QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Perimarea








Perimarea

Prin exercitarea actiunii civile reclamantul urmareste solutionarea procesului civil. Activitatea judiciara are si ea ca finalitate solutionarea cu promptitudine a raporturilor litigioase dintre parti. Se poate afirma, asadar, ca atat interesul general cat si interesul partilor reclama solutionarea rapida a raporturilor litigioase deduse judecatii.

Interesul unei optime administrari a justitiei este insa neindoielnic mai presus de interesul partilor. Daca procesele civile s-ar prelungi in mod nejustificat, ca urmare a ramanerii lor in nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil ingreunata. Perimarea corespunde tocmai necesitatii solutionarii prompte a litigiilor civile si restabilirii ordinii de drept. Ea constituie o modalitate anormala de finalizare a activitatii judiciare. In mod obisnuit procesul civil se finalizeaza printr-o hotarare judecatoreasca.




Perimarea se infatiseaza ca o sanctiune ce se rasfrange asupra intregii activitati judiciare si care este determinata tocmai de lipsa de staruinta a partilor in solutionarea litigiului. Doctrina procesuala considera ca perimarea are un caracter mixt de sanctiune si de prezumtie de desistare de la judecata[1]. Practic se poate considera ca ne aflam in prezenta unei prezumtii tacite de desistare, care poate fi dedusa din lipsa de staruinta a partilor in intretinerea activitatii judiciare . Aceasta conceptie a fost promovata si de jurisprudenta noastra.

Totusi perimarea nu intervine, asa cum se sustine uneori[3], ca o sanctiune a nerenuntarii la judecata, ci ca o consecinta a lipsei de staruinta a partilor in intretinerea activitatii judiciare. Noua ni se pare ca orice analogie cu renuntarea la judecata este discutabila. Precizam ca in acest sens s-a remarcat in literatura de specialitate ca „perimarea este o sanctiune determinata intotdeauna de neglijenta in indeplinirea obligatiilor procesuale, care atunci cand are la baza intentia partii de abandonare a procesului, sanctioneaza tocmai imprejurarea ca aceasta nu a renuntat la judecata in formele si cu respectarea conditiilor prescrise de lege, lasand ca starea de incertitudine sa planeze asupra cauzei” .

In opinia noastra un atare punct de vedere nu poate fi sustinut cu suficient temei. Aceasta deoarece renuntarea la judecata reprezinta exercitiul liber al unei facultati procesuale. Prin urmare, neexercitarea unei asemenea facultati nu poate antrena sanctiuni procedurale. In acelasi timp trebuie subliniat ca renuntarea la judecata este intotdeauna expresa, in timp ce perimarea decurge dintr-o atitudine pasiva: lipsa de staruinta a partilor in desfasurarea activitatii judiciare. De asemenea, astfel cum arata chiar autorul a carei opinie nu o impartasim, perimarea presupune intotdeauna culpa partii, in timp ce renuntarea la judecata nu are ca temei o anumita atitudine psihica a partii fata de actul respectiv[5].

Prin urmare, in opinia noastra, perimarea se infatiseaza ca o sanctiune procedurala avand o fizionomie proprie, fiind reglementata ca atare si in legislatie, si al carui fundament trebuie cautat in lipsa de staruinta a partii in desfasurarea activitatii judiciare. Intr-adevar, natura perimarii si trasaturile esentiale ale acesteia decurg chiar din prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar impotriva incapabililor daca a ramas in nelucrare din vina partii timp de un an.

Din textul comentat rezulta ca ramanerea cauzei in nelucrare si culpa partii sunt doua elemente esentiale in definirea perimarii. La acestea trebuie adaugat si caracterul de sanctiune al perimarii si efectele pe care le produce asupra activitatii procesuale. Intr-adevar, perimarea are ca efect stingerea actelor de procedura facute in acea instanta. Ideea rezulta si din art. 254 C. proc. civ., text care se refera la faptul ca perimarea are drept efect ineficienta actelor de procedura efectuate in cauza. De altfel, chiar denumirea de perimare provine din limba latina unde perimere, peremtum, inseamna a distruge, a anula, a desfiinta sau a stinge.

Prin urmare, perimarea apare ca o sanctiune care se raporteaza la intreaga activitate procesuala, iar nu doar la un act de procedura concret. O definitie a perimarii trebuie sa tina seama de aceste realitati. In acest sens putem defini perimarea ca o sanctiune procedurala ce determina stingerea activitatii judiciare datorita ramanerii litigiului in nelucrare din vina partii, timp de un an in materie civila, 6 luni in materie comerciala, precum si atunci cand intervine in cursul executarii silite[6].

Originea institutiei trebuie cautata inca in antichitate. La antici scurgerea timpului producea importante efecte juridice, atat in domeniul dreptului civil material, cat si in privinta actiunilor introduse in fata judecatorului[7]. Pentru prima data institutia perimarii apare intr-o Constitutie a lui Iustinian - Lex Properandum-, care incepea astfel: Properandum nobis visum est, ne litis fiant pene immortales et vitae bominum modum excedent. Aceasta locatiune cu un anumit caracter de ambiguitate explica totusi ratiunile si resorturile ce stau la baza perimarii . Scopul institutiei a fost si pe vremea lui Iustinian acelasi: evitarea eternizarii proceselor civile.

Ulterior, institutia perimarii a fost preluata, inainte de a fi incorporata in Codul de procedura civila francez si de unele ordonante franceze[9], cu deosebire de cele adoptate in anii 1539 si 1563. In conceptia Codului de procedura civila francez perimarea opera doar dupa implinirea unui termen de 3 ani si numai la cererea partii interesate.

In prezent institutia perimarii este consacrata in marea majoritate a legislatiilor procesual civile. Ea a fost preluata nu numai in tarile europene, ci si in majoritatea tarilor latino-americane.

Codul de procedura civila de la 1865 a reglementat si el institutia perimarii stabilind un termen de 2 ani pentru aplicarea ei. Reglementarea cuprinsa insa in art. 257 C. proc. civ. a prilejuit indelungate controverse, observandu-se in acest sens ca ea a ocazionat mai multe amanari si procese decat daca n-ar fi existat[10].

Normele procedurale privitoare la perimare au suferit mai multe modificari succesive. Asemenea modificari au fost aduse atat prin Legea nr. 493/1943 pentru accelerarea judecatilor, cat si cu ocazia reformei Codului de procedura civila in anul 1948.

Conditiile perimarii se pot desprinde cu usurinta din chiar dispozitiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. O prima conditie ce poate fi desprinsa din textul citat se refera la obiectul perimarii. Acesta vizeaza doar o anumita categorie de acte procedurale, respectiv acelea care genereaza o activitate judiciara de fond sau o activitate de solutionare a cailor legale de atac.

A doua conditie ce poate fi desprinsa din acelasi text se refera la ramanerea cauzei in nelucrare timp de un an.

In fine ultima conditie, la fel de importanta ca primele doua, consta in ramanerea cauzei in nelucrare din vina partii. Este si conditia care subliniaza in mod pregnant caracterul de sanctiune procedurala a perimarii.

Necesitatea primei conditii nu este subliniata in mod deosebit de intreaga noastra doctrina. Situatia se explica si prin faptul ca cerinta mentionata nu are o consacrare neechivoca. Totusi unii autori subliniaza si in literatura noastra de specialitate necesitatea conditiei pe care o analizam[11].

In opinia noastra cerinta pe care o analizam poate fi dedusa totusi din chiar prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ

Acest text declara perimabila „orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare”. Prin urmare, este evident ca legea are in vedere actul de sesizare al instantei de fond, dar si acele acte care determina continuarea judecatii intr-o noua faza procesuala.

Conditia este insa una cu caracter general. De la aceasta regula legea face o exceptie in privinta formelor de executare silita. Intr-adevar, potrivit art. 389 alin. (1) C. proc. civ., executarea silita se perima daca creditorul a lasat sa treaca 6 luni de la data indeplinirii oricarui act de urmarire, fara sa fi urmat alte acte de executare. Desi executarea silita nu determina o activitate judiciara de fond propriu-zisa, caci ea intervine dupa pronuntarea unei hotarari, sanctiunea perimarii devine incidenta prin vointa expresa a legii.

Dispozitiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. au un caracter general, in sensul ca vizeaza orice actiuni, fara a distinge intre natura sau caracterul lor. De aceea, perimarea opereaza si in cazul actiunilor reale, a actiunilor de stare civila, precum si cu privire la orice alte actiuni, chiar daca acestea ar fi declarate de lege imprescriptibile[12].

Perimarea, ca sanctiune procedurala, isi extinde domeniul sau de actiune si asupra cailor de atac. In acest sens observam ca legea se refera in mod concret la apel, recurs si revizuire. De asemenea, in termeni generali legea se refera si la calea procedurala a contestatiei, dar si la orice alta cerere „de reformare sau de revocare”. Din referirea generica a legii la aceste cai de atac consideram, asa cum am subliniat cu un alt prilej, ca legea are in vedere si calea de atac a contestatiei in anulare[13]. Solutia a fost justificata in doctrina si prin imprejurarea ca aceasta cale de atac se judeca dupa aceleasi reguli ca orice cerere de chemare in judecata . Problema de a sti daca perimarea este operanta si in cazul recursului in interesul legii este mai delicata. Prin exercitarea recursului in interesul legii se urmareste sa se asigure o interpretare si aplicare unitara a legii pe intreg teritoriul tarii. Datorita acestui fapt hotararea se pronunta „numai in interesul legii” si nu produce efecte cu privire „la situatia partilor din acele procese”. Pentru aceste considerente apreciem ca perimarea nu opereaza in cazul recursului in interesul legii.

Sanctiunea perimarii se intemeiaza pe o prezumtie de abandonare a judecatii. Iar o atare prezumtie este dedusa din simplul fapt al ramanerii litigiului in nelucrare un anumit interval de timp.

Ce se intelege prin ramanerea cauzei in nelucrare? In opinia noastra o atare sintagma presupune lipsa oricarei activitati procesuale inauntrul termenului stabilit de lege. Dimpotriva, indeplinirea oricarui act de procedura face ca judecata sa fie reactivata, iar sanctiunea perimarii nu mai poate fi pronuntata.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cauza trebuie sa ramana in nelucrare timp de un an in materie civila si de 6 luni in materie comerciala. Legea nu determina in mod expres momentul de cand incepe sa curga termenul de perimare. Acest moment trebuie individualizat in mod natural in considerarea faptului ca legea sanctioneaza tocmai lipsa de staruinta a partilor in continuarea activitatii procesuale. In considerarea acestei idei s-a apreciat in doctrina ca termenul de perimare incepe sa curga de la orice dispozitie de ordin procedural luata de instanta in cercetarea cauzei[15].

In concret, trebuie sa avem in vedere intotdeauna ultimul act de procedura indeplinit de parti sau de instanta[16]. Practica judiciara a determinat ca momente de la care incepe sa curga termenul de perimare: data suspendarii judecatii pentru lipsa partilor, rezolutia instantei prin care s-a dispus timbrarea actiunii sau data la care cererea a ajuns la instanta competenta.

Termenul de perimare se calculeaza potrivit regulilor de drept comun statornicite in art. 101 C. proc. civ. In consecinta termenul de perimare de un an, respectiv de 6 luni, se va implini in ziua corespunzatoare zilei de plecare. De aceea noi apreciem ca termenul de perimare nu poate fi calculat, astfel cum gresit se procedeaza uneori[18], pe zile libere.

Cea din urma conditie a perimarii - culpa procesuala - exprima tocmai caracterul de sanctiune al acestei institutii de drept procesual civil. Cerinta enuntata este prevazuta in mod expres de art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Ea poate fi dedusa din simplul fapt al ramanerii cauzei in nelucrare in termenul prevazut de art. 248 C. proc. civ. Datorita acestui fapt se poate vorbi chiar de existenta unei prezumtii simple de culpa, pe care judecatorul o deduce din lipsa de staruinta in judecata.

Legislatia noastra procesuala determina si situatiile in care partea nu se considera in culpa. In primul rand, precizam ca potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „partea nu se socoteste in vina, cand actul de procedura urma sa fie indeplinit din oficiu”. Practica judiciara a facut diferite aplicatii concrete ale principiului enuntat de textul anterior citat. Astfel, s-a statuat ca nefixarea termenului de judecata nu este imputabila partii, devreme ce aceasta a achitat taxa de timbru datorata sau in cazul in care cererea este scutita de o asemenea taxa. De asemenea s-a statuat, pe buna dreptate, ca daca procesul s-a suspendat din eroare, deoarece procedura nu era indeplinita, perimarea este inoperanta chiar daca a trecut un termen de un an de la suspendarea cauzei. In acest caz solutia se intemeiaza pe faptul ca de data aceasta culpa apartine instantei, care nu a dispus amanarea cauzei si repetarea procedurii de citare, iar nu partii.

Perimarea nu opereaza nici fata de actiunea civila exercitata in procesul penal. In aceasta materie opereaza principiul oficialitatii, astfel ca partii nu i se poate imputa vreo culpa pentru ramanerea cauzei in nelucrare. In schimb, daca un act de procedura nu a fost indeplinit de instanta din oficiu, datorita netimbrarii cererii de chemare in judecata sau nesatisfacerii altor obligatii legale ale partii, perimarea opereaza, intrucat de data aceasta partea se afla in culpa. Asa este cazul in care cererii nu i s-a stabilit termen de judecata datorita netimbrarii acesteia.

O alta situatie in care partea nu poate fi considerata ca aflandu-se in culpa este statuata in art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text „termenul perimarii nu curge cat timp, fara vina partii, cererea n-a ajuns inca la instanta competenta sa o judece sau nu se poate soroci termen de judecata”. Textul citat este o confirmare a principiului consacrat in alineatul precedent, in sensul ca nici de data aceasta nu i se poate imputa partii vreo culpa.

Constatam ca textul pe care-l analizam contine practic doua ipoteze distincte. Prima ipoteza vizeaza situatia cand, fara vina partii, cauza n-a ajuns la instanta competenta. In practica se poate intampla ca actul de procedura sa nu ajunga la instanta, desi actul trebuia indeplinit din oficiu. Astfel, de pilda, in cazul declinarii de competenta instanta in fata careia s-a ivit conflictul este indatorata sa inainteze dosarul la instanta in drept sa hotarasca asupra conflictului (art. 21 C. proc. civ.). De asemenea cererea de apel se depune la instanta a carei hotarare se ataca, sub pedeapsa nulitatii, iar aceasta este obligata sa inainteze dosarul la tribunalul competent a solutiona apelul [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.]. In toate aceste situatii, dosarul se trimite din oficiu la instanta competenta, astfel ca, in principiu, in asemenea imprejurari nu i se poate imputa partii vreo culpa.

A doua ipoteza este aceea cand cererii nu i se poate statornici termen de judecata, fara ca partea sa fie in culpa. Acest lucru se intampla cel mai adesea in cazul suspendarii facultative a termenului de perimare. Partea nu se poate considera in culpa pe tot timpul cat dureaza cauza care a determinat suspendarea.

Termenul de perimare este insa susceptibil de intrerupere si suspendare. Codul de procedura civila reglementeaza un singur caz de intrerupere a termenului de perimare. Potrivit art. 249 C. proc. civ. perimarea se intrerupe prin indeplinirea unui act de procedura facut in vederea continuarii judecatii.

In considerarea caracterului general al textului comentat se considera, pe buna dreptate, ca au caracter intrerupator de perimare atat actele partilor cat si actele instantei de judecata[19] . Dar, pentru ca actul de procedura sa aiba caracter intrerupator mai este necesar ca acesta sa fie facut in vederea continuarii judecatii.

Textul comentat, astfel cum a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, instituie, in mod expres, si cerinta ca actul intrerupator de perimare sa fie facut de partea care justifica un interes. Odata intrunite aceste cerinte termenul de perimare se va intrerupe si va curge un nou termen de perimare.





Practica judiciara a fost confruntata si cu problema de a cunoaste daca repunerea cauzei pe rol are semnificatia de a intrerupe termenul de perimare[20]. In ceea ce ne priveste socotim ca termenul de perimare se intrerupe si ca urmare a repunerii cauzei pe rol, daca o atare masura este dispusa, in conditiile legii . Ceea ce este esential insa este ca actul de procedura sa fie realizat in scopul continuarii judecatii.

Instanta noastra suprema a facut diferite aplicatii concrete ale principiul inscris in art. 249 C. proc. civ. Astfel, intr-o practica mai veche s-a decis, pe buna dreptate, ca perimarea nu opereaza atunci cand procesul, indiferent din ce motiv, se afla pe rolul instantei si prin urmare justitia a fost activa. De asemenea s-a statuat ca netimbrarea cererii de repunere a cauzei pe rol nu afecteaza caracterul intreruptiv al actului de procedura, intrucat pentru incalcarea legii timbrului se aplica numai sanctiuni fiscale.

Termenul de perimare este susceptibil nu numai de intrerupere, ci si de suspendare. Astfel, in primul rand, termenul de perimare este suspendat pe tot timpul cat dainuie suspendarea facultativa a judecatii, in conditiile art. 244 C. proc. civ. Cazurile de suspendare ale procesului civil au fost deja examinate.

Suspendarea facultativa a judecatii, astfel cum dispune in mod expres art. 244 C. proc. civ, dainuie pana cand hotararea pronuntata in cauza ce a determinat suspendarea a ramas irevocabila. Cu alte cuvinte, o data ce hotararea a ramas irevocabila suspendarea inceteaza, iar termenul de perimare isi reia cursul sau firesc. De aceea, spre a evita implinirea termenului de perimare partile sunt obligate sa staruie in continuarea judecatii[22]. Instanta de judecata are insa posibilitatea, iar nu obligatia de a dispune repunerea cauzei pe rol de indata ce cunoaste ca hotararea pronuntata, in cauza ce a determinat suspendarea, a ramas irevocabila.

Termenul de perimare se suspenda si in litigiile de munca, iar in acest caz suspendarea dainuie pana la solutionarea procesului penal intentat impotriva persoanei incadrate. In litigiile de munca perimarea prezinta insa unele particularitati[24]. Astfel, in ipoteza suspendarii litigiilor de munca avand ca obiect contestarea deciziilor de imputare de catre persoanele ce poarta o raspundere materiala subsidiara sistarea judecatii va dainui pana la finalizarea procedurii de recuperare a pagubei de la autorul direct. De data aceasta reluarea judecatii nu este conditionata de caracterul irevocabil al unei hotarari judecatoresti. De aceea s-a apreciat ca termenul de perimare va incepe sa curga, intr-o asemenea imprejurare, din momentul terminarii procedurii de recuperare impotriva autorului direct .

Suspendarea facultativa a judecatii are loc si in unele situatii speciale, care se incadreaza in ultima instanta in dispozitiile art. 244 C. proc. civ. In primul rand, amintim ca potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ. presedintele tribunalului sesizat cu cererea de stramutare poate dispune, fara citarea partilor, suspendarea judecatii, in actiunea principala, comunicand de urgenta aceasta masura instantei respective. Pe tot timpul cat dureaza sistarea judecatii este suspendat si termenul de perimare. De asemenea, suspendarea judecatii poate fi dispusa si in cazul recurgerii la procedura inscrierii in fals. In acest sens art. 183 C. proc. civ. dispune ca: „daca partea care defaima inscrisul ca fals arata pe autorul sau complicele falsului, instanta poate suspenda judecarea pricinii, inaintand inscrisul procurorului impreuna cu procesul-verbal ce se va incheia”. In mod firesc, termenul de perimare trebuie considerat suspendat si in acest caz.

Termenul de perimare se suspenda si in cazurile prevazute de art. 243 C. proc. civ. Acest text reglementeaza cazurile de suspendare de drept ale judecatii. In toate cazurile precizate de art. 243 C. proc. civ. judecata va reincepe prin cererea de redeschidere facuta cu aratarea persoanelor ce urmeaza sa fie introduse in cauza: mostenitori, tutore, administrator judiciar etc. Suspendarea judecatii determina, in principiu, si suspendarea termenului de perimare.

Intre suspendarea judecatii si suspendarea perimarii nu exista o identitate totala sub aspectul duratei lor. In adevar, motivele care impun suspendarea judecatii conduc si la oprirea termenului de perimare numai daca sunt intrunite cerintele statornicite in art. 250 C. proc. civ. Potrivit acestui text termenul de perimare este suspendat insa numai pe timp de trei luni de la data cand s-au petrecut faptele ce au prilejuit suspendarea judecatii. Pe de alta parte, legea mai instituie o restrictie, anume aceea ca faptele care au prilejuit suspendarea sa fi intervenit in cele din urma sase luni ale termenului de perimare[26].

Un alt caz de suspendare a termenului de perimare este statornicit in art. 250 alin. (3) C. proc. civ. Textul mentionat se refera la situatia cand „partea este impiedicata de a starui in judecata din pricina unor imprejurari mai presus de vointa sa”. Redactarea textului citat in acest context este asemanatoare cu cea cuprinsa in art. 103 alin. (1) C. proc. civ. in sensul ca ambele dispozitii procedurale se refera, in terminis, la o imprejurare mai presus de vointa partii. Semnificatia conceptului la care ne referim este, in opinia noastra aceeasi, caci in ambele situatii legea are in vedere veritabile cazuri de forta majora.

Efectele care se produc in cele doua situatii sunt insa fundamental diferite. In cazul prevazut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. partea va fi repusa in termen, in timp ce in cazul statornicit in art. 250 alin. (3) C. proc. civ. forta majora are efect suspensiv asupra termenului de perimare.

In toate cazurile prevazute de art. 250 C. proc. civ., dupa incetarea faptelor care au determinat suspendarea, termenul de perimare va continua sa curga de la punctul unde s-a oprit[27]. Prin urmare, se va lua in calcul si timpul scurs inainte de suspendarea termenului de perimare.

Cursul termenului de perimare se suspenda si pe durata desfasurarii procedurii de mediere, dar nu mai mult de trei luni de la data semnarii contractului de mediere (art. 62 alin. 2 din Legea nr. 192/2006.

Perimarea se rasfrange nu doar asupra actelor de procedura, ci si asupra partilor. Din acest ultim punct de vedere perimarea se repercuteaza asupra tuturor partilor din proces, indiferent de calitatea acestora, chiar si impotriva partilor lipsite de capacitate de exercitiu. Sanctiunea se aplica nu numai persoanelor fizice, ci si tuturor persoanelor juridice.

Iradierea perimarii asupra tuturor actelor de procedura si asupra tuturor partilor este o consecinta fireasca a principiului indivizibilitatii procesului civil. O aplicatie particulara a principiului enuntat este facuta in concret tocmai de art. 251 C. proc. civ. Legea se refera, in terminis, numai la cererea de perimare si la actele cu efect intrerupator. Cu toate acestea, neindoielnic textul citat exprima aceeasi idee, a indivizibilitatii perimarii[28]. Regula indivizibilitatii perimarii se aplica in toate actiunile, indiferent de caracterul obligatiilor - indivizibile sau solidare - care formeaza obiectul judecatii .

Indivizibilitatea se concretizeaza in imprejurarea ca sanctiunea perimarii se rasfrange asupra tuturor partilor; actul intrerupator de perimare facut de un coparticipant profita si celorlalti; invocarea exceptiei de perimare de catre un parat profita de asemenea si celorlalti si deopotriva daca perimarea nu poate fi solicitata fata de un reclamant ea nu poate fi invocata nici fata de ceilalti reclamanti.


Codul de procedura civila reglementeaza procedura perimarii in art. 252-253. Aceste texte vizeaza principalele reguli privitoare la constatarea si pronuntarea perimarii. Procedura perimarii este determinata de natura normelor care o consacra si a caror scop este evitarea eternizarii proceselor. Datorita acestui fapt se recunoaste in prezent caracterul de interes general al normelor privitoare la perimarea procesului civil[30]. Aceasta idee este subliniata de legiuitor si prin precizarea ca perimarea opereaza de drept. Statuarea cuprinsa, in acest sens, in art. 248 alin. (1) C. proc. civ. nu poate avea alta semnificatie decat aceea de a sublinia caracterul imperativ al normelor privitoare la perimare.

Intr-adevar, perimarea, la fel ca si nulitatea, „se constata din oficiu sau la cererea partii”. Dispozitiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ. doar aparent sunt contradictorii cu cele cuprinse in art. 248 alin. (1) C. proc. civ. si care subliniaza ca perimarea opereaza de drept. Aceste dispozitii procedurale trebuie interpretate in sensul precizat mai sus, iar art. 252 alin. (1) C. proc. civ. confirma tocmai faptul ca sanctiunea perimarii trebuie sa fie pronuntata de catre instanta competenta.

Dreptul de a invoca perimarea apartine partii interesate, aceasta fiind de regula paratul, iar in faza apelului sau recursului, intimatul. Inainte de a fi constatata de catre instanta competenta perimarea trebuie sa fie pusa in discutia contradictorie a partilor. Aceasta obligatie a instantei rezulta chiar din dispozitiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., text care obliga presedintele instantei sa citeze de urgenta partile si sa dispuna ca grefa sa intocmeasca o dare de seama asupra actelor de procedura in legatura cu perimarea.

Sanctiunea perimarii se poate pronunta numai dupa verificarea, de catre instanta competenta, a conditiilor prevazute de lege. Cu aceasta ocazie instanta desfasoara o veritabila activitate de judecata. Asa se explica si dispozitia consacrata in art. 252 alin. (1) C. proc. civ. potrivit careia presedintele instantei este obligat sa citeze partile. Prevederea legala amintita vizeaza insa numai ipoteza repunerii cauzei pe rol din oficiu sau la cererea partii interesate. De asemenea, doar intr-o atare imprejurare este obligatorie si repunerea cauzei pe rol.

Daca perimarea este invocata ulterior primei zile de infatisare ce urmeaza repunerii pe rol partile nu trebuie citate anume, fiind suficient ca ele sa aiba termenul in cunostinta in conformitate cu dispozitiile art. 153 C. proc. civ. Asadar, ori de cate ori procedura este completa partea se poate astepta ca la orice termen sa se aplice din oficiu dispozitiile imperative ale legii. Indiferent insa daca perimarea este invocata din oficiu sau de catre una dintre parti, exceptia trebuie sa faca obiectul dezbaterilor contradictorii.

O problema discutata in doctrina mai recenta este aceea a determinarii actului caruia trebuie sa i se dea prioritate in ipoteza in care la acelasi termen s-a formulat atat cererea de perimare, cat si un act intrerupator. In conceptia vechii doctrine s-a remarcat ca prioritatea trebuie acordata actului care s-a inregistrat mai intai, iar in caz de dubiu actului intrerupator de perimare[31]. Solutia, in conditiile actualei legislatii, ni se pare cel putin discutabila.

Intr-adevar, in prezent nu se poate nega interesul general pe care-l exprima normele procedurale privitoare la perimare si drept consecinta natura lor imperativa. Prin urmare, odata implinit termenul de perimare si intrunite toate celelalte cerinte legale instanta este obligata sa pronunte perimarea. Solutia contrara ar fi de natura sa conduca la trangresarea dispozitiilor imperative privitoare la perimare. Trebuie sa subliniem ca in practica cele doua acte de procedura la care ne-am referit mai sus se indeplinesc la termene deosebite. Cu alte cuvinte, este greu de conceput efectuarea legala a unui act incepator, dupa implinirea termenului de un an sau de 6 luni, daca perimarea nu a fost constatata inca de catre instanta competenta.

Solutia infatisata mai sus nu poate fi totusi acceptata daca perimarea si actul intrerupator se realizeaza chiar in ultima zi a termenului prevazut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. In acest caz, opinam, ca prioritatea trebuie acordata intr-adevar actului intrerupator de perimare, de vreme ce acesta este adus la indeplinire inauntrul termenului legal. Dupa implinirea termenului de perimare nici un act de procedura nu mai poate determina intreruperea acestuia.

Respectarea principiului contradictorialitatii este necesara insa in toate situatiile, respectiv si in cazul invocarii perimarii in conditiile art. 253 C. proc. civ.

Exceptia perimarii poate fi invocata nu numai de catre parat, intimat sau de instanta din oficiu, ci si de procuror sau de alte persoane care participa la activitatea judiciara. Astfel, intervenientul principal dobandind calitatea de parte are neindoielnic si dreptul de a invoca, pe cale de exceptie, perimarea procesului. In schimb, intervenientul in interesul uneia dintre parti are o pozitie procedurala limitata la actele procedurale ale partii in favoarea careia a intervenit. Prin urmare, intervenientul in interesul paratului va putea justifica un interes in invocarea perimarii, el recurgand, pe de alta parte, la un act favorabil partii in favoarea careia a actionat. In schimb, intervenientul in interesul reclamantului nu va putea indeplini un act nefavorabil acestuia.

Apreciem ca si intervenientul introdus in proces, in temeiul art. 57 C. proc. civ., poate justifica un interes pentru a invoca perimarea procesului civil[32]. In aceasta privinta trebuie sa tinem seama tocmai de pozitia independenta pe care o dobandeste tertul introdus in procesul civil in temeiul art. 57 C. proc. civ.

In literatura de specialitate este discutata insa si problema de a cunoaste daca reclamantul poate invoca perimarea. Intr-o opinie s-a sustinut ca reclamantul nu poate justifica un interes in invocarea perimarii[33]. La aceasta se mai adauga faptul ca reclamantul poate evita sanctiunea perimarii prin renuntarea sa la judecata; reclamantul ar putea totusi invoca perimarea daca paratul a formulat actiune reconventionala .

Problema enuntata nu poate fi abordata, in opinia noastra, doar in considerarea naturii imperative a normelor care reglementeaza institutia perimarii. Cu alte cuvinte, in ultima instanta, problema infatisata nu difera de aceea a invocarii oricaror alte neregularitati procedurale. Situatia este similara, de pilda, cu aceea a invocarii nulitatii sau necompetentei absolute. Mai mult, uneori, s-ar putea invedera chiar si un interes concret al reclamantului in invocarea sanctiunii perimarii procesului. Asa ar fi cazul intr-o actiune de partaj sau in actiunile in care s-a realizat o largire ulterioara a cadrului procesual cu privire la parti sau chiar cu privire la obiectul litigiului (interventii principale, chemarea in judecata a altor persoane etc.).

Totusi este adevarat ca cel care se face vinovat de lasarea cauzei in nelucrare este, adeseori, tocmai reclamantul. In pofida acestei situatii, noi apreciem ca perimarea poate fi invocata chiar si de reclamant, instanta avand obligatia de a da curs exceptiei invocate, intrucat ea vizeaza nerespectarea unor dispozitii de ordine publica[35].

In mod obisnuit, perimarea se invoca de instanta din oficiu sau de partea interesata la prima zi de infatisare ce urmeaza dupa implinirea termenului. Perimarea poate fi invocata insa si ulterior primei zile de infatisare ce urmeaza dupa implinirea termenului. Si tocmai datorita faptului ca perimarea are un caracter imperativ legea permite invocarea ei in tot cursul primei instante. Aceasta solutie rezulta din prevederile art. 252 alin. (3) C. proc. civ., potrivit carora perimarea cererii de chemare in judecata nu poate fi ridicata pentru prima oara in instanta de apel. Prin urmare, perimarea se acopera daca nu a fost invocata in fata instantei de fond.

In toate cazurile perimarea trebuie sa fie constatata de instanta sesizata cu cererea principala sau investita cu o cale de atac potrivit principiului ca „judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei”. Astfel, de pilda, instanta de recurs nu ar putea sa constate, perimarea actiunii cu care a fost sesizata o alta instanta, chiar daca una dintre parti se intemeiaza pe o situatie ce rezulta dintr-un alt dosar. Pe de alta parte, perimarea trebuie sa fie constatata de instanta alcatuita in compunerea prevazuta de lege pentru solutionarea actiunii principale ori a caii de atac respective[36].

In cadrul acestui comentariu este necesar sa formulam si unele precizari utile privitoare la solutiile ce pot fi pronuntate de instanta. La aceste solutii se refera destul de sumar legea noastra procesuala.





Doua ipoteze se pot retine: ipoteza constatarii perimarii si ipoteza constatarii faptului ca perimarea nu a operat. Intr-adevar, potrivit art. 253 alin. (2) C. proc. civ. hotararea pronuntata asupra perimarii este supusa recursului, iar termenul curge de la pronuntare. Acest text nu poate fi interpretat decat in conexiunea sa fireasca cu dispozitia inserata in primul alineat si care vizeaza tocmai ipoteza contrara, adica aceea a neindeplinirii conditiilor legale privitoare la aplicarea sanctiunii. Prin urmare, instanta pronunta o hotarare ori de cate ori constata perimarea.

In cea de-a doua ipoteza, a constatarii faptului ca perimarea este inoperanta, instanta se pronunta printr-o incheiere, iar aceasta poate fi atacata cu recurs doar o data cu fondul cauzei.

Daca perimarea a format obiect de dezbateri contradictorii la prima instanta, solutia pronuntata va putea fi controlata pe calea recursului. In cazul respingerii gresite, respectiv ca neintemeiateta, a exceptiei organul de control judiciar va casa hotararea atacata si va constata perimarea procesului civil. Hotararea pronuntata, in acest conditii, de catre instanta de recurs este irevocabila.

Perimarea poate interveni si in faza recursului sau a celorlalte cai de atac, in conditiile si cu limitele precizate in paginile anterioare. Conditiile de invocare si de constatare ale perimarii raman aceleasi, dispozitiile art. 252-253 C. proc. civ. fiind aplicabile in mod corespunzator. O subliniere aparte se impune in privinta dispozitiilor cuprinse in art. 253 alin. (2) C. proc. civ. si care consacra dreptul de recurs in materie de perimare. Aceste dispozitii procedurale nu sunt aplicabile in cazul perimarii recursului, intrucat in acest mod s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce, desigur, nu a fost in intentia legiuitorului. Cu alte cuvinte, hotararea prin care s-a constatat perimarea recursului este irevocabila.

Efectele perimarii sunt determinate, in termeni deosebit de semnificativi, in art. 254 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispozitii procedurale sunt de natura sa evidentieze adevarata semnificatie a principiului enuntat de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Intr-adevar, acest din urma text cuprinde o redactare generala si partial inexacta caci se refera la perimarea cererii de chemare in judecata, apelului, recursului si a oricarei cereri de revocare sau de reformare. Or, ceea ce se perima nu este actul de sesizare sau calea de atac, ci asa cum precizeaza, fara nici un echivoc art. 254 alin. (1) C. proc. civ., toate actele de procedura efectuate in acea instanta[37].

In aceste conditii, concluzia ce se impune cu evidenta este aceea ca perimarea are ca efect stingerea procesului civil, in faza in care se afla, impreuna cu toate actele indeplinite in cauza[38]. Solutia stingerii procesului civil nu este prevazuta in mod expres de lege, dar ea a fost desprinsa in doctrina din chiar prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., textul declarand ineficiente toate actele de procedura indeplinite in acea instanta. Or, de vreme ce actele indeplinite in cursul instantei sunt declarate de lege ineficiente, evident ca nici procesul nu mai poate avea fiinta juridica.

Perimarea ca sanctiune de drept procesual civil nu se rasfrange in mod direct asupra dreptului subiectiv si nici asupra dreptului la actiune. Prin stingerea procesului civil partile sunt repuse in situatia anterioara introducerii cererii[39]. Reclamantul va avea practic posibilitatea de a introduce o noua actiune daca intre timp nu s-a prescris dreptul la actiune.

Stingerea procesului civil determina si stingerea efectului intreruptiv al cererii de chemare in judecata[40]. De asemenea, perimarea stinge si celelalte efecte ale cererii de chemare in judecata. Astfel, de pilda, nu mai opereaza punerea in intarziere, facuta prin cererea de chemare in judecata, iar paratul este considerat de buna-credinta .

Posibilitatea promovarii unei noi actiuni civile, avand acelasi obiect, cauza juridica si intre aceleasi parti, este o solutie pe deplin rationala, fapt pentru care ea este admisa, astfel cum am subliniat deja, in marea majoritate a legislatiilor procesuale. O limitare a acestui exercitiu, in timp, astfel cum se prevede in mod expres in alte legislatii ar fi, in opinia noastra, recomandabila intr-o viitoare legislatie procesuala.

Care este situatia probelor administrate in cadrul procesului perimat? Raspunsul la aceasta intrebare se gaseste intr-o dispozitie procedurala special consacrata acestei probleme. Potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ. partile pot folosi dovezile administrate doar daca instanta competenta apreciaza ca nu este necesara refacerea lor. Textul la care ne referim este de stricta interpretare, caci el are ca obiect doar dovezile administrate in instanta, iar nu si actele de procedura. Precizarea noastra face insa abstractie de acele acte de procedura in cadrul carora se concretizeaza dovezile administrate, cum ar fi procesul-verbal de cercetare la fata locului, declaratiile in care sunt consemnate relatarile martorilor etc.

Solutia consacrata de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. este rationala si ea evita repetarea inutila a probatoriilor administrate. Instanta are totusi o mare putere de apreciere, desi din punctul de vedere al modului in care au fost administrate dovezile nu exista motive de suspiciune asupra impartialitatii judecatorilor, perimarea fiind o sanctiune care apare ca o consecinta a lipsei de staruinta a partilor. De aceea, apreciem ca de lege ferenda ar putea fi avuta in vedere si solutia mentinerii (fara rezerve) a dovezilor administrate.

Perimarea genereaza si obligatia de a suporta cheltuielile de judecata ocazionate. Va trebui ca acestea sa fie suportate, la cerere, de partea care se face vinovata de ramanerea cauzei in nelucrare (reclamant, apelant, revizuient etc.).

Sanctiunea stingerii procesului civil produce efecte deosebit de energice in cazul ramanerii recursului in nelucrare inauntrul termenului de perimare. In acest caz, sanctiunea se rasfrange nu doar asupra complexului de acte procedurale indeplinite in cauza, ci afecteaza insasi exercitiul caii de atac. Intr-adevar, perimarea recursului face ca hotararea atacata sa ramana irevocabila si sa dobandeasca astfel autoritate de lucru judecat. Altfel spus: in acest caz nu se mai poate vorbi de o veritabila repunere a partilor intr-o situatie anterioara.

Perimarea are ca efect ineficienta actelor de procedura indeplinite pana la data implinirii termenului prevazut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., dar si a actelor intocmite ulterior, respectiv pana in momentul constatarii si aplicarii sanctiunii. Dupa pronuntarea perimarii nu se mai poate indeplini nici un act procedural, intrucat litigiul s-a stins deja prin perimare. In opinia care sustine ca perimarea opereaza de drept solutia fireasca ar fi lipsirea de efecte juridice doar a actelor de procedura aduse la indeplinire pana la data implinirii termenului prevazut de lege. Este si motivul pentru care se afirma de catre unii autori ca instanta este virtual stinsa prin implinirea termenului de perimare[42].

Observatia este inconsecventa intrucat aceiasi autori admit ca perimarea se rasfrange si asupra actelor ulterioare[43]. Or, daca se admite ca perimarea opereaza de drept atunci, in stricta logica juridica, trebuie decis ca instanta se considera virtual stinsa din chiar momentul implinirii termenului de perimare.

Prezentarea efectelor pe care le determina perimarea ne obliga si la sublinierea caracterului particular al acesteia fata de alte sanctiuni procedurale. O atare demarcatie se impune si datorita punctelor de interferenta care exista intre diferitele sanctiuni procedurale.

In primul rand, remarcam ca perimarea are unele puncte de legatura cu nulitatea actelor de procedura, caci ambele sanctiuni determina ineficienta unor acte de procedura. De asemenea, nici una din cele doua sanctiuni nu afecteaza in mod direct dreptul la actiune sau dreptul subiectiv dedus in justitie. Interferente, intre cele doua sanctiuni, se regasesc si in privinta unora din conditiile de invocare si de constatare a acestora.

Cu toate asemanarile semnalate, perimarea si nulitatea sunt doua sanctiuni distincte. Cauzele care determina perimarea sunt diferite de cele care conduc la nulitatea actelor de procedura. Astfel, in timp ce perimarea este determinata de lipsa de staruinta a partii in continuarea activitatii judiciare, nulitatea se infatiseaza ca o consecinta a nesocotirii unor reguli privitoare la desfasurarea procesului civil. De asemenea, conditiile de existenta ale celor doua sanctiuni sunt diferite; nulitatea opereaza, in principiu, numai in masura in care s-a produs partii o vatamare ce nu poate fi inlaturata altfel; in schimb, in cazul perimarii o atare cerinta nu este impusa de lege.

Pe de alta parte, daca nulitatile pot fi invocate, in anumite conditii, si in faza controlului judiciar, perimarea nu poate fi ridicata pentru prima data in fata instantei de apel. In fine, sanctiunea nulitatii se rasfrange doar asupra actului indeplinit cu nesocotirea legii si numai, uneori, iradiaza asupra actelor urmatoare (art. 106 C. proc. civ.). Perimarea afecteaza insa, fara deosebire, toate actele de procedura intocmite in cauza. De aceea, cu usurinta se poate sesiza si o deosebire de ordin cantitativ, dar si calitativ caci, perimarea nu este o sanctiune a unui act de procedura concret (sau a unor acte de procedura), ci o sanctiune a procesului civil.

Sanctiunea perimarii se interfereaza, in unele privinte, si cu decaderea, ambele fiind sanctiuni determinate de nerespectarea termenelor de procedura. Deopotriva, nici una din aceste sanctiuni nu afecteaza, in mod direct, dreptul subiectiv sau dreptul la actiune. Si de data aceasta distinctiile sunt mai semnificative.

Intr-adevar, asa cum am aratat deja, perimarea stinge procesul civil si se rasfrange asupra actelor intocmite anterior, dar si dupa implinirea termenului legal[44]. Pe de alta parte, in cazul decaderii nulitatea este derivata, pe cand in ipoteza perimarii ineficienta actelor de procedura reprezinta o consecinta directa a perimarii . In acelasi timp, remarcam ca nulitatea intervine doar ca o sanctiune subsecventa decaderii. Si nu in ultimul rand se poate remarca si o diferenta de regim juridic intre decadere si perimare, in sensul ca aceasta din urma este destinata in toate cazurile sa ocroteasca un interes general.

Note distinctive deosebit de pronuntate se pot constata si la o analiza a perimarii in raport cu prescriptia extinctiva. Mai intai trebuie sa observam ca ambele sanctiuni ocrotesc un interes general si apar ca sanctiuni determinate de nesocotirea unor termene. Diferentierile sunt insa, astfel cum am anticipat, notabile. Astfel, prescriptia stinge dreptul de a obtine constrangerea judiciara a debitorului, in timp ce perimarea stinge doar procesul civil. Din acest punct de vedere prescriptia este o sanctiune mult mai grava decat perimarea. Intr-adevar, in cazul prescriptiei posibilitatile de a obtine protectie judiciara sunt iremediabil pierdute, in timp ce in cazul perimarii reclamantul poate sesiza instanta cu o noua cerere, evident, daca intre timp nu s-a stins dreptul la actiune.





I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 490; G. Boroi, D. Radescu, op. cit., p. 344; V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., vol. II, p. 225; Gh.D. Paduraru, I. Stoenescu, G.V. Protopopescu, Accelerarea judecatilor, „Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1943, p. 453.

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 490; I. Les, in Dictionar de drept procesual civil, p. 336.

Al. Bacaci, op. cit., p. 234. Opinia contrara este transant exprimata in doctrina din alte tari. In acest sens unii autori sustin ca perimarea decurge din functia publica a procesului civil, aceea de solutionare rapida a litigiilor. A se vedea in acest sens R. H. de la Roche, Comentarios al Nuevo Codigo de Procedimiento Civil, Maracaibo, 1986, p. 298. Alti autori localizeaza fundamentul perimarii in existenta unei prezumtii tacite de desistare de la judecata. A se vedea in acest sens A. Camacho, op. cit., p. 334. In fine alti autori evidentiaza neglijenta partilor ca fundament al sanctiunii perimarii. A se vedea in acest sens E. D. Moniz de Aragao, op. cit,. p. 500.

Al. Bacaci, op. cit., p. 234.

Al. Bacaci, Aspecte teoretice si din practica judiciara ale institutiei perimarii, in R.R.D. nr. 12/1983, p. 45.

A se vedea de asemenea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul . , op. cit., vol.I, p. 490.

A se vedea cu privire la uzucapiune: V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 282-287. A se vedea cu privire la prescriptia actiunilor: Gaius, Institutiunile, traducere, studiu introductiv, note si adnotari de A. N. Popescu, Ed. Academiei R. S. Romania, Bucuresti, 1982, p. 309.

A se vedea in acest sens Boitard, Leçons de procédure civile, publicata de Gustave de Limage, dixième édition, tome premier, Paris, Librairie du Conseil d’etat, 1868, p. 550

E. D. Moniz de Aragao, op. cit., p. 507.

E. Dan, op. cit., p. 365.

A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 264; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 67; I. Les, Drept procesual civil, p. 336.





G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 490; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 70, I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 190; V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., vol. II, p. 226; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 703.

I. Les, in Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 191.

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. II, p. 81.

Ibidem, vol. I, p. 491.

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 226, G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 491.

N. S. Mocanu, Pe marginea unei hotarari cu privire la perimarea actiunii si prescriptia actiunii, in J.N. nr. 1/1961, p. 127.

A se vedea Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 241.

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 492.

A se vedea in sens afirmativ D. Muntean, Gh. Ciulei, nota la dec. civ. nr. 915/1981, a Judecatoriei Resita, in R.R.D. nr. 6/1982, p. 77. A se vedea pentru amanunte in acest sens I. Les, nota la dec civ. nr. 915/1981 a Judecatoriei Resita, in R.R.D. nr. 6/1982, p. 78-79. A se vedea in sens contrar Al. Bacaci, Aspecte teoretice si din practica judiciara ale institutiei perimarii, p. 48-49.

A se vedea de asemenea pentru amanunte I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 195-198.

S. Ghimpu, nota la dec. civ. nr. 1800/1959 a Trib. reg. Maramures, in L.P. nr. 11/1961, p. 133-134.

Idem.

A se vedea pentru amanunte I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 201-202.

E. Eliescu, nota la dec. nr. 1549/1974 a Jud. sectorului 2 Bucuresti, in R.R.D. nr. 1/1976, p. 48-49.

A se vedea pentru amanunte in legatura cu alte cauze de suspendare obligatorie a judecatii I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 204-205.

A se vedea G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 496.

G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 497; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 79.

A se vedea in sensul ca indivizibilitatea nu are un caracter absolut cu referire la o actiune pentru incredintarea copilului: B. Diamant, nota critica la incheierea din 3 iunie 1975 pronuntata in Dosar nr. 930/1972 a Trib. jud. Sibiu, in R.R.D. nr. 12/1976, p. 48-50.

G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 499; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 237.

A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 334. Solutia a fost promovata si de alti autori. A se vedea in acest sens Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 242.

Al. Bacaci, Aspecte teoretice si din practica judiciara ale institutiei perimarii, p. 45.

Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 236.

Idem.

Invocam in sprijinul solutiei noastre din text si dispozitiile art. 387 alin. (1) C. proc. civ. francez, potrivit carora „perimarea poate fi ceruta de catre oricare dintre parti”.

I. C. Vurdea, nota la dec. nr. 921/1971 a Jud. Ineu, in R.R.D. nr. 4/1972, p. 141-143.

A se vedea pentru amanunte P. Vasilescu, op. cit., p. 326.

V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., vol. II, p. 233; I. Deleanu, Tratat . , op. cit., vol. I, p. 216; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 268; G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 501; D. Radu, in Dictionar de drept procesual civil, p. 213; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 79.

A se vedea in acest sens V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., vol. II, p. 233; I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, p. 217.

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit. p. 268; G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 501-502; D. Radu, in Dictionar de drept procesual civil, p. 213; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 241-242; P. Vasilescu, op. cit., p. 341.

G. Porumb, Codul . , op. cit., vol. I, p. 501-502; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p.242; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; P. Vasilescu, op. cit., p. 341-342.

V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., vol. II; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 68.

Ibidem, p. 84. In termeni asemanatori un autor arata ca „instanta nu poate constata automat perimarea prin simpla implinire a termenului prevazut de lege” (in Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 240).

I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 83-84.

Idem.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }