QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Efectele „crizei destinderii” in procesul unificarii europene








EFECTELE „CRIZEI DESTINDERII” IN PROCESUL UNIFICARII EUROPENE



Saracita si divizata, astfel parea Europa celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea. Saracita, pentru ca, in mai putin de 20 de ani, din 1945 pana in 1964, ea si-a pierdut aproape toate imperiile coloniale din Asia si Africa. Divizata deoarece doua Europe vor trai rupte una de cealalta, cea a Europei de Vest, din ce in ce mai prospera si inaintand spre integrare, si cea a Europei de Est, supusa autoritatii si ideologiei sovietice si razvratita tot mai mult impotriva acestora





RAZBOIUL RECE

Notiunea de „razboi rece” a fost folosita pentru prima data de catre B. Baruch,  un consilier al presedintelui american Roosevelt, in anul 1947, ea caracterizand in sens strict perioada 1947-1962 (de la refuzul planului Marshall pana la criza din Cuba), cunoscand paroxismul odata cu razboiul din Coreea .

Criza din Cuba a facut cele doua mari puteri URSS si SUA sa devina constiente ca posesia si armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire.

Fara a renunta la cursa inarmarilor in domeniul armamentelor strategice ele se vor stradui sa pastreze totusi monopolul si controlul asupra raspandirii acestor arme negociind mentinerea unui relativ echilibru intre fortele lor de descurajare, straduindu-se intr-o egala masura sa „reduca riscurile unor derapaje care ar putea rezulta intr-o eroare de calcul a intentiilor adversarului”[3]. Aceasta vointa de a mentine bipolaritatea nucleara se va traduce prin incheierea mai multor acorduri.


DESTINDEREA

Acest termen caracterizeaza relatiile Est - Vest in perioada cuprinsa intre anii 1962 si 1979, el desemnand „lipsa de incordare”, limitarea efectelor rivalitatii intre cele doua mari puteri.

„Nu este vorba de negarea diferentelor intre cele doua regimuri, nici chiar de stabilirea unei intelegeri intre sovietici si americani[4], obiectivul fiind doar limitarea rivalitatilor dintre ei.

Astfel, inca din iunie 1963, s-a convenit sa se stabileasca intre Washington si Moscova un sistem de transmisie - faimosul 'telefon rosu' - permitand liderilor supremi sa intre in comunicare rapid in cazul unei crize grave (pana atunci era nevoie de 12 ore pentru ca o scrisoare remisa unui ambasador din una din cele doua capitale sa ajunga la destinatar).

Un tratat semnat la Moscova pe 5 august 1963, si la care vor adera numeroase tari, interzice experientele nucleare de alt tip decat cele subterane, chiar si cu scopuri pasnice.

Textul cel mai important este insa tratatul de la 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajeaza sa nu ajute in nici o maniera celelalte tari sa fabrice sau sa achizitioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare isi iau ia randul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China si Franta, care tocmai au realizat exploziile primelor lor bombe H in 1967 si respectiv 1968, refuza sa se asocieze la acest tratat care le interzice accesul in 'clubul nuclear'.

Pana in 1968, controlul armamentelor este insotit de o lenta imbunatatire a relatiilor intre Est si Vest.


MOTIVATIILE DESTINDERII pentru Statele Unite

Pentru SUA, destinderea este pusa in aplicare inca din anul 1960, ea fiind teoretizata de catre presedintele Richard Nixon, ales in 1968, si de catre Henri Kissinger, profesor universitar, consilier national pentru afacerile cu securitatea, apoi secretar de stat.

In 1968, in cursul campaniei prezidentiale, Nixon declara ca „Statele Unite trebuie, in relatiile lor cu URSS, sa treaca de Ia confruntare la negociere[5]. El respinge ideea de superioritate militara, care i se pare inaccesibila pentru un „concept de suficienta'. Nixon, republican, este puternic anticomunist. Dar este, ca si Kissinger, motivat de un profund realism. Si unul si altul stiu ca Statele Unite nu mai sunt atat de puternice ca in 1945 (intre timp URSS se dotase si ea cu arme atomice si intensificase inarmarea).

Kissinger devine promotorul conceptului de „Realpolitik”. Astfel, URSS nu mai trebuie judecata dupa criterii morale (regimul este bun sau nu?), ci din punct de vedere al intereselor americane. Este sau nu URSS capabila sa respecte reguli stabilite in comun? Nu conteaza prea mult natura regimului sau politic, ci doar comportamentul sau international in raport cu interesele americane.

Pentru Kissinger, securitatea absoluta la care aspira o putere se soldeaza cu insecuritatea tuturor celorlalte. Trebuie, deci, sa se gaseasca un comportament prin care sa se echilibreze securitatea si insecuritatea in functie de fiecare din participanti.

Aceasta conduce la un echilibru de forte. Acestea fiind in continua schimbare, stabilitatea lor trebuie negociata in permanenta. Kissinger propune, deci, o retinere reciproca, stabilind o „articulare' (linkage) intre diferite probleme. Daca sovieticii vor un acord cu americanii asupra unui subiect, trebuie sa micsoreze pretentiile asupra altuia. Pentru a avea un avantaj comercial, trebuie sa faca o concesie pe planul limitarii armamentelor.

Altfel spus, trebuie ajuns la veritabile targuieli la scara planetara: li se promite sovieticilor sa li se dea satisfactie intr-o anumita problema la care acestia tin, in schimbul unei compensari de valoare corespondenta, si cele doua acorduri sunt legate intre ele. In cele doua tabere se pare astfel ca s-a renuntat la „cruciada”, dar sub rezerva ca celalalt sa fie de acord sa joace acest joc si sa lase superputerea adversa sa-si impuna hegemonia in sectorul pe care aceasta il controleaza[6].


MOTIVATIILE DESTINDERII pentru URSS

La Congresul ai XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) din 1956, linia generala a politicii externe a URSS a fost dominata de  coexistenta pasnica.

Pentru Hrusciov, progresul revolutiei nu se mai poate face prin arme. „Razboiul intre cele doua tabere poate fi evitat, caci tabara socialista este de acum inainte destul de puternica pentru a se apara[7], o confruntare intre sistemele socialist si capitalist trebuie sa aiba loc doar intr-un plan pasnic. Cel mai bun trebuie sa-si dovedeasca superioritatea prin succesele sale economice. In 1960, in urma unor succese incontestabile ale unei economii planificate, programul PCUS isi pune foarte serios in vedere sa ajunga din urma productia industriala americana, incepand din 1980.

Pentru Moscova, o perioada prelungita de pace i-ar permite sa castige razboiul economic, in timp ce procesul de decolonizare si „contradictiile interne ale capitalismului'' ar reusi sa franeze dezvoltarea occidentala[8].

Descurajarea nucleara si echilibrul terorii interzic orice cautare a unei solutii militare in confruntarea sovieto-americana, URSS si Statele Unite trebuind, dimpotriva, sa aiba in comun un tel suprem, sa evite razboiul nuclear si distrugerea umanitatii.

Leonid Brejnev, venit la putere in 1964, isi da seama foarte repede ca dezvoltarea economica a URSS, planificata de Hrusciov, nu se va realiza, fiind necesar sa se hotarasca stabilirea unei relatii calme cu americanii pentru a conduce in comun o lume pe care nimeni nu o poate domina singur.


In concluzie americanii si sovieticii inceteaza, deci, bataliile de propaganda si cruciadele retorice. Relatiile internationale nu mai sunt percepute ca un joc cu scor nul, ci ca un joc cu scor ne-nul. In aceeasi operatie Washingtonul si Moscova pot fi castigatoare amandoua.

Relatia sovieto-americana trebuie stabilizata pentru a limita cursa inarmarilor care ar epuiza, pe termen lung, economiile acestor doua tari si pentru a evita degenerarea conflictelor regionale de tip Orientul Apropiat sau Vietnam intr-o conflagratie mai importanta.

Condominiul” (administrarea in comun a lumii) este, asadar, inclus in ideea de destindere, deseori perceputa de catre celelalte state ca fiind prea apasatoare.


BILANTUL DESTINDERII

Destinderea nu a fost o solutie perfecta, ci o necesitate intr-o lume nucleara ce poarta germenii distrugerii umanitatii. Nu este vorba de modificarea opozitiilor si a diferentelor, ci de stergerea asperitatilor. Cum scrie Kissinger, ”fiecare presedinte american invata repede ca nu dispune decat de o marja de manevra ingusta. Statele Unite si URSS sunt rivale din punct de vedere ideologic, iar destinderea nu poate schimba nimic in acest sens. Era nucleara le condamna la coexistenta[9].

Este vorba, asadar, de a avea o politica de cooperare si de competitie si, in acelasi timp, de a gasi un echilibru intre cei doi termeni.


DESTINDEREA LIMITEAZA RIVALITATEA

Destinderea nu mai este o pace veritabila, asa cum razboiul rece n-a fost un razboi real. Primul-ministru chinez Zhou Enlai condamna astfel destinderea, afirmand ca „cele doua superputeri dorm in acelasi pat, dar au vise diferite[10].

Este vorba, de fapt, de stabilirea unui echilibru intre limitare si coexistenta, de controlul conflictului potential, fara a uita natura diferita a celor doua regimuri. Nixon declara ca „tot ceea ce putem spera de la destindere este ca ea sa minimalizeze confruntarea in zonele marginale si sa ofere cel putin alternative in cele principale[11].

Comunicatul sovieto-american din 29 mai 1972, raportandu-se la principiile fundamentale ale relatiilor dintre cele doua tari, poate fi considerat ca o „carta a destinderii”: „Se vor baza pe convingerea comuna ca in era nucleara nu exista alta baza decat coexistenta pasnica pentru sustinerea relatiilor lor. Deosebirile in materie ideologica si de sistem social care exista intre URSS si Statele Unite nu sunt un obstacol in dezvoltarea relatiilor normale, bazate pe principii de suveranitate nationala, de egalitate, de neamestec in treburile interne si de avantaj reciproc”. Textul se refera, de asemenea, si la dezvoltarea legaturilor economice si comerciale, ca factor important de intarire a relatiilor lor bilaterale. Aceasta clauza n-a putut fi totusi pusa in practica, deoarece amendamentul Jackson-Vanick din Senatul american conditioneaza atribuirea clauzei natiunii celei mai favorizate URSS-ului, libertatii emigrarii evreilor sovietici.


DESTINDEREA NU PUNE CAPAT COMPETITIEI

Destinderea permite controlul armamentelor si stabilirea de relatii mai bune intre cele doua capitale. Dar adversarii americani ai destinderii pun in evidenta faptul ca avantajele castigate de URSS, mai ales in lumea a treia, n-au fost dominate de Statele Unite. In cursul acestei perioade, Moscova isi extinde influenta asupra Yemenului de Sud, a Siriei si a Libiei (dar abandoneaza Egiptul), pune stapanire pe Etiopia, Angola si Mozambic (dar renunta la Somalia), se instaleaza in Vietnam si Cambodgia. URSS profita deseori de mai multe greseli occidentale decat poate sa culeaga din rodul propriilor sale activitati. Totodata, ea dispune de un al treilea cerc de influenta.

Se poate, totusi, crede ca efortul militar sovietic ar fi fost mult mai intens daca nu ar fi fost oprit de „Arms Control” (Controlul armamentelor).

Declinul relativ, incepand din 1945, al Statelor Unite fata de URSS, nu se datoreste extinderii, ci constituie un proces istoric inevitabil.

Razboiul din Vietnam a fost o dovada ca Statele Unite intrase intru-un declin relativ, Washigtonul creandu-si o mare nepopularitate, „americanii intrand intr-o mare criza de constiinta[12].

Pe de alta parte, Statele Unite n-au uitat nici ele confruntarea cu URSS, atunci cand, negociind acordurile SALT cu Brejnev, trec la bombardarea masiva a Vietnamului, aliatul Uniunii Sovietice. Desfasurarea eurorachetelor la sfarsitul anilor 70 si mai ales invazia Afganistanului de catre URSS pun capat destinderii.



CONTROLUL ARMAMENTELOR

Un moment foarte important al destinderii il constituie controlul armamentelor (Anus Control). Moscova si Washingtonul, preocupate de evitarea unui razboi nuclear si dorind sa franeze cursa inarmarilor, stapanesc plafoane comune pentru arsenalele lor si fac astfel incat clubul nuclear sa fie cat mai inchis posibil.

Dupa cum ama mai spus, ideea de control al armamentelor se dezvolta in anii 60 in Statele Unite. Nu este vorba de dezarmare, caci reducerea numarului de arme nu este intotdeauna obiectivul ei principal, ci, mai curand, de controlare a cursei, in vederea unui echilibru al superputerilor. Poate fi vorba de fixarea pentru anumite categorii de arme a unor plafoane neatinse inca (si, deci, de permiterea cresterii arsenalelor, dar intr-un mod concertat), de prevenire a cursei inarmarilor in sectoare (arme biologice) sau in regiuni in care ea nu exista (spatiul cosmic, fundul marii, Antarctica).



Aceasta notiune vizeaza, totodata, pastrarea indelungata a monopolului nuclear al Moscovei si Washingtonului, impiedicand alte state sa se doteze cu arma atomica.

Si, in sfarsit, cele doua mari puteri au responsabilitati si obiective similare: evitarea spectrului unui atac surpriza, declansarea accidentala a unui razboi nuclear si a unei curse a inarmarilor prea distrugatoare. Acesta este scopul controlului armamentelor, care intemeiaza securitatea pe un amestec de politica a inarmarii si a dezarmarii[13].


Tratate multilaterale care vizeaza controlul armamentelor

Desi au fost hotarate si negociate de cele doua superputeri, aceste tratate privesc toate statele.

1. Tratatul de interzicere partiala a testelor nucleare

Tratatul de la Moscova, semnat Ia 5 august 1963, interzice experientele nucleare in atmosfera, spatiul extra-atmosferic si submarin, insa incercarile subterane sunt permise din trei motive:

Statele Unite si URSS vor sa mentina posibilitatea ameliorarii arsenalelor lor;

in aceasta epoca era imposibil sa se detecteze o explozie subterana;

pe de alta parte, testele subterane sunt mult mai greu de realizat decat cele atmosferice. Moscova si Washingtonul spera astfel sa faca mai dificila proliferarea nucleara.

Dar cei doi principali candidati la statutul de stat nuclear, Franta si China, refuza sa se asocieze la acest tratat.

2. Tratatul de non-proliferare a armelor nucleare (TNP)

Prin proliferarea armelor nucleare se intelege cresterea numarului statelor care poseda aceste arme. Scopul celor doua superputeri este de a-si apara monopolul si superioritatea si de a evita riscul declansarii unui razboi nuclear, pe care cresterea numarului statelor care poseda aceste arme l-ar face mai probabil.

TNP-ul se intemeiaza, in aparenta, pe un echilibru de obligatii, statele nucleare angajandu-se (SUA, URSS, Marea Britanie, Franta. China) sa nu transfere arme nucleare tarilor care nu le poseda, statele non-nucleare angajandu-se sa nu le primeasca.

Mai mult, Tratatul de non-proliferare reprezinta ratificarea inegalitatii de catre dreapta. Aceste arme nucleare, considerate bune pentru anumite state, sunt considerate ca fiind periculoase pentru altele. Daca puterile non-nucleare procedeaza la o renuntare reala, acesta nu este si cazul statelor nucleare, care nu doresc sa-si imparta privilegiul. De asemenea, numeroase tari din lumea a treia, care dispun de programe nucleare, refuza sa-1 semneze (India, Pakistan, Israel, Africa de Sud, Brazilia, Argentina).

Dar marea lor majoritate prefera sa semneze tratatul. Chiar daca este considerat inegal, ei prefera o ordine nedreapta in locul uriasei dezordini pe care ar implica-o proliferarea necontrolata a armelor nucleare.

Pentru a atenua aspectele inegale ale tratatului, puterile nucleare se angajeaza sa negocieze reducerea propriilor lor arsenale si sa faciliteze accesul la tehnologiile nucleare civile ale puterilor care nu sunt dotate cu arme nucleare.

3. Celelalte tratate multilaterale

In 1959, tarile care-si sustin revendicarile teritoriale asupra Antarcticii se pun de acord asupra „inghetarii' si demilitarizarii acestei regiuni.

In 1967, ca reactie la criza din Cuba, statele latino-americane semneaza tratatul de la Tlatelolco (cartier din Mexic), care stabileste denuclearizarea continentului.

Tot in 1967, un tratat instituie demilitarizarea lumii si denuclearizarea spatiului extra-atmosferic.

In 1971, platoul continental si fundul marin sunt, la randul lor, obiectul unui tratat care interzice plasarea permanenta a armelor nucleare si de distrugere masiva in aceste zone.

Alte tratate interzic categoric fabricarea armelor biologice (1972) si a armelor susceptibile de modificare a mediului inconjurator (1977).

Aceste tratate au deci ca particularitate prevederea si sprijinul in domenii in care cursa armamentelor n-a fost inca angajata.

4. Acordurile SALT

Americanii si sovieticii nu sunt multumiti sa franeze efortul militar al celorlalte tari. Ei limiteaza si propriile programe, pentru ca isi dau seama ca aceasta lansare a cursei inarmarilor este inutila, deoarece este imposibil ca unul sa-1 inlature pe celalalt. Aceasta cursa a inarmarilor pare periculoasa. Mai intai din punct de vedere financiar. Chiar si o superputere trebuie sa-si limiteze cheltuielile militare. Pe de alta parte, este in interesul fiecareia sa-si planifice in comun evolutia viitoare a arsenalelor pentru a evita riscurile de a-1 vedea pe celalalt luand un avantaj unilateral.

Negocierile SALT (Strategic Arms Limitation Talks), incepute in 1969, ajung la concluzia unui tratat in 1972. Rezultatele sale sunt considerabile. Pentru prima data in istorie, cele mai mari puteri mondiale isi limiteaza armele in mod voluntar si de comun acord.

Tratatul SALT I

Acesta cuprinde doua parti.

Un acord provizoriu pentru cinci ani care limiteaza numarul rampelor de lansare a rachetelor balistice la cele care exista sau care sunt in curs de constructie la data semnarii tratatului. Cele doua mari puteri fixeaza, asadar, un plafon pentru proiectile, dar nu si pentru ogivele nucleare pe care fiecare proiectil poate sa Ie duca. Cursa armamentelor devine calitativa: si unii si altii incearca sa plaseze cat mai multe capete posibile in fiecare proiectil, datorita tehnicii „Mirvajului' (Multiple Independently Reentry Vehicule[14]). Moscova si Washingtonul se angajeaza sa nu impiedice verificarea tratatului de catre satelitii-spioni ai celuilalt.

Cealalta componenta priveste armele numite defensive, proiectilele antibalistice (PAB), care au rolul de a distruge proiectilele adverse inainte ca acestea sa-si atinga tinta. Americanii si sovieticii incepusera desfasurarea lor. Dar, foarte rapid, sperantele invulnerabilitatii suscitate de aceste proiectile se risipesc: ele nu sunt in intregime fiabile si a proteja toate orasele cu o retea de proiectile PAB ar reprezenta un cost exorbitant.
In sfarsit, din punct de vedere strategic, sovieticii si americanii ajung la concluzia ca sentimentul, chiar iluzoriu, al unei invulnerabilitati cu lovituri adverse ar putea descinde intr-o eventuala agresiune. Vulnerabilitatea mutuala pare a fi cea mai buna dovada de intelepciune, tratatul PAB, incheiat pe o perioada nelimitata, reduce, asadar, la doua pozitii desfasurarea autorizata a o suta de proiectile defensive pentru fiecare tara.
Prin urmare, acest numar este redus la o unica pozitie de o suta de proiectile. URSS si-o desfasoara pe a sa in jurul Moscovei pentru a proteja capitala, cat despre Washington, acesta alege sa le desfasoare in jurul unei rampe de lansare pentru a asigura o capacitate de riposta in cazul unui atac sovietic.


Tratatul SALT II

In 1979, Jimmy Carter si Leonid Brejnev semneaza tratatul SALT II. Acesta aduce limitari cantitative si calitative suplimentare in raport cu tratatul din 1972. Se prevede o limita de 2250 de proiectile pentru fiecare putere, cu reguli mai severe in cea ce priveste numarul ogivelor nucleare transportate.

Dar, aceste acorduri, in urma degradarii relatiilor americano-sovietice dupa invazia din Afganistan, nu sunt ratificate. Totusi, sunt scrupulos respectate de catre Moscova si Washington, pentru ca reprezinta interesul lor comun.

Conflicte si crize ale destinderii

Destinderea nu inseamna deloc sfarsitul razboaielor. Dar acestea sunt limitate la lumea a treia si nu afecteaza dialogul sovieto-american. Extinderea URSS in lumea a treia si batalia eurorachetelor se apropie de sfarsit.


A. Razboiul din Vietnam

Dupa castigarea independentei sale in 1954, Vietnamul este impartit de o parte si de alta a paralelei 17 intre un regim comunist condus de Ho Shi Min in nord, si un regim anticomunist in sud. Acesta din urma este confruntat rapid cu Rezistenta Frontului national de eliberare (FNE), sustinut de nord-vietnamezi.

Din 1956, primii consilieri americani intervin pentru a stavili expansiunea comunismului: „Teoria dominourilor' (J.F. Dulles) implica, intr-adevar, ideea de a nu lasa sa cada una cate una tarile din regiune in orbita Moscovei. Dar nepopularitatea regimului sud-vietnamez, corupt si brutal, obliga Washingtonul sa intervina din ce in ce mai mult. Presedintele Lyndon Baines Johnson hotaraste sa conduca un adevarat razboi in peninsula Indochinei, implicand un numar de 275000 de soldati americani in 1965 si 518 000 in 1969. Aceasta importanta desfasurare si bombardamentele asupra civililor nu permit totusi sa se puna capat indarjitei rezistente vietnameze.

Bombardarea civililor si utilizarea armelor cu napalm[15] scandalizeaza opinia publica internationala. Din aparatori ai libertatii, americanii sunt vazuti ca agenti ai unei politici imperialiste agresive si agresori ai unui popor slab, luptand pentru independenta sa.

Chiar in Statele Unite razboiul devine nepopular. Tinerii ajunsi pe punctul de a fi incorporati, se revolta impotriva unui razboi pe care nu vor sa-1 poarte si pe care il dezaproba. Americanii intra astfel intr-o severa criza de constiinta.

Dupa venirea lui Richard Nixon la putere, in 1968, incep negocieri care se incheie, la 27 ianuarie 1973. cu un acord de pace semnat de Kissinger si comandantul nord-vietnamez Le Duc Tho. Au fost numarati 56 277 de militari ucisi.

„Sindromul vietnamez' loveste pe lunga durata Statele Unite care ezita, de acum inainte, sa intervina in exterior din punct de vedere militar. Opinia publica a jucat un rol considerabil in aceasta evolutie.

Indata dupa retragerea americana (aprilie 1975), trupele Vietnamului de Nord invadeaza sudul tarii si opereaza o reunificare fortata. Numerosi vietnamezi au fugit atunci clandestin din tara cu vapoarele (boat people) din cauza instalarii unei dictaturi comuniste foarte dure[16].


B. Razboiului Kippourului

Razboiul celor Sase-Zile, al treilea conflict israeliano-arab (1967), cunoaste victoria fulgeratoare a fortelor israeliene care cuceresc peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania si Ierusalimul de la Iordania (Teritoriile ocupate) si inaltimile Golanului de la Siria.

La 6 octombrie 1973, profitand de celebrarea sarbatorii evreiesti Yom Kippour, egiptenii si sirienii ataca fortele israeliene in Sinai si Golan. Armata israeliana este invinsa. Cu toate acestea, ei inving, incepand cu 16 octombrie, si-i resping pe egipteni si sirieni. Din punct de vedere militar, ei isi asigura statu quo-ul, dar umilinta infrangerilor din 1948,1956 si 1967 este stearsa pentru tarile arabe, iar mitul invincibilitatii israeliene ia sfarsit.

Gandind ca URSS-ul ar putea oferi o acoperire nucleara tarilor arabe, Washingtonul isi pune fortele nucleare in stare de alerta. Dar relatiile bilaterale intre cele doua superputeri functioneaza bine si ele fac presiuni asupra aliatilor lor (Israel pentru Washington, Siria si Egiptul pentru Moscova) pentru a pune capat razboiului.

Armistitiul este proclamat la 23 octombrie. Dar pentru a protesta impotriva sustinerii Israelului de catre tarile occidentale, tarile arabe exportatoare de petrol maresc de patru ori pretul aurului negru. Lumea occidentala primeste din plin acest prim soc petrolier si cunoaste o grava criza economica.


C. Razboiul din Afganistan

Partidul comunist afgan, aliat la putere de la lovitura de stat din 1978, intreprinde o politica de nationalizare si impartire a pamanturilor, dezavuata de populatia rurala, traditionalista si atasata de religie. Partidul comunist, stabilit mai ales in capitala este, in plus, impartit intre radicali si moderati, fiecare din ei dorind sa-1 elimine pe celalalt.

URSS vrea sa scoata din impas un regim prieten alaturi de care imparte 2500 km. de frontiera. La 27 decembrie 1979, 5000 de parasutisti sovietici ocupa aeroportul din Kabul. Incepand cu anul urmator, pe teritoriul afgan stationeaza 50000 de soldati sovietici, iar din 1981 - 120 000.

La 14 ianuarie 1980, Adunarea Generala a Natiunilor Unite adopta, cu 104 voturi si 18 contra,  o rezolutie care condamna interventia sovietica in Afganistan. Influenta URSS in intreaga lume a treia este stirbita. Tarile islamice sunt cele mai virulente. Moscova, care se prezenta ca un aliat natural al tarilor pe calea dezvoltarii, arata ca poate, la randul ei, sa aiba ambitii imperialiste.

Interventia pune capat, de asemenea, destinderii sovieto-americane. Acordurile SALT II nu sunt, asadar, ratificate, occidentalii, (cu exceptia Frantei), boicoteaza Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 iar teama de pericolul sovietic contribuie la realegerea lui Ronald Reagan la presedintia americana. Destinderea ia sfarsit.



Mujahedinii lupta, dotati, in parte, de catre Statele Unite. Rezistenta persista si URSS nu-i poate pune capat. Patru milioane de afghani fug din tara. URSS cunoaste „sindromul sau vietnamez”. Razboiul se impotmoleste si devine nepopular. Cand sovieticii parasesc Afganistanul, in februarie 1988, au o pierdere de 13330 de oameni. Superputerea sovietica si-a aratat limitele foriei sale.


D. Batalia eurorachetelor

Rachetele SS-20

Incepand din anul 1975, URSS desfasoara rachete nucleare terestre SS-20 botezate „eurorachete', raza lor de actiune nepermitand atingerea teritoriului american. Conducatorii europeni, in primul rand cei din RFG, se tem acum de o „decuplare” a apararii Europei si a Statelor Unite (in cazul folosirii rachetelor SS‑20 de catre URSS, americanii, convinsi ca nu vor suferi nici o distrugere la ei acasa, ar putea, incepand de acum, sa nu mai fie solidari cu aliatii lor europeni). Pentru a raspunde acestei provocari, europenii cer americanilor sa-si desfasoare propriile lor eurorachete.

In decembrie 1979, NATO adopta „dubla decizie”.

Statele Unite se hotarasc sa desfasoare rachete de croaziera si de tip Pershing II. incepand din 1983, daca, de acum incolo, o negociere sovieto-americana nu ajunge la un acord de dezarmare. Moscova alege sa fie intransigenta, profitand de decalajul intre deschiderea negocierilor si desfasurarea rachetelor americane. Ea acuza Washingtonul de relansarea cursei inarmarilor.

In cele din urma, in ciuda mobilizarii unei parti a opiniei publice vest-europene (importante manifestatii antinucleare au loc mai ales in Germania, impotriva actiunii), occidentalii rezista si, in fata esecului negocierii - pe care URSS, jucand cartea intimidarii, n-a luat-o nicicand in serios - primele desfasurari ale rachetelor Pershing au loc in noiembrie 1983. Moscova pierde partida: ea n-a reusit sa-i invrajbeasca pe occidentali. Intr-un discurs pronuntat in Bundestag in 20 ianuarie 1983, presedintele Francois Mitterand aduce o spectaculoasa sustinere a reechilibrarii fortelor nucleare in Europa. Aceasta reechilibrare, in lipsa unei puteri sustinute de jos, printr-un acord de dezarmare, trebuie mai intai sa se faca de sus, cu desfasurarea rachetelor Pershing II si a rachetelor de croaziera. Aceasta desfasurare constituie un revers strategic foarte grav pentru Moscova.

Sciziunile din Est

Acordul de la Yalta, foarte apasator in Est si cel mai contestat, duce inca din 1953, in Berlinul de Est la o revolta muncitoreasca. Trupele sovietice intervin pentru a restabili ordinea, fara ca Vest-germanii sau americanii sa reactioneze.


Budapesta, 1956

Dupa Congresul al XX-lea a PCUS si denuntarea de catre Hrusciov a „cultului personalitatii”, are loc o oarecare deschidere in Europa de Est. In Ungaria, reformatorul comunist Imre Nagy formeaza un guvern.

Fara a asculta sfaturile de prudenta care ii sunt date de catre ceilalti conducatori est-europeni care au cunostinta limitelor peste care nu se trece, Nagy vrea sa depaseasca simpla destalinizare. La 1 noiembrie 1956, el denunta pactul de la Varsovia si proclama neutralitatea ungara, in baza unor declaratii ca occidentalii il vor ajuta.

Sovieticii intervin cu brutalitate, revolutionarii sunt zdrobiti intr-o saptamana, fara ca americanii sau NATO sa intervina. Nagy este executat. János Kádar il inlocuieste. El propune un „contract de uitare' ungurilor si instaureaza un regim relativ deschis, potrivit standardelor est-europene, atat pe plan politic, cat si economic, dar aliniat in intregime la URSS din punct de vedere diplomatic: acesta este „socialismul de gulas”[17].


Primavara de la Praga

In fata greutatilor economice cehoslovace, reformatorii sunt chemati la putere in 1968. Alexander Dubcek, membru al aparatului politic, indeparteaza vechea garda comunista, pune la punct reforme economice, suprima cenzura si restabileste libertatea sindicala. Popularitatea lui este mare in tara ca si in restul lumii.

El reprezinta posibilitatea unui „socialism cu fata umana”, inacceptabil pentru Moscova, caci este o repunere in discutie, interna si fundamentala, a sistemului. Spre deosebire de acesta, modelul sovietic ar parea condamnat. Astfel, URSS provoaca, la 20 august 1968, o interventie de trupe ale pactului de la Varsovia pentru a pune capat la ceea ce se numeste „primavara de la Praga”. Saptezeci de mii de ostasi sovietici vor ramane in Cehoslovacia pana la dizolvarea pactului de la Varsovia. Dubcek si conducatorii cehoslovaci sunt inlaturati, normalizarea avand loc sub conducerea lui Gustav Husak.

Seful statului sovietic, Leonid Brejnev, dezvolta cu aceasta ocazie o teorie a „suveranitatii limitate”. Apararea intereselor socialismului trece inaintea intereselor particulare ale fiecarei tari. Dar numai URSS dispune de dreptul de a determina aceste interese superioare, care se confunda, de fapt, cu propriile sale interese. Alexei Kosighin il prevenise pe Dubcek: „Frontiera voastra (cu RFG,) nu mai este a voastra. Este a noastra si n-o vom abandona”[18].


Vara de la Gdansk

In 1980, muncitorii polonezi se gandesc sa se organizeze in mod autonom, dupa ce guvernul anuntase o crestere de pret la produsele alimentare de pana la 100%. Grevele, incepute pe santierele navale din Gdansk, bastionul clasei muncitoresti poloneze, se intind repede in intreaga tara. Lech Walesa, un muncitor de pe aceste santiere, devine purtatorul de cuvant al disputei. Puterea trebuie sa negocieze cu sindicatul independent pe care il conduce, Solidarnosc (Solidaritatea). Moscova, antrenata in razboiul din Afganistan si in batalia eurorachetelor, nu se impotriveste.

Acordurile de la Gdansk sunt semnate la 31 august. Sindicatele independente sunt recunoscute, iar radioul si presa sunt liberalizate. Pentru prima data intr-o tara din Est, un sindicat independent al partidului comunist isi vede recunoscuta existenta legala. Doua puteri se infrunta in Polonia: de o parte puterea legala cu partidul si secretarul sau, generalul Wojciek Jaruzelski, pe de alta parte - sindicatul Solidarnosc al lui Walesa.

Legea martiala este proclamata la 13 decembrie 1981 de catre Jaruzelski, liderii sindicali sunt arestati. Preluare puterii este operata intr-un cadru national fara interventia sovietica. Libertatea de manevra a Moscovei este, intr-adevar, foarte slaba in perspectiva degradarii relatiilor Est-Vest si a sfirsitului destinderii. Totusi, Polonia ramane in „vizorul” natiunilor. URSS restabileste ordinea din ce in ce mai greu printre satelitii sai. Din 1956 in 1981, fiecare interventie este mai putin puternica si mai putin sangeroasa, dar si mai putin acceptata de Vest si de popoarele est-europene.


Iesirea Frantei din NATO

Revenit la putere in 1958. Charles de Gaulle considera ca amenintarea sovietica este mai putin acuta decat la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Dupa parerea lui, exista o posibilitate pentru Franta de a juca un rol autonom si de a se elibera de protectia si, deci, de sub tutela americana.

La 17 septembrie 1958, el cere mai multa putere pentru Franta in cadrul NATO. Americanii nici macar nu raspund cererii sale. De Gaulle asteapta ca Franta sa se doteze cu arma nucleara pentru ca la 7 martie 1966 sa scrie presedintelui Johnson, precizandu-i ca Franta se retrage din majoritatea organelor militare integrate ale NATO, ramanand membra a aliantei atlantice.

Fortele americane parasesc Franta iar sediul NATO se muta de Ia Paris la Bruxelles. Totusi, Franta si NATO semneaza anul urmator acorduri care impun cooperarea lor militara in eventualitatea unui conflict.

Franta irita Statele Unite si celelalte tari ale NATO. Acestea nu pot, totusi, sa mearga impotriva vointei franceze. Asa cum declara presedintele Johnson: „Cand cineva va cere sa plecati de la el, nu mai discutati. Va luati palaria si plecati[19].

Pozitia speciala a Frantei constituie, totusi, in aceasta perioada, un atu pentru Alianta atlantica. Franta poate, intr-adevar, sa intreprinda fata de tarile lumii a treia, o politica relativ originala, intarind in ansamblu tabara occidentala.


Ostpolitik si CSCE

Vazute deseori ca o acceptare a statu quo-ului, „Ostpolitik' si acordurile de la Helsinki submineaza acordul de la Yalta.


Zidul Berlinului

Berlinul reprezinta punctul de trecere intre Germania de Est si Germania de Vest. Daca nu se poate trece direct din RDG in RFG, trecerea din RDG in Berlinul de Est se face liber, ca si cea din Berlinul de Est in Berlinul de Vest, apoi, de acolo, in Germania de Vest.

Din 1949 in 1961 se estimeaza ca un numar de 3,5 milioane de est-germani au ales libertatea. Pentru RDG este o sfidare inacceptabila, punand prea mult in evidenta atat nepopularitatea, cat si slabiciunile regimului. Mai mult, cei care pleaca reprezinta fortele vii ale regimului.

In noaptea de 13 august 1961, guvernul est-german pune sa se ridice, de-a lungul liniei de demarcatie intre cele doua sectoare ale Berlinului, un zid care impiedica orice trecere intre cele doua parti ale orasului. El este repede calificat ca „zid al rusinii” si materializeaza separarea Germaniei si, in sens mai larg, a Europei, intre Est si Vest.


Ostpolitik

Willy Brandt, un social-democrat, vine la putere in 1969. El pune capat politicii germane numite „doctrina Hallstein”, constand in ruperea relatiilor diplomatice cu toate tarile care recunosc Republica Democrata Germana. In ideea lui, exista un interes pentru normalizarea relatiilor cu Estul din motive de securitate (un razboi ar distruge cele doua parti ale Germaniei), motive economice (este lipsita de piata din Est), politice (separarea ii diminueaza statutul), umanitare (trebuie permise contactele intre familiile despartite din 1949).

Ideea consilierului sau, E. Bahr, este ca, pentru a modifica un statu-quo, trebuie ca acesta sa fie mai intai recunoscut. Aceasta inseamna ca, daca se vrea depasita impartirea Germaniei, trebuie luata mai intai in consideratie existenta sa.

Brandt adera, asadar, la tratatul de non-proliferare nucleara pentru a linisti URSS-ul cu privire la intentiile Germaniei. El deschide negocieri directe cu Uniunea Sovietica, care ajung la semnarea Tratatului de la Moscova, la 12 august 1970. Cele doua tari renunta la folosirea fortei in relatiile lor bilaterale si afirma ca nu au nici un diferend teritorial. Germania recunoaste, asadar, linia Oder-Neisse, ca o frontiera ce separa Germania de Est de Polonia, renuntand la posesiunile sale (Silezia, Prusia orientala) care i-au fost retrase dupa 1945.

Alte tratate de reconciliere sunt semnate cu Polonia, Republica Cehoslovaca, ca si un tratat fundamental in 1972, intre cele doua Germanii: daca ele nu se recunosc ca state, acestea se considera ca entitati separate ce stabilesc raporturi oficiale. Contactele sunt tolerate intre cele doua Germanii, ceea ce permite populatiei est-germane sa-si compare nivelul de trai cu cel al verilor ei din Vest. Viermele este. de acum, in fruct. Criticata de democrat-crestini. „Ostpolitik' este totusi continuata atunci cand acestia vin la putere in 1982.


Acordurile de la Helsinki

Conferinta asupra securitatii si cooperarii in Europa (CSCE) ajunge, la 1 august 1975, la semnarea acordurilor de la Helsinki. O astfel de conferinta nu era posibila inainte din doua motive: refuzul occidentalilor de a recunoaste implicit RDG-ul participand la o conferinta impreuna cu acesta; refuzul europenilor din Vest de a exclude SUA de la o conferinta pur paneuropeana propusa de sovietici, din cauza importantei capitale a contributiei americane la apararea Europei.

Dupa punerea in practica a „Ostpolitik”a-ului, aceste doua obstacole sunt inlaturate. CSCE reuneste ansamblul tarilor europene (cu exceptia Albaniei), plus Statele Unite si Canada, in total treizeci si cinci de state membre ale Aliantei Atlantice, ale Pactului de la Varsovia, sau membri neutri si nealiniati.

Exista trei sectiuni ale acordului. Prima priveste problemele de securitate si stabileste recunoasterea frontierelor aparute din 1945. Totusi, RFG obtine garantarea posibilitatii modificarii acestor frontiere prin mijloace pasnice, pentru a nu se interzice o eventuala reunificare. Exista un pachet de masuri in privinta cooperarii tehnice. A treia sectiune priveste drepturile omului, implicand libera circulatie a ideilor si a oamenilor. Termenii sunt vagi si Uniunea Sovietica nu-si respecta angajamentele. Acordurile stabilesc, totodata, un tribunal permanent pentru a acuza URSS-ul in caz de nerespectare a acestora. In interiorul Pactului de la Varsovia, dizidentii se folosesc de acest text pentru a cere mai multa libertate.


Concluzii

Perioada de detensionare a relatiilor este-vest, a dus la posibilitatea eliberarii, in final, a statelor est europene de sub dominatia sovietica. Europa, care incepuse unificarea, cu tratatele ei deja binecunoscute, profita de situatie si reuneste in Uniune multe din  aceste state.

Ordinea internationala sau interstatala actuala, dupa depasirea bipolarismului (in ce priveste fortele militare si sistemul social economic – capitalism-socialism) si a razboiului ideologic (zis „rece”), este totusi una in tranzitie sau in asezare, purtand inca semnele formulei celebre „pacea imposibila; razboiul improbabil”.

Actuala ordine internationala continua sa reflecte o realitate complexa, eterogena: s-a rupt echilibrul vital al aliantelor rivale, disparand rolul de putere, in sens militar, al Tratatului de la Varsovia si dizolvandu-se fosta piata economica socialista (CAER); alianta NATO a iesit relativ intarita si isi cauta prudent „parteneri” printre fostii aliati ai fostei URSS, detronata ca putere rivala, dar in locul careia se afla Comunitatea Statelor Independente – o realitate inca nestabilizata; armele nucleare, cu capacitate de distrugere masiva, constituie inca o arma a fricii, descurajarii si provocarii in mai mult de doua centre pe scara mondiala[20]; Uniunea Europeana tinde a deveni o entitate cu un nou potential de rivalitate, iar Asia, cu polii de putere China si Japonia, pregatesc reale surprize pentru secolul al XXI-lea; principiile suveranitatii si egalitatii intre state isi pastreaza vitalitatea si raman temelia ordinii si dreptului international .



Seful CSI si al Federatiei Ruse, Dimitri Medvedev, la “daca” sa din regiunea Gorki de langa Moscova, a acordat un interviu corespondentului Izvestia, reprodus integral de Rusia Tokay, CNN-ul rusesc (Stire aparuta in data de

La intrebarea legata de relatiile Noii Rusii cu Statele Unite, Medvedev a sustinut ca fosta URSS si SUA “sunt victimele unor stereotipuri”, sechele ramase din era Razboiului Rece.

Medvedev ajunge si la “lectiile de azi ale razboiului” si ideea planului rusesc de a crea un Sistem de Securitate European diferit de NATO.

Medvedev trece de la armele nucleare la urmatoarea intrebare pregatita din avans, privind un “posibil conflict ca cel de-al doilea razboi mondial”.

Toate acestea confirma faptul ca evolutia ordinii internationale este intr-o continua transformare, intru-un raport permanent schimbator, in care Uniunea Europeana are un rol din ce in ce mai pregnant

Inghetata de 40 de ani, istoria Europei rasaritene s-a repus in miscare, fortele politice sau nationale pe care sistemul comunist a crezut ca le-a anihilat reapar. Peste tot, minoritatile nationale sau statele supuse vor din nou sa se faca auzite.

Vreme de 40 de ani, s-ar fi parut ca exista doua Europe, care nu mai evoluau in acelasi univers, apoi, brusc, universul uneia a triumfat, al celeilalte s-a prabusit[23].

BIBLIOGRAFIE

Carti si Tratate

Ion Mitran – Politologia in fata secolului XXI, Editura Fundatiei „Romania de Maine”, Bucuresti 1997;

J. Carpentier, F. Lebrun si colaboratori – Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968;

Serge Berstein, Gisèle Berstein, Yves Gauthier, Jean Guiffan, Olivier Milza, Pierre Milza – Istoria secolului XX, vol. 2 – Lumea intre razboi si pace (1945-1973), Editura Bic All 1998.


Site-uri

https://www.basarabeni.ro/stiri/eveniment/seful-csi-medvedev-pentru-izvestia-exista-sansele-unui-al-treilea-razboi-mondial-video-interviu-1538/





J. Carpentier, F. Lebrun si colaboratori – Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997, p. 365;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 20;

Serge Berstein, Gisèle Berstein, Yves Gauthier, Jean Guiffan, Olivier Milza, Pierre Milza – Istoria secolului XX, vol. 2 – Lumea intre razboi si pace (1945-1973), Editura Bic All 1998, p.238;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991. Institutul European 1968, p. 37;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991. Institutul European 1968, p. 37;

Serge Berstein, Gisèle Berstein, Yves Gauthier, Jean Guiffan, Olivier Milza, Pierre Milza – Istoria secolului XX, vol. 2 – Lumea intre razboi si pace (1945-1973), Editura Bic All 1998, p.240;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991. Institutul European 1968, p. 38;

Ibidem;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 39;

Ibidem, p.40;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 40;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991. Institutul European 1968, p. 48;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 42;

MIRV – sigla ce desemneaza o incarcatura nucleara multipla, purtata de un proiectil, ale carui elemente pot fi ghidate, fiecare in parte, spre un obiectiv anume;

Esenta gelatificata din palmitat de sodium sau de aluminiu, folosita la incarcarea proiectilelor incendiare;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 48;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 53;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 54;

Pascal Boniface – Relatiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European 1968, p. 55;

De la intrarea in vigoare a Tratatului de Neproliferare Nucleara (TNP) in 1970, numarul tarilor dotate cu armament nuclear a crescut de la 4 la 9; 850 de reactoare nucleare sunt in functiune in 60 de tari diferite; Se estimeaza ca cel putin 50 de tari nenucleare au capacitatea si cunostintele tehnologice necesare pentru productia armelor nucleare.

Ion Mitran – Politologia in fata secolului XXI, Editura Fundatiei „Romania de Maine”, Bucuresti 1997, pp. 161,162;

https://www.basarabeni.ro/stiri/eveniment/seful-csi-medvedev-pentru-izvestia-exista-sansele-unui-al-treilea-razboi-mondial-video-interviu-1538/.

J. Carpentier, F. Lebrun si colaboratori – Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997, pp. 374,375.


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }