Probele

1.1        Consideratii generale. Definirea notiunii de probe.

In procesul civil/comercial probele au o importanta hotaratoare deoarece cu ajutorul lor partile stabilesc in fata instantei de judecata faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate. Prin mijlocirea probelor ce se administreaza in fata instantei, partile stabilesc faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate si din realitatea carora judecatorii desprind in cele din urma existenta drepturilor in litigiu[1].probele se afla in stransa legatura cu adevarul, iar stabilirea adevarului este esentiala in formarea intimei convingeri a judecatorului[2].

Formarea convingerii intime a judecatorului cu privire la realitatea starii de fapt, pe care trebuie sa o stabileasca si pe baza careia trebuie sa-si intemeieze hotararea ce o va pronunta, depinde atat de corecta si completa desfasurarea a probatiuni, cat si de valoarea probelor administrate[3].

In literatura juridica, notiunea de proba este folosita in mai multe sensuri[4].

Intr-un sens mai larg, prin proba se intelege actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit, rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de proba.

Intr-un sens mai restrans, prin proba se intelege fie mijlocul legal prin care in cauzele supuse judecatii se poate ajunge la dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adica un fapt material care odata ce a fost dovedit printr-un mijloc de proba este folosit la randul sau pentru a dovedi un alt fapt determinant in solutionarea cauzei.

Sub aspect terminologic, sinonimul termenului „proba” este „dovada”.

1.2        Subiectul, obiectul si sarcina probei.

Subiectul probei este judecatorul deoarece proba se administreaza in proces tocmai pentru ca acesta sa-si formeze convingerea intima.  Intima convingere a judecatorului in materia probelor din cadrul procesului civil/ comercial consta in indatorirea legala a acestuia de a afla adevarul obiectiv prin aplicarea metodei dialectice in cercetarea probelor.

Obiectul probei consta in anumite fapte afirmate de parte si care urmeaza a fi investigate pentru a se putea constata daca sunt sau nu reale. Cu alte cuvinte, obiectul probei poarta denumirea de fapt de dovedit sau altfel spus fapt pretins in sprijinul cererii formulate de catre solicitant[5].

Potrivit art. 1169 c.civ., cel care face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. Cu alte cuvinte, in cursul procesului sarcina probei se deplaseaza de la o parte la alta in functie de cine a invocat pretentia/exceptia.

1.3        Reguli generale de admisibilitate, administrare si apreciere a probelor

In procesul civil/comercial provele, de regula sunt propuse de catre parti insa instanta trebuie mai intai sa analizeze admisibilitatea lor.

Dupa ce probele au fost admise urmeaza administrarea probelor iar in final aprecierea lor.

Pentru ca instanta sa incuviinteze proba propusa trebuie ca aceasta sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii[6].

1.     proba sa fie legala, adica sa nu contravina legii materiale sau procesuale

2.     proba sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte reale;

3.     proba sa fie pertinenta, ceea ce inseamna ca proba propusa trebuie sa aiba legatura cu obiectul procesului;

4.     proba sa fie utila, proba este inutila cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile;

5.     proba sa fie concludenta, adica proba trebuie sa aiba aptitudinea de a ajuta  la rezolvarea pricinii de catre instanta de judecata.

Administrarea probei implica propunerea probei, incuviintarea ei, si administrarea propriu-zisa[7].

Propunerea probelor se fac atat de catre reclamant cat si de catre parat.

Dupa  ce probele au fost puse in discutia partilor, instanta se pronunta asupra incuviintarii lor printr-o incheiere. Incheierea prin care instanta se pronunta asupra probelor este o incheiere preparatorie care nu leaga instanta, astfel incat aceasta poate reveni asupra unei probe incuviintate, insa trebuie sa motiveze de ce administrarea probei nu mai este utila cauzei.

Administrarea probelor se face in fata instantei de judecata, daca legea nu dispune altfel(art.169 alin 1 c.proc.civ.).[8]

Administrarea propriu-zisa a probelor presupune trei reguli cu caracter general si anume[9]: probele vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului(art.167 alin 2 c.proc.civ.); dovada si dovada contrarie vor fi administrate pe cat cu putinta in acelasi timp(art.167 alin 3 c.proc.civ.); administrarea dovezilor se va face in ordinea stabilita de instanta(art.168 alin 2 c.proc.civ.).

Aprecierea probelor este o operatiune logico-juridica de selectare a probelor si  de evaluare a importantei lor pentru dezlegarea pricinii infaptuita de catre judecator potrivit intimei lui convingeri in vederea pronuntarii unei hotarari temeinice si legale[10].

1.4        Mijloacele de proba

1.4.1        Inscrisurile

A. Notiune

Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau un fapt juridic, facuta prin : scriere cu mana, dactilografiere, ori imprimare cu orice litera sau sistem de scriere, pe hartie sau pe orice alt material: sticla, lemn, metal, panza, telex, telefax etc[11].

B. Inscrisul autentic

Potrivit art. 1171c.civ, inscrisul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un  functionar public, care are drept de a functiona in locul unde s-a incheiat actul.

Autentificarea isi produce efecte din momentul in care notarul public a luat  consimtamantul partilor si aceste au semnat[12].

Din categoria inscrisurilor autentice fac parte:

actele notariale

hotararile organelor jurisdictionale

Inscrisul autentic prezinta mai multe avantaje, si anume[13]:

fac dovada datei pana la inscrierea in fals;

se bucura de prezumtia de valabilitate, proba contrarie revenind celui care il contesta;

cand prin inscris sunt contestate obligatii si acestea au ajuns la scadenta, inscrisul are putere de titlu executoriu putand fi pus in executare fara a mai fi necesara sesizarea instantei;

face dovada, pana la inscrierea in fals cu privire la constatarile personale ale notarului public facute in limitele atributiilor sale.

C. Inscrisurile sub semnatura privata

Prin inscrisuri sun semnatura privata se intelege orice inscris semnat de parte sau partile de la cere emana[14].

Semnatura partilor este conditia necesara si suficienta ceruta pentru validitatea inscrisurilor sub semnatura privata[15].

In afara de semnatura partilor, anumite inscrisuri sub semnatura privata trebuie sa indeplineasca si alte conditii: formalitatea multiplului exemplar si mentiunea „bun si aprobat”.

Potrivit art. 1179 alin 1 C.proc. civ, actele sub semnatura privata care cuprind conventii sinalagmatice nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate parti sunt cu interese contrarii.

In literatura de specialitate si practica judiciara s-a stabilit ca nu este necesara formalitatea dublului exemplar in materie comerciala, exceptandu-se cazurile in care legislatia comerciala cere intocmirea actului in scris[16].

Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie facuta in scris in intregul lui de acela care l-a subscris, dau cel putin acesta, inainte de a subsemna sa adauge la sfarsitul inscrisului cuvintele „bun si aprobat” aratand intotdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa semneze.

Deoarece mentiunea „bun si aprobat” se refera la inscrisurile sub semnatura privata intocmite pentru a constata obligatii unilaterale, scopul art. 1180 alin 1 C.Civ. este, tocmai acela de a proteja debitorul impotriva abuzului creditorului care ar abtine o semnatura in alb.

Forta probanta a inscrisului sub semnatura privata rezulta din insasi semnatura partilor.

1.4.2      Marturia sau proba testimoniala

Marturia este relatarea facuta de o persoana in fasa instantei de judecata cu privire la fapte sau acte litigioase savarsite in trecut, despre care are cunostinta personala[17].

In ceea ce priveste admisibilitatea probei testimoniale trebuie sa se faca distinctie intre dovedirea faptelor juridice si dovedirea  actelor juridice.

Dispozitiile codului civil nu limiteaza posibilitatea dovedirii faptelor juridice, prin proba testimoniala, insa posibilitatea dovedirii actelor juridice prin dispozitiile martorilor este reglementata de art. 1191-1198 C.Civ.

Puterea doveditoare a probei cu martori este lasata la aprecierea judecatorului, acesta fiind suveran in aprecierea probelor care il ajuta la formarea convingerii sale intime.

1.4.3      Marturisirea(recunoasterea)

Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei[18].

Potrivit art.1204 C.Civ, se  poate opune unei parti marturisirea ce a facut sau inaintea inceperii judecatii, sau in cursul judecatii. Din dispozitiile legale mentionate rezulta ca marturisirea poate fi extrajudiciara sau judiciara.

Marturisirea extrajudiciara este facuta in afara judecatii procesului in care este folosita si poate fi scrisa sau verbala[19].

Marturisirea judiciara este facuta inaintea instantei de judecata care judeca procesul in cere urmeaza a fi folosita ca mijloc de proba[20].

Marturisirea are aceeasi valoare probanta ca si celelalte mijloace de proba, ea putand fi combatuta prin dovada contrara.

1.4.4        Prezumtiile

Potrivit art. 1199 C.civ. prezumtiile sunt consecintele ce legea sau judecatorul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumtiile sunt mijloace de la dovada care nu rezulta din probe directe, ci dintr-un raport intre faptele constate in proces si faptele necunoscute ce formeaza concluzia necesara pentru dezlegarea procesului prin folosirea inductiei si deductiei. In cazul prezumtiilor, instrumentul de cercetare este inteligenta judecatorului[21], el facand un dublu rationament[22].

Astfel, mai intai din cunoasterea probelor directe judecatorul induce, printr-un prim rationament existenta in trecut a unui fapt vecin si conex cu faptul generator de drepturi, iar, apoi din cunoasterea faptului vecin si conex, induce existenta faptului generator de drepturi, datorita legaturii de conexitate dintre cele doua fapte.

1.4.5        Expertizele judiciare

Expertizele judiciare[23] sunt mijloace de proba constand intr-un raport de expertiza ce cuprinde constatarile unor specialisti privind anumite acte sau fapte juridice[24].

Potrivit art. 200 alin 1 C.proc.civ., cand pentru lamurirea unor imprejurari de fapt instanta considera necesar sa cunoasca parerea unor specialisti, va numi la cererea partilor ori din oficiu, unul sau trei experti stabilind prin incheiere punctele asupra carora ei urmeaza sa se pronunte si termenul in care ei sa efectueze expertiza. Astfel, expertul numit in conformitate cu dispozitiile legale aduce prin raportul de expertiza lamuriri concrete, stiintifice, documentate privind imprejurarile de fapt care formeaza obiectul litigiului. Obiectivele expertizei sunt fixate de catre judecator sau la cererea partii interesate[25].

Asemanator celorlalte mijloace de proba si concluziile raportului de expertiza constituie numai elemente de convingere fiind lasate la libera apreciere a judecatorului.

1.5        Aplicarea probelor in dreptul comercial

De regula, obligatiile comerciale se dovedesc cu aceleasi mijloace de proba ca si obligatiile civile insa specificul obligatiilor comerciale determina si un anumit specific al conditiilor de proba a drepturilor subiective ce izvorasc din raporturile comerciale[26].

In materie comerciala domina principiul libertatii depline a probatiunii obligatiilor comerciale astfel ca, se admite orice mijloc de proba, cu exceptiile prevazute prin dispozitiile cu caracter special[27].

In dreptul comercial regulile prevazute de art.1191 alin 1 si 2 sunt inlaturate fata de principiul enuntat si fata de dispozitiile art. 46.C.Com. Potrivit art. 46.C.Com obligatiile comerciale se probeaza cu martori, de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 C.civ. Cu alte cuvinte, in dreptul comercial  se poate admite proba cu martori in lipsa unui inscris si impotriva unui act scris oricare ar fi valoarea litigiului. In aprecierea probei, judecatorul este suveran, putand sa incuviinteze sau nu aceasta proba, insa in aceasta din urma situatie va trebui sa motiveze inutilitatea ei[28].

Cu toate acestea, art.55 C.com dispune ca proba testimoniala nu poate fi admisa cand legea comerciala cere proba prin inscris, decat  in cazurile in care proba este permisa si de codul civil.

Regimul probator reglementat de art.46 C.com este aplicabil si actelor juridice incheiate de necomercianti. Astfel , potrivit art.56C.com, daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti comerciantii sunt supusi in ce priveste acest act, legii comerciale, afara de cazurile in care legea ar dispune altfel.

In litigiile comerciale ca si in cele civile, sarcina probei revine reclamatului(art.1169 C.civ).

1.5.1        Inscrisurile specifice dreptului comercial.

In materie comerciala pot fi folosite, alaturi de mijloacele de proba caracteristice dreptului comun si anumite inscrisuri specifice activitatii comerciale si anume: facturile acceptate, corespondenta comerciala, telegramele, registrele comerciale, precum si mijloacele moderne de comunicare(telex si telefax, inregistrarile electronice),

a). Factura acceptata. Factura comerciala este un inscris sub semnatura privata prin care este constatata executarea unei operatiuni comerciale[29].

Emiterea unei facturi este legata, de regula, de operatiunile de vanzare cumparare; ea se intocmeste de vanzator si se trimite expeditorului[30].

Factura se intocmeste in dublu exemplar, un exemplar se trimite/se inmaneaza cumparatorului odata cu marfa.

Ca orice inscris sub semnatura, factura,face dovada deplina impotriva emitentului si in favoarea destinatarului ei[31], insa daca factura este acceptata de catre destinatar' (cumparator), ea face dovada si in favoarea emitentului (vanzator)[32].

Acceptarea poate fi expresa, atunci cand factura este semnata de catre cumparator si tacita, cand rezulta din comportamentul cumparatorului, cum ar fi: revanzarea marfii, efectuarea plati etc.

Tacerea cumparatorului nu echivaleaza cu acceptarea tacita a facturii.

Nu este exclusa insa posibilitatea ca, prin contractul incheiat, partile sa convina ca tacerea cumparatorului sa constituie acceptare, daca intr-un anumit termen de la primirea facturii, acesta nu face nici o obiectie[33].

b). Corespondenta comerciala. Prin corespondenta comerciala se intelege orice fel de scrisori, telegrame etc., schimbate intre comercianti si intre acestia si clientela lor, adica expediate si primite[34].

Corespondenta comerciala face parte din categoria inscrisurilor sub semnatura privata si face dovada impotriva aceluia de la care emana; de aceea aceste inscrisuri trebuie sa fie semnate de comerciantul de la care emana.

Particularitatea acestui mijloc de proba se regaseste in art. 25 din Codul Comercial potrivit caruia, comerciantul este obligat a copia din registrul special si dupa ordinea zilei toate scrisorile ce le trimite; cu alte cuvinte, forta probanta a acestui mijloc de proba o are nu numai originalul scrisorii, ci si copia ei pastrata in registrul copier. Copiile de pe corespondenta trimisa pot sa serveasca ca proba atat in favoarea comerciantului, cat si in favoarea celui care a negociat cu el[35].

Este de retinut ca, potrivit dispozitiilor legale, copia scrisorii/telegramei poate face dovada numai asupra continutului nu si asupra faptului ca scrisoarea/telegrama a fost trimisa.

c). Telegramele. Telegrama este o comunicare a unei manifestari de vointa transmisa la distanta de catre o persoana altei persoane prin intermediul oficiului telegrafo - postal. Caracteristica telegramei consta in faptul ca, persoana careia ii este trimisa telegrama, primeste de fapt un inscris care cuprinde continutul comunicarii, si nu inscrisul original predat de persoana care a trimis telegrama oficiului telegrafo..- postal.

Potrivit art.47 C. com. telegrama face proba ca inscris sub semnatura privata cand originalul este subscris de insasi persoana aratata in ea ca trimitatorul ei.

Este normal ca telegrama sa aiba forta probanta a unui inscris sub semnatura privata din moment ce originalul semnat de persoana care a trimis-o se afla depus la oficiul telegrafo - postal.

Dispozitiile art. 49 C. com. stabilesc ca prin telegrama se poate transmite si o imputernicire sau consimtamant pentru care este necesara forma solemna, insa pentru aceasta se cere ca semnatura originalului telegramei sa fie autentificata in conditiile legii.

Data telegramei stabileste pana la proba contrarie, ziua si ora la care ea a fost expediata de catre oficiul telegrafo - postal (art.47, alin. 3, C.com.).

In caz de eroare, schimbare sau intarziere in transmiterea unei telegrame, se aplica principiile generale asupra culpei, insa transmitatorul este in afara oricarei culpe, daca s-a ingrijit sa colationeze telegrama in conditiile stabilite de regulamentele telegrafo - postale (art.48, C. com.).

d). Registrele comerciale. Printre obligatiile profesionale ale comerciantilor, legea prevede si pe aceea de a tine o evidenta a activitatii comerciale. Aceasta evidenta poate fi tinuta prin intermediul registrelor comerciale care au, pe langa functiile de cunoastere, evidenta si control si o functie probatorie. Registrele comerciale obligatorii sunt: registrul - jurnal, registrul - inventar, registrul copier si registrul cartea - mare[36] .

Potrivit art. 50, alin.1, C. com, registrele comerciantilor tinute in regula, pot fi folosite ca mijloace de proba injustitie pentru fapte si chestiuni de comert.

Desi in articolul mentionat se prevede ca registrele'regulat tinute pot face proba' in favoarea comerciantului, textul de lege aratat nu prevede valoarea probanta a registrului unui comerciant in caz de litigiu cu un necomerciant. In aceasta situatie, registrul comerciantului nu face dovada impotriva necomerciantului (art.ll83 C. civ.) dar are o forta probanta impotriva comerciantului (art.1184 C. civ.). .

Pentru ca registrele comerciale sa aiba forta probanta atat in favoarea comerciantului cat si impotriva lui, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii, si anume: registrele sa fie obligatorii[37] ;registre1e sa fie tinute in conformitate cu dispozitiile legale; litigiul sa fie intre comercianti.

Referitor la folosirea registrelor comerciale ca mijloace de proba, Codul comercial reglementeaza doua modalitati respectiv, comunicarea . registrelor comerciale si infatisarea registrelor comerciale.

Comunicarea registrelor poate fi ordonata de catre instanta, la cererea partii, in anumite situatii: in materie succesorala, comunitate de bunuri, societati si in caz de faliment (art.30 C. com.).

Infatisarea registrelor poate fi ordonata de catre instanta la cererea unei parti sau din oficiu, pentru a se extrage din ele numai ceea ce este privitor la litigiu (art.32 C. com.).

e) Mijloacele moderne de comunicare. Datorita avantajelor pe care le prezinta telexul, telefaxul si inregistrarile electronice, acestea au patruns si in activitatea comerciala, contribuind atat la rapiditatea efectuarii operatiunilor specifice comerciantilor, cat si la perfectarea raporturilor juridice dintre acestia.

Telexul reprezinta un sistem mixt de telefonie si telegrafie, care foloseste prin comutare acelasi circuit de transmisie[38].

Telefaxul reprezinta metode de transmitere a textelor, desenelor si fotografiilor etc., pe liniile de comunicatie telefonice[39].

Cu toate ca procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeste un inscris care cuprinde continutul comunicarii astfel ca, situatia este asemanatoare telegramei; forta probanta a celor doua mijloace moderne de comunicare este asimilata cu cea a telegramei si deci, pot fi folosite ca inscrisuri sub semnatura privata[40].

In dreptul comertului international, cerinta formei scrise se considera indeplinita daca elementele contractului de comert exterior rezulta dintr-o comanda si o confirmare de comanda, ambele scrise, sau dintr-o oferta si din acceptarea ofertei realizate, printr-un schimb de scrisori, telegrame, telexuri[41].

Inregistrarile electronice[42] sunt folosite tot mai frecvent in activitatea comerciantilor; daca la inceput inregistrarile electronice erau folosite numai in contabilitate, in prezent sunt folosite si in activitatea bancara, fiind consacrate de legiuitor.[43]

In literatura de specialitate nu exista un punct de vedere unitar in ceea ce priveste forta probanta a inregistrarilor electronice. Intr-o opinie s-a considerat ca inregistrarile electronice nu pot fi asimilate inscrisurilor sub semnatura privata, ci pot fi considerate un inceput de dovada scrisa sau pot avea valoarea unei prezumtii simple[44].

Intr-o alta opinie s-a aratat ca din punct de vedere probatoriu, inregistrarile electronice pot fi asimilate inscrisurilor sub semnatura privata si pot fi considerate un inceput de dovada scrisa sau pot avea valoarea unei prezumtii simple[45].

In ceea ce ne priveste, consideram ca forta probanta a inscrisului in forma electronica este data de Legea nr. 455/2000 privind semnatura electronica[46].

Potrivit art.4, pct.2 din Legea nr. 455/2000, inscrisul in forma electronica reprezinta o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

In privinta conditiilor si a efectelor art.5 din Legea nr455/200l, asimileaza cu inscrisul sub semnatura privata, acel inscris in forma electronica caruia i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica extinsa[47] bazata pe un certificat calificat[48] nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice[49].

Inscrisul in forma electronica, caruia i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica, recunoscut de catre cel caruia i se opune, are acelasi efect ca actul autentic intre cei care l-au subscris si intre cei care le reprezinta drepturile (art.6 ).

In cazurile in care, potrivit legii, forma scrisa este ceruta ca o conditie de proba sau de valabilitate a unui act juridic, un inscris in forma electronica indeplineste aceasta cerinta daca i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat si generata prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii(art. 7).

In cazul in care una dintre parti nu recunoaste inscrisul sau semnatura, instanta va dispune intotdeauna ca verificarea sa se faca prin expertiza tehnice de specialitate. In acest scop, expertul sau specialistul este dator sa solicite certificate calificate, precum si orice alte documente necesare, pentru identificarea autorului inscrisului, a semnatarului sau a titlului de certificat (art.8).