Dezvoltarea psihologica a copilului

Dezvoltarea psihologica a copilului

Conceptul de dezvoltare se refera la modificarile care apar intr-un organism pe masura ce acesta parcurge  traseul de la conceptie la moarte. Exista doua categorii de procese care determina aceste modificari : procesul biologic (ereditar) si procese datorate interactiunii cu mediul si cu factorii educogeni.

Pentru intelegerea deplina a fenomenului inadaptarii, este necesara cunoasterea dezvoltarii psihologice a copilului, a etapelor  prin care trece si a factorilor de natura personala care pot perturba dezvoltarea sa armonioasa.

Omul se naste cu un bagaj ereditar, la care se pot adauga o serie de factori congenitali, de mai multe ori negativi.

Psihicul copilului, in ontogeneza sa, se dezvolta in faze sau etape succesive, care se inlocuiesc, se completeaza si se perfectioneaza pentru a se ajunge in final la fiinta adulta, structurata si adaptata mediului care a format-o. Aceste etape, cicluri de dezvoltare sunt foarte diferite sub aspect biologic, fiziologic, psihologic si educational. Ele sunt :

a.) perioada anteprescolara (de la 0 la 3 ani) corespunde stadiului inteligentei senzorio- motorii. Apar gesturile si actiunile mai putin structurate, urmate de invatarea limbajului. Se caracterizeaza prin dezvoltare fizica majora, formarea perceptiilor, dezvoltarea creierului, nevoia de comunicare.

In perioada intrauterina copilul receptioneaza sunete, stimuli mecanici, tactili si chimici. Dupa nastere, copilul vine cu o experienta senzoriala si are o capacitate de a comunica prin intermediul trairilor afective cu lumea din jur, receptand efectul traumelor afective suferite de adultii apropiati lui. Asa se explica anumite tulburari intalnite la unii copii.

b.) perioada prescolara (de la 3 la 6-7 ani) – corespunde stadiului inteligentei preoperationale cand copilul opereaza mintal cu imaginile, obiectele si fenomenele (gandirea simbolica). Apare efortul copilului de a-si castiga propria identitate, de a afla cat mai multe lucruri, de a poseda o serie de obiecte pe care le doreste. Activitatea dominanta a copilului este jocul, el are tendinta de a- i imita pe cei din jur. Incepe perioada de socializare in care trebuie sa afle ca unele lucruri sunt bune iar altele, nu. Se dezvolta negativismul, dar si asimilarea  si intelegerea a ceea ce este permis si a ceea ce nu este permis. Parintii au marea datorie de a urmarii dezvoltarea fizica si psihica a copilului si atunci cand constata unele manifestari anormale la copii, de a solicita sprijin de specialitate.

c.) perioada prescolara mica (de la 6-7 la 10-11 ani) – corespunde substadiului operatiilor concrete ale gandirii. Copiii manifesta spirit de colaborare in jocuri, atentia devine mai stabila si apar germenii unei gandiri de tip formal, logic, care permite intelegerea obiectelor, fenomenelor si construirea de judecati proprii.

Trebuie vazut modul in care are loc debutul scolar. Un debut scolar cu probleme de adaptare atrage dupa sine dificultati de invatare, tulburari de comportament.

d.) perioada scolara mijlocie (de la 10-11 la 14-15 ani) – corespunde stadiului operatiilor formale, cand copilul reflecteaza si construieste rationamente ipotetico - deductive.

Perioada se caracterizeaza prin ample transformari biologice, fiziologice si psihologice. Se produce o schimbare in procesul de relationare, in sensul ca parintii trebuie sa- l priveasca ca pe o fiinta capabila sa analizeze singura situatiile. El trebuie lasat sa gaseasca singur solutiile. De multe ori parintii trateaza aceste probleme de pe pozitii ferme, iar conflictele ce apar intre ei si copii se accentueaza, putand degenera in agresiuni verbale si fizice, fuga de acasa, conduite deviante sau delicventiale, consum de droguri, alcoolism, suicid, etc.

e.) perioada scolara mare (de la 14- 15 la 18- 19 ani) – se caracterizeaza printr-o dezvoltare fizica si intelectuala armonioasa, spirit de observatie dezvoltat si o gandire independenta si creativa. Apare tendinta de afirmare a personalitatii, de independenta si nonconformism. Viata afectiva este din ce in ce mai tumultoasa. Caracteristice pentru aceasta perioada sunt : refuzul de a se supune, conduita revoltei, respingerea a tot ce este impus, anumite clisee verbale, expresii parazite in limbaj, vestimentatie specifica, inchiderea in sine, abandonul in lumea viselor, indisciplina. Daca aceste manifestari au o constanta in timp si se transforma in obisnuinte, pot deveni conduite cu efecte negative asupra integrarii scolare si sociale a tanarului.

Studiind evolutia comportamentului copilului, remarcam ca o serie de functii sunt inscrise in modele ereditare mostenite, prin acestea evolutia stadiala este asemanatoare. Dar anumite functii nu exista decat potentiale, si nu se realizeaza decat prin asimilarea progresiva si succesiva a stimulilor.

Cand discutam de copil, problema normalitatii sau a bolii, este mult mai complexa ca la adult, pentru ca este o fiinta in devenire, este mobil in organizarea structurilor sale morfofunctionale si labil in manifestarile sale comportamentale.

A. Freud si M Klein, au evidentiat dificultatile ce le intalnim in cursul dezvoltarii, de a clasa anumite tipuri de comportamente in cadrul normalului sau patologicului, daca nu tinem cont de varsta si ansamblul structurii personalitatii. In acelasi timp trebuie sa tinem cont si de toleranta mediului, pentru ca fiecare copil  are obstacole tranzitorii sau prelungite in adaptare, dar evaluarea drept patologica a tulburarii se realizeaza numai in momentul in care a depasit o anumita limita. Deci, interpratarea simptomelor se realizeaza dupa criterii calitative, dar si cantitative.

Pentru copil, sunt importante doua fapte, referitor la aspectul maladiv al unor stari : modul de manifestare al suferintei sale si constiinta suferintei. In unele cazuri, initial, simptomul produce o reactie sau suferinta din partea partea anturajului si de abia secundar, o resimte el. Sub o anumita varsta, copilul nu are sentimentul unei suferinte, este indiferent, in ciuda unei suferinte uneori serioase a parintilor.