DEZVOLTAREA PSIHICA SI EDUCATIA

1. Problematica dezvoltarii si educabilitatea

  Dezvoltarea este o notiune foarte generala, care desemneaza totalitatea proceselor de transformare prin care trec organismele vii sau institutiile sociale (societate, cultura, economie etc); ea presupune trecerea de la simplu la complex, printr-o succesiune de stadii, fiecare dintre acestea avand un specific cantitativ si calitativ propriu. 

  Dezvoltarea fiintelor umane se desfasoara pe mai multe planuri: biologic, care implica cresterea si maturizarea fizica (somatica), morfologica si biochimica a diferitelor componente ale organismului; psihic, care presupune formarea si perfectionarea diferitelor procese, functii si insusiri psihice in cursul ontogenezei (evolutia individuala); social, care se refera la formarea si reglarea conduitei (comportamentelor) in conformitate cu modelele si normele sociale.

  Cresterea reprezinta o dimensiune a dezvoltarii in sens cantitativ. Procesul complementar este cel de maturizare care exprima atingerea gradului de dezvoltare completa a unor functii ale organelor interne sau a unor fenomene psihice.

  Dezvoltarea psihica reprezinta procesul de formare a unor seturi de procese, insusiri si dimensiuni psihice si, totodata, procesul de insusire si restructurare continua a acestora.

  Educabilitatea reprezinta problematica generala a dezvoltarii psihice, putand fi definita drept capacitate si disponibilitate a omului de a recepta influentele externe, sau ca potentare a capacitatii omului de a fi receptiv la educatie. Ea presupune abordarea a ceea ce este cunoscut ca fiind factorii dezvoltarii psihice si a importantei fiecaruia dintre acesti factori - ereditatea, mediul si educatia in dezvoltarea ontogenetica. De-a lungul timpului cercetarile asupra rolului acestor factori au diferentiat trei conceptii privind educabilitatea:

Teoria ereditarista sustine ideea determinismului biologic, ereditar in dezvoltarea fiintei umane; premisa de la care se porneste este ca dezvoltarea psihica este un "dat" ce urmeaza a se desfasura conform programului ereditar.

Teoria ambientalista sustine determinismul social; potrivit acesteia, mediul are putere absoluta asupra individului uman, el generand structura si continutul vietii psihice.

Teoria dublei determinari (interactionista) sustine ideea ca interactiunea intre factorii ereditari si cei socio-culturali genereaza un context situational care conduce la evolutia individului; ereditatea ofera un potential care nu se manifesta in lipsa conditiilor de mediu favorabile, la care se adauga liberul arbitru. Cercetarile recente confirma perspectiva interactionista, asa cum poate fi remarcat in continuare.

Ereditatea reprezinta insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, de la inaintasi la urmasi, mesajele de specificitate (insusiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

 Categoriile de insusiri care se mostenesc, datorita mecanismelor ereditatii, sunt: insusiri comune pentru toata specia umana (organizarea corporala, tipurile de organe, sisteme si aparate anatomice, trebuintele fundamentale pentru viata - hrana, aer, apa etc, reflexele neconditionate); insusiri individuale fizice (masa corporala, conformatia corporala si a fetei, pigmentarea pielii, culoarea ochilor si a parului, pilozitatea), biochimice (grupa sanguina, structura celulelor, particularitatile metabolice), functionale si psihice (particularitatile sistemului nervos, particularitatile perceptive-senzoriale, predispozitii care intra in structura aptitudinilor).

  Importanta ereditatii in dezvoltarea psihica poate fi sintetizata in cateva aspecte:

Mostenirea ereditara apare ca un complex de predispozitii si potentialitati (de exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima sau nu, in functie de ocaziile oferite de mediu si/sau educatie);

Diversitatea psihologica umana are o radacina ereditara, dar nu se reduce la aceasta;

Rolul ereditatii se exprima diferit in diversele aspecte ale vietii psihice: unele poarta mai puternic amprenta ereditatii (precum temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), altele mai putin puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);

Rolul ereditatii nu este constant in viata individului: este mai ridicat la inceputul si spre sfarsitul vietii.

Ereditatea ofera premisele unor momente de optima interventie din partea mediului educativ, numite perioade sensibile sau critice; anticiparea fortata sau pierderea acestor perioade pot avea consecinte negative asupra dezvoltarii normale a unor aspecte ale vietii psihice (cum ar fi, de exemplu, invatarea mersului sau a limbajului).

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor naturale si sociale, materiale si culturale cu care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul evolutiei sale.

  Factorii de mediu care influenteaza dezvoltarea pot fi: interni (factorii biologici care influenteaza dezvoltarea fatului in cele 9 luni de viata intrauterina, conditiile de hrana si caldura in mediul intrauterin) si externi. Cei externi, la randul lor, pot fi: fizici (conditii climaterice, geografice, flora si fauna, calitatea alimentatiei si aerului) si sociali (neorganizati sau spontani si organizati: socioeconomici, socioigienici, socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi etc.).

  In ceea ce priveste rolul mediului in dezvoltarea psihica a individului, subliniem aspectele cele mai importante:

Mediul reprezinta factorul care transforma potentialul ereditar in componenta psihica reala;

Mediul umanizeaza fiinta si functiile sale biologice;

Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii, ci ofera circumstantele si oportunitatile pentru dezvoltare (imprejurarile si conditiile de viata, informatiile si modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).

In dezvoltarea psihica a individului, importanta nu este doar simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu, ci, indeosebi, masura, maniera si rezonanta interactiunii dintre acesti factori si individ.

Actiunea factorilor de mediu poate fi simultana sau succesiva, astfel ca interactiunea lor poate genera doua categorii de consecinte: o dezvoltare fara probleme, daca actiunea acestor medii este convergenta si pozitiva; blocaje majore in dezvoltare daca actiunea mediilor este divergenta (situatia conflictului valoric intre mediul familial si cel scolar).

  Deoarece contributiile ereditatii si mediului sunt necesare dar nu suficiente, in procesul dezvoltarii depline a fiintei umane este determinanta contributia singurului mediu cu valente exclusiv pozitive - mediul educational.

Educatia reprezinta ansamblul activitatilor si influentelor pozitive, pe termen lung, care implica fiinta umana ca factor al propriei sale deveniri:

Educatia proiecteaza dezvoltarea psihica si asigura conditiile realizarii acestei proiectari;

Educatia este cea care asigura legatura intre potentialitatile de dezvoltare (date de ereditate) si oferta de conditii si oportunitati a mediului, selectand atat insusirile determinate genetic, cat si componentele de mediu care corespund obiectivelor educationale.

Actiunea educativa trebuie sa armonizeze datele oferite de ereditate si mediu, in mod creator si adaptat fiecarui individ (sau grup de indivizi). Aceasta deoarece ceea ce s-a dovedit, intr-un moment sau pentru un individ, benefic, poate fi daunator intr-un alt moment sau pentru un alt individ.

Deoarece dezvoltarea este un proces cu legitati interne proprii, educatia nu trebuie sa exercite o presiune exterioara, coercitiva, asupra individului.

Educatia trebuie sa fie stimulativa, in sensul ca demersurile sale trebuie sa fie cu un pas inainte a ceea ce poate, a ceea ce se vrea si a ceea ce stie individul, astfel incat sa vina in intampinarea nevoilor si cerintelor individului (evitandu-se suprasolicitarea sau subsolicitarea).

Educatia depinde de ceilalti doi factori (ereditatea si mediul) si nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa in totalitate o ereditate afectata si nici un mediu total defavorabil).

Intr-o anumita masura educatia poate accelera dezvoltarea psihica prin varietatea experientelor de invatare care-si propun reducerea decalajului intre capacitatile prezente ale individului si un nivel superior al acestora.

  In concluzie, dezvoltarea psihica este un proces plurideterminat, avand urmatoarele particularitati: se sprijina pe ereditate, foloseste datele oferite de mediu si este dirijata de educatie; se desfasoara in contextul activitatii proprii de invatare, fiind impulsionata de motivatie; este deplina in conditiile interactiunii optime intre cei trei factori, respectiv atunci cand exista o corespondenta in timp intre desfasurarea programului ereditar si cantitatea si calitatea influentelor externe; are o traiectorie ascendenta din punct de vedere calitativ, non-lineara si imprevizibila; este individuala in sensul ca prezinta numeroase aspecte de diferentiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare; este sistemica, in sensul ca orice schimbare produsa intr-o anumita zona va avea efecte asupra intregii dezvoltari; este stadiala, in sensul ca anumite perioade ale vietii se coreleaza cu schimbari cantitative si calitative specifice.

Periodizarea dezvoltarii psihice

  Stadiul psihic reprezinta un ansamblu de caracteristici psihice bine conturate si diferentiate calitativ, care permit identificarea particularitatilor asemanatoare la indivizi aflati in aceeasi perioada de varsta, precum si particularitatile diferite la indivizi aflati in diverse perioade de varsta. Relatia intre varsta (exprimata prin conceptele de etape si cicluri de varsta) si stadiul de dezvoltare psihica este una de corespondenta relativa in sensul ca schimbarea varstei (cronologice) nu aduce automat si schimbarea vietii psihice.

Etapele, ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice

etapa prenatala - perioada in care se contureaza si se construiesc toate componentele organismului, inclusiv elemente de natura psihica;

etapa postnatala - de la nastere pana la finalul vietii, care include trei cicluri de dezvoltare :

1. ciclul de crestere si dezvoltare (o-25 ani) -se dezvolta toate capacitatile fizice si psihice specifice speciei umane;
2. ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) - capacitatile fizice si psihice se manifesta deplin;
3. batranetea (dupa 65ani)- capacitatile individului intra in declin.

Fiecare ciclu prezinta cateva stadii de dezvoltare, astfel incat, in ansamblul dezvoltarii ontogenetice se poate vorbi de urmatoarele stadii :

1. stadiul sugarului (primul an de viata) - se dezvolta sensibilitatea vizuala, auditiva, tactila, etc., apar perceptiile, incep sa fuinctioneze mecanismele verbale si se structureaza inteligenta numita senzorio - motorie (Piaget);
2. stadiul anteprescolar sau prima copilarie (1-3 ani) - achizitii importante: vorbirea, mersul, se dezvolta constiinta de sine;
3. stadiul prescolaritatii sau a doua copilarie (3 ani- 6/7 ani) - se dezvolta procesele psihice complexe, se pun bazele dezvoltarii personalitatii si se dobandeste capacitatea de autocontrol voluntar;
4. perioada scolaritatii mici sau a treia copilarie (7 - 10 ani) - se pun bazele capacitatilor care asigura accesul la cunoastere, cultura si lumea sociala;
5. perioada pubertatii sau preadolescenta (intre 10 - 14 ani);
6. perioada adolescentei (intre 14 - 20 ani )
7. perioada postadolescentei sau adolescenta tarzie (intre 20 si 25 de ani)
8. stadiul tineretii (intre 24 si 35 de ani) - se definitiveaza identitatea profesionala, socio-culturala, familiala etc.
9. stadiul varstei adulte (35 - 65 ani) - puternica maturizare in viata psihica, in special in ce priveste afectivitatea si personalitatea;
10. stadiul de trecere (65-70 ani) - identitatea profesionala a individului incepe sa se destrame (pensionarea), insa capacitatile fizice si psihice sunt la un nivel bun;
11. prima batranete (70-80 ani)- capacitatile fizice si psihice incep sa scada iar individul isi restrange sfera activitatilor si a relatiilor sociale;
12. a doua batranete (80 - 90 ani) - apare dependenta de ceilalti pentru satisfacerea nevoilor
13. marea batranete (dupa 90 ani).

  Cu cat ne situam mai aproape de inceputul dezvoltarii (in copilaria mica, de exemplu), unitatile de varsta in care se concentreaza diferentele psihologice sunt mai mici si se succed rapid. Cu cat dezvoltarea inainteaza catre varstele mari, diferentele sunt din ce in ce mai greu sesizabile si mai putin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile psihice existente constituie elemente de sprijin, de geneza pentru diferite insusiri si caracteristici psihice caracteristice urmatorului stadiu.

  Dezvoltarea psihica poate fi urmarita pe trei paliere psihice reprezentative, astfel incat putem vorbi despre dezvoltare cognitiva, afectiva si socio-morala.

3. Dezvoltarea cognitiva si educatia

  Dezvoltarea cognitiva se refera la liniile de evolutie ale proceselor si functiilor cognitive/intelectuale. Intelectul reprezinta totalitatea proceselor, functiilor si activitatilor psihice care fac posibila cunoasterea, in timp ce inteligenta este definita ca o aptitudine generala care face posibila adaptarea la mediu in situatii foarte variate.

  Caracteristici ale dezvoltarii cognitive:

in perioadele timpurii se realizeaza de jos in sus (gandirea se dezvolta pornind de la procesele elementare) iar in perioadele de maturizare aceasta dezvoltare se produce de sus in jos, respectiv procesele psihice complexe influentand procesele elementare (ideile si conceptele pot influenta perceptiile modul de perceptie al realitatii) - conform psihologului rus L.S.Vigotsky;

are la baza trei procese (potrivit psihologului elvetian Jean Piaget): maturizarea (nu se poate trece la un stadiu superior de dezvoltare pana cand, din punct de vedere genetic, nu se parcurge programul caracteristic stadiului precedent); activitatea sau experienta individului (pentru a trece intr-un stadiu superior de dezvoltare activitatea trebuie sa fie potrivita trebuintelor si sa stimuleze dezvoltarea); mostenirea sociala (individul observa si preia de la altii scheme pe care le considera pozitive, fara a le fi trait personal).

ponderea celor trei categorii de influente difera de la un stadiu la altul - in primele stadii, dezvoltarea este legata de realitatea fizica, iar in stadiile ulterioare operatiile gandirii sunt dependente de cultura in mai mare masura.

  Fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o structura proprie care include achizitiile stadiului precedent si contine in sine premisa stadiului urmator. Stadiile conturate de catre Jean Piaget sunt considerate un model al dezvoltarii cognitive:

1. Stadiul senzorio-motor (de la 0 la 2 ani) implica o functie de adaptare practica si de obtinere de catre copil a unui succes concret, intr-o imprejurare in care el se afla in relatie nemijlocita cu un obiect. In aceasta perioada se face trecerea de la reactii primare care vizeaza propriul corp la reactii secundare (aplicate obiectelor exterioare) si apoi la constituirea schemelor de actiune mai larga, aplicate obiectelor exterioare. Astfel orientarea in ambianta devine mai obiectiva, copilul subordonand mijloacele scopurilor.
2. Stadiul pre-operational (intre 2 si 7 ani) reprezinta un salt substantial in dezvoltarea cognitiva datorita dezvoltarii limbajului, care permite trecerea de la perceptii la reprezentari prin substituirea unei actiuni motorii cu acte simbolice; gandirea ramane egocentrica si legata de concret.
3. Stadiul operatiilor concrete (intre 7 si 12 ani) se caracterizeaza prin posibilitatea conceptualizarilor si coordonarilor de concepte; se dezvolta noi abilitati ce include actiuni reversibile (capacitatea de efectuare in sens invers a drumului de la o operatie la alta; se realizeaza surprinderea invariantei (adica a ceea ce este constant si identic in lucruri) iar rezolvarea de probleme este mai putin restrictionata de egocentrism.
4. Stadiul operatiilor formale (dupa 11 ani) este perioada in care devine posibila gandirea abstracta, eliberata de concret; cea mai semnificativa constructie intelectuala a acestui stadiu este rationamentul ipotetico-deductiv; problemele pot fi rezolvate prin folosirea sistematica a experimentarii.

  Desi dominant, modelului dezvoltarii intelectului elaborat de Piaget ii sunt aduse importante observatii critice, esenta acestora reprezentand-o faptul ca este respinsa ideea copilului ca simplu receptor de informatii din mediu. Modelul neopiagetian flexibilizeaza stadialitatea piagetiana, explicand diferentele prin posibilitatile copilului de a explora un domeniu sau altul (functie de context socio-cultural si interese) sau de a rezolva probleme (capacitatea memoriei de lucru).

   Corolare educative ale dezvoltarii cognitive:

Copiii nu ating stadiile de dezvoltare intelectuala in acelasi timp, progresul acestora depinzand de o serie de factori culturali, situationali si personali - de aici importanta cunoasterii caracteristicilor cognitive ale elevilor si importanta programelor educationale de tratare diferentiata.

Interactiunea sociala are o puternica influenta asupra dezvoltarii cognitive: dezvoltarea intelectuala in prescolaritate este mai productiva daca are loc in grupurile de copii decat in mijlocul adultilor (exemplul dezvoltarii limbajului).

Relevanta experientei personale pentru dezvoltarea intelectuala impune asigurarea participarii active a elevului in organizarea experientelor educationale.

Crearea situatiilor care genereaza conflicte cognitive (discordante intre ceea ce se cunoaste si ceea ce se impune pentru a raspunde la stimulul) reprezinta tehnici eficiente in dezvoltarea cognitiva.

Strategiile de dezvoltare cognitiva ar trebui sa porneasca de la identificarea atitudinii mediului din proximitatea copilului fata de invatare.

Formalizarea activitatilor de initiere in scris, citit si aritmetica in perioada prescolara conduce la inhibarea creativitatii copiilor.

Caracterul concret al gandirii implica faptul ca prescolarii si scolarii mici au nevoie ca experientele educationale sa contina demonstratii si reprezentari fizice.

Atingerea stadiului gandirii formale reprezinta o conditie necesara dar nu suficienta pentru dezvoltarea rationamentului moral (de aici decalajul posibil si frecvent intre dezvoltarea cognitiva si cea socio-morala a unui individ).

4. Dezvoltarea afectiva si educatia

  Dezvoltarea afectiva are in vedere modul in care se formeaza si evolueaza, de-a lungul varstelor, procesele afective (emotionale).

 Afectivitatea (emotionalitatea sau procesele afective sau procesele emotionale) reprezinta fenomene psihice care exprima, sub forma trairilor, relatiile dintre subiect si lumea sa. Afectivitatea este o vibratie organica, psihica si comportamentala, care asigura tensiunea intregului organism si care are efecte de atractie sau respingere fata de obiecte, fenomene, persoane. Procesele afective se afla in relatii de interdependenta cu toate celelalte procese psihice, fiind o componenta infrastructurala a psihismului.

 In functie de criterii precum: proprietatile de care dispun, gradul de constientizare si sursa, procesele afective pot fi clasificate astfel:

Procese afective primare, care au un caracter elementar, spontan si sunt slab organizate. In aceasta categorie se inscriu: trairile afective de provenienta organica (de exemplu, in bolile gastrice apar stari de proasta dispozitie); afectele - forme primitive si impulsive, intense, de scurta durata, uneori necontrolate (ex. spaima, accesele de plans sau rasul zgomotos);

Procesele afective complexe, care se caracterizeaza printr-un grad mai mare de constientizare si intelectualizare si cuprind: emotiile -forme afective de scurta durata, intense, cu caracter situativ (bucurie, tristete, antipatie, speranta, placere etc); emotiile superioare, legate de activitatea pe care o desfasoara individul; dispozitiile afective, care sunt stari difuze, fara o orientare precisa, cu intensitate variabila.

Procesele afective superioare, caracterizate printr-o mare restructurare si raportare valorica la nivel de personalitate, cuprind: sentimentele, care sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile; pasiunile, care sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate de nivel superior, antrenand intreaga personalitate.

  Un aspect important al proceselor afective, cu rol major in educatie, il constituie expresivitatea, respectiv capacitatea acestora de a se exterioriza prin intermediul unor semne - expresiile emotionale (mimica, pantomimica, modificarile de natura vegetativa, schimbarea vocii). Expresiile emotionale se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere conduitei emotional-expresive sau limbajului afectiv cu rol important in modelarea conduitei globale a individului.

  Functiile proceselor afective: sustin energetic activitatea (procesele afective potenteaza si conditioneaza actiunea individului); prin expresiile emotionale au o functie adaptativa, in sensul de reglare si organizare superioara a conduitei (in cazul trairilor afective de intensitate normala si medie); trairile afective foarte intense (in situatii noi, neobisnuite) si pot dezorganiza conduita.

  Pornind de la teoria piagetiana asupra dezvoltarii afective potrivit careia exista o corelatie intre dezvoltarea afectiva, cognitiva si sociomorala, psihologul Henri Dupont identifica sase stadii in dezvoltarea afectiva a individului:

1. Stadiul egocentric impersonal (0- 4/5 ani) - caracterizat prin dorinta copilului de a cauta placerea si de a evita durerea, fapt ce conditioneaza apropierea copilului de celelalte persoane;
2. Stadiul heteronom (4/5ani -6/7ani) - caracterizat prin dominanta adultului (afectivitate de dependenta), stari puternice de frica, bucurie, suparare si oportunism (Ego puternic).
3. Stadiul interpersonal (7/8ani -14/15 ani)- caracterizat prin influenta anturajului si investitia afectiva in prieteni, prin sociabilitate, aparitia conflictului real interpersonal, sentimentul de reciprocitate si initierea discutiei cu Sine.
4. Stadiul psihologic personal (14/15 ani - sfarsitul adolescentei) - caracterizat acomodare la realitate si pendulare intre conflict si echilibru afectiv.
5. Stadiul autonom (atins de relativ putini tineri) - caracterizat prin implicarea responsabilitatii pentru anumite standarde;
6. Stadiul integritatii - caracterizat prin investitia in sfera idealurilor si a valorilor.

   Studii rece/nte asupra importantei emotiilor si sentimentelor in dezvoltarea individului au evidentiat existenta inteligentei emotionale (EQ), concept care, potrivit lui Daniel Goleman include capacitatea de autocontrol, perseverenta, capacitatea de automotivare si empatia, aptitudine care poate fi dezvoltata.

   Corolare educative ale dezvoltarii afective:

Educatia in sfera afectivitatii trebuie sa tina seama de distinctia existenta intre maturitatea emotionala, varsta afectiva si varsta cronologica.

Modalitatile de relationare dintre mama si copil modeleaza constructia afectiva viitoare a copilului, in functie de modul in care mama stie sa raspunda nevoilor de securitate si afectivitate ale copilului.

Este important sa se evite conditionarile negative in copilaria timpurie, acestea putand conduce la timiditate, izolare si suspiciune.

Eficienta metodei pedagogice in afectivitate este data de cel ce o aplica.

Pentru dezvoltarea afectiva este foarte importanta diversificarea repertoriului emotional (copilul trebuie sa lasat sa traiasca si sa manifeste cat mai multe tipuri de emotii) si promovate trairile acceptabile din punct de vedere social.

Comportamentul afectiv al copilului este influentat de interpretarile si evaluarile facute in familie asupra sentimentelor si emotiilor copilului; de aceea profesorul trebuie sa cunoasca acest model si sa actioneze in consecinta.

Pentru dezvoltarea unor sentimente pozitive fata de invatare este importanta crearea unui climat emotional relaxat si pozitiv in familie si scoala, inclusiv in situatiile de evaluare.

5. Dezvoltarea socio-morala si educatia

   Din punct de vedere psihologic, evolutia si educatia socio-morala trebuie analizata prin raportarea la aspecte de ordin etic si social, de unde rezulta faptul ca educatia morala are in vedere organizarea, planificarea si favorizarea deliberata a formarii constiintei, atitudinilor si comportamentelor morale. Adaptarea morala depinde de capacitatea de discernamant, de judecata morala si de capacitatea de interiorizare a regulilor morale, direct legate de reactiile anturajului, de contextele si de sanctiunile sociale.

  Studiind structurile morale in relatie cu cele afective, Jean Piaget afirma ca individul trece de la o morala obiectiva la o morala subiectiva (sau la o morala individuala) care presupune cunoasterea si asimilarea moralei sociale, in acest fel valorile sociale devenind un model de a evolua si de a actiona individual.

  Lawrence Kohlberg (1976) a identificat trei niveluri de evolutie a judecatilor morale, fiecare cu cate doua stadii distincte.

1. Nivelul premoral sau preconventional (4 ani - 9/10 ani) - in care copiii sunt in afara problemelor morale:

1. stadiul moralei ascultarii, caracterizat printr-o conduita de evitare a pedepsei si de supunerea la norma ("este bun tot ceea ce nu conduce la pedeapsa");

2. stadiul moralei hedonismului instrumental naiv, in care comportamentul copilului se orienteaza in functie de recompense ("este bun tot ceea ce este rasplatit, ceea ce creeaza placere").

2. Nivelul moralei conventionale (10ani-13ani), in care conformarea la normele exterioare si rolurile sociale ale copilului sunt conditionate de anturaj (in special de catre familie) iar scopul este obtinerea unui "statut bun":

3. stadiul moralei bunelor relatii, perioada in care comportamentul moral este orientat astfel incat sa se obtina aprobarea celorlalti si sa fie evitata dezaprobarea;
4. stadiul moralei legii si ordinii, perioada in care apare comportamentul moral de mentinerea a autoritatii recunoscute.

3. Nivelul autonomiei morale sau al moralei principiilor (dupa 13 ani, la tinerete sau niciodata), caracterizat prin acceptarea normei ca o modalitate de identificare cu grupul de apartenenta:

5. stadiul moralei contractuale, in care norma morala este inteleasa ca o consecinta a unei decizii stabilite mutual; se accepta ca norma sa poata fi schimbata pe considerente rationale, in functie de utilitatea ei.
6. stadiul moralei principiilor individuale de conduita, in care individul defineste valorile morale in termeni proprii, structurandu-si propriul sistem de valori si principii morale; se respecta o regula morala pentru a evita autoblamarea.

  Pornind de la premisa ca dezvoltarea psihologica a individului depinde de relatiile sociale specifice fiecarei etape de varsta, Erik Erikson (1968) a stabilit opt stadii ale dezvoltarii personale si sociale ale individului. El considera ca, pe tot parcursul vietii, exista momente de conflict intre posibilitatile de relationare ale individului si cerintele mediului social, astfel incat dezvoltarea dintr-un anumit stadiu depinde de succesul rezolvarii conflictelor din stadiile anterioare.

1. In primul stadiu (primului an de viata) conflictul specific este incredere vs. neincredere, iar rezultatul favorabil al acestei crize consta in incredere si optimism. Satisfacerea nevoii de hrana, confort si dragoste neconditionata in acest an de catre mama si cei care ingrijesc copilul va genera siguranta si incredere in cei din jur, precum si premisele dezvoltarii autonomiei in al doilea an de viata.
2. In al doilea stadiu (1an-3ani) conflictul specific este autonomie vs. dependenta, iar rezultatul favorabil consta in autocontrolul si capacitatea de adaptare a copilului. Supraprotectia sau severitatea parintilor creeaza la copii un simt de slabiciune si incompetenta, ceea ce conduce la rusine si indoiala in propriile capacitati.
3. In al treilea stadiu (3ani-6ani) copilul se confrunta cu criza initiativa vs. vinovatie, evoluand de la o forma simpla de autocontrol catre abilitatea de a initia activitati si de a le realiza. Parintii care descurajeaza sau pedepsesc incercarile de initiativa ale copiilor ii fac sa se simta vinovati de indemnurile naturale, in acest stadiu si mai tarziu in viata.
4. Al patrulea stadiu (6ani-12ani) este caracterizat de criza dorinta de autocunoastere vs. inferioritate. Insusirea abilitatilor valorizate social - scrisul, cititul, dar si asumarea cu succes a responsabilitatilor sau colaborarea cu alte persoane vor crea copilului sentimentul de competenta; esecurile, insa, pot duce la sentimente de inferioritate.
5. In al cincilea stadiu (12ani-18ani), criza identitate vs. confuzie are rolul major de a forma identitatea si imaginea de sine. Este o perioada de indoieli si experimentare a posibilelor roluri sociale iar rezolvarea favorabila din acest stadiu presupune dobandirea identitatii (identitate sexuala, orientare profesionala si perspectiva ideologica asupra lumii), castigarea unui sine consistent si a unui set de standarde interne pentru aprecierea propriei valori in diferite arii ale vietii.
6. Al saselea stadiu (18ani-40ani), caracterizat de opozitia intimitate vs. izolare, presupune exercitarea unei profesii si implicarea in relatii intime. Dobandirea unei identitati multumitoare in stadiul anterior il pregateste pe tanar pentru intimitate; in caz contrar va avea dificultati de stabilire a unei relatii intime, satisfacatoare de ambele parti, fiind prea preocupat de sine.
7. In al saptelea stadiu (intre 40 si 65ani), criza specifica este productivitate vs. autorealizare. Perioada reprezinta apogeul carierei profesionale, de traire a sentimentelor de satisfactie (legate de posibilitatea de a-si ajuta copiii sa devina adulti), de valorizare a contributiei si pozitiei sociale sau/si de constientizare a neimplinirilor sau esecurilor in atingerea obiectivelor propuse in tinerete.
8. Ultimul stadiu, marcat de conflictul integritate vs. disperare, este determinat de modul in care persoana infrunta sfarsitul vietii. In cazul in care persoana trece cu succes prin stadiile anterioare, va avea un sentiment de implinire si integritate, dar daca priveste in urma cu regret; daca vede trecutul ca pe un sir de oportunitati pierdute si esecuri, ultimii ani de viata vor fi marcati de disperare.

   Corolare educative ale dezvoltarii socio-morale:

Momentele critice in dezvoltarea sociomorala apar in jurul varstelor de 6 ani, 10 ani si 16 ani. Dintre acestea, perioada prescolara reprezinta una dintre cele mai sensibile pentru strategiile de formare.

Stilul conduitelor morale ale parintilor creeaza diferente evidente in dezvoltarea sociomorala a copiilor; parintii care explica situatiile morale si sanctiunile negative sau pozitive pe care le aplica, determina la acestia o mai mare capacitate de a rezista tentatiilor.

Regulile morale se contureaza mai slab la copiii ce vin din medii dezorganizate, la copii neglijati si la copiii supusi unor influente contradictorii (cazul copiilor rasfatati).

In jurul varstei de 6/7 ani apar conduitele morale critice cum minciuna, furtul, lenea, vagabondajul. Foarte important in alegerea strategiei de rezolvare a acestor probleme este cunoasterea substratului motivational al acestor conduite (intentii agresive, de aparare sau din motive compensatorii).

Sentimentul de vinovatie dezvoltat in sens echilibrat poate constitui un fenomen de autoreglare in dezvoltarea sociomorala.

Oportunitatile existente pentru exersarea si formarea rolurilor sociale intr-o varietate mare constituie factor important in invatarea morala.

Intrebari de autoevaluare

1. Definiti dezvoltarea, dezvoltarea psihica si educabilitatea.
2. Care sunt factorii dezvoltarii psihice?
3. Explicati rolul ereditatii, al mediului si al educatiei in dezvoltarea psihica.
4. Care sunt caracteristicile dezvoltarii cognitive?
5. Care sunt corolarele educative ale dezvoltarii cognitive?
6. Care sunt stadiile dezvoltarii afective?
7. Explicati corolarele educative ale dezvoltarii afective.
8. Care sunt obiectivele educatiei morale?
9. Descrieti nivelurile si stadiile dezvoltarii judecatilor morale si ale dezvoltarii psiho-sociale.
10. Explicati corolarele educative ale dezvoltarii socio-morale.