Relatia dintre invatare si dezvoltare

RELATIA DINTRE INVATARE SI DEZVOLTARE

In procesul instructiv-educativ, copilul isi insuseste un sistem de cunostinte, priceperi si deprinderi, isi dezvolta capacitatile psihice, isi formeaza conceptia stiintifica despre lume, isi insuseste experienta de productie, devine capabil sa participe eficient la procesul crearii de valori materiale si spirituale necesare siesi si societatii, isi formeaza constiinta si conduita morala.

Invatarea se vadeste a fi una dintre conditiile umane cele mai importante ale psihogenezei copilului. Invatind, acumulind continuu noi cunostinte, priceperi si deprinderi, experienta social-umana, copilul se dezvolta din punct de vedere psihic. Invatarea asigura atit imbogatirea continua a continutului vietii psihice a copilului, cit si dezvoltarea proceselor psihice antrenate in activitatile instructiv-educative.

Relatia invatare-dezvoltare este bilaterala; fiind la inceput premisa a dezvoltarii, invatarea devine si un rezultat al acesteia. Pe masura ce functiile psihice ale copilului ating nivele tot mai evoluate, maturizindu-se ca efect al invatarii, al influentelor educative, copilul devine capabil sa asimileze cunostinte tot mai complexe.

In orice stadiu al existentei sale s-ar afla omul, el este produsul stadiilor anterioare. Sub influenta factorilor ereditari si ai mediului socio-cultural, evolutia sa este insotita de transformari continue, devenite caracteristici care ii definesc personalitatea. Aceste modificari, transformari de ordin cantitativ si calitativ sunt numite generic sub termenul de dezvoltare.

Sensul dezvoltarii psihice este ascendent, progresiv, insemnand treceri de la simplu la complex, de la inferior la superior. De-a lungul ontogenezei, psihicul copilului se dezvolta treptat.

"Trecerea de la senzatie la perceptie, deci de la reflectarea insusirilor izolate ale obiectelor si fenomenelor la reflectarea obiectelor in multitudinea insusirilor acestora, de la imagini primare din perceptii la imagini secundare din reprezentari, de la senzorial la logic deci de la simtire la gandire, de la reflectarea insusirilor neesentiale, accidentale ale obiectelor la surprinderea insusirilor esentiale si generale ale acestora echivaleaza cu dezvoltarea psihica a omului ."

Dezvoltarea psihica nu este liniara, uniforma, continua, ci polimorfa si discontinua, decurgand ca o succesiune de stadii in care echilibrul alterneaza si ritmeaza cu dezichilibrul, iar perioadele de transformari psihice spectaculoase sunt urmate de perioadele de relaxare. Ea reprezinta procesul formarii copilului de noi seturi de procese, insusiri si dimensiuni psihice cat si restructurarea continua a acestora.. Dezvoltarea psihica nu este nici un proces impus din afara, nici unul preponderent genetic, ci un proces cu legitati interne proprii. Izvorul dezvoltarii psihice il constitue contradictiile interne care apar ca urmare a influentelor externe. Astfel, educatia, ca factor extern, contribuie la declansarea si intensificarea luptei dintre elementele contradictorii, oferind in acelasi timp resursele si mijloacele necesare pentru solutionarea si inlaturarea unor contradictii interne. Educatia nu devine nemijlocit fapt al dezvoltarii psihice, ci constituie punct de plecare spre dezvoltare. Ca actiune sociala constienta, ea poate stimula si accelera aportul celorlalti factori (mediul si ereditatea) in procesul dezvoltarii.

Influentele mediului si educatiei nu sunt preluate pasiv de copil, ci le opune propria sa activitate, insemnand receptivitate, rezistenta, acceptare si refuz, reprezentand intr-un cuvant o optiune. Actiunea educationala apare ca o interactiune in care se imbina stimularea externa cu activitatea personala a copilului.

Forta propulsoare a dezvoltarii psihice este motivatia, cauzalitate externa transpusa in plan psihic, interiorizata si asimilata. Este un proces viu, generativ care produce automiscare, autodeterminare, subiectul isi detemina actiunile din proprie initiativa in consonanta cu interesele, structurile lui motivationale. Forta propulsoare rezulta din conflictul motivului. Prin propria activitate, copilul redescopera capacitatile umane obiective in mediul socio-cultural, le asimileaza si le interiorizeaza, transformandu-le in continut si organizarea vietii psihice. Astfel copilul se dezvolta. In activitatea sa de invatare, copilul trebuie sa reproduca pentru sine sistemul influentelor si cerintelor externe.

Educatia contribuie la imbogatirea acestei experiente intr-un mod organizat, conform unor finalitati, insistand asupra realizarii unei combinari optime intre aspectul informativ si formativ al acestei experiente. Invatarea este un gen de activitate si totodata o forma de cultura care solicita intens procesele intelectuale.   

Structural, invatarea se compune dintr-o serie de situatii si sarcini de invatare care pentru scolarii mici reclama efectuarea unor actiuni ce vor raspunde unor sarcini practice concrete.

Educatorul formuleaza pe de o parte anumite sarcini, cerinte fata de copil, in functie de nivelul dezvoltarii sale, dar stimulandu-l in acelasi timp sa-l depaseasca. Pe de alta parte, copilul raspunde acestor sarcini si le rezolva, inregistrand progrese noi in planul dezvoltarii. In aceasta ipostaza dezvoltarea apare ca o premisa a educatiei.

In contextul invatarii are loc "gestatia" fenomenelor dezvoltarii. Dezvoltarea isi are originea in si se justifica prin invatare, iar invatarea isi gaseste sensul de a fi, prelungindu-se in dezvoltare. Pentru a invata elevul trebuie sa aiba o anumita competenta (efect sintetic al invatarii anterioare), trebuie sa fie apt pentru a invata.

Mecanismul dezvoltarii psihice este insusirea care se bazeaza pe acele organe functionale care exista la nivelul activitatii creierului iar imbinarea si corelarea activitatii functionale conduce la complicarea structurilor psihice.

Prin insusire, aceasta veriga de legatura dintre invatare si dezvoltare, anumite norme, notiuni, reprezentari, trec din starea in care erau date ca model sau situatii problematice in starea de cunostinte, priceperi, capacitati si atitudini ale elevului insusi. La varsta scolara mica, invatarea se mai distinge si prin aceea ca spre deosebire de etapele precedente, ea se desfasoara acum pe baza unor actiuni meticulos segmentate si riguros inlantuite, ca il pune pe copil in fata necesitatii unor actiuni de control, de confruntare si comparare a rezultatelor obtinute cu modelele. A invata inseamna a insusi, a modifica acel ceva intr-un bun intern, intr-un instrument necesar si disponibil pentru rezolvarea cu usurinta a problemelor ivite.

Dar aceasta inseamna dezvoltare deoarece indicatorul principal al dezvoltarii psihice inseamna realizarea de beneficii interne, achizitii care au devenit functionale: capacitati de intelegere, strategii de gandire, stil creativ, motivatie interna pentru activitate.

Invatarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un continut bogat si o sfera larga de cuprindere, fiind reprezentat de notiuni, concepte, coduri, relatii, operatii si structuri cognitive, tipuri afective si atitudini, conduite, scheme actionale, reactii, sisteme de valori, comportamente sociale etc. Apoi, se constata ca invatarea se asociaza cu modificarea deoarece directioneaza spre dobandirea de conduite, cunostinte, atitudini, contribuie la formarea unor insusiri psihice complexe in vederea adaptarii la situatii noi de existenta si determina  schimbarea comportamentului. Dar nu orice invatare atrage dupa sine dezvoltarea. Invatarea pentru a produce dezvoltare trebuie sa se desfasoare ca proces actional, integrat, sincronizand momentele interne ale valorificarii experientei si momentele externe comportamentale.

Invatarea mai are si un pronuntat caracter adaptativ, finalitatea ei constand in buna adaptare la mediu. Putem spune deci ca "invatarea este procesul destinat achizitionarii unei experiente noi, de formare a unor capacitati si deprinderi care sa permita individului rezolvarea unor situatii problematice, inainte inaccesibile, sau, optimizarea relatiilor sale cu lumea inconjuratoare."

Exista invatarea sociala, in acceptia generala a acumularii de experienta (informatii, priceperi, deprinderi) in contextul cultural concret, in functie de posibilitatile pe care le ofera o anumita etapa social-istorica in care se naste si traieste persoana, si o invatare didactica. In sensul sau profund, notiunea de proces de invatamant este legata de cea de transformare, schimbare, modificare deci de procesul invatarii propriu-zise.

"Actiunea pedagogica , sustine Gilbert Leray, este creatoare de fenomene  psihologice: ea le provoaca aparitia, participa cu toate fortele mediului social la constituirea universului mintal al copilului, in primul rand ajutandu-l sa stapaneasca lumea prin elaborarea unor concepte bine adaptate".

Referindu-ne la invatarea scolara realizata in cadrul procesului instructiv-educativ si acoperind limitele varstei  scolare, putem spune ca pe langa acceptiunea generala, aceasta forma de invatare capata o serie de particularitati. "Dintre cele mai importante sunt urmatoarele:

- se realizeaza cu mijloace institutionalizate, fiind reglementata de legi, norme, regulamente, structuri de organizare si functionare (planuri, programe de invatamant, orarii etc.);

- este un proces dirijat din exterior (de catre invatatori, profesori) care tinde spre etapele finale ale scolaritatii sa devina un proces autodirijat;

- proces strict controlat prin mijloace specifice care cu timpul sa devina autocontrolat;

- este un demers constient, presupune stabilirea anticipata a scopului, mobilizarea voluntara a efortului, rationalizarea conduitelor;

- are un pronuntat caracter secvential exprimat in: treceri de la starea de relativa neinstruire la cea de instruire; parcurgerea mai multor secvente (de invatare, de consolidare, verificare, etc.);

- dispune de un caracter gradual, adica de stabilirea unor sarcini didactice cu grade progresive de dificultate (trecere de la simplu la complex, de la neesential la esential, de la senzorio motor la abstract, de la recunoastere la reproducere).

- este un proces relational mijlocit, presupunand ansamblul de relatii perceptive, comunicationale, afectiv-simpatetice, de influenta intre profesor si elev, mediat de obiectul de invatamant.

- are un pronuntat caracter informativ-formativ

Reusita scolara are un sens mai larg si ea desemneaza adaptarea elevului la cerinte scolare, echilibrarea cu aceste cerinte. Ea are la baza un element de comparatie, furnizat de continutul programei scolare si exprima gradul de concordanta dintre prevederile programei scolare si cunostintele si abilitatile pe care le poseda real elevii. Factorii intelectuali se concentraza in ceea ce numim inteligenta, in general, si inteligenta scolara in special. Elevul invata, insusindu-si cunostintele lucrand, actionand, rezolvand sarcini.

Plasata in contextul anumitor situatii problematice, invatarea nu poate fi conceputa ca decurgand altfel decat actional, deoarece descoperirea solutiei reclama: cautare, selectie, inductie, inventie, iar toate acestea sunt modalitati de lucru, structuri actionale ale celui care invata. Invatarea scolara este o activitate care-si are originea in actiunile de invatare din cadrul jocului.