Manoil, poetul ratacit printre muritori

Manoil, poetul ratacit printre muritori

Personajul principal al romanului epistolar Manoil infatiseaza pe creatorul de geniu, ratacit intr-o lume egoista si meschina. Numele atribuit eroului coincide cu cel al mesterului zidar din balada populara Manastirea Argesului, cel care jertfise totul pentru o ctitorie perfecta si durabila. Spre deosebire de eroul popular, simbol al creatorului matur si recunoscut pentru unicitatea operei sale, personajul lui D. Bolintineanu era prezentat in momentul intrarii sale in lume. Manoil are doar 21 de ani, "patria isi pusese mari sperante in geniul sau, considerandu-l floarea tinerimii din generatia sa cu misiunea de a crea frumosul in haina cugetarii romanesti"1. Poezia lui Manoil are sursa in suferinta iubirii neimpartasite, in gelozia si in umilinta sentimentului de dragoste pangarit de o societare imorala. Convinsi ca poetul "se hraneste cu aer ca spiritele divine", contemporanii nu accepta adevarul ca opera "vine din inima iar nu din cap" si ca se hraneste cu sentimentele si dorintele tanarului indragostit. Admirator al creatiei populare si al activitatii de culegator de folclor a lui Vasile Alecsandri , Manoil este partizanul poeziei nationale, inspirata din natura, obiceiurile si sufletul romanilor. Prin credintele sale el se opune celor care etichetau poezia o "usuratate" si il considerau pe poet, "un copil credul, cu inima buna si nobila", uneori chiar "natarau" sau "un parinte Doroftei".

Fara stare, fara nume, scos in afara legilor societatii, Manoil experimenteaza in decorul bucolic de la mosia Petreni, vegheat cu admiratie de Smarandita, stapana locului, idila si cantecul de dragoste. El are iluzia intalnirii cu femeia ideala si intra in jocul fatal al iubirii voluptoase pentru Marioara, o tanara cocheta si versata. Confuziile dintre imaginar si realitate, dintre exaltare senzuala si sentiment dau substanta creatiilor junelui amorez, consacrandu-i imaginea de poet al iubirii nefericite, la moda in saloanele epocii. In cele din urma, jocul perfid al Marioarei dezvaluie si poetului credul fatarnicia si cochetaria egoista a femeii. Suferintele nascute mai degraba din orgoliul de a fi fost inselat il determina sa-si schimbe radical convingerile. In afara tarii, el experimenteaza placerile pacatoase ale dragostei desfranate si ale jocului de carti. Zestrea peregrinarilor prin Occident se rezuma, conform marturisirii sale, "la un vraf de bilete de amor" si la o impresionanta "colectie de suvite de par, divers colorate".

Dupa o absenta de doi ani, eroul revine in Bucuresti unde isi continua viata de placeri. Ruina materiala si sufleteasca il aseamana celui care "a cladit un palat maret" (poezia si succesul literar) si "imbatat de visul ca urma sa traiasca la umbra lui o viata fericita asista la naruirea edificiului". In ipostaza de iubitor al femeilor, al vinului si al jocului de carti, Manoil descopera in timp un dusman, care ii scadea fortele fizice dupa fiecare orgie. Dintr-un lucid partizan al proscrisului el devine un apologet al dezradacinatului; adopta principiul ubi bene, ibi patria1 si dintr-un ratacit in societatea romaneasca ajunge un ratacitor prin lume.

Si in partea doua a romanului, Manoil se autoiluzioneaza: destinul dictat de ursitoare la nastere nu poate fi ocolit, fiind obligat sa revina la viata ce-i fusese sortita. Salvarea lui din plasa intrigilor fostei iubite, decazuta si inveninata dupa doi ani de desfau, se datoreaza tinerei si inocentei Zoe, increzatoare in destinul artistic al fostului logodnic. D. Bolintineanu proiecteaza in Manoil tipul romantic al creatorului, a carui opera este o cutie de rezonanta a experientelor sufletesti.