Doctrina militara a Federatiei Ruse

Doctrina militara a Federatiei Ruse

1. Scurt istoric

Uniunea Sovietica pierduse la jumatatea anilor 1980 competitia cu Statele Unite ale Americii pentru hegemonia mondiala. Fie ca vom privi acest fenomen din perspectiva unor teoreticieni precum Paul M.Kenedy si vom inregistra incapacitatea de crestere si de modernizare a economiei sovietice reflectate in capacitatea de proiectare a puterii, evidenta inca din anii 1960, fie ca vom constata, odata cu analistii militari, incapacitatea sistemului militar sovietic de a raspunde la "Revolutia in Problemele Militare" inceputa in S.U.A. la sfarsitul anilor 1970 concluzia este aceeasi: pierderea competitiei mondiale. Astfel, pentru a doua oara in secolul trecut, o structura imperiala creata in jurul Rusiei moscovite isi pierde statutul de superputere si locul privilegiat in cursa pentru dominatia mondiala.

Perioada care a urmat, de destramare a Uniunii de reconfigurare a Rusiei ca mostenitoare a arsenalului nuclear si al pozitiei privilegiate in sistemul mondial de securitate, nu avea cum sa nu fie plina de ambiguitati, de contraziceri si marcata de lipsa unei directii precise. In ianuarie 2000, preluand fraiele puterii la Kremlin, Vladimir Putin avea sa se confrunte cu mostenirea de politica externa a lui Boris Eltin.Liniile directoare ale acesteia sunt marcate de ambiguitatile legate de rolul Rusiei in sistemul securitatii mondiale si in reafirmarea rolului de mare putere. In anii 1992-1993 in cercurile strategice ruse domnea inca o anumita doza de incredere in capacitatile militare ale F.Ruse, care ar putea sa-i mentina rolul de superputere in ciuda retragerii din centrul si din estul Europei si chiar din anumite spatii ale fostei Uniunii Sovietice. Preluand parti din doctrina militara a maresalului Sokolovski, strategii rusi considerau determinant rolul fortelor nucleare in orice conflict militar viitor, lucru care dadea inca un ascendent puternic pe plan international fortelor strategice ruse. Decidentii strategiei ruse credeau, de asemenea, in capacitatea stiintifica si economica a Rusiei de a se adapta la transformarile fundamentale produse de "Revolutia in problemele militare" pentru modul de organizare a actiunilor in teatrul de operatiuni militare". Principala modificare a doctrinei, anuntand implicit pozitia mai slaba a Federatiei Ruse in noul context strategic, era renuntarea la principiul enuntat de Leonid Brejnev in 1982, anume cel de a nu initia prima lovitura nucleara. Urmand parca literal consideratiile lui Robert Gilpin despre sfarsitul puterilor hegemonice printr-un razboi, toate acestea s-au spulberat in cateva luni din iarna 1994-1995, in fata incapacitatii flagrante a mostenitorilor Armatei Rosii  de a infrange o armata cecena inca departe de a constitui o structura militara moderna. Tactica, armamentul, conducerea si moralul militarilor rusi pareau sa tina mai degraba de perioada gloriosului razboi pentru apararea patriei, decat de una in care conducerea politica credea in mitul superputerii si al asimilarii "Revolutiei in problemele militare". Combinata cu esecul in constituirea unui C.S.I. puternic, cu tendintele centrifuge ale celorlalte republici si factiuni politice ruse, continuata cu crahul economic din 1998, criza superputerii ruse devenea evidenta.

Tentatiile disperate de afirmare a statutului de mare putere se loveau de esecuri dupa esecuri. Incapabila de orice rol serios in Balcani dupa reglementarea americana a conflictului bosniac, Rusia era subminata in spatiul fostei U.R.S.S. de GUAM (organizatia formata de Georgia, Ucraina, Adzerbaijan si Moldova ca reactie la tentativele centralizatoare din cadrul CSI). Fie incercand o apropiere de Vestul economiei de consum, fie o apropiere de viziunea musulmana propagata dinspre Iran, fie regasind amintirile unei origini turcice comune, partile fostului imperiu si chiar cele ale federatiei pareau decise sa pareze orice eforturi centralizatoare. Esecurile interne se transfera, cu o logica parca matematica, in diplomatie. Rusia este incapabila sa-si defineasca o sfera de securitate in Europa Centrala si trebuie sa admita extinderea NATO in 1997-1999. Tentatiile de apropiere de China raman in stadiul unor tratate, privind schimburile economice si transformarile de tehnologie militara. La sfarsitul anilor 1990 Rusia are un PNB de dimensiunile celui al Italiei, iar cheltuielile militare sunt derizorii chiar si in raport cu cele ale Marii Britanii, o comparatie cu cele americane fiind vizibila.

Esecurile economice si cele diplomatice indemnau chiar pe sfetnicii intimi ai presedintelui Boris Eltin la o regandire radicala atat a politicii externe, cat si a strategiei militare a Rusiei. Incepand cu anii 1997-1998, strategii rusi incep sa sustina redimensionarea fortelor spre o armata terestra cu 10-20 divizii de tancuri, 3-5 divizii de parasutisti, la 15 divizii de cadre si o marina cu rol mai redus, departe de gloria celor 220 de divizii si de mandria programului de constructii de portavioane din anii 1980. Criza militara va continua insa cu noi consecinte pe plan diplomatic. Conflictul din Kosovo, primul care ameninta bazele relatiei strategice ruso-americane in anii 1990, a demonstrat incapacitatea de a juca un rol diplomatic in vechiul spatiu de influenta imperiala. Mai mult, gloriosul mars al detasamentului mecanizat rusesc care a ocupat aeroportul din Pristina inaintea detasamentelor britanice nu a facut altceva decat sa arate comunitatii internationale serioasele deficiente ale sistemului logistic rusesc. Scufundarea submarinului Keersk in vara anului 2000 ca urmare a exploziei unei torpile la bordul sau a aratat celor care inca mai aveau indoieli, ca fortele maritime ruse nu sunt intr-o stare operativa superioara fortelor terestre.

In ianuarie 2000, in momentul venirii la putere, presedintele Putin mostenea o situatie diplomatica aproape dezastruoasa, pe care Pactul de la Taskent de-abia daca o putea ameliora si o situatie militara inca si mai proata, pe care miile de vectori nucleari nu aveau cum sa o imbunatateasca, adversarii fiind deja infrastatali, asa cum analistii politici anticipau inca la jumatatea deceniului care se incheia.

2. Tendinte si orientari in doctrina Federatiei Ruse

Rusia are propuse cinci directive strategice pentru contracararea tentativelor de marginalizare:

renuntarea la colaborarea cu F.M.I. si cu Banca Mondiala, revizuirea rezultatelor privatizarii, ordine in sistemul financiar si comertul exterior, expropierea averilor ilicite si accentuarea integrarii in C.S.I.;

impiedicarea accesului Occidentului la platoul petrolier al Marii Caspice, la nevoie chiar prin forta si blocarea relatiilor Turciei cu Adzerbaijanul;

contracararea expansiunii in Est a NATO prin actiuni impotriva balticilor, incetarea livrarilor de gaze spre Occident, vanzarea de tehnologie nucleara unor state arabe, realizarea unei aliante cu Iranul si patrunderea in Golful Persic;

reluarea programului national de dezvoltare a fortei nucleare si colaborarea in acest domeniu cu Iranul, Coreea de Nord, China si India;

anihilarea tentativei occidentalilor de subminare a procesului de integrare a fostelor state sovietice in cadrul C.S.I.

Interesele nationale ale Federatiei Ruse sunt:

In plan intern:    

- dezvoltarea ferma a economiei ca element decisiv pentru realizarea intereselor nationale ale Federatiei Ruse;

- crearea statului social de drept, realizarea si mentinerea armoniei sociale;

- eliminarea cauzelor si conditiilor care contribuie la aparitia extremismului precum si refacerea spirituala a Federatiei Ruse.

In plan international: asigurarea suveranitatii, consolidarea pozitiei Federatiei Ruse ca centru cu putere de influenta intr-o lume multipolara, dezvoltarea relatiilor cu toate tarile, in primul rand cu statele C.S.I. si cu partenerii sai traditionali.

In plan militar:

- apararea independentei Federatiei Ruse, a suveranitatii, integritatii teritoriale si de stat:

- prevenirea agresiunii militare impotriva Federatiei Ruse si aliatilor sai.

Incepand cu ianuarie 2000 au fost aduse noi modificari doctrinei militare a Federatiei Ruse, ca urmare a  schimbarii caracterului amenintarilor la adresa sa:

In plan extern:

- tendinta de formare a lumii monopolare cu SUA si NATO ca singurii subiecti ai politicii globale;

- relatiile internationale actuale evidentiaza existenta a doua tendinte antagonice, respectiv formarea si consolidarea unor centre de putere regionale, concomitent cu preocuparea statelor occidentale, in frunte cu SUA, de a stabili relatii internationale bazate pe dominatia acestora si rezolvarea unilaterala a problemelor de politica mondiala prin utilizarea fortei militare, fara a respecta normele de baza ale dreptului international;

- intensificarea eforturilor unor state in vederea subminarii Federatiei Ruse in domeniile: economic, politic, militar, informational;

- tendinta unor state si organizatii politico-militare de a reduce rolul ONU si OSCE;

- extinderea NATO in detrimentul securitatii Federatiei Ruse si aliatilor sai;

- existenta unor focare de conflict in proximitatea sa si a aliatilor sai;

- terorismul international.

In plan intern:

- actualizarea procesului de secesiune din cadrul F.Ruse;

- starea economiei nationale;

- cresterea crimei organizate si terorismului;

- accentuarea nationalismului, a extremismului politic si religios;

- manifestarea tendintelor separatiste incalca unitatea statala si integritatea teritoriala sau destabilizeaza situatia interna din F.Rusa.

Potrivit expertilor rusi, in acest secol, starea de securitate a Rusiei se va caracteriza astfel:

- probabilitatea declansarii unui razboi impotriva Rusiei se reduce;

- a crescut pericolul aparitiei si antrenarii fortelor ruse in conflicte locale;

- lipsa unui sistem de securitate colectiva in interiorul granitelor C.S.I.;

- refacerea legislatiei cu privire la securitatea statului.

Noua doctrina pune in fata asigurarii securitatii nationale urmatoarele sarcini:

- prognozarea si evidentierea amenintarilor interne si externe la adresa securitatii nationale a F.Ruse;

- realizarea unui sistem de masuri operative si pe termen lung pentru prevenirea si neutralizarea amenintarilor interne si externe;

- asigurarea suveranitatii teritoriale a F.Ruse;

- perfectionarea sistemului puterii de stat a F.Ruse, a relatiilor federale, a administratiei locale si legislatiei interne;

- renasterea si mentinerea potentialului militar al statului la un nivel suficient de ridicat;

- asigurarea prezentei militare a F.Ruse, in zone de importanta strategica din lume, cu respectarea normelor de drept international;

- existenta unei forte militare capabile sa asigure securitatea militara a F.Ruse printr-o capacitate de reactie adecvata la amenintarile probabile, in acest sens, este necesara existenta unei forte nucleare care va fi utilizata pentru respingerea oricarui stat agresor sau coalitii de state, in orice imprejurare.

Noua doctrina care reduce constrangerile referitoare la folosirea armelor nucleare, stipuleaza ca folosirea acestora este necesara cand au fost epuizate toate mijloacele de solutionare a unui conflict. Rusia detine inca, un arsenal nuclear important, dar fortele sale  conventionale sunt lipsite, in mare parte, de capacitatea lor de lupta.

Principalele misiuni ale fortelor armate constau in:

- asigurarea apararii a.a. a tarii;

- interventia, impreuna cu alte categorii de trupe si formatiuni militare, in vederea respingerii agresiunii intr-un razboi local;

- desfasurarea operativa pentru indeplinirea misiunilor intr-un razboi de mare amploare;

- indeplinirea misiunilor de mentinere a pacii asumate de F.Rusa.

Concluzii: F.Rusa tinde sa redevina o mare putere economica si militara. Moscova reconsidera pozitia statelor din aceea de partener, in aceea de inamic in momentul atingerii intereselor sale strategice. Folosirea A.N.M. este prevazuta nu numai ca raspuns la un eventual atac nuclear, dar si la un atac conventional cand nu exista o alta alternativa. Amenintarea cu folosirea armamentului nuclear este un mijloc de descurajare a statelor care atenteaza la securitatea F.Ruse. Secesiunea a devenit un fenomen de maxima importanta pentru conducerea rusa. Pentru combaterea acesteia, Kremlinul isi rezerva dreptul de a adopta cele mai dure masuri, fiind apreciata ca o problema interna, cu implicatii pe plan international.

Noua doctrina militara isi propune ca fortele armate ruse sa intervina oriunde in fostele republici sovietice pentru a garanta securitatea conationalilor si la nevoie, pentru a impune pacea, eventual sub mandatul O.N.U.

Doctrina militara a F.Ruse reprezinta un document al perioadei de tranzitie al perioadei de statornicie a statului democratic, a unei economii de piata, de reforma a organizarii militare a statului, de transformare dinamica a sistemului de relatii internationale.

Are un caracter de aparare si se doreste ca o imbinare organica, a atasamentului consecvent pacii cu decizia ferma de a apara interesele nationale, de a garanta securitatea militara a F.Ruse si aliatilor ei.

Fundamentul de drept al doctrinei militare il constituie Constitutia F.Ruse, legile federale si alte acte normative de drept ale F.Ruse, si de asemenea, tratatele internationale ale F.Ruse in domeniul asigurarii securitatii militare.

Pozitiile Doctrinei militare pot sa se precizeze si sa se completeze avand in vedere schimbarile situatiei politico-militare, caracterul si continutul amenintarilor militare, conditiile de constructie, dezvoltare si imbunatatire a organizatiei militare a statului si, de asemenea, sa se concretizeze in mesajele anuale ale Presedintelui Adunarii Federale a F.Ruse si directivelor de planificare a intrebuintarii Fortelor armate ale F.Ruse, a altor trupe, formatiuni si organisme militare, in alte documente pe problemele asigurarii securitatii militare a F.Ruse.