Marcel Proust 1871-1922

Marcel Proust

1871-1922

E inzestrat cu majoritatea calitatilor pentru care il elogiem pe

cei mai mari romancieri, in ce priveste anvergura, nu poate sta

alaturi de Dickens, Balzac si Dostoievski. Tolstoi ii eclipseaza cu

naturaletea sa. Dar sondarea realitatii, precum si a emotiilor si

gandurilor omului abia daca este egalata de alt scriitor.

Henri Peyre in Mostenirea lui Proust,
in Romanul francez contemporan.

in remarcabila sa serie de romane ce alcatuiesc in cautarea timpului pierdut, Proust a creat una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii secolului al XX-lea. Alaturi de Ulise al lui JOYCE [76], secventele de roman ale lui Proust au schimbat in mod fundamental forma acestuia si au revizuit multe din principiile operationale ale literaturii beletristice. Proust a inlocuit intriga si caracterizarea conventionala cu o descoperire complexa a identitatii individului, a dezvoltarii cumulative a unei relatii de o viata intreaga si a unor experiente de mult uitate. Asa cum afirma Jose Ortega y Gasset, „este un inventator al unei noi distante intre lucruri si noi toate romanele care l-au precedat ne apar dintr-o data ca o literatura vazuta de sus, panoramica, in comparatie cu creatia acestui incantator geniu miop'. Cei care n-au citit nici una din capodoperele lui inteleg totusi referirile la „momentul proustian' si la „memoria involuntara', deoarece au patruns in cultura secolului al XX-lea o data cu imaginea lui Proust, uriasul egocentric si ipohondru, inchis in dormitorul lui captusit cu pluta din bulevardul Haussmann din Paris, unde s-a recreat pe sine insusi in timp ce si-a scris memoriile.

Pare in acelasi timp putin probabil si inevitabil ca o persoana ca Proust sa poata scrie o lucrare cum este in cautarea timpului pierdut. A fost cel mai mare dintre cei doi fii ai unui distins medic parizian si profesor de medicina. Tatal lui era catolic, iar mama evreica. La varsta de noua ani, Proust s-a imbolnavit de o forma severa de astm, afectiune fizica ce avea sa fie complicata de o varietate de nevroze care l-au chinuit tot restul vietii, in copilarie Proust si-a cautat alinarea intr-o statiune maritima din Normandia care i-a servit drept modelul pentru localitatea imaginara Balbec

din romanele sale. in pofida restrictiilor impuse de boala, si-a luat bacalaureatul in 1889, a prestat vreme de un an serviciul militar si a studiat la Scoala de Stiinte Politice de la Sorbona, unde a asistat la cursurile filozofului Henri Bergson, a carui teorie a timpului avea sa exercite o puternica influenta asupra sa.

Datorita bolii si starii materiale indestulatoare a familiei sale, Proust s-a complacut intr-o trandavie la moda, frecventand diversele saloane din nobilul si selectul cartier St. Germain. A scris ocazional piese de teatru si a tradus o carte a lui John Ruskin, care este in mare parte o repovestire, incurajat de mama lui extrem de devotata, Proust s-a deprins sa doarma ziua si sa lucreze si sa faca vizite noaptea. Starea lui fizica a fost agravata de sentimentul de vinovatie provocat de homosexualitate, care il silea sa frecventeze cartiere rau famate si bordeluri pentru barbati in paralel cu saloanele celor bogati si influenti, in anii '90, Proust seamana foarte mult cu unii dintre snobii pe care avea sa-i infiereze ceva mai tarziu in romanele lui ca pe niste personaje gaunoase, preocupate exclusiv de propria persoana si de obtinerea cat mai multor favoruri.

in 1905, moartea mamei sale i-a indoliat sufletul cu atat mai mult cu cat isi dadea seama ca trandavia lui ii grabise sfarsitul, in 1909, Proust a trait faimosul moment evocat in lucrarea in cautarea timpului pierdut, cand o ceasca de ceai si o prajitura i-au declansat o iluminare senzoriala a trecutului si a memoriei care dorea sa-l reinvie. Proust simtea acum ca dobandise cheia pentru descifrarea misterelor copilariei sale si a evolutiei pe care se straduieste sa si-o aminteasca in ultimul roman ramas neterminat, Jean Santeuil, precum si mijloacele de elaborare a seriei de romane la care a muncit timp de treisprezece ani, pana in anul mortii sale, 1922.

in cautarea timpului pierdut cuprinde sapte parti, publicate in limba franceza in cincisprezece volume intre 1913 si 1927. Lucrarea completa totalizeaza patru mii de pagini si aproximativ un milion si jumatate de cuvinte. Romanul acopera un arc de timp cuprins intre 1840 si 1915 si se refera la cresterea si evolutia povestitorului, Marcel, din copilarie pana la maturitate, si la descoperirea vocatiei sale de romancier. Marcel este si nu este Proust insusi, in ciuda bazei autobiografice a romanului, confesiunea este atent controlata in imaginatia modelata cu migala a romancierului. Scrierea poate fi caracterizata drept un kunstlerroman linear strict, relatarea cresterii artistului, dar deplasarile inainte si inapoi in timp sunt focalizate asupra unui numar de aproximativ doua sute de personaje. Asa cum a spus chiar Proust intr-un interviu:

Dupa cum stiti, exista geometrie lineara si in spatiu - o geometrie bidimensionala si o geometrie tridimensionala a spatiului. Ei bine, pentru mine romanul inseamna nu numai psihologie plana (sau plata), ci psihologie in timp. Tocmai aceasta substanta invizibila a timpului

am incercat s-o izolez si de aceea experimentul a trebuit sa se intinda pe o perioada mai lunga de timp. Sper ca la sfarsitul cartii mele, anumite evenimente sociale nesemnificative, cum ar fi casatoria dintre doua personaje care la inceputul cartii faceau parte din lumi sociale cu totul diferite, vor demonstra ca timpul a trecut si a dobandit acel gen de frumusete si patina pe care il putem vedea pe statuile de la Versailles, acoperite de vreme cu o pelicula de smarald.

in esenta, romanul exploreaza modul in care timpul poate fi recuperat si in care trecutul, ajutat de memoria involuntara, poate fi recastigat si conservat prin arta. O inovatie fundamentala a romanului lui Proust o constituie modul in care personajele se prezinta nu ca entitati fixe, ci fluide si se dezvaluie numai treptat, fiind modelate de context si perceptie. Romanul picteaza un portret intim al trecutului cu o subtilitate poetica inegalabila pana la acea data. Cititorii obisnuiti cu intriga mai simpla a romanelor conventionale trebuie sa-si readapteze expectatiile si perceptiile in functie de stilul extrem de metaforic si presarat cu numeroase digresiuni al lui Proust. Dupa cum spunea chiar Proust: „Stilul nu are nimic de-a face cu infrumusetarea, asa cum cred unii oameni; nu este nici macar vorba de o tehnica. Prin analogie cu culoarea in cazul unor pictori, este o calitate a vazului, revelatia unui univers particular pe care il vede fiecare dintre noi, fara a fi insa perceput de nimeni altcineva'.

Universul creat de Proust este si o lume strict privata si casnica a povestitorului, dar si o ampla panorama a societatii pariziene de la cumpana dintre veacuri. Asa cum observa criticul englez Raymond Mortimer, „nici un romancier nu a creat personaje mai reale decat Proust si stim mult mai multe despre ele decat despre toti ceilalti eroi literari. Fie si numai pentru acest motiv consider ca este in mod incontestabil cel mai mare artist pe care l-am cunoscut in timpul vietii mele'. Portretele psihologice si sociale ale lui Proust se dezvaluie nu intr-o iluminare ca de fulger, nu in cadrul unei ciocniri dramatice, ci incet si treptat, pe masura ce sensibilitatea, rafinata si cizelata sub actiunea unui complex de stimuli interni si externi, proceseaza experienta intr-o totalitate revelatoare. Edificatorul exemplu oferit de Proust in infatisarea vietii care desfiinteaza barierele spatiului si ale timpului pentru a ajunge la un tot artistic mai implinit a exercitat una dintre cele mai profunde influente asupra artei din secolul al XX-lea. Devotamentul neobosit cu care si-a transmis in mod obsesiv viziunea a definit, de asemenea, rolul modem al artistului literar.