QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Probatiunea in conflictele de drepturi la instanta de fond








PROBATIUNEA IN CONFLICTELE DE DREPTURI LA INSTANTA DE FOND


1. Consideratii generale cu privire la sarcina probei in materia dreptului comun


Intr-o prima acceptiune, proba este demonstrarea existentei unui fapt material sau a unui act juridic, in formele admise de lege; intr-o a doua acceptiune, proba este mijlocul prin care se poate stabili faptul sau imprejurarea ce trebui dovedita. In sensul obisnuit al termenului, proba este ceea ce serveste la stabilirea ca adevarat a unui lucru.




In principal, reglementarea materiei probelor se afla in cuprinsul dispozitiilor art. 1169-1206 din Codul civil, ale art. 45-67 din Codul comercial si ale art. 167-241 din Codul de procedura civila. In literatura de specialitate, a fost criticat acest mod – neunitar – de reglementare a probelor, pledandu-se pentru o reglementare compacta doar prin Codul de procedura civila.

Coroborand dispozitiile Codului civil in materia probelor cu cele ale Codului de procedura civila, rezulta ca mijloacele legale de proba sunt urmatoarele: inscrisurile, marturia, marturisirea, prezumtiile, expertiza si cercetarea la fata locului.

Necesitatea probei si sarcina probei se fundamenteaza pe perenitatea catorva principii ale dreptului roman:

Non ius deficit, sed probatio – nu dreptul e deficitar, ci proba.

Iudex secundum allegata et probata partium iudicare debet – judecatorul trebuie sa statueze conform alegatiilor si probelor partilor (insa, in baza art. 129 alin. 5 din Codul de procedura civila, judecatorul va putea „ordona administrarea de probelor pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc”).

Da mihi factum, dabo tibi ius. Partile trebuie sa dovedeasca afirmatiile pe care le fac cu privire la pretentiile formulate si la apararile impotriva acestor pretentii, iar judecatorul isi va forma convingerea si va pronunta hotararea pe baza probelor care s-au administrat in cauza.

Idem este non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una (nu exista ceea ce nu poate fi probat).

Actori incumbit probatio – proba incumba reclamantului.

Actore non probante, reus absolvitur – daca reclamantul nu probeaza, paratul este absolvit.

Reus in excipiendo fit actor, probatio incumbit ei qui dicit non qui negat. Sarcina probei nu apartine intotdeauna reclamantului, aceasta revenind paratului ori de cate ori acesta face o afirmatie sau sustine o exceptie de natura sa paralizeze actiunea reclamantului. Pe de alta parte, daca reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului sau, paratul este obligat sa iasa din pasivitate si sa se apere, sa dovedeasca netemeinicia pretentiei reclamantului.

In lumina celor aratate, potrivit art. 1169 din Codul civil, sarcina probei apartine aceluia care „face o propunere inaintea judecatii”. Fireste, de regula, sarcina probei apartine reclamantului, deoarece el este cel care – prin cererea de chemare in judecata – face o propunerea inaintea judecatii. Insa, asa cum aratat, sarcina probei se poate deplasa la parat atunci cand acesta intelege sa invoce o exceptie.



2. Aspecte particulare privind probatiunea in conflictele de drepturi la instanta de fond


Sarcina probei

In conflictele de munca, probatiunea se face potrivit specificului actului sau faptului juridic a carui dovedire trebuie facuta.

Caracteristic dreptului muncii este faptul ca sarcina probei revine angajatorului, ceea ce are consecinte cu privire la incuviintarea si administrarea probelor atunci cand angajatorul face parte din proces in calitate de parat.

In ceea ce priveste ratiunea legiuitorului, Curtea Constitutionala a subliniat ca “sarcina probei impusa angajatorului este determinata de pozitia mai puternica a acestuia fata de cea a salariatului, de situatia obiectiva rezultata din detinerea de angajator a documentelor si a datelor necesare elucidarii cauzei”.

Reglementarea prin dispozitiile art. 287 din Codul muncii a inversarii sarcinii probei fata de dreptul comun consacra o solutie noua fata de cea stipulata de art. 75 din Legea nr. 168/1999, care inversa sarcina probei numai in cazul litigiilor avand ca obiect contestarea masurilor unilaterale ale angajatorului. Codul muncii extinde practic aceasta solutie la toate litigiile de munca, indiferent de obiect. Totusi, exceptia de la dreptul comun instituita de art. 287 se aplica numai in procesele privitoare la raporturile juridice de munca si numai intre subiectele acestor raporturi juridice. Cu alte cuvinte, nu se aplica textul mentionat in privinta tertelor persoane care intervin in proces, si care sunt straine de raportul juridic de munca dedus judecatii. Nu se aplica textul mentionat nici in cazul litigiilor privind asigurarile sociale de drept comun si nici cele privind accidentele de munca si boli profesionale, intrucat in aceste situatii suntem in prezenta unor raporturi juridice de drept fiscal.

Conform art. 287 din Codul muncii: „Sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului, acesta fiind obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare”. Asadar, in dreptul muncii, regula este ca sarcina probei revine angajatorului si aceasta indiferent de pozitia pe care el o are in proces, deci fara a deosebi dupa cum angajatorul are calitate procesuala activa sau pasiva, reclamant sau parat. Angajatorul trebuie sa faca dovada temeiniciei si legalitatii masurii luate. Astfel, el devine „reclamant in procesul probatoriu”.

In practica, situatia cel mai des intalnita este aceea in care angajatorul figureaza ca parat.

Prevederile legale referitoare la probatiunea in conflictele de drepturi se inscriu in categoria normelor de procedura speciale aplicabile acestor categorii de cauze si sunt considerate exceptii de la dreptul comun.

Insa exceptia de la dreptul comun instituita de art. 287 se aplica numai in procesele privitoare la raporturile juridice de munca si numai intre subiectele acestor raporturi juridice. Textul mentionat nu se aplica in cazul litigiilor privind asigurarile sociale de drept comun si nici in cele privind accidentele de munca si boli profesionale, intrucat in aceste cazuri suntem in prezenta unui raport juridic fiscal. De asemenea, textul mentionat nu se aplica tertelor persoane care intervin in proces si care sunt straine de raportul juridic de munca dedus judecatii. Daca, de exemplu, intr-un conflict de drepturi, intervine o terta persoana care solicita si ea despagubiri, sarcina probei ii revine acesteia si nu angajatorului, deoarece terta persoana este straina de raportul juridic de munca dedus judecatii, astfel incat in privinta acesteia se aplica textul art. 1169 din Codul civil.





Prevederile art. 287 reprezinta o modificare fata de textul art. 75 din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca potrivit caruia sarcina probei apartinea angajatorului doar in cazul in care erau contestate masuri unilaterale dispuse de unitate. Potrivit Codului muncii, in toate litigiile avand ca obiect conflicte de munca, sarcina probei este inversata, aceasta fiind exclusiv obligatia angajatorului, care, pana la prima zi de infatisare, trebuie sa depuna dovezile in apararea sa. In consecinta, in doctrina s-a considerat ca este vorba de instituirea indirecta a unei prezumtii relative de culpa in sarcina angajatorului in toate litigiile de munca.

Intr-adevar, chiar formularea folosita in textul art. 287 din Codul muncii (angajatorul este obligat sa „depuna dovezile in apararea sa”) ar contura ideea unei prezumtii de culpa. Insa, conform unei alte opinii, la care ne raliem, inversarea sarcinii probei nu are semnificatia instituirii unei astfel de prezumtii, ci reprezinta doar expresia unei situatii obiective, a faptului ca inscrisurile care pot servi la dezlegarea pricinii se gasesc, cel mai adesea, in posesia angajatorului. Aceasta consideram a fi si ratiunea legiuitorului de instituire a acestei reguli.

Asadar, in prezent, sarcina probei revine intotdeauna angajatorului, chiar daca, prin ipoteza, nu este contestata o dispozitie sau o masura luata de acesta. In practica, angajatorului i se comunica cu ocazia indeplinirii procedurii citarii si faptul ca are aceasta obligatie.

In fata instantei pot fi aduse orice fel de probe: inscrisuri, proba cu martori, interogatoriu, expertiza etc. Insa, fata de formularea art. 287 conform careia angajatorul este obligat sa depuna „dovezile” in apararea sa pana la prima zi de infatisare, remarcam ca in acest context nu poate fi vorba decat de inscrisuri ca mijloace de proba.

Pe parcursul procesului, vor putea fi administrate si alte probe pe care instanta le considera utile pentru solutionarea corecta a cauzei deduse in fata ei.

Aceasta inversare a sarcinii probei, specifica dreptului muncii, se constituie intr-o garantie in plus in ceea ce priveste protejarea drepturilor salariatilor si incurajarea lor in a folosi mecanismul jurisdictional specific. Codul muncii instituie o prioritate a protectiei salariatului, avandu-se in vedere atat pozitia lui in procesul cu angajatorul, cat si imprejurarea ca deciziile pe care le poate lua acesta din urma (sanctionare disciplinara, desfacere a contractului de munca etc.) fac dovada in justitie pana la proba contrara. Art. 287 din Codul muncii isi gaseste justificarea in faptul ca salariatul nu cunoaste toate documentele detinute de angajator. Abia dupa depunerea documentatiei care a fundamentat decizia angajatorului, contestatorul ia cunostinta de ea.

Angajatorul, care a luat masura contestata, trebuie sa dovedeasca legalitatea si temeinicia acesteia, spre exemplu, ca s-a produs o paguba si cel vinovat este contestatorul, precum si ca s-au respectat toate dispozitiile legale privind constatarea pagubei. Salariatul beneficiaza de protectia legii, astfel ca daca angajatorul nu se conformeaza dispozitiilor legale evocate si nu reuseste sa combata sustinerile reclamantului, salariatul va avea castig de cauza.

In lipsa acestei reglementari de exceptie, fata de dispozitiile dreptului comun in materie, s-ar putea intampla ca salariatul, desi ar avea dreptate, sa piarda procesul pentru ca nu detine mijloacele de proba necesare dovedirii pretentiei sale.

Ca atare, nu este necesar ca mai intai contestatorul sa dovedeasca nelegalitatea si netemeinicia masurii luate de angajator, ci angajatorul trebuie sa probeze primul legalitatea si temeinicia deciziei sale.

Spre exemplu, in cazul neprezentarii salariatului la locul de munca, dupa expirarea cauzei de suspendare a contractului de munca, nu salariatul trebuie sa dovedeasca prezentarea, ci angajatorul trebuie sa faca dovada neprezentarii salariatului la locul de munca. Chiar daca actul de indisciplina apartine salariatului, angajatorul ramane singurul sanctionat in cazul in care nu reuseste sa dovedeasca lipsa salariatului de la locul de munca.

In mod asemanator, in ceea ce priveste un eventual litigiu avand ca obiect neindeplinirea obligatiei legale de informare a salariatului cu privire la elementele principale ale contractului individual de munca ce urmeaza a se incheia (art. 17 Codul muncii), nu salariatul trebuie sa dovedeasca lipsa informarii, ci unitatea trebuie sa dovedeasca indeplinirea obligatiei legale a informarii. Chiar daca reclamant este candidatul ce contesta efectuarea informarii prealabile, intotdeauna dovada indeplinirii obligatiei de informare este in sarcina angajatorului.

Prevederea legala in discutie impune concluzia ca intr-un proces in care nu s-ar putea administra nicio proba, va pierde cel caruia ii incumba sarcina probei – adica angajatorul.

Numai dupa ce angajatorul va face dovezile necesare sustinerii masurii luate, salariatul trebuie sa iasa din pasivitate si sa combata cele pretinse si dovedite de angajator. Odata ce apararea sau pretentia angajatorului pare a corespunde masurii luate, prin mijloacele de proba produse, situatia de la declansarea litigiului este inlocuita cu o alta situatie favorabila angajatorului si care va fi acceptata si confirmata de instanta daca salariatul nu dovedeste ca noua situatie nu este reala.

Aceasta nu semnifica exclusivitatea dreptului angajatorului de a administra probe. Salariatul are dreptul sa prezinte, sa propuna si sa solicite instantei administrarea oricaror probe prin mijloace legale, potrivit normelor procedurale reglementate de Codul de procedura civila (e.g. art. 79 alin. 2 din Codul muncii: „Refuzul angajatorului de a inregistra demisia da dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloc de proba”). In situatia in care probele solicitate de salariat si admise de instanta sunt detinute de angajator, acesta va fi obligat sa le prezinte.

Angajatorul este obligat sa comunice instantei decizia care a generat litigiul, precum si actele care au stat la baza emiterii acesteia. Insa derogarea de la dreptul comun nu consta in faptul ca angajatorul trebuie sa infatiseze inscrisurile pe care le detine, intrucat aceasta obligatie este una de drept comun. Si potrivit Codului de procedura civila  (art. 172 alin. 1) atunci cand una dintre parti invedereaza ca partea potrivnica detine un inscris privitor la pricina, instanta poate ordona infatisarea acestuia, daca il considera util solutionarii cauzei. Cererea de infatisare a unui inscris nu poate fi respinsa daca acesta este comun partilor sau daca insasi partea potrivnica s-a referit in judecata la inscris ori daca, dupa lege, ea este obligata sa infatiseze inscrisul (art. 172 alin. 2 Cod procedura civila).

De asemenea, daca inscrisul se gaseste in pastrarea unei autoritati (spre exemplu I.T.M.) sau a altei persoane, instanta va dispune aducerea lui in termenul fixat in acest scop (art. 175 alin. 1 Cod procedura civila).

Asadar, in privinta prezentarii inscrisurilor ca aspect al sarcinii probei in conflictele de drepturi, nu putem vorbi de o derogare propriu-zisa de la dispozitiile aplicabile in materia procesului civil, ci mai degraba de o dispozitie specifica pentru a urgenta solutionarea cauzei.

Jurisprudenta este constanta in aplicarea prevederilor Codului muncii. Astfel, intr-o speta, s-a admis actiunea formulata de contestator in contradictoriu cu intimata-angajatoare, intrucat, din intregul material probator existent la dosar, instanta a considerat ca intimata nu a facut dovada absentelor nemotivate ale contestatorului care au stat la baza emiterii dispozitiei de desfacere a contractului de munca si, ca urmare, aceasta dispozitie a fost anulata.




Solutia adoptata de Codul muncii este considerata criticabila de unii autori intrucat angajatorul s-ar vedea pus in situatia de a raspunde, sub sanctiunea considerarii ca veridice a sustinerilor reclamantului, tuturor alegatiunilor si pretentiilor chiar nefondate ale partenerilor cu care are relatii de munca. Totusi, alaturi de marea majoritate a doctrinei, consideram ca prevederile Codului muncii sunt concordante atat cu situatiile practice, cat si cu principiul celeritatii consacrat in materia conflictelor de drepturi. Astfel, s-a afirmat ca regula instituita de legiuitor este „rationala” avand in vedere ca documentatia ce a stat la baza emiterii actelor de catre angajator si toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului sunt detinute de catre acesta.




Este adevarat ca, axandu-ne in mod strict pe litera legii, in unele cazuri practice, pozitia angajatorului intr-un conflict de drepturi ar putea aparea – asa cum s-a afirmat si in doctrina – „ingrata”. Insa, in realitate, avand in vedere complexitatea situatiilor juridice, constatam o atenuare a efectelor inversarii sarcinii probei fie prin colaborarea adversarului, fie prin invocarea de exceptii ce paralizeaza dezbaterile pe fond, fie chiar prin sprijinul acordat de instanta in exercitarea rolului sau activ.


O consecinta a principiului celeritatii o constituie posibilitatea decaderii din beneficiul probei admise a partii care intarzie nejustificat administrarea acesteia (art. 288 Codul muncii). Avand in vedere ca legea nu precizeaza ce se intelege prin „intarzierea nejustificata” in administrarea probei, concluzia este aceea ca instanta va aplica sanctiunea decaderii de la caz la caz, in functie de modul sau de apreciere cu privire la notiunea de „intarziere” pe care o asociaza cu nejustificarea acesteia raportat la complexitatea litigiului, la posibilitatile de care partile dispun pentru procurarea si administrarea lor.

Daca angajatorul intarzie, in mod nejustificat, administrarea acestor probe, el poate fi decazut chiar si din probele admise anterior.

Textul de lege in discutie are menirea de a determina justitiabilii – in special angajatorii – sa actioneze cu diligenta si buna credinta si sa nu tergiverseze solutionarea cauzei.

In situatia in care angajatorul refuza in mod sistematic sa prezinte dovezile in termen, solutia va fi pronuntarea sanctiunii decaderii din probe. Insa aceasta ar putea fi in beneficiul angajatorului care reuseste sa se sustraga de la indeplinirea unei obligatii legale si in dauna salariatului. Prin decizia nr. 350 din 28 iunie 2005, Curtea Constitutionala a statuat ca dispozitiile legale in materie sunt menite sa asigure solutionarea cu celeritate a conflictelor de munca, in primul rand in interesul salariatului, al apararii raporturilor de munca si al exercitarii dreptului la munca. In urma decaderii angajatorului din proba admisa in aparare, sarcina administrarii acesteia nu revine salariatului, aplicandu-se in continuare regula generala potrivit careia sarcina probei revine angajatorului. Decaderea din proba are drept consecinta nedovedirea legalitatii ori a temeiniciei deciziei de concediere, aceasta putand fi anulata.


Este de mentionat ca in ipoteza in care angajatorul are si calitatea de reclamant, nu mai putem vorbi despre art. 287 din Codul muncii ca fiind o regula derogatorie fata de dreptul comun. In aceasta situatie se revine la aplicarea principiului consacrat in dreptul comun: onus probandi incumbit actori. Angajatorul se afla pe pozitia procesuala a reclamantului mai ales in cazul in care urmareste angajarea raspunderii patrimoniale a salariatului.

Ne punem intrebarea: care va fi solutia, in lumina dispozitiilor Codului muncii,  in situatia in care salariatul, prin introducerea actiunii in justitie, vizeaza obtinerea raspunderii patrimoniale a angajatorului? Consideram ca in aceasta ipoteza nu mai subzista ratiunea aplicarii regulii speciale din dreptul muncii. Instanta trebuie sa verifice existenta elementelor raspunderii, iar salariatul este cel care va trebui sa probeze conditiile pentru angajarea raspunderii patrimoniale a angajatorului: faptul ca i s-a produs un prejudiciu, intinderea prejudiciului suferit, aplicandu-i-se in intregime regula comuna privind sarcina probei. Ar fi absurda cerinta ca aceste dovezi sa fie aduse de angajatorul insusi.

Ca raspuns la intrebarea: „Cui ii  incumba sarcina probei in conflictele de drepturi?”, intr-un articol abordand probatiunea in conflictele de munca, regasim afirmatia – fara nici un fel de argumentare – ca sarcina probei este inversata si atunci cand in calitate de parat este parte in proces o organizatie patronala.

Ne punem intrebarea daca este justificata aceasta analogie prin interpretarea extensiva a textului de lege care se refera la „angajator” in sensul aplicarii normei derogatorii si organizatiei patronale.

Astfel, observam ca ipoteza participarii organizatiei patronale intr-un conflict de drepturi este incidenta in cazul conflictelor ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau indeplinirea unor obligatii decurgand din contractele colective de munca. Intr-o astfel de situatie nu regasim ratiunea atribuirii sarcinii probei organizatiei patronale intrucat partenerii de dialog social se afla pe pozitii de egalitate, neputand fi vorba de o pozitie mai puternica a acesteia fata de sindicat. In plus, nu s-ar putea vorbi nici de detinerea unor documente necesare solutionarii cauzei care sa nu se afle si in posesia sindicatelor.

Aceasta particularitate nu-si gaseste aplicarea in cazul raspunderii gestionarilor, intrucat in ceea ce-i priveste sarcina probei le revine lor, nu angajatorului, din pricina prezumtiei de culpa generate de simpla lipsa in gestiune.

Pe de alta parte, instanta are obligatia sa aiba un rol activ, precum si sa afle adevarul, ceea ce are drept consecinta atenuarea efectelor inversarii sarcinii probei.

Desi art. 287 din Codul muncii se refera numai la “angajator”, apreciem ca, pentru identitate de ratiune, sarcina probei este inversata si atunci cand in calitate de parat este parte in proces o organizatie patronala.



Incuviintarea probelor

Incuviintarea probelor se face intotdeauna de catre instanta, pentru ca doar instanta este abilitata sa aprecieze daca dovezile propuse de parti pot sa aduca dezlegarea pricinii (art. 167 alin. (1) din Codul de procedura civila). Incheierea prin care se incuviinteaza dovezile va arata faptele ce vor trebui dovedite, precum si mijloacele de dovada incuviintate pentru dovedirea lor. Inversarea sarcinii probei in litigiile de munca nu are semnificatia instituirii unei prezumtii de culpa in sarcina angajatorului, ci reprezinta doar expresia faptului ca inscrisurile care pot sluji la dezlegarea pricinii sunt, cel mai adesea, in detinerea angajatorului, deci el este cel care are obligatia sa le infatiseze.

Curtea Constitutionala a considerat nefondate criticile aduse constitutionalitatii art. 287 din Codul muncii in sensul ca ele ar incalca libertatea accesului la justitie. Ea a apreciat ca, atata vreme cat dispozitiile art. 287 din Cod reprezinta norme de procedura care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constitutie, se stabilesc prin lege, avand in vedere ca salariatul si angajatorul sunt doua parti ale conflictului de munca, situate pe pozitii opuse si cu interese contrare, situatia lor diferita justifica si tratamentul juridic diferentiat, intrucat angajatorul este cel care detine documentele si toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului si pentru stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor raportului juridic de munca, fiind necesara si fireasca obligatia acestuia de a prezenta aceste probe.





Faptul ca sarcina probei ii incumba angajatorului nu inseamna ca simpla afirmatie a salariatului poate justifica admiterea actiunii sale prin considerarea ca adevarate a alegatiilor sale, ci relevanta acestei inversiuni a sarcinii probei trebuie analizata din perspectiva dispozitiilor art. 172-175 din Codul de procedura civila. Astfel, derogarea de la dreptul comun nu consta in faptul ca angajatorul trebuie sa infatiseze in instanta inscrisul pe care il detine, caci aceasta obligatie este una de drept comun. Atunci cand una din parti invedereaza ca partea potrivnica detine un inscris privitor la pricina, instanta poate ordona infatisarea lui daca il considera util solutionarii cauzei, adica daca a incuviintat proba cu acel inscris. De asemenea, refuzul angajatorului de a infatisa inscrisul cerut de instanta poate fi socotit ca fiind o recunoastere/dovedire a pretentiilor partii care a cerut infatisarea cu privire la cuprinsul acelui inscris.

Asadar, faptul ca sarcina probei ii incumba angajatorului – si pentru dovedirea afirmatiilor salariatului – nu inseamna in ceea ce priveste inscrisurile o abatere de la dreptul comun, avand in vedere imprejurarile la care ne-am referit mai sus. Mai mult, inversarea sarcinii probei nu poate avea semnificatia exonerarii salariatului de obligatia de a face dovada detinerii inscrisului de catre angajator, cu precizarea ca aceasta obligatie nu va exista atunci cand instanta apreciaza, fata de imprejurarile cauzei, ca inscrisul se afla sau ar trebui sa se afle in posesia angajatorului. De asemenea, nu reprezinta o derogare nici faptul ca angajatorul are obligatia sa infatiseze instantei, spre exemplu, contractul individual de munca ori statele de plata, semnate de angajator si salariat, caci si potrivit dreptului comun cererea de infatisare nu poate fi respinsa daca inscrisul este comun partilor. Singura derogare in aceasta materie este faptul ca infatisarea si aducerea inscrisului aflat in pastrarea unei autoritati sau altei persoane se fac nu ca in dreptul comun, pe cheltuiala partii care a cerut dovada incuviintata de instanta, si care prin urmare are sarcina probei, ci pe cheltuiala angajatorului, caruia ii apartine sarcina probei in pofida faptului ca proba incuviintata de instanta a fost ceruta de catre salariat.

In ceea ce priveste proba cu martori, semnificatia faptului ca sarcina probei ii incumba angajatorului consta in aceea ca, prin derogare de la dispozitiile art. 200 alin. (1) din Codul de procedura civila, suportarea cheltuielilor ocazionate de audierea martorilor propusi de salariati se face de catre angajator. Aceeasi solutie este valabila si in ceea ce priveste plata expertilor care efectueaza in cauza o expertiza, in cazul contraexpertizei, chiar daca aceasta s-ar face la solicitarea salariatului, precum si in cazul cercetarii la fata locului, devenind incidente dispozitiile art. 170 alin. (1) din Codul de procedura civila: „Cand s-a incuviintat o cercetare locala, expertiza sau dovada cu martori, partea care a propus-o este obligata ca, in termen de 5 zile de la incuviintare, sa depuna suma statornicita de instanta pentru cheltuielile de cercetare, drumul si despagubirea martorilor sau plata expertului; recipisa se va depune la grefa instantei”.

Fata de faptul ca textul art. 287 precizeaza limpede ca “sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului”, este important de precizat care sunt consecintele nesocotirii de catre angajator a obligatiei de a administra el dovezile incuviintate de instanta pentru cealalta parte (salariatul, de regula). Potrivit art. 288 din Codul muncii instanta este “in drept sa decada din beneficiul probei admise partea care intarzie in mod nejustificat administrarea acesteia”. In cazul in care angajatorul intarzie, precum si in cazul in care nu administreaza proba (respectiv intarzie atat de mult administrarea probei incuviintate de instanta incat se poate considera ca nu o administreaza), instanta poate sa-l decada din proba pe angajator, dar decaderea va produce in realitate efecte asupra salariatului, intrucat angajatorul are tot interesul ca instanta sa nu aiba la dispozitie probe pentru a pronunta hotararea. Pentru o asemenea conduita a angajatorului legiuitorul a prevazut, in ceea ce priveste administrarea probei cu inscrisuri, indreptatirea instantei de a socoti ca dovedite pretentiile partii care a cerut infatisarea cu privire la cuprinsul acelor inscrisuri, dar procedura civila de drept comun nu contine dispozitii cu privire la situatia celorlalte mijloace de proba. Nici Codul muncii si nici Legea nr. 168/1999 nu contin dispozitiile particulare de procedura cu privire la aceste situatii. Fata de aceasta imprejurare, sunt posibile doua interpretari: fie consideram ca dispozitiile art. 174 sunt de stricta interpretare, intrucat sunt dispozitii de exceptie, fie consideram ca aceste dispozitii trebuie interpretate extensiv, largindu-se prin analogie sfera si cu privire la proba cu martori, expertiza si cercetarea la fata locului. Dispozitiile mentionate trebuie interpretate extensiv, adica in favoarea salariatului. Un prim argument il constituie faptul ca, in tacerea legii, este necesara analogia iuris pentru a fi acoperite si situatii care nu au fost avute in vedere de legiuitor. Un al doilea argument il constituie faptul ca inversarea sarcinii probei nu trebuie considerata o constructie juridica lispita de continut, ci ea trebuie utilizata potrivit ratio legis, adica in favoarea salariatului aflat in conflict judiciar cu angajatorul, intrucat acesta este spiritul reglementarii exceptiunilor procedurale in material jurisdictiei muncii.

De asemenea, trebuie avute in vedere si dispozitiile art. 174 din Codul de procedura civila: “Daca partea refuza sa raspunda la interogatoriul ce s-a propus in dovedirea detinerii sau existentei inscrisului, daca reiese din dovezile administrate ca l-a ascuns sau l-a distrus sau daca, dupa ce s-a dovedit detinerea inscrisului, nu-l infatiseaza la cererea instantei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretentiile partii care a cerut infatisarea, cu privire la cuprinsul acelui inscris”.


Administrarea probelor

Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenta, instanta fiind in drept sa decada din beneficiul probei admise partea care intarzie in mod nejustificat administrarea acesteia. Caracterul nejustificat al intarzierii administrarii probelor incuviintate ramane la aprecierea instantei. Avand in vedere tacerea legii cu privire la intelesul notiunii de intarziere nejustificata in administrarea probelor, ramane ca instanta sa aprecieze in concret cand intarzierea este nejustificata. Angajatorul decazut din dreptul de a administra o dovada va putea totusi sa se apere, discutand in fapt si in drept temeinicia sustinerilor si a dovezilor partii potrivnice.

Avand in vedere faptul ca angajatorul are obligatia sa depuna dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare, rezulta cu claritate ca pozitia angajatorului in instanta este semnificativ ingreunata fata de dreptul comun. Ingreunarea este data de obligatia de a depune dovezile pana la prima zi de infatisare, adica primul termen de judecata cand partile, legal citate, pot pune concluzii, intrucat potrivit dreptului comun administrarea dovezilor se poate face pana la momentul inceperii dezbaterilor asupra fondului. Aceasta povara este usurata insa de incidenta dispozitiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 si 3, potrivit carora administrarea dovezilor se va putea face chiar si in cursul dezbaterilor, atunci cand nevoia dovezii a reiesit din dezbateri si partea nu o putea prevedea, precum si atunci cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii.

Se considera ca dispozitiile articolelor 2411-24122 din Codul de procedura civila, referitoare la administrarea probelor de catre avocati si consilieri juridici in cazul litigiilor patrimoniale, nu sunt aplicabile in cazul conflictelor de drepturi, din pricina prevederilor art. 38 din Codul muncii („Salariatii nu pot renunta la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzactie prin care se urmareste renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariatilor sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate”). Or, art. 2411 Cod de procedura civila excepteaza de la aplicarea acestor dispozitii litigiile patrimoniale care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie.

Si salariatul poate solicita administrarea unor probe, iar daca anumite probe propuse de salariat si admise de instanta sunt detinute de angajator, acesta va fi obligat sa le prezinte. In concluzie, in acest fel, nu sunt lezate garantiile procedurale care asigura desfasurarea unui proces echitabil si intr-un timp rezonabil, in interesul legitim al fiecareia dintre partile litigante.




loading...


Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }