Protagoras

Protagoras

Prieten al lui Pericle, el este cel mai celebru dintre sofisti, fiind autorul faimoasei maxime: „omul este masura tuturor lucrurilor'. S-a nascut in Abdera, o cetate din indepartatul nord-est al Greciei. Anul nasterii este in jurul anului 490, acesta fiind cu 20 de ani mai in varsta decat Socrate. A murit cam la varsta de 70 de ani, dupa 40 de ani de practica a profesiei de sofist, cam prin anul 420. Se pare ca a murit prin inec, in vremea naufragiului navei in care a plecat din Atena, unde fusese condamnat la moarte pentru impietatea convingerilor sale cu privire la zei.

Protagoras este cel dintai dintre sofistii care educau tineretul pentru a imbratisa o profesie sau pentru viata publica. Ideile lui sunt cunoscute mai ales din dialogurile lui Platon, pentru ca nu s-a pastrat mai nimic din scrierile sofistilor. Conceptia sa este prezentata in dialogul lui Platon care-i poarta numele. Sunt si alte dialoguri platoniciene care fac referire la Protagoras cum ar fi Memon, Hippias Maior, Theaitetos. S-a spus, adeseori, ca sofistii au provocat dezabrobare pentru ideile lor, pentru ca ei sunt cunoscuti din scrierile lui Platon care era interesat sa-i puna intr-o lumina proasta. O astfel de afirmatie nu sta in picioare pentru ca se observa in dialogurile lui Platon un anumit respect pentru Protagoras, ceea ce nu se intampla atunci cand pune in discutie ideile altor sofisti, cum ar fi, spre exemplu, Gorgias.

In dialogul Protagoras, Platon prin graiul lui Socrate pune in evidenta cat de grava este discutia pe care o poarta cu privire la sofisti, pentru ca in acest caz nu mai este vorba despre un bun oarecare, ci este vorba chiar despre sufletul omului. Socrate il sfatuieste pe interlocutorul sau sa fie atent pe mana cui isi da sufletul pentru ca „cei care raspandesc diferite invataturi prin cetati, vanzandu-le ca pe o marfa si facand negustorie, lauda intotdeauna celui doritor sa o ia, toate cele ce au de vanzare; dar adesea, o! bunule, nu stiu nici ei ce e bun si ce e vatamator pentru suflet, din cele ce vand'.[1] Socrate scoate in relief aici puterea pe care poate sa o aiba logos-ul sub forma de cuvant asupra sufletelor. El lanseaza acest avertisment pentru ca stia ca prin intermediul retoricii sofistii puteau perverti sufletele, ceea ce putea fi foarte periculos. El il avertizeaza pe interlocutor, pentru ca nu stie in ce sens ii invata Protagoras pe tineri, si daca nu cumva invataturile acestuia dauneaza sufletului.

La inceputul pledoariei sale prin care incearca sa justifice profesia pe care o practica, Protagoras pune in evidenta, la randul sau, faptul ca arta limbajului poate fi periculoasa si ea poate atrage multe dusmanii din partea celor ce nu-i inteleg menirea. inca odata, se confirma ca a te folosi de logos este o alegere dintre cele mai serioase. De ce se face aceasta atentionare la inceputul dialogului? Pentru a se pune in evidenta puterea logos-ului care poate duce la armonie dar si la o serioasa dezbinare daca nu este folosit asa cum trebuie. Protagoras se declara ca fiind sofist si cu toate ca recunoaste ca acest lucru este periculos, el sustine ca inca nu a patit nimic, insa asa cum se stie el a avut necazuri mai tarziu pentru ca a practicat arta logos-ului, ceea ce dovedeste, inca odata, ca puterea logos-ului este dintre cele mai mari.

Protagoras, in dialogul ce-i poarta numele, sustine ca arta sa are menirea de a-i face pe oameni mai buni. „O! tinere, zice Protagoras, daca vei sta in preajma mea, iti va fi dat inca din prima zi in care vom fi impreuna, sa te intorci acasa mai bun decat erai, la fel si in ziua urmatoare; in fiecare zi vei inainta din mai bine catre mai bine'.[2] Din aceasta afirmatie a lui Protagoras se desprind doua idei dintre cele mai importante. in primul rand se pune in evidenta faptul ca Protagoras avea ca obiectiv sadirea in suflete a virtutii prin tendinta spre realizarea binelui. in al doilea rand, este vorba despre con­ceptia sa evolutiva, prin credinta ca omul este o fiinta perfectibila. Aceasta din urma conceptie vine in contradictie cu multe alte teorii din vremea sa, care sustineau ca omul a involuat de la o stare de gratie spre o stare tot mai mizera, acest mod de a gandi apartinandu-i lui Platon. Ideile lui Protagoras acorda incredere fiintei umane considerand-o capabila sa se perfectioneze, mai ales in plan moral, cu consecinte benefice in plan politic si juridic.

Din perfectibilitatea fiintei umane rezulta o alta idee, poate dintre cele mai semnificative, anume aceea ca virtutea se poate invata. Protagoras sustine ca el este priceput in stiinta politicii si ca este in masura sa faca din oameni buni cetateni. Socrate este sceptic si sustine ca virtutea nu se poate invata si ca aceasta este un dar de la natura. „Eu unul, sustine Socrate, nu credeam ca acest lucru se poate invata dar daca tu o spui nu pot sa nu te cred. De ce socotesc ca acest lucru nu se poate invata, nici nu poate fi transmis de catre unii oameni altora, se cade s-o arat.'[3] Protagoras isi exprima credinta in puterea civilizatoare a cuvantului, pe cand Socrate este reticent, poate pentru ca o astfel de putere poate pune in discutie obiceiurile ancestrale ale cetatii. Socrate intuia bine acest pericol, iar el, ca si Platon, erau traditionalisti.

In continuarea dialogului, Protagoras va pune in evidenta puterea lim­bajului in crearea premiselor unei asocieri intre oameni. Astfel se creeaza primele societati umane. Limbajul a dus la socializare, cu alte cuvinte, socia­lizarea este efectul unei conventii obtinute prin intermediul artei limbajului. Impulsul initial este dat de zei dar apoi socializarea este rezultatul unui dat innascut dublat de posibilitatea de a invata. in cadrul societatii constituite prin conventie, trebuie sa domine virtutea, adica logos-ul. De aceea se poate spune ca Protagoras propunea construirea pe noi fundamente a unei etici centrate pe regulile care prezideaza viata colectiva si a carei expresie este legea, ca realizare a logos-ului-cuvant capabil sa aduca in cetate armonia.

Este evident ca aici este vorba despre o transpunere in plan juridic si politic a logos-ului. Este vorba despre o renuntare la logos-ul conceput ontologic, dar mentinut ca virtute politico-juridica capabila sa aduca armonia in colectivitate. Acordul sufletelor se realizeaza pe fondul comun al logos-ului. Puterea logos-ului este cu adevarat intemeietoare. Aceasta putere va fi folosita in mod diferit de sofisti. „Pentru a fi persuadati de legi, grecii trebuiau sa aiba constiinta fortei intrinseci a logos-ului si a ideii de lege. Legea grecilor, este deci legea pretului promisiunii de a se supune legilor'.[4] Protagoras va echivala dreptul sau binele cu legitimul, pe care il va distinge de avantajos. Rolul sofistului este acela de a face oamenii mai buni, prac­ticand stiinta cuvantului.