Functiile creditului si riscurile creditarii

Functiile creditului si riscurile creditarii

Principalele trasaturi disticntive ale relatiilor de credit sunt finantarea agentilor economici pe seama disponibilitatilor latente ale economiei si emisiunea monetara in conditiile rambursabilitatii si perceperii de dobanda.

Functiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale fata de existenta si menirea operationala a relatiilor de credit sunt:

a) functia de mobilizare, ameliorare calitativa a disponibilitatilor banesti si redistribuire;

b) functia de emisiune;

c) functia de reflectare si stimulare a eficientei in activitatea agentilor economici.

a) functia de mobilizare, ameliorare calitativa a disponibilitatilor banesti din conturile organismelor de credit si redistribuire.

Formarea disponibilitatilor latente in activitatea agentilor economici, institutiilor, populatiei si concentrarea lor la banci este premisa principala pentru acordarea de credite. Reflectarea in conturile bancare a acestor disponibilitati monetare si luarea lor in calculul creditelor de acordat, nu este o redistribuire propriu-zisa de putere de cumparare intre titularii de conturi. Titularii de disponibilitati nu-si pierd dreptul de a dispune plati pe seama depozitelor ce le au constituite la banci. Are loc, in fapt, crearea de catre banca a unei noi puteri de cumparare, pe care detinatorii de moneda pasiva nu au utilizat-o. Se produce o "reasezare" a cererii ca valori de intrebuintare. Cererea titularilor de disponibilitati, care nu este in conditiile date decat potentiala, este inlocuita cu cererea efectiva a beneficiarilor de credite, diferita material de cea a detinatorilor de depozite monetare, deci cu implicatii asupra structurii materiale a productiei.

Functia redistributiva a creditului nu poate pune in evidenta dinamica masei monetare in circulatie, intrucat in ea se regaseste si se reflecta doar inlocuirea monedei pasive cu moneda activa, cantitatea ramanand aceeasi.

b) functia de emisiune a creditului

Indiciul functiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plata in economie, a unei mase monetare suplimentare.

Daca fondurile agentilor economici, resursele bugetului administratiei publice si ale populatiei sunt, in fiecare moment in parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursa libera, a carei marime ar putea lua valori in functie de deciziile subiective ale bancilor.

Aceasta aparenta este falsa. Emisiunea monetara nu poate fi arbitrara, ci ea trebuie corelata cu realitatile economiei. Atat supracreditarea, cat si subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.

Supracreditarea economiei se produce sub influenta unor solicitari insistente de imprumuturi din partea agentilor economici cu o situatie economico-financiara precara, similara cu aceea a intreprinderilor falimentare, cu imobilizari de fonduri in stocuri excesive in fazele aprovizionare-desfacere, cu tehnologii depasite, costuri ridicate si calitate a productiei necorespunzatoare. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin marfuri si servicii, cerere ce exercita presiune asupra preturilor.

Subcreditarea, expresie a insuficientei aprovizionari cu bani a economiei, franeaza activitatea economica, creeaza dificultati in finantarea curenta a activitatii de productiei si conduce la proliferarea platilor restante.

c) functia de reflectare si stimulare a eficientei activitatii agentilor economici

Eficienta economica cu care lucreaza intreprinderile se reflecta sensibil in situatia lor financiara, iar aceasta din urma in volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum si in gradul de asigurare a capacitatii de plata.

Se poate considera ca actioneaza o lege obiectiva a raportului invers intre eficienta in activitatea economica si necesarul de fonduri. Sporirea eficientei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor fata de venituri, dupa cum ea actioneaza si in directia reducerii fenomenelor de stocare.

Ca urmare, cu cat eficienta economica a unei activitati este mai ridicata, celelalte conditii fiind invariabile, cu atat necesarul de fonduri este mai redus.

Nivelul de eficienta se regaseste in marimea fondurilor totale necesare, insa, si mai pregnant, in situatia creditelor, intrucat acestea intervin ca resursa marginala de completare, se reflecta in plus si evolutia fondurilor proprii. Legea raportului invers intre necesarul de fonduri si eficienta in activitatea economica actioneaza si mai concludent in cazul creditului.

Creditul nu este doar un seismograf al eficientei economice, ci si un instrument de influentare in directia stimularii activitatii calitativ superioare. Aceasta prin acordarea de credite fara restrictii agentilor economici cu buna activitate si prin aplicarea de restrictii sau neacordarea de credite celor care se confrunta cu deficiente in gestiunea lor si dificultati in returnarea imprumuturilor.

In tarile cu economie planificata imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe functia de control a creditului exercitata de banci in numele statului, ca si pe masuri administrative, cu caracter de obligativitate, pe care acestea le aplicau intreprinderilor. Desi in aceste tari bancilor li s-a cerut sa fie foarte severe cu intreprinderile ce inregistrau slabe rezultate financiare, prin faptul ca bancile au tolerat nerambursarea la termen a creditelor si au continuat sa le acorde noi credite fara perspective certe de rambursare, acest control a fost adesea formal, ineficient.

Prin functiile pe care le indeplineste, creditul genereaza o serie de efecte favorabile, cum ar fi:

sporirea puterii productive a intreprinderilor prin redistribuirea capitalului;

concentrarea capitalului;

reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulatia monetara;

adaptarea elastica a masei de bani in circulatie la necesarul economiei.

Pe langa aceste efecte favorabile, creditul presupune si o serie de riscuri. Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditarii economiei genereaza, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de cumparare a banilor, inflatie. Totodata, creditul poate favoriza operatii economice ce atenteaza la lichiditatea bancara, in masura in care bancile au prea putine posibilitati de selectie a clientilor solicitatori de credite sau acestia sunt de rea credinta.

Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumita stare economica conjuncturala.

In primul caz se are in vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine in rambursarea creditelor, detinerea de catre banci a unor informatii inexacte privind debitorii sau reaua credinta a acestora.

In al doilea rand, conjunctura economica poate fi cea care intretine o anumita stare de risc. De exemplu, un risc major il comporta continuarea creditarii in conditiile in care productia este excesiva, peste capacitatea de absorbtie a pietei. De asemenea, crizele economice, convulsiile politice pot produce grave perturbari in utilizarea creditului bancar, in insasi activitatea organismelor de credit si financiare.

Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditarii, bancile trebuie sa detina informatii pertinente asupra situatiei patrimoniale si financiare a debitorilor, asupra naturii operatiunilor economice in care acestia se angajeaza. Totodata, prevenirea riscurilor in creditare mai presupune cunoasterea reputatiei morale a debitorilor, a bonitatii lor, o buna evaluare a evolutiilor viitoare a acestora.

In mod direct, prevenirea riscurilor de creditare se poate realiza prin constituirea unor garantii acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracararii riscului de creditare, bancile au posibilitatea de a constitui rezerve si provizioane. Altfel spus, creditorul trebuie sa fie si propriul sau asigurator. Pe de alta parte bancile de emisiune au posibilitatea de a actiona eficient pe linia asigurarii lichiditatilor celorlalte banci.