QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului



Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului


Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului dezvoltarea cea mai adecvata a protectiei acestora se plaseaza in plan regional, in cadrul unor organizatii internationale regionale create in scopul promovarii cooperarii intre statele din anumite arii geografice, de regula continente. Unul dintre domeniile cooperarii interstatale pe plan regional este dat de garantarea protectiei efective a drepturilor omului prin incheierea unor conventii care, pe de o parte proclama drepturile protejate, iar pe de alta instituie un mecanism de control jurisdictional al modului in care statele isi respecta angajamentele asumate, prin crearea, de regula a posibilitatii formularii de plangeri individuale impotriva statelor semnatare.




1. Sistemul regional interamerican

Sistemul regional interamerican de consacrare si garantare a drepturilor omului functioneaza in cadrul Organizatiei Statelor Americane (OSA). OSA este principala organizatie internationala interguvernamentala la nivel regional american, avand sediul la Washington. Organizatia are 35 de membri, precum si 30 de observatori permanenti printre care si Uniunea Europeana, iar tratatul constitutiv ale acesteia este Carta OSA[1].

Sistemul american de protectie a drepturilor omului a cunoscut o evolutie interesanta. El a inceput prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca apoi sa se alinieze, in liniile sale esentiale, celui european. De altfel, trebuie mentionat faptul ca preocuparile instituirii unui sistem institutionalizat de protectie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele europene in materie. Intr-adevar preambulul Cartei OSA prevede printre altele, ca "misiunea istorica a Americii este aceea de a oferi omului un pamant al libertatii si un mediu favorabil deplinei sale dezvoltari a personalitatii sale si realizarii justelor lui aspiratii". De aceea, Carta porneste de la vointa de a consolida, pe acest continent, in cadrul unor institutii democratice, "un regim al libertatii individuale si de justitie sociala, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului".

Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptata Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Asadar, aceasta Declaratie precede Declaratia Universala a ONU, adoptata la 10 decembrie 1948, si se distinge de ea prin enuntarea unor indatoriri ale omului, dar se aseamana prin faptul ca are caracter declarator, fiind lipsita de un mecanism de constrangere care sa asigure controlul asigurarii respectarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare[2]. Retinem insa faptul ca Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului este primul document care proclama in plan international, dar regional, drepturi ale omului.

Declaratia consacra atat drepturi civile si politice, cat si drepturi economice, sociale si culturale, foarte asemanatoare cu cele cuprinse in Declaratia Universala, insa, spre deosebire de sistemul ONU si de sistemul european de protectie a drepturilor omului, care consacra doar in general indatoriri ale omului, Declaratia americana stabileste si cateva indatoriri concrete: datoria fata de societate, fata de copii si parinti; datoria de a se instrui; datoria de a vota;datoria de a respecta legea; datoria de a fi utili comunitatii si natiunii; datoria de a plati taxele; datoria de a munci, datoria de a se abtine de la activitati politice intr-o tara straina.

Pasul urmator a fost facut prin crearea Comisiei interamericane a drepturilor omului in 1959[3], in baza unei rezolutii fara forta obligatorie, adoptata in cadrul unei reuniuni consultative. Totusi, prin comportamentul statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobandit la acel moment o baza legala de facto. Abia prin adoptarea Protocolului de la Buenos Aires, in 1967 a fost institutionalizata formal Comisia interamericana a drepturilor omului, prin amendarea corespunzatoare a Cartei Organizatiei Statelor Americane.

Principalele atributii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau in a promova respectarea si apararea drepturilor omului in spatiul american si a servi, in acest domeniu, ca  organ consultativ al organizatiei. Retinem asadar crearea acestui prim organism interamerican de protectie a drepturilor omului, cu o competenta, inca limitata.

El va fi incadrat intr-un sistem de protectie in domeniu instituit prin Conventia americana privitoare la drepturile omului . Potrivit art. 33 din Conventie, organele instituite spre a controla modul in care statele semnatare isi indeplinesc obligatiile asumate sunt: Comisia interamericana a drepturilor omului si Curtea americana a drepturilor omului.

Evolutia prezentata mai sus conduce la concluzia ca, in cazul Comisiei interamericane a drepturilor omului putem vorbi de doua functii distincte: una care subsumeaza atributiile sale in raport cu toate statele membre ale OSA, ca organism al Cartei, si una care subsumeaza atributiile sale in raport cu statele parti ale Conventiei, ca organism al acesteia.

In Preambulul Conventiei statele semnatare recunosc principiul potrivit caruia drepturile fundamentale ale omului nu deriva din apartenenta juridica a individului la un anumit stat; acestea au la baza insesi atributele fiintei umane, care justifica protectia lor internationala, ca o completare a protectiei prevazuta de legislatia interna a statelor americane.

Cat priveste sursele de inspiratie ale Conventiei, preambulul mentioneaza explicit Carta OSA, Declaratia americana a drepturilor omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, si, desi nu face referire directa la Conventia europeana in materie, si aceasta a constituit o sursa de inspiratie, in special in privinta sistemului institutional de control pe care il instituie[5].

Conventia reglementeaza dreptul la recunoasterea calitatii de subiect de drept a oricarei persoane, dreptul la viata, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea persoanei, dreptul la un proces echitabil, principul legalitatii incriminarii si al neretroactivitatii legii penale, dreptul la despagubiri in caz de condamnare pe nedrept, dreptul la onoare si reputatie, libertatea de constiinta si religie, libertatea de gandire si exprimare, libertate de reuniune si asociere, dreptul de proprietate. De asemenea, Conventia recunoaste dreptul la protectia familiei, dreptul la nume, la nationalitate, libertatea de miscare si dreptul la resedinta, principiul egalitatii in fata legii si altele. La aceste drepturi reglementate de Conventie trebuie adaugate si cele cuprinse in protocoalele aditionale[6].

Dupa cum am aratat organele Conventiei interamericane a drepturilor omului sunt Comisia si Curtea.

Comisia interamericana reprezinta toate statele membre ale OSA si este formata din 7 membri, persoane care se bucura de o inalta morala si au o competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului, alesi de Adunarea Generala a OSA, de pe o lista de cate 3 candidati propusi de guvernele statelor membre. Durata mandatului este de 4 ani cu posibilitatea realegerii o singura data. Comisia are urmatoarele atributii[7]:

- sa dezvolte constientizarea importantei drepturilor omului in randul popoarelor Americii;

- sa recomande guvernelor atunci cand considera util, adoptarea de masuri in favoarea apararii drepturilor omului in raport cu dispozitiile interne, inclusiv cele constitutionale;

- sa intocmeasca studii si rapoarte,

- sa solicite informatii guvernelor statelor membre asupra masurilor pe care acestea le adopta in domeniul drepturilor omului si sa furnizeze avize in domeniu statelor membre ale organizatiei care le solicita;

- sa adopte masuri privitoare la petitiile si comunicarile care ii sunt supuse atentiei;

- sa prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunarii Generale a OSA.

Comisia poate fi sesizata cu privire la pretinse incalcari ale drepturilor prevazute de Conventie atat de catre particulari (plangeri individuale), cat si de catre statele contractante (comunicari interstatale), cu deosebirea ca, in timp ce competenta Comisiei privitoare la examinarea plangerilor individuale decurge direct din textul Conventiei, cea privitoare la examinarea sesizarilor statale este supusa conditiei existentei unei declaratii exprese de recunoastere a competentei Comisiei din partea statului interesat. Aceasta declaratie poate fi facuta pe durata nedeterminata, pe un anumit termen sau cu prilejul examinarii unei anumite plangeri.

Asadar, in cazul plangerilor individuale, capacitatea procesuala activa apartine oricarui particular, persoana fizica sau subiect colectiv de drept, iar capacitatea procesuala pasiva apartine oricarui stat parte la Conventie, pe cand in cazul cererilor interstatale capacitate procesuala activa si pasiva au numai statele parti la Conventie, care au facut o declaratie expresa, dar facultativa de acceptare[8].

Dupa primirea sesizarii Comisia examineaza in primul rand indeplinirea conditiilor prealabile de admisibilitate:

a) epuizarea tuturor cailor interne de actiune in justitie;

b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne definitive;

c) obiectul plangerii sau al comunicarii sa nu se afle pe rolul unei alte instante internationale;

d) plangerile individuale sa contina numele, cetatenia, profesia, domiciliul si semnatura persoanei sau a persoanelor care depun plangere.

In situatia in care Comisia declara admisibila o sesizare, o comunica statului interesat si apoi trece la examinarea ei pe fond, cu posibilitatea reglementarii pe cale amiabila a litigiului. In cazul unui esec al incercarii de solutionare amiabila se pronunta cu privire la fondul cauzei si decide asupra transmiterii acesteia Curtii interamericane sau formuleaza recomandari pentru state, urmarind punerea lor in executare.[9]

In cazurile grave si urgente Comisia poate intreprinde o ancheta, dar numai in urma obtinerii consimtamantului prealabil al statului pe teritoriul caruia se pretinde a fi fost comisa incalcarea incriminata a unui drept prevazut de Conventia interamericana si numai cu privire la cereri sau comunicari ce indeplinesc conditiile de admisibilitate.

Curtea interamericana este organul jurisdictional specializat al OSA, format tot din 7 membri, resortisanti ai statelor membre, independenti, alesi dintre juristii care se bucura de o inalta autoritate morala, au o competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului si indeplinesc acele conditii necesare ocuparii unor inalte functii judiciare in statele membre. Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data. Curtea are o competenta jurisdictionala si una consultativa.

a) Competenta jurisdictionala a Curtii este facultativa deoarece orice stat contractant poate, potrivit Conventiei, la momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare, ori in orice moment ulterior, sa declare recunoasterea competentei obligatorii a Curtii, de plin drept si fara un acord special, de a statua asupra tuturor litigiilor privitoare la aplicarea sau interpretarea Conventiei.

Curtea poate fi sesizata numai de catre statele parti la Conventie si de Comisie. Ea examineaza fondul cauzei, pronunta si comunica hotararea adoptata si urmareste executarea acesteia. Intotdeauna Curtea poate fi sesizata numai dupa definitivarea procedurilor prevazute de Conventie pentru Comisie.

In situatia in care Curtea constata incalcarea unui drept prevazut de Conventie, ea ordona sa-i fie lasat partii vatamate exercitiul acelui drept si dispune repararea consecintelor incalcarii, precum si plata unei juste despagubiri reclamantului. In cazurile de o gravitate deosebita, ce reclama examinarea lor cu celeritate, si pentru evitarea producerii unor daune ireparabile reclamantului, Curtea poate, cu prilejul examinarii fondului, sa ordone masurile provizorii pe care le considera adecvate. Mai mult, daca aceste masuri sunt necesare intr-o anumita cauza chiar inainte de sesizarea Curtii, ea poate dispune luarea lor la sesizarea Comisiei, ceea ce inseamna ca plangerea respectiva este in curs de examinare de catre Comisie .

Hotararile Curtii sunt motivate si definitive. Exista doar posibilitatea contestatiei asupra sensului sau intinderii hotararii, situatie in care tot Curtea se pronunta la cererea uneia dintre parti, in termen de 90 de zile de la data comunicarii hotararii. In ceea ce priveste executarea hotararilor pronuntate de catre Curte statele se angajeaza sa se conformeze acestora, iar obligatia referitoare la acordarea despagubirilor banesti va fi executata, in statul interesat, conform procedurii de executarea a hotararilor impotriva statului, reglementata de legislatia sa interna.

b) Sub aspectul competentei consultative Curtea, la cererea statelor - chiar  daca un stat nu este parte la Conventie - si a organismelor OSA adopta avize consultative pentru interpretarea Conventiei sau altor tratate referitoare la drepturile omului in statele americane.

In privinta raporturilor care exista intre Organizatia Statelor Americane si Curtea interamericana a drepturilor omului sunt de retinut demersurile intreprinse pentru a asigura si a intari autonomia Curtii, in calitatea ei de tribunal international al drepturilor omului. Astfel, pe temeiul unui acord incheiat intre Secretariatul General al OSA si Curte, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie administrativa completa si dreptul de a gestiona propriul buget, ceea ce include promovarea unei politici proprii de recrutare a functionarilor grefei si de achizitionare a bunurilor necesare functionarii ei[11].

In continuare vom analiza cateva aspecte jurisprudentiale ale Curtii interamericane a drepturilor omului[12]. Desi s-a afirmat ca jurisprudenta Curtii interamericane ar fi modesta comparativ cu cea a Curtii similare europene , cercetarea acesteia apare ca o activitate deosebit de interesanta, mai ales prin raportare la conditiile locale specifice in care ea isi desfasoara activitatea de control a protectiei drepturilor omului: conflicte armate locale prelungite, stari exceptionale, miscari teritoriale separatiste, etc.

Un prim aspect il reprezinta dispunerea frecventa, in cursul examinarii cauzelor a unor masuri provizorii. Astfel, in cauza Prison d`Urso Branca c/ Brazilia, prin decizia din 18 iunie 2002[14], la cererea Comisiei, Curtea a obligat statul parat la luarea unor asemenea masuri pentru protejarea vietii unor detinuti amenintati de alte persoane aflate in detentie. In alta cauza, Comunidad de Paz de San Jose de Aparado c/ Columbia , tara care se afla in stare exceptionala, datorita conflictelor armate locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin decizia din 2000, la cererea a 80 de persoane dintr-o comuna, supuse unor amenintari grave privitoare la viata si bunurile lor, din partea unor grupari armate ilegale, Curtea a dispus luarea unor masuri provizorii cu caracter preventiv care sa evite producerea unor pagube ireparabile reclamantilor.

Un al doilea aspect face referire la o serie de hotarari importante ale Curtii in cauze deosebit de complexe. Astfel, in cauza Barrios Altos c/ Peru din 3 septembrie 2001[16], Curtea a decis ca masurile de amnistie, de prescriere sau de inlaturare a responsabilitatii care conduc la impiedicarea urmaririi si pedepsirii persoanelor care se fac vinovate de grave incalcari ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de tortura, executiile extrajudiciare sau arbitrare, disparitiile fortate, sunt inadmisibile deoarece aduc atingere drepturilor inamovibile recunoscute in dreptul international al drepturilor omului. In cauza Bulacio c/ Argentina din 18 septembrie 2003 , Curtea a statuat in sensul ca persoanele aflate in detentie au dreptul sa traiasca in conditii compatibile cu demnitatea lor, iar statele trebuie sa le garanteze dreptul la viata si la un tratament uman, intrucat ele au responsabilitatea centrelor de detentie. In consecinta modul in care este tratat un detinut trebuie atent examinat, avand in vedere vulnerabilitatea deosebita a detinutului (urmare a controlului total exercitat de autoritatile statului asupra acestei categorii de persoane), mai ales atunci cand este vorba de un minor.

In concluzie, vom evidentia care sunt particularitatile sistemului interamerican de protectie a drepturilor omului, prin raportare la sistemul european similar:

Drepturile recunoscute prin Conventia interamericana si prin protocoalele sale aditionale sunt nu numai civile si politice, dar si economice, sociale si culturale;

Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Conventia interamericana; numai 25 au semnat-o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea numai 21 au acceptat jurisdictia contencioasa obligatorie a Curtii interamericane[18].

Statele semnatare nu au integrat Conventia interamericana in sistemele lor nationale de drept, spre deosebire de sistemul european, cu alte cuvinte aceasta nu se poate aplica in mod direct in statele respective, deci nu poate constitui temei juridic pentru solutionarea unor litigii in plan national.

Curtea interamericana exercita ea insasi controlul executarii hotararilor sale de catre statele in cauza, spre deosebire de sistemul european, in care supravegherea executarii hotararilor este asigurata de Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican este unul deficitar, si din acest motiv s-a recunoscut necesitatea crearii, in cadrul OSA a unui mecanism international de supraveghere a executarii hotararilor Curtii, cu atat mai mult cu cat doar 3 state - Columbia, Costa Rica si Peru, au instituit proceduri interne care garanteaza executarea hotararilor Curtii.

Competenta jurisdictionala a Curtii interamericane este una facultativa, intrucat este nevoie de o declaratie a statelor de a accepta competenta Curtii, spre deosebire de sistemul european in care statele accepta competenta Curtii europene a drepturilor omului prin chiar ratificarea sau aderarea la Conventie.


2. Sistemul regional african

Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta Organizatiei Unitatii Africane (OUA)[19] prin care se reafirma adeziunea statelor membre la principiile Declaratiei Universale a drepturilor omului. Inspirata de Uniunea Europeana, Uniunea Africana (care a inlocuit in 2002 OUA) a fost creata pentru realizarea unei mai bune integrari, guvernari si stabilitati pe continentul african, avand in vedere dificultatile mari prin care au trecut statele africane in ultimele decenii .

In 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor, la Nairobi, Carta care  intra in vigoare abia in 1986, in prezent fiind ratificata de 53 de state africane.

Carta constituie izvorul sistemului african de protectie a drepturilor omului care fata de sistemele european si cel american, prezinta doua deosebiri: proclama si drepturi ale popoarelor, pe de o parte, iar pe de alta consacra si obligatii ale indivizilor[21].

Drepturile individuale sunt cele clasice: dreptul la viata, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, dreptul de a nu fi supus torturii, egalitatea si protectia egala in fata legii, libertatea si securitatea personala, dreptul la un proces echitabil, libertatea de gandire, constiinta si religie, libertatea de informare si de exprimare, libertatea de circulatie, libertatea de reuniune, dreptul de proprietate. Carta consacra si dreptul de a participa la activitatea publica si unele drepturi sociale, precum dreptul la munca, la sanatate si la educatie.

Drepturile colective (ale popoarelor) consacrate de Carta pornind de la particularitatile spatiului african, marcat profund de procesul de decolonizare, dar si de conflictele care au urmat acestuia si de dorinta de constituire a unor state nationale dupa modele europene sunt[22]:

dreptul la egalitate al popoarelor, intrucat nimic nu poate justifica dominatia unui popor de catre altul;

dreptul la autodeterminare in domeniile politic, economic si social, cu alte cuvinte dreptul la existenta al fiecarui popor, drept imprescriptibil si inalienabil;

dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominatie recurgand la orice mijloc recunoscut de comunitatea internationala; ele au chiar dreptul la asistenta din partea statelor parti la Carta in lupta lor pentru eliberare;

dreptul de libera dispozitie asupra bogatiilor si resurselor naturale, drept ce trebuie exercitat in interesul exclusiv al populatiilor; astfel, in caz de expropriere, poporul are dreptul la legitima recuperare a bunurilor sale precum si la o indemnizatie adecvata; mai mult, statele parti se angajeaza sa elimine orice forma de exploatare economica straina, mai ales cea practicata de monopolurile internationale;

dreptul la dezvoltare economica, sociala si culturala, statele bucurandu-se in mod egal de patrimoniul comun al umanitatii;

dreptul la pace nationala si internationala, in acest scop statele parti angajandu-se sa interzica persoanelor care au drept de azil sa desfasoare activitati subversive indreptate impotriva tarii lor de origine sau a oricarei alte tari parte la Carta. De asemenea se interzice ca teritoriile lor sa fie utilizate ca baza pentru activitati subversive sau teroriste indreptate impotriva oricarui stat parte la Carta.

dreptul la un mediu inconjurator satisfacator, propice dezvoltarii.

Carta africana este singura conventie internationala in domeniu care mentioneaza si indatoririle individului fata de familie si societate, fata de stat si de alte colectivitati recunoscute de lege si fata de comunitatea internationala. De asemenea fiecare individ are indatorirea de a-si respecta semenii fara nici o discriminare, de a intretine cu ei relatii care sa permita promovarea salvgardarii si intarirea respectului si tolerantei reciproce. Trebuie sa mentionam totusi ca aceste obligatii sunt insa mai degraba de natura morala si sociala decat juridica.

Sistemul de control al respectarii drepturilor consacrate de Carta africana este asemanator celui american si celui european existent pana la 1 noiembrie 1998. El consta din doua organe: Comisia africana a drepturilor omului si popoarelor si Curtea africana a drepturilor omului si popoarelor.

Comisia africana este creata direct pe temeiul Cartei si este compusa din 11 membri independenti alesi dintre personalitatile africane care se bucura de inalta consideratie, recunoscute pentru integritatea, impartialitatea si inaltele lor calitati morale, competente in domeniu, de Conferinta sefilor de state si de guverne a Uniunii Africane. Mandatul este de 6 ani si poate fi reinnoit.

Comisia este competenta sa solutioneze comunicari interstatale care, daca nu sunt rezolvate pe calea unor negocieri intre statele interesate si indeplinesc conditiile de admisibilitate (epuizarea cailor interne de atac) pot fi cercetate pe fond. Examinarea se finalizeaza cu un raport care trebuie intocmit intr-un termen rezonabil, dar nu in mai mult de 12 luni de la sesizarea Comisiei, ce se transmite partilor interesate si Conferintei sefilor de state si de guverne a Uniunii. Raportul va cuprinde si recomandarile pe care Comisia le considera utile[23].

Spre deosebire de comunicarile interstatale, plangerile individuale sunt supuse unui proces de triere, Comisia fiind autorizata sa decida, cu votul majoritatii absolute a membrilor sai pe care dintre ele le va examina. Distinct de acest aspect plangerea va trebui apoi declarata admisibila (indicarea identitatii reclamantului, compatibilitatea ei cu dispozitiile Cartei, epuizarea cailor interne de atac, etc.), si abia apoi se va trece la examinarea pe fond a acesteia. Comisia intocmeste apoi un raport, cuprinzand descrierea situatiei si concluziile la care a ajuns, pe care il inainteaza statelor implicate si Conferintei sefilor de state si de guverne. Aceasta din urma va decide daca si ce masuri sa adopte.

Retinem insa ca toate masurile luate atat in materia comunicarilor interstatale, cat si in cea a plangerilor individuale se opresc la stadiu de recomandari si raman confidentiale pana in momentul in care Conferinta sefilor de state si de guverne decide altfel. Observam asadar ca putem vorbi mai degraba de o competenta parajudiciara a Comisiei, decat de o veritabila competenta jurisdictionala.

Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdictionale, pe temeiul art. 66 din Carta care  permite adoptarea unor protocoale sau acorduri care sa-i completeze dispozitiile statele membre ale Uniunii Africane au adoptat la 9 iunie 1998 Protocolul relativ la Carta africana a drepturilor omului si popoarelor privind crearea unei Curti africane a drepturilor omului si popoarelor, care a intrat in vigoare la 25 ianuarie 2004 .

Dispozitiile cuprinse in acest Protocol sunt similare celor privitoare la Curtea europeana si cea interamericana, cu diferenta ca numarul judecatorilor Curtii africane este de 11. Curtea poate fi sesizata de Comisie, statul contractant care a sesizat Comisia, statul contractant al carui resortisant este victima unei incalcari a drepturilor omului, organizatii interguvernamentale africane. Un element de originalitate este acela ca, potrivit art. 5 paragraful 3 al Protocolului, instanta africana poate permite persoanelor individuale si organizatiilor neguvernamentale care dispun de statutul de observator pe langa Comisia africana sa introduca cereri direct in fata Curtii, cu conditia ca statul in cauza sa fi facut in prealabil o declaratie de acceptare a competentei Curtii de a examina asemenea cereri.


3. Sistemul regional arab

Liga araba a decis, in 1968 infiintarea Comisiei permanente pentru drepturile omului, formata din reprezentanti ai tuturor statelor membre, dar aceasta initiativa a fost deturnata de la obiectivele ei deoarece Comisia si-a limitat activitatea la a denunta incalcarea drepturilor omului in teritoriile ocupate de Israel.

Abia in 1993 a fost elaborat proiectul Cartei arabe a drepturilor omului, care a devenit tratat international in 1994, dar care pana in prezent nu a fost ratificata de nici un stat al Ligii[26].

Carta subliniaza traditiile islamice de egalitate si de fratie si reglementeaza o categorie larga de drepturi civile, politice, precum si unele drepturi economice si sociale, cum ar fi drepturile sindicale si dreptul la greva. Desi marcheaza un progres evident privitor la protectia drepturilor individuale in statele arabe, unele dintre dispozitiile sale, in special cele privitoare la aplicarea pedepselor corporale admise de legea islamica - shari`a[27] - cum ar fi flagelarea, mutilarea sau lapidarea, precum si cele privitoare la statutul de inferioritate al femeii pe care aceleasi norme il consacra, sunt in vadita contradictie cu intentia laudabila a initiatorilor Cartei si dispozitiile din tratatele universale in domeniu.

Insa cel mai uimitor aspect al Cartei este absenta oricarui mecanism de control al aplicarii dispozitiilor sale. Se precizeaza doar ca statele vor alege un Comitet de experti in domeniul drepturilor omului, competent sa examineze rapoartele anuale sau trianuale intocmite de acestea, fara a se determina precis continutul lor. De retinut ca nu este prevazuta nici o posibilitate de sesizare a Comitetului de catre persoane fizice sau de catre organizatii neguvernamentale privitoare la pretinse incalcari ale drepturilor omului reglementate de Carta.


Asia si problema drepturilor omului

In Asia nu exista un sistem regional de protectie a drepturilor omului, similar celor european, interamerican sau african, nici chiar asemanator celui arab. Se pare ca un asemenea mecanism, care sa reuneasca statele intregului continent, nu ar fi viabil, intrucat din cauza intinderii geografice, lipsei unei istorii comune si a nivelurilor foarte diferite de dezvoltare economica, statele Asiei nu formeaza o entitate coerenta. Aceasta face aproape imposibila realizarea consensului necesar adoptarii unor standarde comune in materia drepturilor omului.

Este motivul pentru care se fac eforturi de creare a unui mecanism subregional de protectie a drepturilor omului in cadrul ASEAN (Asociatia Natiunilor Asiei de Sud-Est creata in 1967). In acest sens la reuniunea din 1993 Ministrii Afacerilor Externe din statele membre ale organizatiei au convenit ca ASEAN sa aiba in vedere posibilitatea infiintarii unui asemenea sistem.


5. Sistemul regional european de protectie a drepturilor omului

5.1. Aspecte generale

Unitatea Europei este o constructie care se sprijina pe credinte, idei si mentalitati comune sau complementare, rod al unui proces istoric indelungat, in care diversitatea, mai ales etnica, dar si religioasa, a inceput sa se transforme din izvor al violentei destructive in fundament al tolerantei. Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului releva ca Europa, in marea sa diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de experimentare, retinandu-se si necesitatea de a "reinventa dreptul comun" [29].

Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramura a dreptului european si ca o realitate fara precedent.

Este fara echivoc ca daca o armonizare este dorita, orice uniformizare trebuie respinsa: notiunea Europei trebuie sa fie inteleasa "dupa o multipla si deplina complexitate"[30].

Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului la nivel regional european prezinta urmatoarele trasaturi particulare:

a) din punct de vedere al modului de protectie a drepturilor omului este cel mai eficient sistem, bazandu-se in principal pe Curtea europeana a drepturilor omului;

b)    este un sistem complex care se desfasoara pe trei planuri, in cadrul a trei organizatii internationale distincte a caror profunzime institutionala este invers proportionala cu aria lopr de acoperire geografica[31]:

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a luat fiinta in 1994 prin institutionalizarea Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), fiind cea mai intinsa, dar si cea mai fragila structura de integrare europeana. Depasind granitele geografice ale continentului aceasta organizatie este formata din 55 de state, astfel: pe langa cele 46 de state care alcatuiesc Consiliul Europei, regasim printre membri si urmatoarele state: Vatican, Belarus, cinci state ex -URSS, Statele Unite ale Americii si Canada.

Uniunea Europeana/Comunitatile Europene , reprezinta cea mai restransa, dar si cea mai profunda structura de integrare europeana, cu obiective economice, monetare si politice bine definite, cu institutii care depasesc caracterul interguvernamental si cu un sistem normativ extrem de complex, fiind alcatuita din 25 de state membre.

Consiliul Europei, creat in 1949 prin Statutul de la Londra, este planul intermediar al integrarii europene, mai amplu, dar mai putin profund decat Uniunea Europeana, mai restrans, dar mai solid structurat decat OSCE. Consiliul Europei este alcatuit din 46 de state membre care au ca si numitor comun protejarea democratiei, statului de drept si a drepturilor omului, asa cum precizeaza Statutul de la Londra.

Sitemul european este construit sub forma cercurilor concentrice, avand ca nucleu dur statele membre ale Uniunii Europene, iar ca zona periferica statele care sunt numai membre ale OSCE.

Scopul initial al acestor organizatii regionale europene a fost acelasi - mentinerea pacii in Europa - insa mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop au fost diferite:

- OSCE, creata in ideea mentinerii unui compromis intre blocul comunist si cel occidental, in epoca razboiului rece, considerata un forum de dialog dintre est si vest, a utilizat masuri de securitate regionala pentru mentinerea pacii in Europa;

- Uniunea Europeana a ales calea economica, acest domeniu fiind singurul vizat de cele trei comunitati initial. S-au luat masuri de cooperare economica pe de o parte, iar pe de alta de control a productiei principalelor materii prime necesare in caz de razboi (carbunele si otelul).

- Consiliul Europei a considerat ca mentinerea pacii in Europa se poate realiza prin consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea drepturilor omului. Creat dupa cel de-al doilea razboi mondial de statele democratice din vestul Europei, filosofia ce sta la baza infiintarii Consiliul Europei porneste de la premisa ca statele democratice nu intra in razboi unele cu altele, ele fiind capabile sa gaseasca alte solutii pentru rezolvarea eventualelor diferende, asa incat daca se reuseste mentinerea unor regimuri democratice se obtine mentinerea pacii.

Calea aleasa a fost asadar, in acest caz ,asigurarea regimurilor democratice in regiune si prevenirea regimurilor totalitare, acestea din urma fiind in fapt cauze ale celui de-al doilea razboi mondial. Cum se pot asigura insa regimurile democratice? Instituind o protectie solida a drepturilor omului, intrucat intr-un stat unde exista institutii de protejare a drepturilor omului, unde exista mecanisme de protectie, unde indivizii isi cunosc drepturile, exista un risc foarte scazut de izbucnire a conflictelor armate.

Trebuie subliniat faptul ca problematica protectiei drepturilor omului  a existat inca de la inceput doar in cadrul Consiliului Europei, in timp ce Uniunea Europeana si OSCE abia ulterior infiintarii lor au dobandit o dimensiune privitoare la "drepturile omului" care nu exista initial .


Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

OSCE este o organizatie internationala la nivel regional european, creata in mod evolutiv si avand trasaturi speciale[34].

Originea ei se afla in Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa, o conferinta diplomatica internationala la nivel regional european, tinuta la Helsinki, in 1975. Conferinta s-a incheiat prin adoptarea Actului final al Conferintei de la Helsinki, document politic, fara caracter de tratat international. Ulterior, aceasta conferinta internationala s-a transformat, potrivit Actului final al Conferintei de la Hesinki intr-un proces, prin organizarea de reuniuni periodice privind urmarile Conferintei.

Procesul de transformare a CSCE intr-o organizatie internationala s-a declansat  la reuniunea de la Paris, in anul 1990, cad s-a adoptat Carta de la Paris pentru o noua Europa, pornind de la schimbarile majore care au avut loc in Europa prin disparitia lagarului comunist si nevoia de instaurarea democratiei in toate statele europene, la baza careia sa se aseze respectarea fiintei umane si a statului de drept. Se creeaza astfel un sistem institutional permanent al acestui proces.

Finalul acestei evolutii are loc in 1994, in cadrul reuniunii la nivel inalt de la Budapesta,  moment in care s-a schimbat si denumirea in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Domeniul de actiune al OSCE este extrem de larg, cooperarea si securitatea in Europa, care includ o importanta dimensiune privind drepturile omului. In materia drepturilor omului insa, accentul este pus pe dimensiunea afirmativa, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe dimensiunea de garantare si aparare concreta a drepturilor omului.

In cadrul acestei organizatii au fost adoptate o serie de documente internationale fara forta juridica obligatorie, cu valoare de soft-law, care contin prevederi referitoare la drepturile omului. Astfel, Actul final al CSCE din 1975 a enumerat printre principiile generale ce trebuie respectate in relatiile dintre state si pe acela al respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta si religie.

Preocuparea pentru promovarea drepturilor omului a continuat si dupa inlaturarea regimurilor comuniste din Europa de Est si s-a reflectat in documentele adoptate la reuniunile de la Viena (1989), Paris(1989) si Copenhaga(1990) ale CSCE. Documentul de la Copenhaga pune in lumina valorile democratiei, statului de drept si libertatii fiecarui stat de a-si alege sistemul politic, economic si cultural propriu, aratand ca intre drepturile omului si guvernarea democratica exista o legatura indestructibila.

In 1991, la Moscova, a fost creat un mecanism care sa asiste statele participante la CSCE in rezolvarea problemelor ce tin de dimensiunea umana a Conferintei. In cadrul acestui mecanism, un numar de experti au fost trimisi in misiuni de asistenta in statele care si-au dobandit recent independenta[35].

La intalnirea la varf care a avut loc la Helsinki, in 1992, statele participante au luat nota de abuzurile comise impotriva minoritatilor in diferite zone din Europa si au decis infiintarea Biroului Inaltului Comisar pentru Minoritatile Nationale - personalitate internationala eminenta, avand o lunga experienta in domeniu, impartiala, desemnat pentru o perioada de 3 ani. Acesta are contacte directe cu partile aflate in conflicte care pot reprezenta o amenintare la adresa securitatii in zona OSCE, si anume, membri ai grupurilor minoritare si autoritati statale, in vederea promovarii dialogului, increderii si cooperarii dintre ele. Mijloacele de actiune ale Inaltului Comisar al OSCE pentru minoritati nationale au caracter nejurisdictional.

Infiintarea acestui organism reprezinta principala realizare a OSCE, mai ales ca debutul activitatii acestuia a avut loc intr-un moment in care in cadrul ONU inca nu se adoptase Declaratia asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice ( 8 decembrie 2002) si nici nu se adoptase de catre Consiliul Europei Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (1995).

O alta institutie cu rol in promovarea drepturilor omului este Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului (denumirea initiala a acestui organ a fost Biroul alegerilor libere), cu sediul la Varsovia, a carui activitate se concentreaza asupra asistentei acordate statelor membre OSCE in procesul de democratizare. Scopul initial acestei institutii era de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante, principalele sale atributii fiind:

primirea de informatii asupra datelor, procedurilor si rezultatelor oficiale ale alegerilor nationale organizate in statele participante;

intocmirea de rapoarte de observare a alegerilor si furnizarea acestora, la cererea guvernelor, parlamentelor si organizatiilor private interesate.

Din 1992, o data cu schimbarea denumirii institutiei, aceasta capata noi atributii, cum ar fi:

sa serveasca drept cadru institutional pentru schimbul de informatii asupra asistentei tehnice, precum si asupra programelor nationale si internationale destinate sa sprijine noile democratii in dezvoltarea institutiilor lor;

sa dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei in scopul utilizarii bazei de date a acestuia referitoare la resurse si servicii;

sa stabileasca legaturi cu organizatiile neguvernamentale active in domeniul dezvoltarii institutiilor democratice.


5.3. Uniunea Europeana/Comunitatile Europene

In literatura de specialitate[36] se apreciaza ca Uniunea Europeana este mai mult decat o organizatie internationala, dar mai putin decat un stat, manifestandu-se o impletire de interese ale statelor (la nivelul Consiliului Uniunii Europene), ale popoarelor (Parlamentul European), la nivelul Uniunii Europene (Comisia europeana) si la nivelul statului de drept (Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene). Organele comunitare care au competente exprese in protectia drepturilor fundamentale sunt:

Parlamentul European - compus din reprezentantii popoarelor statelor reunite in Comunitati, alesi prin vot universal direct. Parlamentul este competent in ceea ce priveste petitiile adresate de cetatenii Uniunii. Toti cetatenii Uniunii, precum si orice persoana fizica sau juridica cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului o petitie asupra unui subiect care tine de domeniile de activitate ale Comunitatilor Europene si care il priveste in mod direct. Petitia poate fi facuta individual sau in asociere. Intrucat Parlamentul nu este o institutie specializata in materia drepturilor fundamentale petitia nu trebuie sa se refere numai la protectia drepturilor fundamentale.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene - formata din 25 de judecatori si asistata de mai multi avocati generali. Prin jurisprudenta sa Curtea a avut un rol esential in protectia drepturilor fundamentale, nefiind insa o instanta specializata in acest sens

Ombudsmanul - singura structura specializata pe problema protectiei drepturilor omului din cadrul Uniunii Europene. Dreptul de sesizare este recunoscut resortisantilor Uniunii, dar si celor care au domiciliul/resedinta sau pentru persoane juridice sediul social in cadrul UE., asa incat protectia nu este rezervata numai cetatenilor UE. Ombudsmanul are competente cu privire la "administrarea defectuoasa", intrucat cetatenii au dreptul la "o buna administrare" din parte institutiilor Uniunii. Asadar activitatea ombudsmanului se va limita exclusiv la acest domeniu, acesta neprotejand si alte drepturi fundamentale ale cetatenilor Uniunii.

Cu privire la institutiile care pot forma obiectul unei petitii adresate ombudsmanului retinem urmatoarea exceptie: Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (cand aceasta face referire la activitatea sa jurisdictionala) nu intra in aceasta categorie, deoarece ombudsmanul nu poate fi instanta de recurs.

Elementul de specificitate al Uniunii Europene consta in utilizarea sintagmei "drepturi fundamentale" - sintagma utilizata in general in cadrul sistemelor juridice nationale, in opozitie cu expresia "drepturile omului" utilizata in general in cadrul sistemului international de protectie.

Un aspect important care trebuie mentionat este ca cele trei tratate care stau la baza Uniunii Europene nu contin prevederi privind protectia drepturilor fundamentale. In anii 1950, cand au fost infiintate Comunitatile Europene, artizanii acestora au pus accentul pe restaurarea economiei Europei, grav afectata de razboi, considerandu-se ca drepturile fundamentale vor fi protejate de Consiliul Europei si ca procesul de integrare economica nu va conduce la incalcarea acestora[37].

Treptat, prin largirea domeniului de actiune si prin sporirea competentelor, Uniunea Europeana nu a mai putut sa se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind in prezent prin evolutia conjugata a dreptului comunitar conventional, derivat si jurisprudential, un element central[38].

Evolutia modului in care drepturile fundamentale au aparut in dreptul comunitar cunoaste mai multe etape:

1. Etapa jurisprudentiala - "crearea" institutiei drepturilor fundamentale in cadrul dreptului comunitar (1969-1975)

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a jucat un rol foarte important in evolutia preocuparilor in acest domeniu, iar primul pas a fost facut in 1969, prin Hotararea Stauder, ocazie cu care Curtea afirma ca "drepturile fundamentale ale persoanei sunt incluse in principiile generale ale dreptului comunitar a caror respectare este asigurata de Curte". Pentru prima data in zona comunitara se vorbeste de "drepturi fundamentale", Mai mult, intrucat respectarea principiilor generale ale dreptului comunitar este sarcina Curtii, iar printre principii regasim si drepturile fundamentale, rezulta ca respectarea drepturilor fundamentale este de competenta Curtii de Justitie. Intrucat principiile generale ale dreptului comunitar au o forta juridica superioara dreptului comunitar derivat, pe aceeasi pozitie se afla si drepturile fundamentale, ca principii generale ale dreptului comunitar.

In 1970 Curtea se confrunta cu pozitia Germaniei (in speta Tribunalul constitutional federal de la Kalshrue), o data cu aparitia unui conflict intre o norma de drept comunitar derivat si legea fundamentala a Germaniei in privinta drepturilor omului. Curtea afirma ca tot dreptul comunitar este superior dreptului national, in timp ce Tribunalul federal sustine ca trebuie mentinut nivelul de protectie a drepturilor omului de la nivel intern, nu sa se diminueze ca urmare a superioritatii dreptului comunitar, si in consecinta solicita sa se invalideze respectiva norma comunitara.

Pozitia Curtii era destul de delicata: fie recunostea superioritatea legii fundamentale a Germaniei fata de dreptul comunitar, ceea ce ar fi fost contrar chiar conceptului de drept comunitar (aflat pe o pozitie superioara fata de orice norma interna), fie, restrangea anumite drepturi fundamentale ale cetatenilor Germaniei, invalidand Constitutia.

Solutia gasita de Curte a fost extrem de inteligenta: in prima parte a hotararii a apreciat ca nu se poate face apel la dreptul intern pentru a aprecia validitatea dreptului comunitar, pentru ca astfel se aduce atingere unitatii si eficacitatii dreptului comunitar, rezulta deci ca validitatea acestor acte nu poate fi apreciata decat in functie de dreptul comunitar, si nu se poate refuza aplicarea dreptului comunitar oricare ar fi sursele nationale, astfel incat invocarea violarilor drepturilor fundamentale inscrise in Constitutia Germaniei nu poate afecta validitatea unui act comunitar. Iata deci ca pozitia Curtii este raspicata in a afirma superioritatea dreptului comunitar; insa in a doua parte a hotararii sale Curtea face un compromis. Reluand ideea din 1969 afirma ca drepturile fundamentale incluse in principiile generale ale dreptului comunitar se inspira din traditiile constitutionale comune statelor membre, si deci nu exista contradictie intre drepturile omului din constitutiile statelor membre si drepturile fundamentale din dreptul comunitar. In acest fel poate invalida norma comunitara avand ca temei faptul ca drepturile din constitutia Germaniei sunt de fapt drepturi fundamentale din care se inspira dreptul comunitar.

In anii urmatori Curtea recunoaste ca si surse ale drepturilor fundamentale  pe langa traditiile constitutionale comune statelor membre ale UE si instrumente internationale - conventii in materia drepturilor omului la care statele sunt parti, indicand expres Conventia europeana a drepturilor omului in 1975 prin Hotararea Rutilli, precizand ca este "o conventie ratificata de toate statele membre ale Uniunii, ceea ce ii permite sa o foloseasca drept sursa de inspiratie cand identifica drepturile fundamentale din dreptul comunitar" (Franta tocmai ratificase CEDO!).

Exemple de drepturi fundamentale afirmate in jurisprudenta Curtii de Justitie sunt: principiul securitatii juridice, protectia vietii private, egalitate si nediscriminare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la o cale de atac in fata autoritatilor nationale pentru protectia drepturilor care decurg pentru particulari din textele comunitare.

2. Etapa formalizarii drepturilor fundamentale

a) formalizarea declaratorie - Din jurisprudenta drepturile fundamentale au fost afirmate apoi in dreptul derivat, tot ca principii generale, aflate deci, ca forta juridica sub tratatele originare ale Comunitatilor. Momentul este anul 1977, iar documentul "Declaratia comuna a Adunarii, Consiliului si Comisiei privind respectarea drepturilor fundamentale si a Conventiei europene de aparare a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale"[39]. Ideile care se desprind din analiza acestui documnet sunt:

- nu se face referire doar la dreptul comunitar, ci si la respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului;

- pozitia Conventiei Europene a drepturilor omului este sub tratatele originare ale UE deoarece Conventia europeana inspira drepturile fundamentale ale dreptului comunitar, care se afla in continuare pe pozitia principiilor generale, cu forta juridica inferioara tratatelor.

b) formalizarea conventionala - are loc incepand cu 1986 prin Actul Unic European care afirma expres valorile: democratie si drepturile omului, insa doar in preambulul sau. Urmeaza Tratatul de la Maastricht din 1992 care reia in preambul cele doua valori afirmate prin Actul Unic European si adauga principiul preeminentei dreptului.

Este important sa cunoastem cand au fost afirmate aceste trei valori in cadrul UE (democratie, respectarea drepturilor omului, statul de drept/preeminenta dreptului) intrucat acestea sunt valorile pe care se fundamenteaza Consiliul Europei, in cadrul caruia insa ele au fost afirmate inca de la infiintarea sa, in 1949. Rezulta de aici, inca o data, diferenta esentiala in abordarea drepturilor omului intre cele doua organizatii internationale: Consiliul Europei  - specializat in materia drepturilor omului si UE - organizatie ce dobandeste abia pe parcurs si o dimensiune relativa la drepturile fundamentale.

Tot prin Tratatul de la Maastricht pe de o parte sfera drepturilor fundamentale se va largi la drepturile politice prin stabilirea cetateniei comune a resortisantilor statelor membre UE, iar pe de alta se infiinteaza pentru prima data la nivelul Uniunii un organ specializat pe problema drepturilor fundamentale- ombudsmanul - de altfel singura institutie de acest gen din cadrul UE.

In fine abia prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 se face un pas mai departe, dupa afirmarea drepturilor in directia garantarii lor, prin instituirea unui sistem represiv, sanctionator, in cazul unei violari grave si persistente de catre un stat a valorilor fundamentale. Sanctiunea este suspendarea anumitor drepturi ale statului.

Procedura cuprinde doua etape: constatarea incalcarii si aplicarea sanctiunii, insa nimic nu obliga organul abilitat sa treaca la aplicarea sanctiunii. El poate ramane doar la constatare. Propunerea de sanctionare poate sa provina fie de la Comisia europeana, fie de la o treime din statele membre. Se solicita apoi avizul conform al Parlamentului european, iar competenta de constatare efectiva a violarii revine Consiliului Uniunii Europene, reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern, care statueaza cu unanimitate de voturi, dupa invitarea statului in cauza sa-si prezinte observatiile. Acesta nu participa la procedura.

Aplicarea sanctiunii este facultativa, decizia luandu-se tot de catre Consiuliul Uniunii Europene insa doar cu majoritate calificata de voturi.Trebuie stiut faptul ca obligatiile ce revin statului din tratat raman neatinse, chiar daca a intervenit suspendarea unor drepturi.

Tratatul de la Nisa din 2002 instituie suplimentar si un sistem preventiv (pe langa cel represiv deja existent) care se pune in miscare daca exista un risc clar de violare grava de catre un stat a valorilor fundamentale. Procedura urmata este aceeasi: constatarea riscului si recomandarea masurilor corespunzatoare.

Ultimele doua momente, si cele mai importante in formalizarea conventionala a drepturilor fundamentale in cadrul UE sunt adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[40] si semnarea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa .

Inainte de a analiza aceste doua documente, facem precizarea ca, unii autori intrevad in realul progres pe care l-a facut Uniunea cu privire la drepturile fundamentale, prin adoptarea acestor doua acte, o posibila subminare a sistemului de protectie a drepturilor omului pus la punct de Consiliul Europei, pe temeiul ca fiabilitatea sistemului de protectie al Consiliului Europei se bazeaza in mare masura pe locul pe care tarile membre ale Uniunii il au in cadrul Consiliului Europei. Practic, prin problematica drepturilor omului, Uniunea Europeana si Consiliul Europei sunt cuplate intre ele. Forta economica si politica a Uniunii participa, cu ponderea ei, la asigurarea respectabilitatii si a functionarii sistemului consacrat de Consiliu, iar importanta data de catre statele membrele UE Conventiei europene a drepturilor omului rezulta din rolul pe care aceasta il joaca fata de aceste tari[42].

Sunt autori care afirma lipsa de forta juridica a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aceasta fiind un instrument de soft-law. Problema insa nu mai are importanta avand in vedere ca intreg continutul Cartei a fost preluat in Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa. 

Principalele surse de inspiratie ale Cartei sunt: Conventia europeana a drepturilor omului, Carta sociala europeana, Conventia relativa la drepturile copilului, Conventia asupra drepturilor omului si biomedicina si jurisprudenta celor doua organe jurisdictionale europene - Curtea de la Strasbourg (a Consiliului Europei) si Curtea de la Luxemburg (a Uniunii Europene).

Retinem faptul ca in cuprinsul Cartei exista o reglementare completa a ambelor categorii de drepturi - civile si politice, dar si economice, sociale si culturale, acest caracter de instrument general si complet din punct de vedere material pentru drepturile omului fiind unic in Europa.

Este interesant de observat ca in cadrul Consiliului Europei - organizatia europeana specializata in materie - exista o dualitate a instrumentelor cu caracter conventional in materie: Conventia europeana a drepturilor omului (drepturi civile si politice) si Carta sociala europeana (drepturi sociale, economice si culturale).

Iata asadar ca aceeasi solutie - unicitatea instrumentului de consacrare a ambelor categorii de drepturi ale omului se regaseste la cel mai vechi instrument - Declaratia universala a drepturilor omului si la cel mai recent instrument - Carta drepturilor fundamentale ale UE.

Subliniem urmatorul aspect: Carta se adreaza numai institutiilor si organelor Uniunii Europene, precum si statelor membre ale Uniunii, dar numai atunci cand acestea pun in aplicare dreptul Uniunii.

Un alt element particular il reprezinta modul in care autorii Cartei drepturilor fundamentale au ales sa abordeze chestiunea demnitatii umane in raport cu drepturile omului. Pentru o privire de ansamblu facem aici o trimitere si la Declaratia Universala in care demnitatea umana este considerata mai mult decat un drept, este fundamentul drepturilor omului si la Conventia europeana, care are ca sursa de inspiratie Declaratia universala si care pastreaza aceeasi solutie. Carta insa, desi are ca sursa de inspiratie Conventia europeana a drepturilor omului reglementeza demnitatea umana intr-un articol (chiar daca primul) avand sub aspectul tehnicii normative aceeasi pozitie precum toate celelalte articole din continutul material al Cartei, deci ca un simplu drept al omului.

Or, recunoasterea caracterului juridic al unei valori, in cazul acesta demnitatea, are un sens ambivalent: pe de o parte, ea este astfel garantata, iar pe de alta parte este incadrata si, prin urmare, limitata[43]. Demnitatea umana este insa atemporala, si deci autonomizata fata de morala publica. Daca ultima implica factorul timp, cea dintai este sustrasa lui.

Exercitarea drepturilor fundamentale, potrivit Cartei antreneaza raspunderi si indatoriri fata de altul, comunitatea umana si generatiile viitoare.

Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa nu reprezinta o sursa exclusiva a dreptului international al drepturilor omului, el continand multe alte tipuri de dispozitii. Dupa intrarea sa in vigoare va fi un instrument original, fiind singura sursa conventionala (cu valoare de hard-law) existenta in plan european si chiar universal, care sa cuprinda un catalog complet al ambelor categorii de drepturi: civile, politice, precum si economice, sociale si culturale.

Tratatul va avea o natura juridica multipla fiind in acelasi timp:

a) tratat international - supus regulilor dreptului international public;

b)    izvor al dreptului comunitar european

c) text constitutional - document ce constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea juridica comunitara.

Tratatul este structurat in patru parti: Partea I - reglementeaza aspectele fundamentale ale Uniunii - definitie, obiective, structura, competente; Partea a -II a inglobeaza Carta drepturilor fundamentale adoptata la Nisa, Partea a III- a reglementeaza politicile si functionarea Uniunii Europene, iar Partea a IV a contine dispozitiile finale.

O data cu intrarea in vigoare a Tratatului se va clarifica si problema valorii juridice a Cartei drepturilor fundamentale care va dobandi atat forta obligatorie, cat si valoare constitutionala.

Un aspect controversat pana la momentul adoptarii acestui tratat era acordarea personalitatii juridice Uniunii Europene, fapt ce ar antrena consecinte semnificative in privinta capacitatii Uniunii de a actiona in plan extern ca actor de drept international. Tratatul instituind o constitutie pentru Europa prevede expres, in art. I-7 "Uniunea are personalitate juridica", ceea ce inlatura toate ambiguitatile prevederilor Tratatelor actuale ale Uniunii.

Personalitatea juridica a UE este o conditie esentiala, iata, in curs de realizare, pentru a-i permite acesteia o actiune mai coerenta si vizibila pe scena internationala. Se confera astfel Uniunii posibilitatea de a recurge la ansamblul instrumentelor de actiune in plan international, precum dreptul de a incheia tratate, posibilitatea de a fi reprezentata in fata unei jurisdictii internationale sau de a adera la o conventie internationala, de exemplu, la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Ajungem in acest fel la analiza relatiilor care apar intre Curtea de la Strasbourg si cea de la Luxemburg, modul in care jurisprudenta uneia influenteaza hotararile celeilalte instante. Chestiunea este cu atat mai importanta cu cat constatam existenta la nivelul Europei a unei dualitati:    a) conventionale

b) jurisdictionale

c) jurisprudentiale.

a) In Europa exista doua tratate care reglementeaza drepturile omului si doua organizatii distincte: Consiliul Europei si Uniunea Europeana , fiecare avand la baza cate un tratat. In mod direct in ordinea juridica a uneia dintre organizatii nu poate fi invocat tratatul din ordinea juridica a celeilalte. Asa cum intr-un stat exista doua surse privind drepturile omului, si anume Constitutia (legea interna) si Conventia Europeana, mutatis mutandis, in cadrul UE sursa de baza a drepturilor omului va fi Constitutia, la care se va adauga din momentul aderarii Conventia Europeana. Deocamdata Conventia Europeana nu se impune direct Uniunii, ceea ce semnifica in plan concret ca actele institutiilor UE nu sunt atacabile direct la Strasbourg.

b) Dualitatea conventionala are drept consecinta dualitatea jurisdictionala. Situatia de dependenta ce exista intre ordinea juridica nationala si ordinea juridica a Consiliului Europei (sub aspectul surselor) se reflecta si la nivel jurisdictional. De exemplu, Curtea Constitutionala a Romaniei a declarat ca e obligata sa respecte jurisdictia Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Intre jurisdictiile UE si a Consiliului Europei nu exista insa astazi raporturi de dependenta (de subordonare), exista doar influente. Cu toate acestea, in raporturile dintre cele doua organizatii se aplica partial principiul subsidiaritatii, in sensul ca aceasta exista doar sub aspectul consacrarii, nu si al garantarii.

Astfel, in masura in care Carta europeana (documentul specializat in materia drepturilor omului in vigoare in acest moment la nivelul Uniunii) contine drepturi corespunzand unor drepturi din Conventia Europeana - se pune deci problema subsidiaritatii - sensul si valoarea lor sunt aceleasi, asa cum sunt conferite de Conventie. Totusi, aceasta dispozitie nu se opune ca dreptul Uniunii Europene sa acorde o protectie sporita drepturilor fundamentale, adica exact ideea subsidiaritatii.

c) Dualitatea jurisdictionala atrage dualitatea jurisprudentiala. In majoritatea cazurilor pozitia celor doua Curti este identica.

Revenind la posibilitatea aderarii Uniunii Europene la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si analizand posibilitatea reala a infaptuirii acesteia trebuie sa facem pentru inceput referire la Avizul nr. 2/1996 dat de Curtea de la Luxemburg[45], aviz dat in sensul imposibilitatii aderarii deoarece s-a afirmat ca s-ar produce o schimbare radicala a ordinii juridice comunitare, intrucat UE ar trebui sa se integreze intr-un mecanism institutional international. Curtea de la Luxemburg a mai constat ca nici o dispozitie din tratatul prin care comunitatea a fost instituita nu confera institutiilor comunitare, de o maniera generala, puterea de a edicta norme in materia drepturilor omului sau de a incheia conventii internationale in acest domeniu. De asemenea UE ar urma sa fie cenzurata de o instanta din afara Comunitatii (in speta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului), desi, precizam ca UE este deja membra a Organizatiei Mondiale a Comertului unde se supune jurisdictiei unor tribunale specializate.

Astazi posibilitatea aderarii este prevazuta expres in Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, in art. I -9, par. 2: "Uniunea va adera la Conventia Europeana a Drepturilor Omului . Aderarea la aceasta Conventie nu modifica competentele Uniunii." [47]

Principala dificultate legata de acest aspect este raportul ce se va stabili intre cele doua Curti de justitie, fiind exprimata ingrijorarea ca prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni competenta sa se pronunte cu privire la dreptul comunitar si la competentele statelor membre UE sau ale institutiilor Uniunii. Solutia ce se prefigureaza este ca rolul Curtii europene a drepturilor omului va fi cel al unei jurisdictii specializate, care vegheaza la respectarea de catre Uniune a obligatiilor sale internationale ce rezulta din aderarea la Conventie, si nicidecum cel al unei Curti supreme, care verifica activitatea desfasurata de Curtea de Justiie a Comunitatilor Europene.

Facem sublinierea ca UE nu va deveni membra a Consiliului Europei, ci doar parte la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Momentan insa, din perspectiva dreptului comunitar aderarea nu poate avea loc, fiind inca valabil avizul Curtii din 1996, abia dupa ratificarea Tratatului instituind o Constitutie acest lucru va deveni posibil. 

Din perspectiva Consiliului Europei de asemenea aderarea nu este posibila intrucat in prezent doar statele, nu si organizatiile internationale pot deveni membre ale Consiliului si pot adera la Conventia Europeana. Exista insa in curs de ratificare un Protocol aditional la Conventia Europeana - Protocolul nr. 14[48] - care va modifica si completa Conventia in sensul posibilitatii de aderare la aceasta si a altor entitati.

Asadar pentru ca UE sa adere la Conventia Europeana trebuie sa intre in vigoare ambele tratate - Constitutia europeana si Protocolul nr. 14 la Conventie. Sa fie insa aceasta o baza juridica suficienta pentru aderare? Din perspectiva ordinii juridice comunitare nu mai e nevoie de nimic, dar din perspectiva ordinii juridice a Consiliului Europei, doar faptul ca s-a deschis calea spre aderare nu e suficient, e nevoie de incheierea unui tratat de aderare a UE la Conventie (incheiat intre UE si toate statele parti la Conventie, nu Consiliul Europei, pentru ca UE nu adera la Consiliul Europei).

Una dintre consecintele semnificative ale aderarii la Conventie este existenta unui judecator desemnat de Uniunea Europeana la Curtea europeana a drepturilor Omului.

Trebuie subliniat ca, din punct de vedere politic, adeziunea Comunitatilor la Conventie ar fi de natura sa puna in evidenta importanta pe care atat acestea, cat si statele membre o acorda protectiei drepturilor omului. Dispozitiile Conventiei ar capata forta juridica obligatorie pentru insesi institutiile comunitare, care ar fi tinute sa le respecte atunci cand adopta norme de drept comunitar[49].

Din punct de vedere juridic aderarea ar fi de natura pe de o parte sa evite interpretarea diferita a acelorasi dispozitii ale conventiei de catre cele doua instante, iar, pe de alta, sa elimine anumite incertitudini privitoare la aplicarea Conventiei. Intr-adevar, din moment ce Comunitatea nu este parte la Conventie, un act comunitar prin care s-ar incalca un drept prevazut de Conventie nu poate fi atacat momentan direct in fata Curtii de la Strasbourg, ci in fata celei de la Luxemburg, care insa nu este tinuta sa aplice normele Conventiei. Daca aceasta din urma tine totusi seama de dispozitiile Conventiei o face pentrru ca drepturile omului sunt considerate a face parte din "patrimoniul comunitar". In prezent se recurge la atacarea indirecta a unui asemenea act prin "chemarea in judecata" in fata Curtii de la Strasbourg nu a comunitatii, ci a tuturor statelor membre, tinute responsabile de aplicarea normelor comunitare in cadrul intern[50].

Caracteristicile protectiei drepturilor fundamentale in cadrul Uniunii Europene fata de protectia drepturilor omuluiu in cadrul Consiliului Europei sunt[51]:

Uniunea este o organizatie internationala care nu este specializata in materia drepturilor omului, in timp ce Consiliul Europei este o astfel de organizatie;

Uniunea nu a avut initial preocupari in domeniul drepturilor omului, acest domeniu fiind abordat ulterior, in timp ce Consiliul Europei a tratat de la bun inceput chestiunea drepturilor omului;

institutia drepturilor fundamentale (din cadrul Uniunii) este de origine jurisprudentiala - fiind o creatie a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, in timp ce in cadrul Consiliului Europei drepturile omului au de la inceput o sursa conventionala, Conventia europeana a drepturilor omului;

evolutia consacrarii drepturilor fundamentale s-a facut in cadrul Uniunii  de la jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene la formalizarea conventionala prin Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa; in cadrul Consiliului Europei evolutia este inversa: Conventia europeana a drepturilor omului este imbogatita prin interpretare jurisprudentiala de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ajungandu-se la un "bloc de conventionalitate" (potrivit principiului solidaritatii), alcatuit din doua surse cu valoare egala - textul scris (Conventia) si precedentul judiciar (jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului).

(trasatura temporara, pana la intrarea in vigoare a Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa) inexistenta unei surse internationale conventionale, intrate in vigoare, reglementand complet institutia drepturilor fundamentale, in timp ce in cadrul Consiliului Europei exista doua surse internationale conventionale privind drepturile omului - Conventia europeana si Carta sociala revizuita;

absenta initiala a unui organ specializat pentru protectia drepturilor fundamentale, mult mai tarziu fiind creata institutia mediatorului european - ombudsmanul; in cadrul Consiliului Europei, de la inceput, Conventia europeana instituie Comisia europeana a drepturilor omului si Curtea europeana a drepturilor omului;

absenta unui organ judiciar specilizat in materia drepturilor omului - Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, desi trateaza chestiunea drepturilor fundamentale, nu este o jurisdictie internationala specializata in problema drepturilor omului, in timp ce in cadrul Consiliului Europei, Curtea europeana este o astfel de jurisdictie;

(trasatura viitoare, dupa intrarea in vigoare a Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa) consacrarea conventionala de drept comun a drepturilor fundamentale nu se face printr-un tratat specializat in materia drepturilor omului, ci printr-un tratat general; in cadrul Consiliului Europei consacrarea drepturilor omului se face prin surse internationale conventionale specializate - Conventia europeana si Carta sociala europeana revizuita.

(trasatura viitoare, dupa intrarea in vigoare a Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa) consacrarea conventionala de drept comun a drepturilor fundamentale se face atat pentru drepturile civile si politice, cat si pentru drepturile economice si sociale, printr-o sursa conventionala unica; in cadrul Consiliului Europei exista doua tratate in aceasta materie, unul pentru drepturile civile si politice - Conventia europeana si altul pentru drepturile economice si sociale - Carta sociala revizuita.

In incheiere vom trata problematica unui eventual conflict de competenta intre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si Curtea Internationala de Justitie (CIJ).

Curtea Internationala de Jutitie este organul judiciar principal al ONU, cu caracter permanent, deschisa tuturor statelor si avand un rol important in solutionarea diferendelor internationale si acordarea de avize calificate din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ONU. Curtea de Justitie a Comunitatilor este o instanta de judecata interna, a carei jurisdictie este obligatorie (pentru statele membre UE, pentru institutiile Uniunii , precum si pentru particulari) si este creatoare de drepturi, in timp ce jurisprudenta CIJ nu poate fi folosita ca sursa pentru solutii ulterioare, deciziile sale avand un caracter inter partes.

Este de precizat ca toate statele membre ONU sunt parti la Statutul CIJ, iar statele membre ale Uniunii sunt de asemenea membre ale ONU. Teoretic, astfel, statele membre pot aduce diferendele lor privind aplicarea sau interpretarea tratatelor comunitare si in fata CIJ. Mai mult, s-ar putea sustine ca statele membre ar avea posibilitatea de a se judeca in fata CIJ in litigiile ivite in domenii care nu sunt de competenta Uniunii Europene. Acest lucru este insa imposibil, deoarece potrivit art. 34 din Statutul CIJ, "numai statele pot fi parti in cauzele dezbatute de Curte".

Practic insa conflictul poate fi rezolvat pe baza unei prevederi imperative a dreptului comunitar si a unei prevederi permisive a Cartei ONU privind alegerea jurisdictiei de catre state. Astfel, potrivit Tratatului CE statele membre se angajeaza sa nu supuna nici un diferend privind interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de solutionare decat cele prevazute de acest tratat. In lumina acestor prevederi alegerea jurisdictiei CIJ de catre doua sau mai multe state membre in domeniile mai sus-aratate ar putea fi considerata o ca o actiune de incalcare a dreptului comunitar.

In acelasi timp, Carta ONU prevede ca "nici o dispozitie din prezenta Carta nu va impiedica pe membrii Natiunilor Unite sa incredinteze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, in temeiul unor acorduri aflate deja in vigoare sau care ar putea fi incheiate in viitor."

Astfel, avand in vedere ca jurisdictia CIJ este facultativa, poate fi inchipuita inclusiv situatia in care diferendele extracomunitare ale statelor membre, atat in ONU cat si in UE, sa fie aduse, pe baza unui compromis chiar in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene cu conditia ca diferendul sa fie in legatura cu obiectul Tratatelor de infiintare a comunitatilor.


5.4. Consiliul Europei

Consiliul Europei este principala organizatia internationala la nivel regional european care are, ca atributie esentiala consacrarea si apararea drepturilor omului.

Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizatiei si care indeplinesc urmatoarele conditii:

accepta principiile statului de drept,

accepta principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului,

se angajeaza sa colaboreze, in mod sincer si efectiv la realizarea scopului organizatiei.

Statutul Consiliului Europei prevede sanctiuni pentru incalcarea in mod grav a obligatiilor de membru mai sus-aratate. Aceste sanctiuni sunt: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea facuta de Comitetul Ministrilor de a se retrage din Consiliul Europei; incetarea calitatii de membru al Consiliului Europei.

Politica dusa de aceasta organizatie internationala privitoare la primirea de noi membri dupa anul 1990 a fost clara, in sensul ca aderarea la Statutul Consiliului Europei era conditionata de semnarea si ratificarea Conventiei europene a drepturilor omului si a protocoalelor sale aditionale.

Consiliul are o remarcabila activitate in domeniul drepturilor omului, atat in ceea ce priveste consacrarea acestora, prin acte conventionale si declaratorii, cat si in ceea ce priveste protejarea acestora.

Initial, Rene Cassin (parintele Declaratiei Universale) s-a opus categoric adoptarii unei Conventii europene a drepturilor omului pentru ca se temea ca prin adoptarea unui instrument regional se aduce atingere caracterului universal al drepturilor omului. Temere neintemeiata intrucat intre cele doua sisteme exista un raport de subsidiaritate, astfel incat la nivel universal se asigura un standard minimal de protectie, in timp ce la nivel regional pot exista dispozitii mai favorabile.

De-a lungul celei peste o jumatate de secol de aplicare, Conventia s-a dovedit a fi un instrument international eficace de aparare a drepturilor omului, atat datorita numarului si calitatii drepturilor protejate, cat mai ales prin mecanismul jurisdictional de control al respectarii acestor drepturi de catre autoritatile nationale ale statelor contractante.

Conventia europeana a drepturilor omului enumera o serie de drepturi, civile si politice, pe care statele parti s-au angajat sa le recunoasca persoanelor aflate sub jurisdictia lor. Sunt astfel garantate, de exemplu: dreptul la viata, interzicerea torturii sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate si securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vietii private si de familie, libertatea de gandire, de constiinta si de religie, libertatea de exprimare, dreptul la casatorie, etc.

Conventia europeana a cunoscut ulterior mai multe dezvoltari prin cele 14 protocoale aditionale adoptate pana in prezent[54] (al 14-lea fiind in curs de ratificare), unele dintre acestea consacrand si garantand si alte drepturi si libertati fundamentale, altele contribuind la perfectionarea si eficientizarea mecanismului de protectie a acestora. Dintre acestea, Protocolul nr. 3 , Protocolul nr. 5 , Protocolul nr. 8 , Protocolul nr. 10 amendau dispozitii privitoare la organizarea si functionarea organelor instituite prin Conventie - fosta Comisie si Curtea, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11 . La fel s-a intamplat si cu Protocolul nr. 9 , numai ca in acest caz abrogarea a fost una explicita.

Primul Protocol aduce in plus la catalogul drepturilor fundamentale dreptul la respectarea proprietatii, dreptul la educatie si dreptul parintilor de a asigura educatia si invatatura copiilor lor conform convingerilor lor religioase si filosofice, precum si dreptul la alegeri libere.

Protocolul nr. 2 completeaza Conventia atribuind Curtii competenta de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor ei.

Protocolul nr. 4 consacra dreptul persoanei de a nu fi privata de libertate pentru simplul motiv ca nu este in masura sa execute o obligatie contractuala; dreptul la libera circulatie, dreptul individului de a-si alege in mod liber resedinta si de a parasi orice tara, inclusiv pe a sa; dreptul de a nu fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva din teritoriul statului al carui resortisant este; dreptul de a intra pe teritoriul statului al carei resortisant este, interzicerea expulzarii colective a strainilor.

Protocolul nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor parti de a prevedea in legislatia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi (astfel, abolirea pedepsei cu moartea in sistemul european s-a produs cu 6 ani mai devreme decat in sistemul Natiunilor Unite).

Protocolul nr. 7 recunoaste noi drepturi: dreptul la garantii procedurale pentru strainii care urmeaza a fi expulzati; dreptul la recurs in procesele penale; dreptul de a nu fi urmarit sau pedepsit pentru o infractiune pentru care o persoana a fost deja achitata sau condamnata printr-o hotarare definitiva (non bis in idem); dreptul la despagubiri in cazul erorilor judiciare; egalitatea sotilor in drepturi si responsabilitati cu caracter civil, intre ei, in relatiile cu copii lor, cu privire la casatorie.

Protocolul nr. 11 reformeaza practic mecanismul de control instituit de Curte prin inlocuirea Comisiei si a Curtii cu o noua curte permanenta - Curtea europeana a drepturilor omului. Trebuie remarcat ca pentru intrarea in vigoare a acestui Protocol n-a mai fost aplicabila regula generala a dreptului international, in sensul intrarii in vigoare prin ratificarea lui de catre un anumit numar de state semnatare (cum a fost chiar cazul Conventiei care a trebuit sa fie ratificata de 10 state semnatare pentru a intra in vigoare), ci, dimpotriva intrarea in vigoare a fost conditionata de ratificarea lui de toate statele semnatare.

Protocolul nr. 12 interzice discriminarea in general, indiferent pe ce criterii sau motive s-ar face. Protocolul nr. 13[67] consacra abolirea pedepsei cu moartea in orice circumstanta. Protocolul nr. 14 ,neratificat inca, va aduce modificari substantiale in privinta competentei Curtii .

Referitor la sistemul institutional al Consiliului Europei principalele organe ale Consiliului Europei, asa cum au fost instituite initial, prin Statutul de la Londra, erau:

Comitetul Ministrilor - organ politic principal, cu rol decizional, alcatuit din ministri de externe ai statelor membre;

Adunarea Parlamentara - organ politic principal cu rol consultativ (denumirea initiala fiind chiar Adunarea Consultativa), ai carei membri nu se aleg in mod direct prin scrutin universal ca membrii Parlamentului European (organ al Uniunii Europene), ci dintre parlamentarii alesi ai statelor membre;

Secretarul general - organ cu competente administrative.

Iata deci, ca prin tratatul de constituire nu era prevazut un organ specializat pentru garantarea drepturilor omului, dar, o data cu adoptarea Conventiei europene se adauga la institutiile initiale inca doua organe: Comisia si Curtea europeana.

Asadar, dupa adoptarea Conventiei europene, organele chemate sa asigure respectarea drepturilor omului, deci cu competente in materie erau:

Comisia europeana a drepturilor omului - organ independent, compus dintr-un numar de membri egal cu cel al statelor parti la Conventie, care si-a incetat existenta la 1 noiembrie 1999

Curtea europeana a drepturilor omului

Comitetul Ministrilor

In acest sistem, cel originar, rolul predominant apartinea organelor nejudiciare de protectie, in timp ce Curtea avea un rol subsidiar, fiind deci marginalizata si putand chiar sa nu intervina deloc in solutionarea litigiilor, aceasta revenind organelor nejudiciare: Comisia si Comitetul de Ministri.

Existau trei etape procedurale: una prealabila, pentru admiterea sau nu a sesizarii, alta privind solutionarea pe fond a cauzei si ultima referitoare la executarea deciziei.

I. In prima etapa plangerile se adresau Comisiei - primul organ care intervenea in mecanismul procedural care putea fi declansat atat prin sesizari individuale, cat si prin cele statale, regula insa constituind-o sesizarea statala.

Simpla ratificare a Conventiei europene a drepturilor omului semnifica acceptarea procedurii plangerilor statale, nu si acceptarea procedurii plangerilor individuale. Pentru aceasta era necesara o declaratie facultativa expresa a statelor, deci o manifestare, speciala de vointa in acest sens. Asadar, accentul initial era pus pe actiunea statala, pe protejarea ordinii publice si mai putin pe interesele individuale ale victimei, in acest fel asigurandu-se mentinerea regimurilor democratice si consolidarea pacii in regiune. Astfel fiecare stat a dobandit dreptul de a supraveghea toate celelalte state pentru evitarea derapajelor. Aceasta era conceptia initiala, intentia parintilor fondatori ai Consiliului, dar in fapt nu procedurile statale au avut importanta, ci plangerile individuale[70].

Comisia europeana avea asadar rol de filtraj, analiza admisibilitatea cererii, iar daca aceasta era inadmisibila, procedura se incheia. In situatia contrara, Comisia analiza si fondul cauzei, dar nu emitea decat un aviz.

II. In a doua etapa interveneau celelalte doua organe: Curtea europeana a drepturilor omului si Comitetul Ministrilor.

Curtea nu avea decat o jurisdictie facultativa, deoarece pentru a putea sesiza Curtea nu era suficienta ratificarea Conventiei (acest fapt neatragand jurisdictia Curtii), ci era necesara o declaratie facultativa expresa care sa accepte jurisdictia Curtii (alta decat cea prin care statele acceptau plangerile individuale). Fara o asemenea declaratie cauza ajungea la Comitetul Ministrilor. Pentru a se ajunge la Curte trebuiau indeplinite doua conditii cumulative:

declaratia facultativa expresa de acceptare a jurisdictiei Curtii;

sesizarea Curtii trebuia sa se faca intr-un termen de 3 luni de la pronuntarea Comisiei in privinta admisibilitatii (de retinut ca, dupa ce cererea era declarata admisibila, ea nu ajungea automat la Curte, ci la randul ei, si Curtea trebuia sesizata de Comisie sau de stat (care putea sa se afle in mai multe ipostaze: reclamant, parat sau de cetatenie al victimei); in actiunile individuale, particularul putea sesiza Comisia, dar mai departe Curtea era sesizata doar de Comisie sau de stat. Dupa expirarea celor trei luni cauza ajungea tot la Comitetul Ministrilor.

Pentru ca particularii sa poata sesiza Curtea era necesara o a treia conditie ratificarea unui Protocol aditional de catre stat in acest sens.

Asadar, practic, erau necesare 4 manifestari de vointa ale statului: ratificarea Conventiei europene, declaratie expresa privind actiunile individuale, declaratie expresa de acceptare a jurisdictiei Curtii si ratificarea unui Protocol aditional pentru a putea permite si accesul individului la Curte.

III. Etapa a treia, a executarii, revenea Comitetului Ministrilor, indiferent ca punea in executare propriile rezolutii pe fond sau solutiile Curtii.

Dupa cum se poate constata procedura initiala era extrem de greoaie, asa incat in anul 1994 a fost adoptat Protocolul nr. 11 la Conventia europeana pentru reformarea mecanismul de control, protocol intra in vigoare la 1 noiembrie 1998. Sunt aduse urmatoarele imbunatatiri:

se suprima Comisia europeana a drepturilor omului, asigurandu-se accesul direct la Curte;

sesizarea individuala este asezata pe acelasi plan cu sesizarea statala, intrucat dreptul de sesizare decurge acum direct din Conventie, nemaifiind necesara declaratia facultativa expresa (indiferent ca e vorba de o persoana fizica, de o organizatie neguvernamentala sau de un grup de particulari care se pretind victime ale incalcarii);

jurisdictia Curtii devine obligatorie;

Curtea este singurul organ de decizie pe fond (se suprima puterea de decizie pe fond a Comitetului de Ministri, care ramane insa organ executional) instituindu-se in acest fel o Curte unica europeana a drepturilor omului.

Actuala Curte europeana a drepturilor omului (dupa reforma) este alcatuita dintr-un numar de judecatori egal cu numarul statelor parti, alesi de Adunarea Parlamentara, de pe o lista cu cate trei candidati prezentati de fiecare stat in parte. Judecatorii sunt independenti si nu reprezinta statele parti in numele carora au fost alesi. Persoanele care exercita functia de judecator al Curtii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa se bucure de cea mai inalta reputatie morala si sa indeplineasca toate conditiile cerute pentru exercitarea unei inalte functii judiciare sau sa fie juristi cu o competenta recunoscuta;

sa nu exercite nici o activitate incompatibila cu cerintele de independenta, impartialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent.

Incompatibilitatile vizeaza orice activitate politica sau administrativa si orice activitate profesionala: de exemplu, functii in cadrul Consiliului Europei (membru al Adunarii Parlamentare, functionar al Secretariatului), dar si functiile de judecator national sau calitatea de avocat punand probleme in sensul respectarii cerintei disponibilitatii impuse judecatorilor Curtii. Mai mult, fiecare judecator va declara presedintelui Curtii orice activitate suplimentara.

Mandatul unui judecator este de 6 ani, iar la implinirea varstei de 70 de ani mandatul judecatorului se incheie. Revocarea din functie a unui judecator poate fi decisa cu majoritatea de 2/3 din numarul judecatorilor, dupa ascultarea celui in cauza. Curtea europeana a drepturilor omului se reinnoieste cu jumatate din judecatori la fiecare trei ani, procedura ce asigura pe de o parte posibilitatea evolutiei jurisprudentei, prin intrarea in functie a unor noi judecatori, si pe de alta parte stabilitatea si continuitatea jurisprudentei, prin pastrarea experientei existente.

Curtea functioneaza in plenul sau, in ceea ce priveste chestiunile administrative, si pentru examinarea cauzelor aduse inaintea sa in comitete, camere si Marea Camera.

Adunarea Plenara a Curtii are urmatoarele atributii: alege pe o durata de 3 ani Presedintele Curtii, constituie camere pentru o perioada determinata, adopta Regulamentul Curtii.

Sectiile (denumite Camere in Conventie)[71] sunt constituite de Adunarea Plenara pentru o perioada de 3 ani, cu o componenta echilibrata din punct de vedere geografic, al reprezentarii sexelor si al diferitelor sisteme juridice nationale.

Marea Camera se compune din 17 judecatori si din 3 judecatori supleanti si este constituita tot pentru o perioada de 3 ani. Sunt membri din oficiu: presedintele Curtii europene a drepturilor omului, vicepresedintii, presedintii camerelor si judecatorul ales in numele statului in cauza in litigiu. Marea Camera se pronunta asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci cand cauza i-a fost deferita de o camera, ca urmare a desesizarii acesteia sau in caz de remitere de catre orice parte, in termen de 3 luni de la hotararea Camerei[72]. Marea Camera are si competenta de a emite avize consultative la cererea Comitetului de Ministri.

Camerele de 7 judecatori se constituie, in cadrul sectiilor, pentru examinarea cauzelor aduse in fata Curtii. Pentru fiecare cauza, Camera cuprinde presedintele sectiei si judecatorul ales in numele statelor aflate in cauza. Camerele se pronunta atat asupra admisibilitatii, cat si a fondului cererilor individuale si statale, in situatia in care Comitetul nu le declara inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curtii. Nu se exclude situatia ca un judecator sa fie membru a doua camere.

Comitetele se constituie din 3 judecatori apartinand aceleiasi sectii, altii decat presedintele, pentru o perioada determinata. Un Comitet poate, prin vot unanim sa declare inadmisibila sau sa scoata de pe rol o cerere individuala, atunci cand o asemenea decizie poate fi luata fara o examinare complementara, aceasta fiind definitiva.

Curtea delibereaza in camera de consiliu, in secret, doar judecatorii, grefierii si interpretii luand parte la deliberari. Deciziile Curtii sunt luate cu majoritatea voturilor judecatorilor prezenti, iar in caz de egalitate de voturi, se repeta votarea, si, daca rezulta o noua egalitate, votul presedintelui este preponderent.

Natura juridica a Curtii europene a drepturilor omului este una dubla: pe de o parte ea este un organ principal al Consiliului Europei, cu caracter jurisdictional, iar pe de alta parte este un tribunal international specializat in materia garantarii drepturilor omului, cu activitate permanenta si cu jurisdictie obligatorie[73].

O atentie sporita acordam Protocolul nr. 14[74], care, desi nu prevede noi drepturi, va aduce modificari substantiale privitoare la competenta Curtii, in principal pentru urmatoarele aspecte:

Numarul judecatorilor si durata mandatului acestora - Daca se mentine principiul potrivit caruia Curtea este compusa dintr-un numar de judecatori egal cu cel al partilor contractante, fara ca acesta sa poata scadea sub aceasta limita, Comitetul de Ministri, la cererea Adunarii Parlamentare si a Curtii va putea decide cu unanimitate de voturi, crearea de posturi suplimentare de judecator. Mandatul va fi de 9 ani fara posibilitate reinnoirii lui.

formatiunile de judecata ale Curtii - Pe langa cele trei cunoscute in prezent (comitetele, camerele si Marea Camera), se prevede introducerea judecatorului unic care, asistat de doi raportori va putea declara orice cerere inadmisibila sau va dispune radierea lor de pe rol daca va constata neindeplinirea conditiilor de admisibilitate.

conditiile de admisibilitate ale cererii individuale - Se introduce o conditie suplimentara de admisibilitate: reclamantul sa fi suferit un prejudiciu important prin incalcarea unui drept invocat.

Consolidarea competentei Comitetului Ministrilor de a supraveghea executarea hotararilor Curtii - Atunci cand Comitetul va considera ca supravegherea executarii unei hotarari definitive a Curtii este impiedicata de o dificultate de interpretare a acesteia, acesta poate, cu o majoritate de 2/3 sa decida sesizarea Curtii pentru a se pronunta asupra acestei chestiuni.

Protocolul va intra in vigoare, la fel ca si Protocolul nr. 11, dupa ratificarea lui de catre toate statele membre.

Cu exceptia dreptului la asociere in sindicate, si, implicit a dreptului la greva, Conventia europeana a drepturilor omului nu reglementeaza drepturile economice si sociale. Este ratiunea pentru care dispozitiile ei sunt completate, pentru acest domeniu cu cele ale Cartei sociale europene, semnata la 18 octombrie 1961, la Torino.[75]

Carta este fundamentata pe un sistem de optiuni ale statelor, astfel incat acestea nu sunt obligate sa accepte toate drepturile prevazute de Carta, asigurand astfel o punere in aplicare progresiva a prevederilor ei, in functie de posibilitatile si de situatia concreta din fiecare stat.

Exista insa un nucleu dur format din drepturi pe care fiecare stat trebuie sa le protejeze, iar acestea sunt: dreptul de munca, drepturile sindicale, dreptul la negocieri colective, dreptul special de protectie a copiilor si adolescentilor, dreptul la securitate sociala, dreptul la asistenta sociala si medicala, dreptul oricarei familii la protectie sociala, dreptul lucratorilor migranti si ai membrilor familiilor lor la protectie si la asistenta, dreptul la egalitatea sanselor si de tratament egal in materie de munca si de profesie, fara discriminari bazate pe sex.

Celelalte drepturi pot fi acceptate spre aplicare in mod discretionar de statele membre, dar fiecare dintre ele trebuie sa le accepte pe cele prevazute de cel putin 16 articole(din 31) sau de 63 de paragrafe numerotate(din 86)[76].

Respectul angajamentelor asumate de state prin ratificarea Cartei este supus controlului exercitat de un Comitet - Comitetul european al drepturilor sociale, compus din 15 membri, independenti si impartiali, alesi de Comitetul de Ministri ai Consiliului Europei, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data.

Sunt instituite doua proceduri de control: procedura rapoartelor nationale si procedura reclamatiilor colective.

Procedura controlului bazat pe rapoarte consta in obligatia statelor parti de a prezenta anual un raport, prin care sunt indicate masurile pe care le-au luat pentru aplicarea angajamentelor asumate prin ratificarea Cartei, in sistemul national de drept si in practica administrativa si jurisdictionala. Rapoartele sunt inaintate Comitetului european al drepturilor sociale, care decide cu privire la conformitatea sau neconformitatea situatiilor nationale prezentate si examinate, cu dispozitiile Cartei. Deciziile Comitetului, denumite "concluzii" sunt facute publice anual. In practica, s-a constatat ca multe state si-au modificat legislatia nationala spre a se conforma exigentelor impuse de constatarile Comitetului. Daca decizia Comitetului este una de neconformitate si statul in cauza nu o respecta, Comitetul de Ministri va adresa o recomandare prin care va cere statului modificarea in drept si in fapt a situatiei constatate.

Procedura reclamatiilor colective privitoare la pretinse incalcari ale Cartei a fost introdusa prin Protocolul aditional la Carta din 1995, intrat in vigoare in 1998[77]. Reclamatiile pot fi facute de organizatiile neguvernamentale care au statut consultativ pe langa Consiliul Europei, de organizatiile patronale si sindicale ale statului respectiv si chiar de catre organizatii neguvernamentale nationale, daca statul accepta aceasta posibilitate. Reclamatia este examinata de Comitet si, daca sunt indeplinite conditiile de forma (sa indice numele si sediul organizatiei reclamante, sa fie semnata de persoana abilitata de organizatie sa o reprezinte, sa identifice statul reclamat, sa prezinte dispozitiile Cartei care au fost incalcate, precum si argumentele pertinente si documentele de sprijin corespunzatoare), ea este acceptata. Urmeaza o procedura scrisa prin schimb de memorii intre partile implicate si, in final, Comitetul adopta o decizie pe care o transmite partilor si Comitetului de Ministri care va fi facuta publica in termen de cel mult 4 luni de la data transmiterii. Comitetul de Ministri adopta o rezolutie si poate recomanda statului in cauza sa ia masuri in conformitate cu Carta .

Este interesant de mentionat ca printr-o Decizie a Comitetului Ministrilor din 11 decembrie 2002, Comitetul european al drepturilor sociale a primit misiunea sa procedeze la un examen al situatiei din fiecare stat contractant, la fiecare 5 ani dupa ratificarea de catre acel stat a Cartei sociale revizuite, privitoare la dispozitiile Cartei, care nu au fost acceptate de statul in cauza. Modalitatile practice ale realizarii acestui examen trebuie sa fie determinate printr-un acord convenit intre Comitet si statele interesate.[79]

La nivelul Consiliului Europei au fost incheiate si alte conventii internationale care privesc drepturi ale omului, printre cele mai importante enumeram:

- Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, incheiata la 26 noiembrie 1987 si intrata in vigoare la 1 februarie 1989[80] prin care se recunoaste ca persoanele care se considera victime ale unor asemenea tratamente sau pedepse se pot prevala de mecanismul de protectie prevazut de Conventia europeana a drepturilor omului, dar ca aceasta protectie ar putea fi intarita printr-un mecanism extrajudiciar, cu caracter preventiv, bazat pe vizite ale Comitetului european pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (instituit prin Conventie). Statele contractante accepta sa autorizeze Comitetul sa viziteze orice loc aflat sub jurisdictia lor, unde se gasesc persoane private de libertate - inchisori, posturi de politie sau de jandarmerie, cazarmi militare, spitale psihiatrice - spre a formula, daca este cazul recomandari destinate a asigura protectia persoanelor detinute.

- Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, adoptata in 1994, intrata in vigoare in 1998[81], reglementeaza o serie de drepturi ale minoritatilor, cum sunt dreptul de asimilare individuala si interzicerea asimilarii fortate, dreptul la egalitate, libertatea de religie, de exprimare, dreptul la folosirea limbii materne in administratie si in justitie, dreptul de a studia si de a fi educat in limba materna. Statele sunt obligate sa prezinte periodic Comitetului de Ministri rapoarte privind masurile legislative si de alta natura, pe care le-au luat in vederea punerii in aplicare a prevederilor Conventiei.

In incheierea acestui capitol consideram util sa aratam specificitatea protectiei internationale a drepturilor omului in cadrul organizatiei internationale regionale europene specializate - Consiliul Europei fata de O.N.U. - organizatie internationala cu vocatie universala nespecializata. Retinem urmatoarele elemente[82]:

in cadrul unei organizatii internationale specializate problematica drepturilor omului este principala (O.N.U. nu este o organizatie internationala specializata in aceasta materie);

in cadrul unei organizatii internationale regionale solidaritatea statelor membre in jurul unor valori comune este mult mai accentuata (O.N.U. este o organizatie internationala universala);

consacrarea internationala a drepturilor omului este facuta de la inceput printr-un tratat international - Conventia europeana a drepturilor omului adoptata in 1950 si intrata in vigoare in 1953 (la nivelul ONU initial a existat initial o etapa declaratorie - Declaratia universala a drepturilor omului (soft-law), adoptata in 1948 si, mult mai tarziu se intra in etapa conventionala - cu cele doua Pacte relative la drepturile civile si politice, si economice, sociale si culturale, adoptate in 1966 si intrate in vigoare in 1976);

Conventia europeana a drepturilor omului cuprinde atat dispozitii de drept material (proclama drepturi), cat si dispozitii de drept institutional si procedural (creeaza organe si proceduri);

garantarea internationala a drepturilor omului, se realizeaza printr-un organ judiciar specializat - Curtea europeana a drepturilor omului (la nivelul ONU nu exista organe judiciare specializate in materie, acestea ocupandu-se adiacent de drepturile omului);

regimul european de protectie a drepturilor omului da acces si individului la organele de control al aplicarii dispozitiilor de drept material, in timp ce in dreptul international universal al drepturilor omului, individul este un subiect de drept minor, derivat.

Toate aceste considerente pot fi de fapt considerate elemente de superioritate ale sistemului european de protectie a drepturilor omului fata de sistemul universal similar, desi pe substanta reglementarii Declaratia Universala este sursa de inspiratie a Conventiei europene asa incat, din acest punct de vedere, poate exista si o superioritate  a sistemului universal fata de cel regional european.


SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Garantarea juridica a drepturilor omului se realizeaza prin crearea de sisteme institutionale si de proceduri de protectie internationala a drepturilor omului. In acest fel drepturile omului nu sunt numai afirmate, prin documente, ci sunt si garantate impotriva violarilor.

Dreptul international al drepturilor omului, sub aspectul consacrarii poate fi analizat in doua planuri: cel universal si cel regional.

La nivel universal exista doua tipuri de sisteme de consacrare si de garantare a drepturilor omului: in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si in cadrul unor institutii specializate ale acesteia (Organizatia Internationala a Muncii - O.I.M., Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura - U.N.E.S.C.O., Organizatia Mondiala a Sanatatii - O.M.S. si Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura - F.A.O.).

ONU este principala organizatie internationala interguvernamentala, cu caracter universal, insa nu este o organizatie supranationala, nu are competentele unui guvern mondial, ci reprezinta o organizatie de state suverane.

Conditiile statutare pentru candidatii la aderare sunt:

sa fie state iubitoare de pace

2. sa accepte obligatiile Cartei Natiunilor Unite

3. si sa fie capabile si dispuse sa le indeplineasca.

Activitatea privind drepturile omului in cadrul organizatiei a evoluat in mai multe etape, dupa cum urmeaza:

definirea normelor fundamentale ale drepturilor omului - concretizata prin adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului;

promovarea normelor fundamentale privind drepturile omului -  este pus in practica sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele membre in legatura cu evolutia si progresul in domeniul drepturilor omului;

protectia drepturilor omului - prin instituirea Comisiei drepturilor omului, precum si prin adoptarea Pactului privind drepturile civile si politice si a Pactului privind drepturile economice, sociale si culturale

Organele create in cadrul ONU sunt:

I. organe interne:

a) cu competenta in materia drepturilor omului, fara a fi specializate:

Adunarea Generala

Consiliul de Securitate

Consiliul Economic si Social

Consiliul de Tutela

Curtea Internationala de Justitie

Secretariatul

b)      specializate in materia drepturilor omului:

Comisia drepturilor omului

Comisia conditiei femeii

Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale

Inaltul Comisariat al drepturilor omului

Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru refugiati

II.   organele conventionale:

a) Comitetul drepturilor omului

b) Comitetul privind eliminarea discriminarii rasiale

c) Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei

d) Comitetul contra torturii

e) Comitetul drepturilor copilului

Principalele documente adoptate sub egida ONU privind consacrarea si protejarea drepturilor fundamentale ale omului sunt:

Declaratia Universala a Drepturile Omului, cuprinde 30 de articole si constituie primul act de drept international public si cel mai general de altfel, care contine o enumerare a drepturilor recunoscute oricarei persoane. Din punct de vedere juridic reprezinta o rezolutie a Adunarii Generale a ONU, un act juridic lipsit de forta obligatorie. Drepturile consacrate de acest document sunt: drepturi personale, drepturi politice, drepturi economice si sociale.

Prevederile din Declaratia Universala a drepturilor omului au fost preluate si consacrate juridic prin doua tratate internationale: Pactul International privind drepturile civile si politice, cu cele doua Protocoale facultative si Protocolul international privind drepturile economice, sociale si culturale. Elementul de superioritate al acestor documente fata de Declaratia Universala a drepturilor omului este forta lor juridica obligatorie, ele fiind tratate internationale care "leaga" statele semnatare.

Dezvoltarea cea mai adecvata a protectiei drepturilor omului se plaseaza insa in plan regional, in cadrul unor organizatii internationale, create. in scopul promovarii cooperarii intre statele din anumite arii geografice, de regula continente.

Sistemul regional interamerican functioneaza in cadrul Organizatiei statelor americane, iar documentele principale adoptate de aceasta organizatie este Conventia americana privitoare la drepturile omului, care instituie si organul de control al modului in care statele semnatare isi indeplinesc obligatiile asumate: Comisia interamericane a drepturilor omului si Curtea interamericana a drepturilor omului.

Diferentele sistemului interamerican de protectie a drepturilor omului, prin raportare la sistemul european similar sunt:

1. Conventia interamericana si protocoalele sale aditionale recunosc atat drepturi civile si politice, cat si economice, sociale si culturale

2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Conventia interamericana

3. Statele semnatare nu au integrat Conventia in sistemele lor nationale de drept

4. Curtea interamericana exercita ea insasi controlul executarii hotararilor sale

5. Competenta jurisdictionala a Curtii interamericane este una facultativa.

Sistemul regional african de protectie a drepturilor omului se fundamenteaza pe Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor (singura conventie internationala in domeniu care mentioneaza si indatoririle individului), iar sistemul de control, devenit recent functional, este asemanator celui american si celui european.

Lumea araba, desi a adoptat un tratat international in domeniu - Carta araba a drepturilor omului - acesta nu a fost ratificat pana in prezent de nici un stat.

In Asia nu exista un sistem regional de protectie a drepturilor omului si, foarte probabil un asemenea mecanism nu ar putea fi viabil din caza intinderii geografice, lipsei unei istorii comune si a nivelurilor diferite de dezvoltate a statelor din regiune.

Sistemul cel mai eficient si cel mai complex de protectie a drepturilor omului este sistemul european, alcatuit din activitatea a trei organizatii distincte:

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa,

Uniunea Europeana,

Consiliul Europei - institutia specializata in aceasta materie.

Documentul principal, adoptat in cadrul Consiliului Europei este Conventia europeana a drepturilor omului, iar mecanismul de control instituit de aceasta are ca si organ unic jurisdictional Curtea europeana a drepturilor omului.

Elementele de superioritate ale sistemului european de protectie a drepturilor omului fata de sistemul universal sunt:

problematica drepturilor omului este principala

solidaritatea statelor membre in jurul unor valori comune este mult mai accentuata

consacrarea internationala a drepturilor omului este facuta de la inceput printr-un tratat international - Conventia europeana a drepturilor omului

exista atat dispozitii de drept material (proclama drepturi), cat si dispozitii de drept institutional si procedural (creeaza organe si proceduri);

5. exista un organ judiciar specializat - Curtea europeana a drepturilor omului

da acces si individului la organele de control al aplicarii dispozitiilor Conventiei

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

Prezentati rolul ONU in consacrarea si garantarea drepturilor omului.

2. Identificati particularitatile protectiei drepturilor omului in sistemele regionale fata de sistemul universal.

3. Care este situatia protectiei drepturilor omului in Asia si lumea araba? De ce?

4. Prezentati principalele organizatii europene cu competente in materia drepturilor omului.


TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Comisia drepturilor omului, creata in cadrul ONU este:

a) o institutie specializata;

b) un organ intern specializat;

c) un organ conventional specializat.

2. Este o structura interna a Secretariatului ONU:

a) Inaltul Comisariat al drepturilor omului;

b) Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale;

c) Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru refugiati.

3. Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale:

a) prevede implementarea imediata a drepturilor consacrate;

b) instituie un mecanism de control inferior celui creat prin Pactul privind drepturile civile si politice;

c) creeaza un Comitet al drepturilor economice, sociale si culturale.

4. Competenta Curtii interamericane a drepturilor omului este:

a) obligatorie;

b) numai jurisdictionala;

c) facultativa.

5. Documentul care proclama drepturi dar si obligatii pentru indivizi, precum si dreptul de proprietate este:

a) Carta africana a drepturilor omului si popoarelor;

b) Conventia europeana a drepturilor omului;

c) Conventia interamericana a drepturilor omului.

6. Organizatia europeana cea mai intinsa, dar si cea mai fragila structura de integrare este:

a) OSCE;

b) UE;

c) Consiliul Europei.

7. Crearea institutiei drepturilor fundamentale in dreptul comunitar s-a realizat prin:

a) jurisprudenta Curtii de justitie a Comunitatilor Europene;

b) consacrarea in tratatele originare;

c) acte declaratorii ale organelor comunitare.

8. Intre UE si Consiliul Europei:

a) exista un raport de dependenta;

b) exista un raport de subsidiaritate;

c) nu exista nici un fel de relatii intre jurisdictiile celor doua organizatii.

9. Uniunea Europeana:

a) are un organ judiciar specializat in materia drepturilor omului;

b) nu a avut initial preocupari in problematica drepturilor omului;

c) are o sursa conventionala in vigoare care reglementeaza complet institutia drepturilor fundamentale.

10. Curtea europeana a drepturilor omului:

a) este organul unic jurisdictional specializat in materie in cadrul Consiliului Europei;

b) imparte cu Comisia europeana a drepturilor omului competenta jurisdictionala in materie;

c) este si organul de executare al propriilor hotarari.




Carta a fost adoptata la Bogota, Columbia, la 30 aprilie 1948, si a intrat in vigoare in anul 1951

Corneliu BARSAN, Op. Cit, pp. 50-51

Comisia a inceput sa functioneze efectiv in 6 iunie 1960, dupa alegerea membrilor sai de catre Consiliul Permanent - organul executiv - al OSA.

Conventia a fost semnata la 22 noiembrie 1969 la San Jose, in Costa Rica, de catre 12 state membre ale OAS si a intrat in vigoare la 18 iulie 1978. Nu toate statele membre OSA sunt parti la Conventie. Astfel, SUA au semnat Conventia la 1 iunie 1977, dar nu au ratificat-o ; de asemenea Canada, Santa-Lucia, St. Kitts si Nevis, St. Vincent nu au semnat-o, iar Trinidad-Tobago, desi a semnat si ratificat Conventia, a denuntat-o la 26 mai 1998. Astfel, la 31 octombrie 2002 existau 24 de state parti la Conventie, si anume : Argentina, Barbados, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Republica Dominicana, Ecuador, San Salvador, Granada, Guatemala, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay, Venezuela, Corneliu BARSAN, Op. Cit., pp. 52-53


Corneliu BARSAN, Op. Cit., p. 53

Cele doua Protocoale aditionale la Conventia interamericana sunt Protocolul referitor la drepturile economice, sociale si culturale semnat la 17 noiembrie 1988 si intrat in vigoare la 16 noiembrie 1999 si Protocolul privitor la abolirea pedepsei cu moartea semnat la 8 iunie 1990 si intrat in vigoare la 28 august 1991.

Conventia interamericana a drepturilor omului, art. 41

Corneliu-Liviu POPESCU, Op. Cit. pp. 237-238. De asemenea autorul observa ca deosebirea dintre competenta obligatorie a Comisiei interamericane in materie de plangeri individuale si competenta ei facultativa pentru sesizarile interstatale este exact inversa fata de cea care a existat in sistemul Conventiei regionale europene, cat timp in cadrul acestuia a functionat Comisia europeana a drepturilor omului, adica pana la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventia europeana, Ibidem, p. 23

Corneliu-Liviu POPESCU, Op. Cit. pp. 237-238.

Corneliu BARSAN, Op. Cit. , p. 57

Idem

Corneliu BARSAN, Op. Cit. , pp. 58-59

Paul WACHSMANN, Les droits de l` homme, 4 eme ed., Dalloz, Paris, 2002, p. 36

A se vedea www.corteidh.or.cr A. Ubeda de Torres, Jurisprudence de la Cour Interamericaine des droits de l` homme, Leurope des libertes, nr. 9/2002, p. 54 si urmatoarele, dupa Corneliu Barsan, Op. cit. p. 58

Idem

Nepublicata, Internet site, citat dupa Corneliu BARSAN, Op. Cit., p. 58

Idem

Presedintele Curtii interamericane a drepturilor omului, A.A.Concado Trinidade, in discursul rostit cu ocazia deschiderii anului judiciar, pe 22 ianurie 2004, observa ca, statele care s-au autoexclus de la regimul juridic al Conventiei (SUA, Canada), au o indatorire istorica fata de sistemul interamerican de protectie a drepturior omului, de care ar trebui sa se achite prin participarea la acest sistem, pentru ca asumarea obligatiilor conventionale internationale de protectie a drepturilor omului semnifica realitatea atasamentului unui stat la un asemenea sistem, de care trebuie sa beneficieze toate persoanele din statele regiunii in care el se aplica, indiferent de nationalitate. www. echer.coe.imt, Corneliu BARSAN, Op. Cit., p. 60

Organizatia Unitatii Africane a fost inlocuita, in 9 iulie 2002 de Uniunea Africana, organizatie regionala interguvenamentala care reuneste toate statele de pe continentul african al carei Act constitutiv a fost adoptat de statele membre OUA pe data de 11 iulie 2000, www.au2002.gov.za, Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Op. Cit. p. 303

20 de state din cele 53 au trecut printr-un conflict armat international sau fara caracter international, ori prin conflicte armate destructurante care au pus sub semnul intrebarii stabilitatea si dezvoltarea lor, Steian SCAUNAS, Op. Cit., p. 123

Corneliu BARSAN, Op. cit., p. 61

Steian SCAUNAS, Op.cit., p. 128

Corneliu BARSAN, Op. cit., p. 62

Protocolul a intrat in vigoare prin depunerea la 26 decembrie 2003, in conformitate cu dispozitiile acestuia, de catre Arhipelagul Comore a celui de-al 15-lea instrument de ratificare a sa.  Prin aceasta micul arhipelag din Oceanul Indian a proiectat continentul african intr-o era a sperantei; pasul este mare, deoarece din teoretice si iluzorii drepturile omului pe continentul african au, mai mult ca niciodata, ocazia de a deveni concrete si efective. S. KOWOUVICH, La cour africaine des droits de l homme et des peuples ; une rectification institutionelle du concept de " specificite africaine en matiere des droits de l homme", R.T.D.H. nr. 59/2004, pp. 756-790, citat dupa Corneliu BARSAN, Op. cit., p. 63

Corneliu BARSAN, Op. Cit., p. 64

Potrivit dispozitiilor Cartei aceasta va intra in vigoare la doua luni dupa depunerea instrumentelor de ratificare sau de aderare de catre 7 state semnatare.

In legatura cu acest aspect Curtea Europeana s-a pronuntat foarte clar, in sensul ca un partid politic ce urmareste instaurarea Sharia in Turcia, cu dificultate ar putea fi considerat o asociatie care actioneaza pentru realizarea idealurilor democratice. Este dificil de asemenea sa te declari respectuos fata de democratie si drepturile omului si sa sustii un regim bazat pe Sharia, care se demarca net de valorile aparate prin Conventie, in special cele privitoare la normele de drept penal si procedura penala si la locul ce revine femeii in ordinea juridica si in toate domeniile publice si private, conform normelor religioase.Cauza Refah Partisi (Partidul prosperitatii) si altii c/Turcia din 13 februarie 2003

Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Op. cit., p. 305

Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul european la un proces intr-un "timp rezonabil". Noi coordonate europene privind judecarea cauzelor intr-un termen optim si previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p.61

E. MORIN, Penser l'Europe, Gallimard, 1987

Valeriu Stoica, Romania si Consiliul Europei, Revista Romana de Drepturile Omului, nr. 2/1993, pp. 15-18

Tratatul stabilind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului - CECO - a fost adoptat la 18 aprilie 1951 si a intrat in vigoare la 25 iulie 1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani (deci in 2002 aceasta organizatie s-a desfiintat). Cele 6 state fondatoare ale CECO au fost Belgia, Franta, Olanda, Germania, Italia si Luxemburg. La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice, intratate in vigoare la 1 ianuarie 1958. Un moment decisiv insa al integrarii europene l-a constituit semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993. In literatura juridica s-a exprimat opinia ca tratatele care pun bazele Comunitatilor Europene au fost inlocuite la 1 ianuarie 1993 de Tratatul de la Maastricht, I.P.FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept institutional comunitar european, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, p. 110. Remarcam insa, ca prin Tratatul de la Maastricht aceste tratate nu au fost inlocuite, ci modificate, astfel incat Uniunea Europeana este bazata pe Comunitatile Europene, carre functioneaza potrivit  tratatelor lor constitutive, modificate prin tratatele ulterioare.

Corneliu Liviu POPESCU, Note de curs, Bucuresti, 2005

Corneliu-Liviu POPESCU, Protectiaop. cit. p. 117

Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Op. Cit., pp. 300-301

Victor DUCULESCU, Constitutia europeana - intre deziderate si realitati, Revista Studii de drept romanesc, nr. 3-4/2000, p. 204

M. van WANROIJ, Protection of Fundamental Rights Within the European Communities, in Oregon Review of International Law, vol. 4, 2002, p. 65

Sursele dreptului comunitar sunt : dreptul comunitar originar (tratatele de constituire si tratatele modificatoare ale acestora), dreptul derivat comunitar (actele adoptate de organele create in cadrul Uniunii Europene, de ex. regulamente, directive, decizii), principiile generale ale dreptului (care trebuie sa fie general acceptate in ordinea juridica nationala a statelor membre si sa nu fie in contradictie cu prevederile Tratatelor, de ex. principiul echitatii, principiul bunei-credinte, principiul proportionalitatii) si jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene (face corp comun cu Tratatele pe care le interpreteaza si chiar le completeaza in lipsa reglementarii anumitor concepte, care au devenit astfel opera creatoare a Curtii, de ex. prioritatea dreptului comunitar, aplicabilitatea directa a acestuia in ordinea juridica interna).

Declaratia a fost publicata in JOCE C 103/27.04.1977

Carta a fost elaborata de o Conventie, a fost semnata la 7 decembrie 2000 de catre Presedintii Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Europene, apoi publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. C 364 din 18 decembrie 2000. Desi este adoptata in acelasi timp cu Tratatul de la Nisa, Carta nu este introdusa in tratat, ea fiind adoptata de cu totul alte institutii.

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa a fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, nefiind insa in vigoare, aflandu-se in perioada ratificarilor nationale.

Gabriel ANDREESCU, Cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Revista romana de drepturile omului, nr. 19/2001, p. 33

Dan Claudiu DANISOR, Op. cit., p. 2

Relatiile intre cele doua organizatii nu sunt intotdeauna dintre cele mai amicale, o oarecare tensiune de interese s-a manifestat, de pilda, explicit in momentul acceptarii Federatiei Ruse ca membru al Consiliului Europei. Acceptarea Rusiei a reprezentat un compromis, intrucat era evident ca acest fapt va afecta standardele interne ale Consiliului - ceea ce s-a si intamplat, daca ar fi sa dam ca exemplu reactia timida a Consiliului Europei fata de mijloacele folosite in razboiul din Cecenia. Gabriel ANDREESCU, Op. cit., p. 33

***, Opinia Curtii Europene de Justitie privind aderarea Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor omului, Revista romana de drepturi ale omului, nr. 15/1997, pp. 79-97

Corneliu BARSAN, Uniunea Europeana si Conventia Europeana a Drepturilor Omului : Unitate sau dualitate in protectia europeana a drepturilor omului ?, Revista Romana de Drept Comunitar, nr, 1/2003, p. 34

Pentru traducerea oficiala in limba romana a Tratatului a se vedea Ion GALEA, Aniela BALUT, Augustina DUMITRASCU, Cristina MORARIU, Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa - text comentat si adnotat, Bucuresti, 2004

Protocolul 14 amendand sistemul de control al Conventiei europene a drepturilor omului a fost adoptat la 13 mai 2004 de Consiliul de Ministri al Consiliului Europei si publicat in Series de Traites du Conseil de l Europe no. 194/13.V.2004, disponibil la adresa www.echr.coe.int Art. 17 al Protocolului nr. 14 modifica art. 59 par. 1 din Conventie si adauga un par. 2 care afirma ca UE poate deveni parte la Conventie. Romania va promova ratificarea, in luna mai 2006, a Protocolului nr. 14 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului

J.F. RENUCCI, Op. cit., p.665

In decizia sa cu privire la admisibilitatea unei asemenea cereri Societe Guerin Automobilesc/15 state membre ale Uniunii Europene, pin care reclamanta se plangea, pe temeiul art. 6 si 13 din Conventie, de modul in care instantele comunitare i-au solutionat doua contestatii privitoare la continutul unor acte al Comisiei europene, Curtea europeana nu a exclus de plano examinarea compatibilitatii cererii cu competenta sa ratione personae, problema ce oricum se pune, pentru ca actiunea nu era dirijata impotriva Uniunii Europene, ci impotriva celor 15 state contractante, ce au si calitatea de membre ale Uniunii, dar a socotit ca nu este cazul sa faca un astfel de examen, deoarece cererea reclamantei a fost declarata incompatibila ratione materiae cu dispozitiile Conventiei. Intr-adevar ea a invocat dreptul de a fi informata cu privire la mentiunile cuprinse in actul atacat - termene si cai de atac disponibile, aspecte ce nu intra in domeniul de aplicare al art. 6 din Conventie, astfel incat cererea reclamantei a fost declarata inadmisibila. (decizia din 4 iulie 2000).

Aceeasi a fost solutia si in cauza Senator Lines GmbHc/15 state membre al eUE din 10 mai 2004 in care reclamanta se plange direct impotriva unui act al Comisiei Europene prin care i-a fost aplicata o amenda substantiala, iar instantele comunitare i-au respins cererea de suspendare a executarii, cu motivarea ca ea a refuzat depunerea unei garantii bancare corespunzatoare; reclamanta sustine ca obligatia depunerii unei asemenea garantii constituie o incalcare a prezumtiei de nevinovatie instituita de art. 6 pct 2 din Conventie. Curtea a declarat inadmisibila cererea pe temeiul absentei calitatii de victima a societatii reclamante. Corneliu BARSAN, Uniunea, op.cit.,, p. 32

Corneliu Liviu POPESCU, Noteop.cit.

Presedintia la Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei apartine Romaniei (17 noiembrie 2005 - 19 mai 2006). Preluand aceasta misiune, Romania a afirmat ca va utiliza la maximum experienta gestionarii mandatelor internationale, asa cum au fost presedintia OSCE (2001), presedintia Procesului de Cooperare in Sud - Estul Europei (octombrie 2004 - mai 2005), Presedintia Consiliului de Securitate al ONU (in luna octombrie 2005).

Ultimul stat european - parte contractanta la Conventie este Monaco, care a semnat-o la 5 octombrie 2004 si a ratificat-o la data de 30 noiembrie 2005. In 2004, un alt stat european s-a alaturat sistemului de protectie instituit de Conventie, si anume Serbia si Muntenegru. Mentionam ca statutul de invitat special, prima etapa in vederea primirii ca membru cu drepturi depline in Consiliul Europei, acordat Bielorusiei in 1993 (dupa depunerea cererii de aderare a acestuia), i-a fost suspendat printr-o rezolutie a Adunarii Parlamentare din 1997, din cauza carentelor constatate in privinta construirii unui stat de drept. Desi s-a decis mentinerea contactelor cu toate fortele politice din Bielorusia, printr-o Rezolutie din 2002 Adunarea constata existenta unor grave incalcari ale drepturilor omului, cum ar fi libertatea de expresie si de informare, libertatea persoanei prin neelucidarea unor disparitii de persoane, astfel ca « Bielorusia prezinta grave deficite democratice si nu satisface criteriile pertinente ale Consiliului Europei ». (Rezolutia 1306/27 septembrie 2002) Corneliu BARSAN, Conventiaop. cit., p.73

Romania a aderat la Conventie si la primele 10 protocoale prin Legea nr. 30/1994 publicata in M. Of. Nr. 135/1994. Protocolul nr. 11 a fost ratificat prin Legea nr. 79/1995, publicata in M Of. nr 143/1995. Protocolul nr. 12 a fost semnat la 4 noiembrie 2000, Protocolul nr. 13 a fost semnat la 3.05. 2002 si ratificat in iulie 2003, iar Protocolul nr. 14  urmeaza sa fie ratificat in mai 2006. Pentru Romania Conventia a intrat in vigoare la data de 20 iunie 1994, data la care instrumentele de aderare au fost depuse la Secretariatul Consiliului Europei.

Adoptat la Strasbourg, 6 mai 1963

Adoptat la Strasbourg, 20 ianuarie 1966

Adoptat la Viena, 19 martie 1985

Adoptat la Strasbourg, 8 ianuarie 1992

Adoptat la Strasbourg, 10 mai 1994, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998

Adoptat la Roma, 8 ianuarie 1990

A fost adoptat la Paris, pe 20 marie 1952 si a intrat in vigoare la 18 mai 1954

Adoptat la Strasbourg la 6 mai 1963

Adoptat la Strasbourg, 16 septembrie 1963

Adoptat la Strasbourg, 28 aprilie 1983

Adoptat la Strasbourg, 22 noiembrie 1984

Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, a intrat in vigoare la 1 aprilie 2005

Adoptat la Vilnius , 3 mai 2002, intrat in vigoare la 1 iulie 2003

Adoptat la 7 mai 2004

Acest Protocol va fi analizat mai pe larg o data cu prezentare de ansamblu a organizarii, functionarii si competentei Curtii europene a drepturilor omului.

Cauzele interstatale care s-au finalizat cu o hotarare pe fond de la origini pana astazi sunt in numar de doua (Irlanda c/Regatului Unit - 1970 si Cipru c/Turcia - 2000). Manifestarea acestei reticente a statelor de a apela la instrumentele ce le sunt puse la dispozitie de Conventie are o justificare de ordin politic (de exemplu, in situatia Ceceniei nu a existat nici un stat care sa sesizeze Curtea pentru violarea drepturilor omului).


Regulamentul Curtii Europene, pornind de la faptul ca in Conventia europeana, in forma amendata prin Protocolul nr. 11, denumirea de « camera » se refera atat la o formatiune jurisdictionala (pentru solutionarea unei cauze si compusa din 7 judecatori), cat si la o structura administrativa interna (constituita pentru o perioada determinata), utilizeaza denumirea de « camera » numai pentru formatiunea jurisdictionala si i-o substituie pe aceea de « sectie » pentru structura administrativa. Corneliu Liviu POPESCU, Protectiaop. cit., p. 103

Aceasta este o inovatie a Protocolului nr. 11, constand in posibilitatea de a ataca o hotarare a Camerei in fata Marii Camere a Curtii, in termen de 3 luni, de fiecare dintre parti, « in cazuri exceptionale », fiind in fapt o cerere de redeschidere a procedurii in fata acestei formatiuni de judecata. Un colegiu de 5 judecatori ai Marii Camere filtreaza aceste cereri, in sensul ca se va accepta o asemenea cerere numai atunci cand cauza ridica o problema grava privitoare la interpretarea sau aplicarea dispozitiilor Conventiei sau ale protocoalelor sale sau pune o problema grava, cu caracter general. Corneliu BARSAN, Conventiaop. cit, pp. 95-96

O statistica a Curtii arata ca in perioada 1955-1989 au fost introduse in fata organelor Conventiei 49.122 de cereri, in timp ce, numai in anul 2004, au fost inregistrate pe rolul Curtii 40.943 de cereri; la 31 decembrie 2004, Curtea avea de solutionat un numar de peste 78.000 de cauze, fapt care face ca durata in care se da raspuns unei cereri individuale sa fie foarte mare, intre 4 si 5 ani sau chiar mai mult. Corneliu BARSAN, Conventiaop. cit, p. 96. Referitor la volumul mare de munca al Curtii a se vedea si Jean Paul Marguenaud, La Cour europeenne des droits de l homme, Dalloz, Paris, 2002, p. 14

A se vedea in ceea ce priveste imbunatatirile aduse prin acest Protocol Bianca SELEJA GUTAN, "Noua reforma a mecanismului de control al aplicarii Conventiei europene a drepturilor omului - Protocolul nr. 14", Revista de drept public, nr. 1/2005, pp. 139-143

A fost amendata printr-un Protocol aditional din anul 1988 si un altul in 1991, revizuita la 3 mai 1996 la Strasbourg, intrata in vigoare, in aceasta noua forma la 1 iulie 1999. Romania a ratificat Carta sociala europeana revizuita prin Legea nr. 74/1999, publicata in M. Of. Nr. 193/4.05.1999

Fiecare paragraf cuprinde un drept social determinat si un articol contine mai multe paragrafe.


Aceasta procedura de control a fost acceptata, pana la 24 martie 2004 de 13 state contractante.

La 24 martie existau pe agenda Comitetului 25 de reclamatii impotriva Belgiei, Finlandei, Frantei, Greciei, Irlandei, Italiei, Portugaliei si Suediei; Comitetul a statuat deja in 13 reclamatii, Corneliu BARSAN, Conventiaop. cit, p. 71

Ibidem, p. 70

Romania a ratificat aceasta Conventie prin Legea nr. 80/1994, publicata in M.Of. nr. 285/7.10.1994. Metionam ca in prezent, Conventia este ratificata de toate statele membre ale Consiliului Europei.

Romania a ratificat Conventia prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995, publicata in M. Of. nr. 82 din 4 mai 1995.

Corneliu Liviu POPESCU, Noteop.cit.

Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }