QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Doctrina precedentului judiciar– explicarea mecanismului acestuia cu referire la ratio decidendi si obiter dicta








DOCTRINA PRECEDENTULUI JUDICIAR– EXPLICAREA MECANISMULUI ACESTUIA CU REFERIRE LA RATIO DECIDENDI SI OBITER DICTA



Deciziile general aplicabile pronuntate de judecatori (precedentele) sunt folosite ca model pentru cazurile viitoare si sunt dezvoltate, caz cu caz, pentru a stabili domeniul legii.

In common law judecatorul, departe de a fi un simplu interpret al legii, are un important rol creator (judge made law). Astfel, judecatorii solutioneaza cazurile asemanatoare pe baza autoritatii pe care o pot avea unele hotarari date de predecesorii lor. In masura in care precedentele sunt insuficiente, judecatorul este chemat sa se pronunte liber si astfel practic sa legifereze.




Precedentele au demonstrat ca ele corespund situatiilor reale. Ele sunt mai informative, caci se bazeaza pe experienta cazurilor actuale aduse in fata instantei, decat statutele care sunt numai teorie si logica. Un sistem de common law nu va functiona bine daca instantele ignora complet precedentele caci la acel punct judecatorul devine un „mini legislator”, ce respinge intelepciunea materializata in experientele judiciare anterioare.

Insasi denumirea „doctrina precedentului” exprima faptul ca judecatorii sunt tinuti in pronuntarea hotararilor de deciziile predecesorilor sai[1]. Motivandu-si propria hotarare prin referire la acestea, ea va intra in common law ca fiind declaratory precedent”, si anume ca precedent ce continua o traditie jurisprudentiala . Asa cum sunt ierarhizate instantele judecatoresti in Anglia se reflecta chiar si in privinta doctrinei precedentului: orice tribunal obliga pe cel inferior si, in anumite cazuri, se obliga pe sine. In cazul in care un asemenea precedent nu exista, judecatorul trebuie sa judece cazul in concordanta cu principiile generale ale dreptului. Astfel, judecatorul creeaza un precedent ce va fi urmat si de un alt judecator intr-un caz similar si sentinta lui va deveni „original precedent”, la care vor trebui sa trimita toti judecatorii care ii vor urma.

In acest fel, acest sistem de drept reuseste sa se adapteze la „fapte”, adica la fiecare noua situatie sociala sau economica. Inainte ca judecatorii sa dea o hotarare ei trebuie aiba in vedere doua elemente: sa stabileasca care sunt faptele, adica ceea ce s-a intamplat cu exactitate si cum sa aplice norma la acele fapte.

Odata hotararea pronuntata de la o instanta egala sau inferioara in grad, un caz similar viitor cu fapte identice trebuie tratat la fel. Cazul decis printr-o hotarare pronuntata va deveni stare decisis pentru viitoarele hotarari judecatoresti. Asadar, stare decisis inseamna „mentinerea hotararilor date in cazuri anterioare”. Stare decisis este politica instantei de a urma precedentul; termenul este o abreviatie a sintagmei „stare decisis et non quieta movere” – „a urma si a adera la decizii si a nu deranja ceea ce a fost stabilit”[3].

In doctrina stare decisis un caz este important numai pentru ce decide –nu de ce si nici cum. In conditiile in care precedentul este afectat, stare decisis este important numai pentru decizie, pentru consecinta juridica detaliata care precede un set detaliat de fapte.

Sintagma „super stare decisis” este folosita pentru precedente importante, care sunt rezistente sau imune la schimbare, fara consideratie pentru ceea ce a fost decis initial; aceasta poate fi privita ca o extrema in limitele puterii precedentului[4] sau, alternativ, ca exprimand o convingere sau o critica a acelei convingeri, cum ca unele decizii nu ar trebui schimbate .

In majoritatea cazurilor, legile sunt facute de curtile superioare si de Camera Lorzilor, care in cele din urma stabileste stare decisis.

Singura parte obligatorie in cazurile hotarate trebuie gasita in ratio decidendi, care este specific procedurii de common law.

Conceptul de ratio decidendi

Potrivit lui R. Cross, dreptul englez a dezvoltat o serie intreaga de doctrine sofisticate ca raspuns la dificultatile ridicate de stabilirea a ceea ce este ratio decidendi intr-o hotarare[6]. Intr-un proces, ratio decidendi se refera la interpretarea principiilor si regulilor legale.

Teoria ratio decidendi confirma legarea instantei de jurisprudenta anterior creata numai in masura in care o astfel de jurisprudenta invocata in cauza contine un principiu, a carui aplicare este importanta, principiu ce cuprinde o rationalitate explicativa deciziei ce urmeaza a se pronunta in cauza[7].

Notiunea „ratio decidendi” inseamna „motivul deciziei” si este justificarea facuta de judecator pentru a adopta o hotarare intr-un anume sens. Aceasta justificare (rationament) explica de ce instanta a aplicat o regula anume in litigiul judecat. Rationamentul este imperativ in sensul ca obliga judecatorul ca in anumite situatii asemanatoare o chestiune trebuie solutionata in acelasi fel ca precedentul, adica dupa un concept formal al justitiei, astfel ca toate cazurile similare trebuie tratate in acelasi mod. Constituie precedent obligatoriu deciziile tribunalelor superioare care raman definitive si irevocabile intr-un litigiu. Obligativitatea precedentului se afla in ratio decidendi, care consta, asa cum am aratat, in rationamentul care sustine hotararea judecatoreasca.

Evident, pur si simplu atasand o eticheta unui concept este de o utilitate redusa insa ceea ce conteaza e cum vom identifica noi rationamentul unui caz? Inainte de a cerceta aceasta intrebare in termeni definitorii, ar fi util sa intelegem dinamica naturala esentiala a conceptului de ratio.

Cand vorbim despre rationamentul unui caz e tentant sa gandim in termenii unei entitati unice si fixe cu o existenta obiectiva si continua, care trebuie numai identificata si localizata. Formularea rationamentului unui caz e o actiune creativa, si una care implica alegerea dintre mai multe posibilitati.

Unul dintre cei mai influenti comentatori ai conceptului de ratio a fost  J. L. Goodhart, al carui eseu „The Ratio Decidendi of a Case” a aparut pentru prima data in 1930. Esenta argumentului lui Goodhart e aceea ca rationamentul (ratio) poate fi descoperit luand in considerare faptele materiale mai mult decat faptele asupra persoanei, timpului, locului, oamenilor si capitalului care sunt prezumate a fi imateriale.

Importanta materialitatii faptelor este considerata a fi destul de clara, dar o intrebare cruciala ramane: „Cine decide ce fapte sunt materiale judecatorul anterior sau cel ulterior?” Nici un raspuns satisfacator nu poate fi dat, fara a recunoaste ca sintagma ratio decidendi are doua sensuri: descriptiv si bazat pe cutuma[8].

In sensul descriptiv, sintagma ratio decidendi e folosita pentru a descrie modul in care judecatorul anterior a ajuns la decizie. Astfel, in acest context judecatorul ulterior trebuie sa admita materialitatea faptelor pe care judecatorul anterior le-a tratat ca fiind materiale. Oricum, intrebarea esentiala ce reiese din doctrina precedentului obligatoriu in practica este „Care limita pana la care instantele ulterioare sunt obligate de cele anterioare?”. Altfel spus intrebarea nu este cum a ajuns judecatorul anterior la decizie, dar ce anume din cazul anterior e obligatoriu pentru judecatorul ulterior? Raspunsul sta in identificarea rationamentului prescriptiv al cazului anterior, sau cu alte cuvinte afirmatia legala derivata din cazul anterior, pe care acel caz o recomanda ca fiind legea de urmat de instantele ulterioare. Julius Stone afirma despre aceasta discutie: „Nu ar trebui scrupulos sa respectam distinctia intre acel sens al termenului ratio decidendi care descrie procesul de rationament conform caruia s-a ajuns la o decizie (ratio decidendi descriptiv) si sensul care identifica si delimiteaza rationamentul care o instanta ulterioara este obligata sa-l urmeze (ratio decidendi prescriptiv sau obligatoriu)?”

Judecatorul ulterior are un rol vital in a interpreta cazurile anterioare pentru a formula regula care devine obligatorie in cazul prezent: „Nici un caz nu are sens de unul singur. El trebuie studiat prin raportare la alte cazuri pentru a putea determina ce fapte si in ce masura ele sunt semnificative si in ce masura regulile descrise sunt de incredere”[9].

In 1880, Lordul Jessel afirma: „Singurul lucru obligatoriu intr-o decizie judecatoreasca pentru un judecator ulterior e principiul conform caruia cazul a fost decis, dar nu este suficient ca respectivul caz sa fi fost decis pe baza unui principiu, daca acel principiu nu e el insusi unul de drept sau unul inaplicabil pentru acel caz si este in sarcina judecatorului ulterior sa spuna daca e sau nu un principiu de drept si daca afirma ca nu, poate el insusi sa afirme principiul corect. In aceasta situatie, decizia anterioara inceteaza sa mai aiba o autoritate obligatorie sau de ghid pentru orice judecator ulterior”[10].





Exista „in practica” posibilitatea ca un caz sa aiba mai multe rationamente deoarece:

a.)  Un judecator isi poate construi decizia pe mai multe linii de ratiune. In aceasta situatie e clar ca rationamentele sunt obligatorii si instanta ulterioara nu poate alege intre ele.

b.) E normal ca intr-o instanta de judecata (sau recurs) sa fie mai mult decat un judecator si fiecare poate emite o decizie complet intemeiata. Chiar daca fiecare judecata contine doar un rationament, cazul va aparea ca avand mai mult decat un ratio – si aceasta numai daca judecatorii cad de acord, lucru putin probabil avand in vedere cat s-au pregatit pentru a emite judecati complete[11].

Tocmai de aceea, urmarindu-se nu autoritatea absoluta a precedentelor, ci autoritatea persuasiva atribuita deciziilor pronuntate anterior, ratio decidendi superioara doctrinei stare decisis (desi ambele sunt constructii teoretice in sens kelsian, adica au un caracter normativ, fara a fi teorii ale dreptului ci teorii in drept[12]) reprezinta fundamentul normativ al judecatilor. Esentialmente, aceste hotarari pronuntate de catre magistrati, ce se axeaza pe aceasta regula a lui ratio decidendi, reprezinta o forma logica a aflarii certitudinii normative, certitudine ce imbraca forma inductiva a unei persuasiuni psiho-logice , mai de graba un discurs bazat pe argumente decurgand, in sens kantian, dintr-o calitate particulara a subiectului ce enunta judecata (asadar ca certitudine subiectiva decat ca judecata pronuntata de argumente cvasilogice - ca urmare a respectului pentru caracterul stringent logic al hotararii precedente ).

Conceptul de obiter dicta

In afara de ratio decidendi, mai pot fi facute si alte observatii cauzale de catre instante, care nu pot fi o parte esentiala a ratio decidendi. Aceste observatii se numesc obiter dicta sau obiter dictum care inseamna „lucruri facute pe acea cale”). Argumentele sau sentinta care, desi continute in hotarare, nu conduc la solutionarea fondului, independent de importanta sau interesul lor doctrinar, nu formeaza parte din ratio decidendi[17]. Desi dicta nu sunt obligatorii, nu rezulta ca sunt neinsemnate in termenii doctrinei precedentului. E clar ca dicta pot fi convingatoare, iar gradul lor de convingere poate varia de la aproape zero la un anumit nivel la care practic nu se mai poate diferentia de ratio.

O forma de terminologie, pe care unii comentatori o angajeaza in incercarea de a transfera variatiile posibile in greutatea unui dicta, este „gratis dicta” si „judicial dicta”, desi aceasta terminologie e intalnita arareori in judecatile instantelor. Gratis dicta sunt doar lucruri neinsemnate, de o importanta redusa si fara forta de convingere. Judicial dicta sunt precedate de idei emise cu grija si de argumente suplimentare aduse subiectului discutiei, pot fi puternic personalizate, practic suprapunandu-se peste rationament[18].

Problema distinctiilor

Cea mai importanta problema in dreptul anglo-saxon este cea a distinctiilor. Judecatorul trebuie mai intai sa distinga intre ratio decidendi si obiter dictium luand in considerare doar principiul si apoi sa distinga intre deciziile care constituie precedent (care sunt cele mai pertinente in materie) si deciziile date din eroare sau inadecvate (per incuriam) [19] care nu constituie precedent.

Nu sunt putine dificultatile pentru a extrage, in fiecare caz, ratio decidendi si a-l diferentia de obiter dicta, care le permit judecatorilor sa se abata frecvent de la precedent, gasind diverse motive. Pe de alta parte, precedentul avand o valabilitate nedeterminata se accepta sfarsitul obligativitatii sale, prin abrogarea hotararii anterioare considerata depasita; desi, in teorie, modificarea precedentului se justifica numai in cazuri grave, in practica nu intotdeauna se intampla asa. In acest fel, mai ales in ultimul timp, s-a micsorat pentru instante forta absoluta a precedentului si s-a permis o flexibilitate a dreptului care sa-i permita sa evolueze si sa se actualizeze.

In concluzie, arhitectura unei sentinte, consta, intr-o expunere sumara a faptelor, a motivului sau a deciziei pentru care judecatorul a luat o anume decizie (ratio decidendi). Judecatorii vor decide in functie de acel ratio daca respectivul precedent se potriveste sau nu in cazul concret in care trebuie luata decizia. Asadar, un astfel de caz poate genera mai multe precedente, daca rationamentul sau este demonstrat de o multitudine de argumente. Dar, si o opinie contradictorie poate constitui un precedent, in cazul in care observatiile cauzale ale judecatorului (obiter dicta) nu pot fi luate in seama[20].

Asadar, precedentul judiciar, nu este decizia in totalitatea ei, ci este tocmai acest ratio decidendi al acesteia, principiul in baza careia a fost solutionata cauza respectiva, esenta rationamentului juridic, motivatia lui. Ratio decidendi si obiter dicta sunt diferite. Obiter dicta este ceea ce judecatorul declara, fara sa fie absolut necesara. Daca ratio decidendi este obligatorie, obiter dicta are doar valoare persuasiva[21].

Astfel, judecatorul trebuie sa aiba in vedere, ca fiind obligatoriu, numai ratio decidendi, pe care trebuie, insa sa-l distinga de obiter dicta si in cele din urma si de orice alte decizii care nu corespund cazului dedus spre judecare si care nu constituie un precedent.

Aceasta operatiune, de identificare a elementelor fiecarui caz, asigura dezvoltarea jurisprudentiala, evitand ca regula precedentului sa devina o simpla aplicare automata a solutiilor pronuntate anterior[22].

Judecatorul nu este un simplu interpret al legii, ci o autoritate care stabileste cutuma, iar hotararea data reprezinta precedent obligatoriu, nu numai pentru instanta respectiva in viitor, ci si pentru instantele de rang egal sau inferioare .

Cand se aplica precedente este foarte important ca un caz sa fie analizat sistematic. Trebuie identificata problema care s-a pus in cazul respectiv si examinate argumentele care au fost aduse pro sau contra solutiei adoptate. Nu ajunge sa stii doar sentinta care a fost data. Explicarea ratiunilor care au condus la adoptarea respectivei sentinte este elementul-cheie fara de care nu se poate face o analogie cu alte cazuri. Analogia, asa cum am aratat, se bazeaza pe o desprindere a unei reguli cu ajutorul analizei cazurilor.






In acest mod, judecatorul creeaza legea – judge made law. O cauza poate fi solutionata conform unui precedent judiciar pronuntat cu multi ani inainte. Prin urmare, decizia unui judecator trebuie sa fie  conforma regulii de drept rezultata din totalitatea deciziilor pronuntate . Legile, facute de judecatori, sunt decizii ce privesc aplicarea principiilor inrudite din procedura litigiilor si prin procedura juridica a apelului la instantele mai inalte.

O chestiune trebuie, insa, analizata si anume daca exista mijloace prin care judecatorul se poate elibera de precedente atunci cand considera ca acestea ar fi injuste. Pentru aceasta problema nu exista decat o singura cale, numai in situatia in care o instanta superioara ar decide sa nu tina seama de precedentul formulat de o curte inferioara, ea nu are de ales decat sa se pronunte in acest caz si precedentul va fi overruled si astfel, inlocuit cu cel nou si de nivel superior. Pe de alta parte, curtea inferioara se va putea elibera de precedentul instantei superioare numai atunci cand identifica diferente de facto, intre cazul examinat si acela care face obiectul precedentului . Astazi, in sentintele date de catre judecatorii inferiori (carora nu le raman prea multe alternative de a adapta regulile vechi la situatiile noi), in care acesta se pronunta cu respectarea precedentului, vom intalni frecvent, in motivari „invitatii” facute puterii legislative sa intervina pentru a reglementa faptele nou aparute.

Dar, in timp, s-a nascut o alta problema. Exista critici in ceea ce priveste aceasta procedura intrucat creeaza sentinte „intortocheate si pline de subtilitati”, care contribuie la impovararea cu un numar mare de precedente, cu multe necorelari si contradictii, care face dificila cunoasterea lor chiar si pentru specialisti[26]. Daca un specialist al dreptului, ce apartine sistemului de drept continental romano-germanic, se incumeta in cercetarea sistemului de common law va avea serioase dificultati de intelegere si de asimilare a unor notiuni si institutii. Aceasta, deoarece fundamentele sistemului de common law, in general, „sunt esentialmente diferite, el fiind profund atasat de traditie si conservatorism” .




Astazi, juristii practicanti stiu ca precedentele din perioada 1200-1500 „nu mai sunt atat de folosite” in vreme ce culegerile de texte din perioada 1600-1700 pot fi folosite „cu utilitate” inclusiv de studenti in elaborarea tezelor. A se vedea Mario LOSANO, Marile sisteme juridice, op.cit., p. 301.

Mario LOSANO, Marile sisteme juridice, op.cit., p. 301.

Cuvantul „decisis” inseamna, din punct de vedere literar si juridic, decizia (hotararea).

Michel SINCLAIR, Precedent, Super-Precedent, Georges Manson Law Review, Geo.Manson L. Rev. nr. 14/2007, p. 363

In 1976 Richard Posner si William Landes au “fabricat” termenul “super-precedent” intr-un articol despre testarea teoriilor precedentului prin numararea citatiilor (a se vedea William LANDES, Richard POSNER, Legal precedent: A Theoretical and Empirical Analysis, Journal of Law and Economics, nr. 19/1976, pp. 249-251). Posner si Landes au folosit termenul pentru a descrie efectul de influenta pe care il are o decizie luata. In anul 1992, profesorul Earl Maltz de la Rutgers a criticat decizia Curtii Supreme in Planned Parenthood vs Casey pentru sustinerea ideii ca daca o parte procesuala poate lua controlul asupra Curtii intr-o problema nationala de importanta majora (ca in cazul Roe vs Wade), acea parte isi poate proteja pozitia de la a fi revocata “printr-un fel de super-stare decisis” (a se vedea Earl Maltz, Abortion, Precedent and the Constitution: A Comment on Planned Parenthood of Southeastern Pennsylvania vs. Casey, Notre Dame L.Rev nr. 68/1992, p. 11). Problema ivita astfel, la intrebarile presedintelui Curtii Supreme, John Roberts si judecatorului Samuel Alito la audierile confirmative inaintea Comisiei Juridice a Senatului. Inaintea audierilor, presedintele Comisiei, senatorul de Pennsylvania Arlen Specter a scris un articol in New York Times in care se referea la cazul Roe ca la un “super-precedent”.

Rupert CROSS, Stare decisis in Contemporary England, 82 LQ rev.203, 1966, citat de K. ZWEIGERT, H. KOTZ, Introduction in comparative law, Oxford, 1987, p. 268. Cros este de parere ca tehnica „determinarii precedentului” este acum asa de flexibila incat ar trebui sa ne intrebam daca imaginea unui judecator muncind din greu sub o doctrina rigida a precedentului nu este ceva care, daca totusi mai exista, exista numai in mintea profesorilor de drept.

Ilmar TAMMELO, La ratio decidendi et la régle de droit, in vol. La régle du droit, Buxelles, 1971, p. 124. J.A. JALOWICZ, Vue generale du droit anglais,  in vol. Droit anglais, Ed. Dalloz, Paris, 1986, p. 60.

Ian McLEOD, Legal method,  op.cit., p.150.

Karl LLEWELLYN, The Bramble Bush, Ed.Oceana, New York,1950, pp. 48-49.

Ian McLEOD, Legal method,  op.cit., pp.150-151.

Judecatorii traditionalisti ai common law-ului nu intampina ideea unei singure judecati pe o baza obligatorie. Traditia continentala cere ca obligatorie o singura parere. Aceasta practica a fost adoptata si de Curtea de Justitie Europeana si de Tribunalul de Prima Instanta. Ian McLEOD, Legal method,  op.cit., pp.153-155.





Gheorghe Emil MOROIANU, Actualitatea normativismului kesian, Ed. All Beck, 1998, p. 38

J.A. JALOWICZ, Vue generale du droit anglais, op.cit., p. 63.

Immanuel KANT, Critica ratiunii pure, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1969, p. 611.

Gheorghe MIHAI, Elemente constructive de argumentare juridica, Bucuresti, Ed. Academiei, 1982, pp. 89-99. In ceea ce priveste structura logico-formala a unor asemenea argumente ceea ce justifica teoria persuasiunii lui ratio decidendi a se vedea Chaїm PERELMAN, Lucie Olbrechts TYTECA, Traité de l’argumentation, vol. II, P.U.F, Paris, p. 426.

Vasile FLORESCU, Retorica si neretorica. Geneza, evolutie, perspective, Bucuresti, Ed. Academiei, 1973, p. 43 si urm.

Félix M. CALVO VIDAL, La jurisprudencia s fuente del Derecho?, Editorial Lex Nova, Valladolid, 1992, pp. 97-99.

Ian McLEOD, Legal method,  op.cit., p.160.

O traducere literara a doctrinei per incuriam desemneaza „prin lipsa de grija”, clar modul in care doctrina opereaza, arata ca e nevoie de mai mult decat doar de dezinteres.Din nefericire, instantele nu au fost intotdeauna de acord asupra continutului acestei doctrine. Sir John Donaldson afirma in 1987 ceea ce poate fi numit versiunea tare a doctrinei: „Intotdeauna am inteles faptul ca doctrina per incuriam se aplica numai acolo unde instanta a ajuns la o hotarare in absenta altei decizii sau statut care sa fie obligatorii si trebuie aratat ca daca instanta ar fi avut materialul necesar ar fi ajuns la o decizie contrara . Ceea ce nu inteleg e de ce doctrina se extinde la un caz in care, desi au fost prezentate argumente contrare, s-a ajuns la o decizie contrara.”Lordul Woolf CJ, prezidand o instanta de cinci judecatori (decat o comisie de trei) ai Curtii de Apel a afirmat o versiune mai slaba a doctrinei spunand ca: „baza doctrinei per incuriam e faptul ca o decizie data in absenta unei informatii relevante nu poate fi de incredere. Acest fapt se aplica ori de cate ori e posibil ca daca informatia ar fi fost cunoscuta, decizia ar fi fost afectata de ea.” Clar, exista acord asupra faptului ca e posibil ca o instanta ulterioara sa nu se supuna autoritatii obligatorii a unui caz anterior din simplul motiv ca instanta din cazul anterior nu a facut referire la o autoritate. Nici una din versiunile doctrinei nu permite unei decizii sa fie etichetate ca per incuriam doar datorita faptului ca unei anumite cauze care a fost tratata ca fiind obligatorie, nu i s-au adus destule argumente. A se vedea Ian McLEOD, Legal method, op.cit., p.157. Aceasta operatie de distingere este creatoare, asigurand dezvoltarea jurisprudentei si evitand regula precedentului sa devina o simpla aplicare automata de deciziilor deja date. A se vedea Ion DOGARU, Nicolae POPA, Dan Claudiu DANISOR, Sevastian CERCEL, Bazele dreptului civil, Vol. I. Teoria generala,  op.cit., p. 192.

Mario LOSANO, Marile sisteme juridice, op.cit., p. 303.

I. DOGARU, D.C. DANISOR, Ghe. DANISOR, Teoria generala a dreptului, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1999, p. 134.

I. DOGARU, D.C. DANISOR, Ghe. DANISOR, Teoria generala a dreptului,op.cit., 1999, p. 135.

Exemplul clasic este cel al accidentelor in care sunt implicate carute si al accidentelor in care sunt implicate automobile. Sa ne inchipuim ca automobilele abia au aparut. Nu exista inca nici un accident de automobil si nici o lege scrisa referitoare la aceste accidente. Are loc primul accident. Ce face judecatoarea sau judecatorul care trebuie sa decida cazul? Declara ca nu exista o lege pe baza careia sa dea sentinta? Nu. Ei consulta cazuri analoage in care au fost implicate carute. Elimina acele elemente specifice accidentelor cu carute, cantaresc rolul elementelor specifice automobilului, si dau o decizie, adaptata specificului noului caz, dar care tine cont de ceea ce s-a hotarat in cazul precedent. Mihail Radu SOLCAN, Institutii politice si economice, 2003.

Y.A. JOLOWICZ, Droit anglais, Dalloz, Paris, 1992, p. 42.

Mario LOSANO, Marile sisteme juridice, op.cit., p. 303.

Carmen POPA, Practica judiciara in contextul izvoarelor dreptului, op.cit., p. 164.

Ioan LES, Organizarea sistemului judiciar in dreptul comparat,  op.cit., p. 8.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }