatii actionari este tipica reactia de blocare a globalizarii.

Rolul ocupat de banci in sistemul de guvernare ridica o serie de intrebari.

Se poate afirma ca, mai intai, ca existenta de legaturi stranse intre banci si intreprinderi a fost unul dintre factorii care explica succesul industrial al firmelor germane. Gratie partenerilor lor bancari, intreprinderile au putut cel mai bine sa reziste socurilor economice conjuncturale si astfel sa fie mai competitive pe o perioada indelungata. Studiile empirice nu au adus veritabile “raspunsuri”, fiind dificil de a cocluziona asupra eficacitatii relatiei dintre banci si intreprinderi, care surprindfe un numar mare de dimensiuni, banca putand fi implicata in intreprindere si in calitate de creantier, ca si in calitate de actionar. In plus dupa anumiti autori (Edwards si Fisher, 1994), intreprinderile nefinanciare isi asuma in materie de guvernare un rol mai important decat bancile.

A doua problema esentiala este modul de control al “supraveghetorului” (Prowse, 1994). In alti termeni este vorba de modul cum se poate asugura ca bancile urmaresc sa maximizeze valoare intreprinderilor. In contextul in care actionarul bancii este adesea foarte dispersat, nu s-au gasit raspunsuri satisfacatoare. In plus intrebarea este de actualitate in Germania, deoarece rolul bancilor in prezent, este considerat semnificativ de numerosi actori economicisau politici. Cadrul legal ar putea evolua in sensul unei limitarial procesului participarii bancilor in cadrul societatilor nefinanciare , ceea ce va constitui o evolutie majora intr-o tara in care legislatia a fost pana in prezent foarte favorabila relatiei banca-industrie.

Prezenta actionarilor de referinta

Daca se comapra Germania cu Marea Britanie si SUA, se constata ca menajele si casele de pensii detin un procent mult mai scazut in capitalul intreprinderii. In schimb in Germania participatiile incrucisate sunt foarte numeroase. In 1984, pentru primele 100capitalizari bursiere, 88 dispuneau de participarii incrucisate. Procentul din capitalul intreprinderii detinul de actionarii de referinta este superior celorlalte tari. Dupa Prowse, 5 actionari importanti detin mai mult de 40% din capitalul intreprinderilor, fata de o cincime sau o patrime in SUA si Marea Britanie. In valoare, participatiile majoritarilor vor reprezenta aproape 65% din actiunile cotate, fata de 5% in SUA (OCDE, 1995). Aceasta concentrare mai puternica a actionariatului favorizeza indiscutabilcontrolul intern. Tinandu-se cont de aceste particularitati, actionarii importanti nu pot sa se dezintereseze de intreprinderea unde sunt proprietari si sa delege orice responsabilitate a gestiunii managerilor. Conflictul de agentie actionar-manager va fi atenuat considerabil prin prezenta actionarilor de referinta. Nivelul important de autofinantare al intreprinderii germane se explica prin faptul ca in absenta asimetriei informationale, actionarii pot accepta sa lase managerii sa gestioneze resursele angajate de firma. Dupa Edwards si Fisher, cea mai mare parte a SA sin Germania su un actionar de referinta care detine cel putin 25% din capital. Intreprinderile nefinanciare joaca, in materie de control, un rol cel putin egal, daca nu superior, celui al bancilor, ceea ce semnifica ca nu se poate vorbi de un model propriu zis banca-industrie in Germania.

Studii efectuate in tarile cu economie de piata consolidata releva influenta deosebita pe care marii actionari o au asupra activitatii managerilor. In Germania se poate deduce o anumita corelatie intre gradul de concentrare al actiunilor si fluctuatia managerilor. Cresterea gradului de concentrare a proprietatii ar avea la prima vedere o influenta pozitiva asupra guvernarii corporative. Detinerea actiunilor in cat mai putine maini sporeste posibilitatile de control asupra activitatii desfasurate de manageri. Drept urmare, ar trebui sa se asiste la o crestere a coerentei actiunilor vizand maximizarea profitului, intarirea pozitiei pe piata a firmei, sau asimilarea de noi produse si tehnologii.

Observand succesul pietei americane, al pietei de capital, Germania a inceput sa isi orienteze sistemul de guvernare corporativa mai aproape de cel al Statelor Unite. Analizand insa sistemul german de guvernare corporativa, putem sesiza particularitati combinate cu cele ale sistemului american, dar si elemente complet diferite datorate complexului de imprejurari, culturii corporationale, valorilor culturale, modelelor de raportare si armonizare interna-contabila si legislativa, a problemelor intalnite si modalitatilor legale desolutionarea acestora.

Implicarea autoritatilor publice in desfasurarea activitatii economice este deosebit de importanta, putandu-se vorbi in Germania de un corporatism mediu care prin intermediul negocierilor colective determina concertarea politicii de venituri. Relatiile industriale sunt caracterizate printr-o mare diversitate. Astfel in Germania se poate detecta un grad ridicat de concertare intre confederatiile sindicale si asociatiile patronale, in conditiile in care sindicatele sunt foarte bine organizate si colaboreaza eficient intre ele.

Diferente intre tari apar si in functie de gradul de interventie al statului in economie si de protectionismul pe care il aplica pe propriile piete. Interventia guvernului ia, cel mai adesea, forma regulatorilor de piata. O masura reprezentativa de interventie guvernamentala in economie o reprezinta reglementarile referitoare la preluare (takeover). Legislatia in Statele Unite si intr-o mai mica masura Marea Britanie nu prevede in mod special bariere impotriva preluarilor, ramane la latitudinea companiilor sa-si ia masuri anti-preluare. In contrast, in tarile continental europene Franta, Germania, Italia si in Japonia interventia guvernului in a ridica bariere puternice de anti-preluare este mare inclusiv prin instituirea asa numitelor „golden shares” care dau autoritatilor guvernamentale dreptul de veto asupra unor decizii strategice. In timp ce in Europa si Asia legislatia referitoare la societatile pe actiuni este atributul celui mai inalt for legislativ, in SUA reglementarile de constituire ale unei corporatii este la nivel de stat federal.

Indiferent de tipul modelului practicat, cadrul reglementativ exercita un impact deosebit asupra sistemului de guvernare corporatista, fiind nefavorabil bancilor. Ca urmare a crizei din anul 1929, in care bancile au fost partial responsabile, reglementarea americana si cea britanica au constrans considerabil dezvoltarea bancilor. Separarea functiilor de banca comerciala si de banca de investitii a limitat expansiunea institutiilor bancare, impiedicand mai ales participarea directa a acestora in capitalul altor intreprinderi, ceea ce a facut imposibila o reconciliere intre banci si intreprinderi, prin comparatie cu cea constatata in Germania sau Japonia. In plus, grupurile (holding-urile) de banci nu pot detine mai mult de 5% din capitalurile altei intreprinderi, iar participarea lor trebuie sa fie pasiva.


Concluzii

Toate aceste circumstante explica de ce guvernanta intreprinderii, in Germania, a reprezentat si reprezinta o situatie originala, numita modelul renan.


In rezumat, astazi particularitatea sistemului german de guvernanta a intreprinderii este importanta acordata relatiilor de cooperare intre diferitele parti participante la viata entitatii: banci, actionari, manageri si salariati, pentru a favoriza pacea sociala, garanta a eficacitatii intreprinderii.

In urma celor analizate putem concluziona ca sistemul de guvernare a unei companii poate fi imbunatatit ca urmare a actiunii urmatorilor factori:

- achizitiile de firme

competitivitatea produselor si a serviciilor, de asemenea influenteaza guvernanta corporativa a companiei, dar actiunea acestui factor este lenta, actionarii pot pierde sume imense ca urmare a degradarii calitatii produselor, a pierderii clientelei si a unor segmente de piata datorita eficientei scazute a managementului firmei

piata de capital, care ofera de fapt recunoasterea oficiala a performantelor unei firme si implicit ale managementului prin nivelul pretului actiunilor firmei

- creditorii, care incheie contracte cu compania pentru a-si proteja drepturile si in cazul incalcarii acestora pot cere declansarea procedurii de faliment pentru recuperarea creantelor lor



investitorii institutionali reprezinta o potentiala forta de influenta a guvernantei unei companii. In acelasi timp insa, acestia constituie si un pericol din punct de vedere al controlului puternic pe care il pot exercita asupra firmelor in virtutea unui procent mare al detinerilor in capitalul social al acestora

- piata fortei de munca pentru manageri, care ii sanctioneaza pe managerii care primesc beneficii excesive fara a avea performante pe masura, prin inlocuirea lor de catre Consiliul de Administratie, ceea ce atrage dupa sine imposibilitatea gasirii unui loc de munca similar

Urmarind scopul analizarii guvernantei corporative se desprind cateva idei de avansat si dezvoltat, cum ar fi faptul ca guvernarea corporativa nu presupune numai supravegherea si stimularea in scopul obtinerii de performante, ea trebuie sa incurajeze experimentele si difuziunea practicilor avansate, sa aduca o contributie decisiva nu numai in apararea intereselor investitorilor ci si la asigurarea stabilitatii sociale, incurajarea mobilitatii si cresterii calitative a capitalului uman, desfasurarea ordonata a proceselor de productie, evitarea unei miscari haotice a presurilor relative, stransa corelare cu valorilor culturale.


BIBLIOGRAFIE



Avram Viorel


“Managementul procesului de creare a valorii in contextul guvernarii intreprinderii”, Editura Economica, Bucuresti, 2003


Haim Levy


Principles of Corporate Finance Hebrew Universitz of Jerusalem, Editura South Western College Publishing, 1998



. Feleaga Niculae,

Feleaga Liliana


Guvernanta intreprinderii, parghie indispensabila a politicii de maximizare a bogatiei actionarilor si complementele ei contemporane ”, articol din periodicul “Economie teoretica si aplicata “ v. 13, nr. 8, p. 53-60 , 2006


.Feleaga Niculae



Investitorii institutionali si guvernanta intreprinderii“,articol din periodicul “Economie teoretica si aplicata “ v. 13, nr. 10, p. 55-60 , 2006







Haim Levy, “Principles of Corporate Finance”, Hebrew Universitz of Jerusalem, Editura South Western College Publishing, 1998




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }