Istoricul afaziei

ISTORICUL AFAZIEI

Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au inregistrat mari progrese in studiul afaziei. Numerosi soldati cu leziuni cerebrale, internati in spitale, au oferit un serios material de studiu atat pentru psihologi cat si pentru patologi. Au putut fi astfel cercetate atat aspectele lingvistice cat si cele neurologice in conexiune cu problemele complexe ale afaziei. Perioada postbelica marcheaza mari progrese in domeniul studiului afaziei.

Introducerea metodei experimentale, pe langa metoda observatiei, a fost de bun augur. Au fost studiate atat cazuri izolate cat si grupuri - serii mici - ceea ce a permis abordarea comparativa a rezultatelor obtinute, urmate de aprecieri biostatistice. Astfel, studiul afaziei a devenit atragator atat pentru psihologi cat si pentru lingvisti si patologi, atat din punct de vedere teoretic cat si practic.

Dintre figurile proeminente de neurologi, psihologi, lingvisti care s- au remarcat dupa cel de-al doilea razboi mondial mentionam:

Eberhard Bay, neurolog german, argumenteaza ideea ca afazia este o entitate indivizibila si ca diferitele cazuri de afazie se deosebesc prin severitate si prin prezenta sau absenta disartriei, agrafiei si alexiei.

Hildread Schuell, patolog american, prezinta cinci subtipuri de afazie in functie de gradul de severitate a deficitelor de limbaj. Roman Jakobson, lingvist de origine rusa, a studiat defectele de vorbire la copii, atragand atentia lingvistilor asupra biologiei limbajului. Relatia dintre aspectele paradigmice si sintagmice ale

limbajului, dupa parerea lui Jackobson, poate fi extrapolata si in afazie, respectiv in afazia anomica si agramatism. Joseph Wepman, psiholog american, participant la al doilea razboi mondial, are o clasificare proprie a afaziei: jd afazia semantica corespunzatoare afaziei amnestice clasice; o afazia sintactica, corespunzatoare agramatismului; o afazia pragmatica (mai putin definita).

Acelasi cercetator, preocupat deopotriva de tratamentul afaziei, defineste asa-numitele: "afazie de jargon' si "afazie globala'.

in esenta, Bay si Schuell se alatura conceptiei lui Marie, iar Wepman conceptiei lui Henry Head.

Luria si Geshwind au jucat un rol major in sublinierea importantei studiilor de anatomie si intelegere a afaziei.

Luria propune o subdivizare a afaziei motorii in doua subtipuri: afazie motorie eferenta si aferenta. Afazia motorie aferenta sau kinetica se datoreaza pierderii controlului feed-back senzorial ca urmare a leziunii santului rolandic posterior. Afazia motorie eferenta este consecinta leziunii ariei Broca. Luria mai face si o alta dihotomie: aceea dintre afazia senzoriala acustica, consecinta a leziunii ariei Wernicke din girusul temporal superior, si afazia amnestica, consecinta a leziunii ariei de jonctiune temporo- parietala.

Normand Geschwind atrage atentia asupra asimetriei celor doua emisfere cerebrale, asupra anatomiei si fiziologiei lor, insistand asupra rolului circulatiei sangvine la nivel cerebral. Geschwind introduce termenul de "fluent' si "nefluent' pentru a desemna cele doua subtipuri majore in sindromul afaziei.

Perioada cuprinsa intre 1970 - 1990 se caracterizeaza prin cercetari interdisciplinare in care se impun psihologul american Arthur Benton, italienii De Renzi si Vignolo, germanul Klaus Poeck si francezul Henri Hecaen. Echipele lor de cercetare cuprind lingvisti, psihologi, neurologi. Rezultatele cercetarilor lor sunt publicate in reviste de mare prestigiu: "Neuropsychologia', "Cortex', "Brain and Language' si privesc date clinice, numeroase teste, interpretari teoretice de mare valoare.

Alaturi de observatii privitoare la aspectele clinice ale disfunctionalitatilor de comunicare, studiul sistematic al acestora, cercetatorii contemporani introduc metode noi de explorare, metode care nu au fost cunoscute la inceputul secolului nostru.

La nivelul analizei proceselor informationale ale psihologiei cognitive, au fost studiate modele teoretice ale limbajului combinate cu teste experimentale.

Studiile de anatomie si fiziologie au fost secondate de analize minutioase ale schimbarilor structurale si metabolice cu ajutorul tehnicilor

moderne de rezonanta magnetica si tomografie prin emisie de pozitroni.