QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate arta cultura

Civilizatia occidentului medieval





CIVILIZATIA OCCIDENTULUI MEDIEVAL


Denumirea de „Ev mediu” sau „medieval” este arbitrara si a fost data mai intai de umanistii Renasterii, in secolul XV, unei epoci anterioare lor, ce a cuprins cateva secole, dupa destramarea Imperiului roman pana la ceea ce s-a considerat a fi o „renastere” a traditiilor umanismului civilizatiei clasice grecesti si a continuatoarei, in mare masura a acesteia, civilizatia romana. Perceptia despre „evul mediu” a suferit influentele felului de a privi lucrurile si mentalitatii epocilor ulterioare, care au incercat sa o defineasca. Renasterea si clasicismul de mai tarziu au vazut evul mediu ca o perioada intunecata, o epoca de total regres pe toate planurile civilizatiei si culturii, care inlocuise echilibrul clasic al artei antice cu o arta considerata „barbara”, inlocuise filosofia clasica a Antichitatii cu „barbaria” scolasticii medievale.




Continutul negativ al conceptului de ev mediu a fost preluat, pe plan religios, de Reforma protestanta, deoarece in acea perioada se afirmase predominanta Bisericii catolice, cu o ierarhie autoritara si corupta, pe care initiatorii Reformei, Luther si Calvin au refuzat-o si combatut-o.

Revolutia franceza din 1789, care a pus capat, in Franta, drepturilor „feudale” si a dat semnalul abolirii acestora in Europa, a dat evului mediu politic si social, identificat cu feudalitatea, un continut de asemenea negativ.

In secolul al XIX-lea , curentul literar si artistic cunoscut sub denumirea de „romantism” a adus o viziune noua, idealizata asupra aceluiasi ev mediu. Dragostea romanticilor pentru ruine si-a mutat interesul de la templele antice la castelele ruinate si la catedralele neterminate. Atunci a aparut o adevarata pasiune pentru asemenea monumente si obiecte medievale.

Istoriografia moderna a ajuns la un punct de vedere mai realist si mai echilibrat cu privire la evul mediu, in sensul ca acesta nu a fost numai o perioada a decadentei, ignorantei, barbariei, desi aceste aspecte nu au lipsit. Pe de alta parte,insesi epoca istorica moderna, in Europa, este mostenitoarea deopotriva a Antichitatii si a evului mediu. In „evul de mijloc” s-au pus bazale statelor si natiunilor moderne de mai tarziu, ale unei civilizatii europene, atunci a aparut o noua structura a vietii urbane, au reaparut institutii de invatamant , precum scoala si universitatea, precursoare ale celor moderne, s-au definitivat limbile nationale si au inceput sa apara literaturile nationale.

Cand se vorbeste despre evul mediu, aceasta se refera la o realitate istorica-politica – economica – culturala si de mentalitate extrem de diversa, in ce priveste formele si variantele in care s-a manifestat. Lucrarile autorilor straini se refera la evul mediu occidental avand ca nucleu principal Franta, Germania, Italia, Spania de astazi.

Din punct de vedere cronologic, evul mediu cuprinde perioada dintre secolele V si XV. Ceea ce avea sa devina o realitate geografica si o relativa unitate politico – culturala numita Europa a avut ca baza civilizatia mediteraneeana greaca si latina, care asimilase elemente orientale, baza pe care s-a realizat o sinteza a unor componente diferite : celtice, germanice, bizantine, islamice , precum si institutiile religiei crestine, aparuta in ultima perioada a Imperiului roman.

Occidentul medieval s-a nascut pe ruinele lumii romane. In ea, el si-a aflat si sprijin si stanjenire. Roma a fost totodata si hrana care l-a hranit si otrava care l-a paralizat”. (Jacques le Goff).

Oficial, sfarsitul Imperiului Roman de Apus este legat de ultima parte a secolului V d.Chr., cand ultimul imparat roman, Romulus Augustulus, este detronat de generalul barbar Odoacru, care si-a luat titlul de rege al Romei. De fapt, declinul Imperiului roman incepuse mai devreme iar cauzele, care au insemnat crize politice, economice si sociale, au actionat simultan.


Invaziile si migratiile barbare


Daca inceputul rasturnarilor din care se va naste Occidentul medieval poate fi aflat in criza lumii romane din secolul III, atunci este legitim sa socotim invaziile barbare din secolul V ca evenimentul care precipita transformarile, le da un aer catastrofal si le modifica profund aspectul” (le Goff).

Barbarii erau pentru greci cei straini culturii si civilizatiei lor, conceptie care s-a perpetuat in Imperiul roman. In perioada de sfarsit a acestuia din urma, au avut loc infiltrari ale barbarilor pe diferite cai.

Cea mai importanta cale a fost cea a migratiilor. Primele valuri migratorii barbare au avut loc in secolele IV – V : dinpre rasarit au venit in vestul Europei hunii, alanii, gepizii, gotii, din nordul Europei , vandalii si burgunzii, iar de pe mare,dinspre nord-vest, anglii, saxonii, jutii si frizonii. Al doilea mare val de migratii a avut loc in secolele V – VI , prin venirea in Ocident a francilor, alamanilor si bavarezilor. Al treilea val, in secolele VI – VII este reprezentat de longobarzi (de etnie germanica) si avari ( de origine turco –mongola ). In secolele VII – IX , din stepele eurasiatice s-au revarsat spre Apus valuri nomade sau seminomade de populatii turco – mongole : bulgarii, ungurii, pecegii, cumanii, tatarii. In aceeasi perioada, in regiunile scandinave au aparut vikingii, normanzii, varegii, iar din zonele Mediteranei bandele de pirati musulmani, numiti sarazini.

Consecintele acestor invazii si migratii au fost diferite, in functie de un popor sau altul, in functie de gradul lor de civilizatie si de receptivitatea lor la procesul civilizatoric si cultural. Desi lipsesc informatiile exacte cu privire la aceste consecinte in lumea rurala, istoricii presupun ca populatia nu a primit intotdeauna cu ostilitate pe barbari, mai ales cei care erau nemutumiti de starea lor economica, respectiv taranii saraciti, sclavii. Asupra vietii urbane, urmarile au fost diferite , in primul rand migratiile au insemnat distrugerea, deseori totala, a unor asezari, implicit a traditiilor de civilizatie si cultura ale lumii antice. Migratiile au grabit procesul de dezintegrare politica a vechiului Imperiu roman. Regii barbari, cei germanici indeosebi, nu au intentionat sa uzurpe titlul de imparat roman, ci au dorit sa faca parte integranta din lumea civilizata.



„In timpul celor patru veacuri ce despart moartea lui Teoderic (395) de incoronarea lui Carol cel Mare (8oo) , o lume noua se nascuse in Occident, desprinzandu-se incet din fuziunea lumii romane si a lumii barbare. Evul mediu occidental se infiripase” ( le Goff).





PRIMELE FORMATIUNI STATALE IN OCCIDENTUL MEDIEVAL


Prima formatiune statala medievala a fost imperiul carolingian, respectiv statul francilor care, sub Carol cel Mare, a atins perioada de maxima prosperitate si extensiune teritoriala. A fost prima actiune de organizare statala complexa – politica, economica, administrativa, sociala, culturala - care a avut consecinte decisive in constituirea structurilor evului mediu occidental, a civilizatiei si culturii medievale.

La mijlocul secolului VII, singurele regate barbare care se mentinusera pe teritoriul apusean al fostului Imperiu roman erau cele ale francilor si longobarzilor. In Italia de astazi, regii longobarzi doreau sa unifice intreaga Peninsula Italica sub sceptrul lor, dar Carol cel Mare il invinge pe cel longobard si se proclama „rege al francilor si longobarzilor”. Primei expeditii in Italia i-au urmat altele trei, pe teritoriul Spaniei de astazi, cand armatele lui Carol au cucerit mai multe orase si Insulele Baleare. A intreprins expeditii impotriva saxonilor, bavarezilor, avarilor, piratilor sarazini din Corsica si Sardinia, a normanzilor si danezilor din nordul Europei.

In 8oo, Carol a fost incoronat ca imparat in bazilica Sf. Petru din Roma. A dorit ca imperiul sau sa fie recunoscut ca Sacrul Imperiu Roman din Occident , termenul „sacru” simbolizand faptul ca fusese uns imparat de urmasul Sfantului Petru pe pamant, Papa, iar denumirea de „roman” ca se continua traditia Romei. Pentru aceasta, a purtat negocieri cu Bizantul, care abia in 1012 a recunoscut acest titlu, s-a aliat cu califul din Bagdad, care i-a trimis cheile Sfantului Mormant din Ierusalim, astfel incat protectoratul franc s-a extins asupra Palestinei, unde Carol a fondat manastiri si un spital pentru pelerini.

Carol cel Mare ramane una dintre personalitatile cele mai importante ale inceputului civilizatiei medievale occidentale, care a dat numele sau unei intregi epoci, cea „carolingiana”. A fost un bun administrator, care fara sa creeze institutii noi, a completat pe cele existente, asigurandu-le o buna functionare, a determinat o perioada de progres cultural. El insusi era un om inteligent si invatat, cu un mare respect pentru cultura, invatamant, arta. Denumirea de „cel Mare” se justifica si la propriu, caci avea o constitutie fizica neobisnuit de robusta pentru acele vremuri , 1,92 m inaltime, asa cum s-a confimat cand a fost deschis sarcofagul sau, in 1861.

Imperiul carolingian nu a fost insa, pecum cel grec sau roman, un organism unitar si compact, ci un conglomerat de teritorii reunite sub un singur sceptru. Era mai degraba un stat franc, in care francii erau poporul privilegiat (datorita faptului ca erau singurii care, la inceput, aderasera la crestinismul romano-catolic) si cel mai legat de dinastie. In viziunea lui Carol, noul imperiu avea ca ideal universalismul Imperiului roman si al Bisericii romane crestine.

Odata cu imperiul carolingian apar primele trasaturi ale civilizatiei si culturii europene, care abandoneaza ultimele elemente ale institutiilor romane iar centrul de greutate ale acestei noi civilizatii se muta din sudul continentului in nord. Prin relativa lui unitate teritoriala si politica dar mai ales prin unitatea limbii latine si a religiei crestine, imperiul carolingian a reusit sa impuna o cultura europeana occidentala.



Din punct de vedere politic, imperiul lui Carol nu putea sa reziste prea mult timp ca structura cat de cat unitara, fapt accentuat si de traditia regilor merovingieni (o dinastie care i-a precedat lui Carol) de a-si imparti regatul fiilor lor. In 813, singurul sau fiu legitim supravietuitor, Ludovic, a fost incoronat imparat, iar la moartea acestuia, imperiul s-a impartit intre cei trei fii ai sai : Carol cel Plesuv a primit provinciile din partea apuseana a imperiului lui Carol, Ludovic Germanicul pe cele rasaritene, germanice iar Lothar a devenit rege peste teritoriile de azi ale Italiei , Tarilor de Jos, Elvetiei, mostenind titlul de imparat si cele doua capitale ale imperiului lui Carol, Roma si Aquisgrana (orasul Aachen din Germania de azi). Regiunile care au revenit primilor doi frati vor deveni nucleul Frantei si Germaniei de mai tarziu iar poporul franc se va diviza in doua natiuni diferite, vorbind doua limbi diferite : francezii si germanii.

Dintre numeroasele principate in care se dezmembrase fostul imperiu carolingian, cele din Germania de azi aveau un sentiment al comunitatii etnice mai accentuat decat cele de pe teritoriul Franciei. Unul dintre regii germanici, Otto I a obtinut titlul de imparat in 962. El a reluat vechea politica a carolingienilor de a reinnoi raporturile dintre imparat si Papa, garantand , din nou, Papei puterea asupra patrimoniului Sfantului Petru dar a pretins ca nici un Papa sa nu fie ales fara consimtamantul sau. A pornit campanii militare impotriva Bizantului, pentru a i se recunoaste titlul de imparat. Cei doi succesori ai sai, Otto II si Otto III au dus aceeasi politica de glorificare a titlului imperial si de subordonare a Papei de catre imparat.


Organizarea politica si administrativa in Occidentul medieval

In perioada carolingiana, nu a existat structura unui adevarat stat, caci ii lipsea un corp de functionari formati in scopul de a conduce administratia. Aceasta era organizata in forme foarte simple, a caror eficienta era redusa. Centrul guvernarii il consituia palatul, cu familia regala si inaltii consilieri ai suveranului . Primul consilier ecleziastic al imparatului era un episcop sau un abate, provenind din nobilimea de rangul cel mai inalt. Seful cancelariei palatului, ai carei functionari erau clerici se numea cancellarius, care confirma si comunica hotararile regale. Existau si o serie de functionari laici, dintre care cel mai important era „Contele palatului”, care administra justitia regala.

Structura politica si administrativa a Imperiului se baza pe o impartire a teritoriului in comitate, puse sub conducerea unui inalt functionar imperial, contele. Comitatele coincideau fie cu orasele mai importante, precum in Gallia, fie cu teritoriul locuit de o fractiune a unui popor sau comunitatea mai multor sate, ca in Germania. Pe teritoriu sau, contele il reprezenta pe rege in toate functiile sale : aducea la cunostinta dispozitiile regale si veghea la aplicarea lor, la pastrarea ordinei publice, raspundea de inrolarea oamenilor liberi pentru serviciul militar, urmarea perceperea texelor si amenzilor cuvenite regelui. Functia sa cea mai importanta era administrarea justitiei, in virtutea titlului sau de judex , pe care o exercita in cadrul unor adunari ale oamenilor liberi, pe care le convoca cand era cazul. Cu timpul, s-a format si un corp de judecatori specializati, cunoscatori ai dreptului cutumiar, care erau numiti pe viata, cu acordul contelui. Veniturile contelui erau asigurate de un domeniu care ii era atribuit, de uzufructul temporar al unei parti din domeniile regale, aflate im comitatul sau, precum si pe un procent din amenzi. Contii, recrutati de regula din randul celei mai inalte aristocratii, puteau fi transferati sau destituiti de suveran dar in practica acest lucru se intampla rar, pentru ca nu existau suficienti administratori pentru comitate. In timp, datorita veniturilor substantiale si a achizitionarii unor proprietati funciare, contii devedeau potentati locali ereditari.

In zonele de frontiera erau organizate marcile , guvernate de un marchiz care exercita puterea civila si militara. Marcile aveau mai ales un aspect militar, fiind fie in zone unde ocupatia militara de catre Imperiu nu se desavarsise inca, fie grupuri de comitate, din motive de aparare. Mai existau diviziunile teritoriale numite ducate , regiuni autonome in cadrul imperiului sau de la periferia lui.

Cu acesti administratori locali superiori , imparatul sau regele lua contact o data pe an, convocandu-i la o adunare generala intr-unul din palatele sale sau la resedinta imperiala. O alta adunare, mai restransa, cu participarea doar a unor demnitari, elabora, impreuna cu suveranul, programul ce urma sa fie expus adunarii generale. Actele privind hotararile luate se numeau capitulare.



La baza acestei organizari teritoriale, care a reprezentat prima incercare de administrare centralizata dupa Imperiul roman, sta o aristocratie puternica creata de imparat in locul vechii nobilimi de sange. Imparatul sau regele incerca sa-si asigure fidelitatea acestora prin importante donatii de mosii, care deveneau posesiuni ereditare, micsorand pe cele regale.

Desi aveau o capitala stabila, la Aquisgrana, regii carolingieni nu locuiau numai acolo, ci se deplasau cotinuu, insotiti de intreaga curte, de la un castel la altul, aflate in zona dintre fluviile Loara si Rin. In jurul acestor castele se aflau proprietatile regale – terenuri agricole, de vanatoare, paduri, rezervatii pentru cresterea porcilor etc., administrate de functionari regali, proprietati care asigurau tot ce era necesar curtii regale. Alte surse de venit ale suveranilor le reprezentau amenzile, confiscarile, drepturile vamale, taxe pentru folosirea drumurilor, podurilor, cursurilor de apa, donatii, prazi de razboi, tributuri, si dari. Prin cucerirea unor noi teritorii si confiscarea unor proprietati nobiliare, imparatul /regele isi procura terenuri necesare pantru a-i rasplati pe noii sai vasali.


Regalitatea


Conform modelului creat de Imperiul carolingian, biserica era aceea care, prin actul solemn al incoronarii, consfintea din punct de vedere religios puterea politica a regelui sau imparatului.

Ceremonia propriu-zisa avea trei momente : „promisiunea”, un act ritual conceput de Biserica in scopul limitarii puterii imparatului sau regelui, inlocuita in secolul XII de juramant , pe care viitorul monarh il rostea cu mana pe Evanghelie sau o relicva sacra. Episcopul care celebra ceremonia incoronarii ii cerea viitorului rege sa promita ca aduce pace Bisericii si supusilor sai crestini, ca va inlatura nedreptatea si va lupta contra dusmanilor lui Dumnezeu si ca va face tot ce-i sta in putinta pentru ca in regatul sau sa domneasca pacea si mizericordia. Promisiunea era urmata de „alegere”, cand episcopul il declara rege, se intorcea spre episcopii si nobilii prezenti la ceremonie care aprobau si spre popor, care striga de trei ori : „Incuviintam , asa vrem sa fie”. Urmatorul act era esenta ceremoniei, ungerea cu mir pe frunte, ritual prin care regele devenea „alesul lui Dumnezeu”. Dupa aceea, episcopul ii inmana inelul, simbol al legaturii regelui cu poporul si spada, pentru a lupta contra dusmanilor credintei. Incornarea propriu-zisa era actul de investire cu demnitatea regala, fara sa aiba semnificatie relgioasa. Din toate aceste rituri decurgea caracterul sacru al regalitatii , generalizat in intreg evul mediu occidental si, de asemenea, caracterul religios al institutiei regale si al reprezentantului ei. Monarhul avea obligatii fata de supusii sai, pe care trebuie sa-i protejeze de dusmani, sa mentina pacea si dreptatea, sa ocroteasca Biserica. A-l sluji pe Dumnezeu, identificat cu biserica si pe rege era datoria oricarui supus.

Pentru regii franci, statul se confunda cu insasi persoana regelui. Regatul era conceput ca o proprietate personala, pe care regele o putea imparti si lasa mostenire. Statul merovingian, anterior celui carolingian, pastra caracteristici specific germanice: regalitatea era considerata de origine divina, de unde decurgea puterea de taumaturg (vindecator) a regelui, care dupa crestinerea francilor devine un ajutor acordat de Dumnezeu regilor pentru putere spirituala, morala si materiala, in scopul exercitarii suveranitatii.

Imperiul franc era statul unei aristocratii care domina popoare diferite. Odata cu declararea lui Carol cel Mare ca „rege al francilor si longobarzilor” se accentueaza caracterul relativ unitar al statului, devenit imperiu si apoi dezmembrat. De asemenea, actul de investitura religioasa al monarhului constituia un alt factor de coeziune interna al statului. Aceasta a insemnat pentru franci, singurul popor barbar crestinat ca romano-catolici si nu arieni (arianismul era considerat atat de biserica romano-catolica cat si de cea bizantina o erezie, deoarece adeptii ei negau natura divina a lui Isus), o recunoastere a lor de catre Biserica romano-catolica drept un popor priviliegat, care avea misiunea de a reconstitui in Occident vechiul Imperiu roman, avand insa ca baza religia crestina. Universalismul Imperiului carolingian, coincizand cu cel al Bisericii romano-catolice facea ca acesta sa apara ca un corp al crestinatatii, un stat in care conducatorii si diferitii reprezentanti ai Bisericii aveau functii in toate structurile importante.







Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }