Instrumente traditionale romanesti

INSTRUMENTE TRADITIONALE ROMANESTI

1. Date generale legate de colectia propriu-zisa

Colectia particulara (Ovidiu Papana) de instrumente traditionale romanesti cuprinde in prezent, aproximativ 100 de instrumente de referinta. Alaturi de acestea, in cadrul colectiei se mai gasesc si alte instrumente, care sunt mai putin realizate sub aspect muzical sau estetic. Ele alcatuiesc grupul secundar al colectiei, avand in vedere faptul ca au caracteristici sonore asemanatoare cu piesele din lotul de referinta. De asemenea, pe parcursul investigatiilor au fost achizitionate si cateva instrumente muzicale vechi, nefunctionale, partial deteriorate (cu valoare de document).

Instrumentele care nu fac parte din grupul pieselor de referinta sunt utilizate doar tangential, in cadrul unor prezentari muzicale publice (in functie de scopul acestor prezentari). Ele au stat la baza unor cercetari muzicale amanuntite, rolul lor principal fiind de obiecte „martor” pentru unele formulari teoretice.

Achizitionarea instrumentelor din colectie a fost facuta pe parcursul a mai bine de treisprezece ani, fiind folosite in acest scop surse diverse. Cea mai mare problema care s-a pus in momentul alcatuirii colectiei a fost legata de cumpararea obiectelor propriu-zise. De obicei posesorii unor instrumente muzicale deosebite (interpreti, colectionari, persoane din mediul rural) nu accepta instrainarea lor. In aceste situatii, singura solutie de compromis este reproducerea cat mai fidela a modelelor reprezentative, in regim propriu de lucru. Replicile instrumentelor traditionale trebuie sa indeplineasca insa cateva conditii elementare de constructie:

sa fie confectionate, pe cat posibil, din aceleasi materiale de constructie (folosite la obiectul original) si sa aiba un aspect asemanator cu instrumentul luat ca model;

sa respecte cat mai corect dimensiunile constructive ale instrumentelor dupa care au fost reproduse;

la cantat, sa ofere caracteristici muzicale cat mai apropiate, in raport cu cele pe care le au obiectele originare.

In ultima perioada de timp, au aparut o serie instrumente facute in scop comercial, lucrate de mesteri specializati in confectionarea unor astfel de produse. Dupa caz, aceste obiecte pot fi socotite piese de referinta sau nu, in functie de modul in care au fost respectate la constructie (in sens general) caracteristicile de baza ale instrumentelor initiale.

In ansamblul ei, prezenta colectie contine majoritatea instrumentelor folosite in practica muzicii orale din spatiul romanesc. Piesele reprezentative sunt expuse (grupat) in 3 valize confectionate special pentru a fi utilizate in cadrul unor expozitii sau prelegeri stiintifice itinerante.

Colectia are trei categorii distincte de instrumente:

instrumente achizitionate cu ocazia activitatii de teren (functionale sau nefunctionale);

instrumente care au fost construite in regim propriu de lucru, ca replici cat mai exacte dupa instrumentele similare intalnite in cadrul investigatiilor (obiecte care nu au putut fi achizitionate de la persoanele de contact);

instrumente care au fost construite in regim propriu de lucru, dupa descrierile diverselor materiale stiintifice (in situatia in care aceste instrumente au disparut din practica muzicala contemporana).

La constructia ultimelor doua categorii de instrumente, au fost luate in considerare informatiile date de constructorii contemporani de instrumente traditionale precum si unele studii din domeniul acusticii muzicale, acestea fiind aplicate la modul concret pentru fiecare instrument in parte. De asemenea, majoritatea instrumentelor construite in regim propriu au fost decorate in mod traditional (gravari sau sculpturi cu motive geometrice), dupa modelul obiectelor utilitare vechi din lemn sau al instrumentelor traditionale lucrate la un nivel artistic deosebit, care erau folosite in mediul patriarhal din secolul trecut.

Pentru o prezentare cat mai corecta a problemelor de ordin muzical, majoritatea instrumentelor existente in cadrul colectiei, beneficiaza de o importanta sustinere teoretica, aceasta constand dintr-un grupaj de studii (de caz) alcatuite pe baza unor criterii stabilite in mod riguros pe parcursul cercetarilor. Materialele analizeaza amanuntit unele aspecte legate de: constructia instrumentelor, structurile lor sonore, tehnicile si procedeele neconventionale de cantat, caracteristicile repertoriale ale unor instrumente precum si unele fenomene acustice specifice instrumentelor traditionale. Aceste studii au aparut si intr-o forma conjugata, fiind integrate in doua carti de organologie (ca o alternativa teoretica la materialul faptic existent). Cartile au fost editate intr-un tiraj destul de limitat.

2. Instrumente reprezentative (prezentare selectiva, descriere, fotografii).

Foto. 1. IMG 0136 2 1 1 – prima valiza cu instrumente, vedere generala.

Foto. 2. IMG 0187 1 1 – cea de a doua valiza cu instrumente, vedere generala.

Foto. 3. IMG 0190 1 1 1 – cea de a treia valiza cu instrumente, vedere generala.

Foto. 4. IMG 0017 6 1 1 – vioara cu „teluri” – detaliu constructiv.

Vioara cu „teluri” este un instrument cordofon cu arcus, care are coarde suplimentare de rezonanta (telurile). Acestea vibreaza simultan prin simpatie, in timpul cantatului. Vioara de fata poate fi considerata ca o varianta romaneasca a instrumentului nordic „Hardangerfele” (intalnit in Norvegia). Fata de modelele mai recente aparute in Romania in prima jumatate a secolului trecut (care folosesc instrumente construite in ateliere specializate – modificate ulterior), vioara prezentata in imagine este construita special pentru a fi folosita cu „teluri”. Corpul viorii, in ansamblul sau – cap, gat, cutie de rezonanta – este construit (sculptat) dintr-un singur butuc de lemn (de nuc), la care s-au aplicat ulterior: placa de rezonanta din molid si limba instrumentului. Coardele suplimentare, in numar de trei, traverseaza gatul viorii printr-un locas in forma de tunel (facut sub limba). Suprafata viorii este vopsita cu un bait de nuc, peste care este aplicata o pelicula de lac (posibil shellac). Coardele suplimentare, rezoneaza selectiv prin simpatie, in momentul cand sunetele lor sunt in concordanta cu sunetele liniei melodice cantate de instrument. Sunt emise sunetele fundamentale ale coardelor respective si armonicele lor superioare. In timpul interpretarii, ele vibreaza in paralel cu linia melodica initiala, creand un efect de prelungire a sunetului cantat, sau de ecou. Vioara cu „teluri” a disparut din practica interpretativa romaneasca traditionala in perioada interbelica a secolului trecut.

Nu se cunoaste locul si nici perioada exacta in care a fost construit instrumentul din imagine.

Foto. 5. IMG 0022 8 1 1 – vioara „pochette”

Vioara „pochette” a fost folosita foarte putin in spatiul culturii orale romanesti. Initial instrumentul a fost conceput de marii constructori clasici de instrumente cu coarde, ca un al cincilea membru din familia viorii (cel mai mic – violina „piccolo”, „sordine”). In Franta acest tip de instrument poarta denumirea de violina „pochette” iar in Anglia este cunoscut sub numele de „kit”. El este intalnit in vestul Europei sub diverse forme constructive. Nefiind performant sub aspect acustic, instrumentul nu s-a impus in practica muzicala decat partial. Modelul de fata este o copie veche (facuta manual de un tamplar autohton), a unui instrument vest-european din aceasta categorie. Finisajul este realizat insa superficial (fenomen intalnit frecvent la instrumentele cu coarde construite in mediul rural). Cutia de rezonanta are o forma de lingura (sau de barca), modelul semanand mult cu vechile instrumente cordofone de origine araba. Corpul viorii este sculptat dintr-un singur lemn (posibil par sau plop). Pe fata sa este asezata placa de rezonanta din molid si limba instrumentului. Vioara are o culoare neagra fiind vopsita cu un bait concentrat de nuc, peste care este aplicat un strat superficial de lac protector. Elementele decorative ale instrumentului (prezente pe marginea cutiei de rezonanta) sunt cele specifice artelor traditionale romanesti. Sub aspectul sonoritatii, intensitatea viorii este slaba, timbru sau fiind predominant nazal (instrumentul emite un sunet necizelat). Lipsa de performanta in privinta calitatilor sonore a fost principala cauza care a determinat disparitia rapida a acestui tip de instrument din practica muzicii orale romanesti.

Nu se cunoaste locul si nici perioada exacta in care a fost construit instrumentul din imagine.

Foto. 6. IMG 0012 7 1 1 – vioara cu goarna

Vioara cu goarna este un instrument care a aparut la romani in perioada interbelica, ea fiind importata la inceput din Europa occidentala (vioara sistem Tiebel). De fapt, acest tip de vioara a fost un experiment mecanico-acustic, care nu a reusit sa se ridice la nivelul asteptarilor initiale. Neavand performante deosebite sub aspect timbral, acest model de vioara nu a ramas viabil in practica interpretativa mondiala. La romani constructia sa a fost continuata sub forma manuala (in mediul rural) si dupa cea de a doua jumatate a secolului al XX-lea. Vioara cu goarna este raspandita si astazi in spatiul muzical bihorean si partial pe Clisura Dunarii in Banat. Vibratiile sonore produse de coardele viorii sunt amplificate mecanic la acest instrument, cu ajutorul unei doze de gramofon, la care este atasata palnia metalica a unei trompete dezafectate. In plan sonor, instrumentul foloseste acelasi principiu acustic ca si vechiul patefon. Piesele componente (inclusiv doza de patefon) sunt construite manual de mesterii locali din Bihor. Segmentul de „goarna” (trompeta) este procurat de obicei de la instrumentele vechi de alama, care au existat in cadrul fanfarelor de odinioara. Sunetul viorii cu goarna este necizelat, penetrant, timbrul sau (predominant metalic) fiind destul de sarac in armonice. Folosirea instrumentului in cadrul culturii orale din zona bihorului, confera melodiilor din aceasta parte a tarii, o nota specifica de cantec arhaic. Tocmai timbrul caracteristic pe care il poseda aceasta vioara, a fost apreciat in mod deosebit de catre locuitorii satelor bihorene, fapt care a contribuit la utilizarea instrumentului pana in momentul actual.

Vioara din imagine este construita de mine, fiind lucrata dupa un model artizanal intalnit in zona Bihorului.

Foto. 7. IMG 0278 3 1 „contra” (braci) – viola cu trei coarde si calus drept - detaliu constructiv.

„Contra” sau braciul este o viola de constructie artizanala, conceputa doar pentru acompaniament, ea fiind prevazuta numai cu trei coarde. Modelul instrumentului este asemanator cu cel clasic dar nu respecta decat partial dimensiunile standardizate. „Contra” este vopsita cu o solutie de bait de nuc de culoare maro inchis si este acoperita cu un lac, aplicat grosier. Finisajul corpului este facut superficial iar placile rezonatoare nu au intarsii pe marginea lor. Calusul instrumentului este mai gros si are un format mult mai simplu fata de modelele caluselor clasice. El este taiat drept in partea sa superioara (locul in care sunt asezate coardele) pentru a se putea emite in timpul cantatului, un trison (cu aceeasi trasatura de arcus). Acordurile la „contra” sunt obtinute prin pozitionarea diferita a degetelor pe cele trei coarde (dupa modelul de cantat folosit la chitara). Acordajul obisnuit al acestor instrumente este: sol, re 1, la. In functie de zona, se pot intalni si scordaturi. „Contra” construita artizanal este un instrument specific pentru spatiul din Nordul si Centrul Ardealului.

Instrumentul de fata este facut mai recent, fiind semnat de constructorul de instrumente traditionale Dumitru Iederan din localitatea Carei.   

Foto. 8. IMG 0070 – violoncelul „batut” (actionat prin ciupire si lovire)

In cadrul culturii orale est-europeane, violoncelul „batut” poate fi considerat ca un instrument inedit sub aspectul manierei de interpretare cat si al constructiei. Cantatul cu violoncelul „batut” in spatiul cultural romanesc a fost practicat incepand cu zona centrala a Ardealului pana in zona sudica a sa, el fiind bine reprezentat si in Banatul de campie. Instrumentul este intalnit ca o relicva si la nationalitatea maghiara din Ardeal. Ansamblul muzical traditional, in care este inclus violoncelul „batut” mai cuprinde unul sau doua instrumente solistice, asociate – dupa caz – cu o „coantra” (vioara a doua cu rol de acompaniament) sau un „braci” (viola). In Banat, violoncelul „batut” este cunoscut sub denumirea de „banda”. La instrumentele confectionate de mesterii tamplari autohtoni, corpul propriu-zis (cu cap si gat) este sculptat de obicei dintr-un singur lemn. Spatele instrumentului are o forma rotunjita (ca o albie), fiind fara eclise. Fata instrumentului (placa de rezonanta) este confectionata dintr-o scandura subtire de brad. Instrumentele sunt vopsite de obicei cu un bait de nuc de culoare maro-inchis peste care se aplica un lac superficial sau ulei de in.

Sub aspect constructiv si interpretativ, violoncelul „batut” poate fi considerat ca un instrument de sine statator fata de modelul violoncelului clasic. El este prevazut cu trei coarde asezate pe un calus robust, construit dupa un model simplificat. Calusul este taiat drept in partea sa superioara, in asa fel incat coardele sa fie actionate simultan, prin lovirea cu batul. Violoncelul „batut” nu are popic in interiorul incintei rezonatoare. In timpul lovirii coardelor, placa rezonatoare a violoncelului se comporta ca o membrana de instrument membranofon, frecventa vibratiilor sale fiind insotita si de frecventele emise de coarde. Acordajul coardelor este diferit in functie de spatiul geografic in care este utilizata aceasta maniera de cantat. Coardele sunt confectionate din intestine de animal.

Punerea in vibratie a coardelor este facuta prin ciupirea cu ajutorul mainii stangi a coardei subtiri a instrumentului, cu un betisor din lemn (un plectru primitiv denumit „piscalau” sau „scobalau”) si prin lovirea tuturor coardelor cu un bat actionat cu mana dreapta. Batul loveste cordele, in acelasi loc in care acestea sunt puse in vibratie prin frecarea cu arcusul, la executiile intalnite in cazul violoncelului clasic.

Violoncelul din imagine este confectionat de mine, el fiind dimensionat dupa unul din modelele construite de mesterii tamplari traditionali.

Foto. 9. IMG 0040 2 1 – cobza

Cobza este un instrument cordofon traditional, actionat prin ciupire. Ea a fost folosita la romani in spatiul care cuprindea „Vechiul Regat”. Instrument cu rol principal de acompaniament, cobza a disparut treptat din practica muzicii traditionale, inca din perioada interbelica a secolului trecut. In momentul de fata mai exista doar cativa interpreti traditionali care canta la cobza. Acestia activeaza in cadrul unor ansambluri folclorice. Corpul cobzei (cutia de rezonanta) este supradimensionat ca marime, in raport cu celelalte parti care alcatuiesc instrumentul. El are o forma de para, sectionata pe jumatate, fiind construit din „doage” de lemn de paltin. Placa de rezonanta este confectionata din lemn de molid, pentru a fi cat mai elastica, in conditiile preluarii vibratiilor de la calus. Instrumentul are un gat scurt si gros, capatul sau fiind fara pragus. Locasul cuielor este dispus frant, fata de traiectoria gatului. Cobza are in general un numar de opt coarde (grupate doua cate doua), care poarta denumirea de „coruri”. Acordajul obisnuit al coardelor este adaptat in primul rand pentru sustinerea acompaniamentului. In trecut existau cazuri cand acordajul cobzei purta o amprenta locala, datorita faptului ca unii interpreti recurgeau la folosirea unor scordaturi. De regula, in cadrul grupurilor instrumentale, linia melodica executata de instrumentele solistice este acompaniata la cobza prin diverse formule ritmico-melodice denumite „tiituri” (o forma simpla de figuratie armonica). Mai rar, in practica muzicala, cobza este folosita si ca instrument solistic. Aceasta forma de interpretare este insa destul de dificila, deoarece, prin constructie, cobza nu este conceputa pentru a canta solistic.

Cobza din imagine a fost achizitionata, prin comanda, de la o fabrica specializata in constructia instrumentelor cu coarde din localitatea Reghin. Ea a fost construita mai recent (pe la sfarsitul secolului trecut).

Foto. 10. IMG 0365 1 1 – tambalul romanesc

Tambalul romanesc este un instrument cordofon actionat prin lovire cu ajutorul a doua baghete („ciocanase”) din lemn, care sunt invelite la capat cu un material textil. El a fost folosit in spatiul „Vechiului Regat” (in special in Muntenia) pana in perioada interbelica, dupa care utilizarea sa a fost tot mai restransa. Consemnarile muzicale il pomenesc ca fiind intalnit pe teritoriul romanesc inca din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea (F. J. Sulzer), dar prezenta lui pe aceste locuri este mult mai veche. Spre deosebire de modelul tambalului „unguresc”, la romani, instrumentul este de format mic (are o lungime de 85 de centimetri). La cantat, tambalul romanesc este tinut de interpret in zona abdomenului, fiind agatat de gat cu o curea. Cutia de rezonanta a tambalului (de forma trapezoidala) este flancata de doua piese paralelipipedice din lemn masiv, pe care sunt fixate coardele. In partea stanga a instrumentului, coardele sunt fixate cu ajutorul unor cuie metalice de mici dimensiuni iar in partea dreapta sunt prinse si acordate cu ajutorul unor cuie groase de otel. Cuiele groase sunt fixate fortat in „butucul” de lemn al tambalului. Rotite cu ajutorul unei chei, ele intind coardele pana la inaltimea potrivita. Tambalul romanesc are in jur de 22 de sunete. In registrul grav, pentru fiecare sunet, exista cate o coarda (sau doua, acordate la unison). In registrul mediu si acut, numarul coardelor acordate la unison ajunge pana la patru sau cinci. In limbajul lautaresc, aceste grupuri de coarde se numesc „coruri”. Coardele din registrul mediu si acut sunt sectionate pe lungimea lor cu ajutorul unor „caluse”, in doua sau in trei parti. Prin acest procedeu constructiv, fiecare sectiune a aceleiasi coarde poate emite un sunet cu o inaltime diferita.

Forma de acompaniament la tambal este numita „tiitura”, aceasta constand dintr-o figuratie armonica, alcatuita din formule ritmico-melodice diverse. La tambal se pot emite simultan doar doua sunete. Sunetele pot fi prelungite ca durata, in cazul in care interpretul nu opreste vibratia coardelor cu ajutorul palmelor. Uneori tambalul este folosit si ca instrument solistic.

Tambalul din imagine este nefunctional. El a fost confectionat in localitatea Reghin, la o fabrica specializata in constructia instrumentelor cu coarde. Perioada constructiei – sfarsitul secolului trecut.

Foto. 11. IMG 0286 1 1 – titera

Titera este un instrument cordofon utilizat destul de rar la romani. Instrumentul a intrat in practica muzicii din cultura noastra orala relativ tarziu, fiind preluat prin imprumut cultural de la popoarele invecinate. Tipul de titera prezentat in imagine a fost utilizat in special de maghiari si de sarbi. Titera are o forma (de cele mai multe ori) paralelipipedica. In privinta modelelor exista diverse variante care au mici deosebiri constructive. Ele vizeaza dimensiunile forma, instrumentului cat si dispunerea tastelor folosite (ca si in cazul chitarei) pentru executia liniei melodice. Coardele sunt fixate la baza instrumentului, fiind utilizate in acest scop cuie de mici dimensiuni. In partea opusa ele sunt prinse si acordate cu ajutorul unor cuie groase de otel (dupa modelul tambalului). Grupul solistic de coarde care canta linia melodica, (la instrumentul de fata) are cinci coarde acordate la unison, denumite „coruri”. La titera, doar acest prim grup de coarde beneficiaza de taste. Titera din imagine mai are inca trei grupuri de „coruri”, de lungimi diferite (coardele lungi – patru, coardele mijlocii – doua si coardele scurte – doua). Aceste grupuri de coarde sunt acordate pentru a canta un trison major. La coardele solistice se canta cu mana stanga. Ea are un betisor din lemn, cu care se apasa pe coarde, intre taste. Betisorul este deplasat continuu de-a lungul tastelor pentru obtinerea sunetelor dorite. Ciupitul coardelor se face cu mana dreapta (cu o pana de gasca sau cu un plectru). In timpul cantatului, mana traverseaza (dus – intors) toate coardele. Primul grup de „coruri” canta melodia iar celelalte grupuri sustin in paralel un acord continuu (de stare majora format pe sunetul fundamental al instrumentului). In timpul executiei, titera este asezata pe genunchi sau pe o masa. Ambitusul instrumentului este de peste doua octave (scara de stare majora), sunetul cel grav fiind cel fundamental. La variantele unor instrumente de acest fel, exista posibilitatea de a se canta si celelalte sunete melodice care completeaza scara cromatica (prin construirea unui rand suplimentar de taste). Prezenta variantelor constructive in cadrul practicii muzicale, face ca tipul scarilor melodice cat si acordajul grupurilor de coarde sa fie diferit, de la un instrument la altul.

Instrumentul din imagine este nefunctional. El a fost utilizat in zona Banatului pe la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Foto. 12. IMG 0013 11 1 1 – „paiul”

„Paiul” este un instrument aerofon cu ancie, construit din paie de secara sau din trestie (in momentul actual). Lungimea tubului este aleasa in functie de dimensiunea pe care o are segmentul tulpinii plantei, intre cele doua noduri. Prezenta nodurilor la cele doua capete ale tubului face ca instrumentul sa fie mai putin fragil in timpul cantatului. Ancia este decupata din trupul trestiei, la baza tubului, imediat dupa nodul superior. Instrumentul este prevazut cu sase sau sapte orificii. Cel de al saptelea orificiu (care emite octava) este plasat in partea superioara a tubului, deasupra celor sase orificii de baza, dar in partea opusa a acestora. La cantat el este acoperit cu degetul mare al mainii stangi. Orificiile sunt facute in majoritatea cazurilor cu un briceag, grifura instrumentului fiind asemanatoare cu cea de la fluier. Uneori gaurirea orificiilor este facuta prin arderea trestiei cu ajutorul unui cui inrosit. Rolul orificiilor este de a scurta in mod controlat tubul rezonator in timpul cantatului, obtinandu-se astfel inaltimi diferite de sunete. Scara instrumentului este de stare majora iar intinderea sa este de aproximativ o octava. In familia instrumentelor de suflat cu ancie, „paiul” este considerat a fi cel mai primitiv instrument. El este in acelasi timp instrumentul primar pe baza caruia, prin perfectionari succesive a fost construit cimpoiul.

Cele doua instrumente din imagine sunt construite de mine, ele fiind facute dupa modelele actuale, lucrate de mesterii traditionali.

Foto. 13. IMG 0154 1 1 – fluierul „cimpoiesesc” – „cimpoaica” (caraba cu camera de presiune din lemn – detaliu constructiv).

Fluierul „cimpoiesesc” („cimpoica”) este un instrument aerofon cu ancie construit din lemn, la care elementul vibrator este o ancie din trestie. El are o forma asemanatoare cu „caraba” de cimpoi. Cantatul la o caraba simpla este destul de dificil. Pentru o executie mai usoara, s-a atasat in partea superioara a carabei o camera mica de presiune (vezi detaliul). Aceasta „camera” are rolul de a crea o presiune de aer optima si cat mai constanta la nivelul superior al carabei, in scopul declansarii vibratiei anciei. Scara instrumentului este de stare majora iar intinderea sa este de o octava. Pozitia orificiilor este de sase plus unu, in care orificiul de octava este plasat in zona superioara a instrumentului, dar in partea opusa a celor sase orificii (la fel ca si in cazul „paiului”). Terminatia inferioara a tubului are un mic pavilion. Fata de „pai” sunetul instrumentului prezinta mici deosebiri timbrale, acestea fiind determinate de dimensiunile si forma tubului (diametrul sau, forma pavilionului). Sub aspect constructiv fluierul „cimpoiesesc” este instrumentul intermediar care face legatura dintre „pai” si cimpoi, prin folosirea camerei de presiune – echivalentul mecanico-acustic al burdufului de cimpoi.

Instrumentul din imagine este construit de mine, fiind facut dupa modelele actuale lucrate de mesterii traditionali. Fata de acestea el are in plus un inel din os. Inelul regleaza distanta optima la care este asezata camera de presiune.

Foto. 14. IMG 0011 9 1 1 – caraba cu talv (dovleac primitiv)

Caraba cu talv este un instrument aerofon cu ancie, considerat a fi varianta primara a carabei cu camera de presiune (fluierul „cimpoiesesc”). In acest sens, caraba (de cimpoi) este prevazuta cu o incinta (supradimensionata) in forma de para care este facuta din coaja uscata a unui dovleac primitiv (lagenaria Vulgaris). In partea superioara a incintei este asezat un mic tub pentru introducerea aerului prin suflare. Sub aspectul grifurii, instrumentul are doua variante constructive: sase orificii grupate pe aceeasi parte a tubului plus unul plasat in zona superioara a instrumentului, in partea opusa, sau sapte orificii grupate pe aceeasi parte a tubului. In ambele cazuri scara instrumentului este de stare majora. Terminatia tubului rezonator este facuta cu un mic pavilion. In unele cazuri ea are forma de lulea, dupa modelul cimpoiului. In plan constructiv, instrumentul ne sugereaza calea evolutiva pe care a avut-o cimpoiul de-a lungul timpului pana la modelele actuale.

Instrumentele din imagine sunt construite de mine, ele fiind facute dupa modelele actuale, lucrate de mesterii traditionali.

Foto. 15. IMG 30 17 1 1 – cimpoiul actual folosit in spatiul romanesc

Cimpoiul din imagine este construit in varianta cea mai des utilizata in momentul de fata, in spatiul romanesc (caraba simpla cu sase orificii grupate pe aceeasi parte a tubului si unul plasat in zona superioara a instrumentului, in partea opusa). Scara folosita la caraba este de stare majora. Bazoiul cimpoiului este cea de a doua piesa cu functie sonora a cimpoiului, care emite sunetul grav de ison. La vechile modele de cimpoi sunetul bazoiului era plasat de obicei la dubla octava inferioara a sunetului fundamental emis de caraba. Din considerente practice, legate de lungimea tubului (incomod la cantat), in cazul cimpoaielor actuale s-a renuntat la aceasta relatie sonora stabilita intre bazoi si sunetele carabei, cu toate ca ea a existat in mod constant la cimpoaiele din trecut. Astfel, prin scurtarea tubului de la bazoaiele cimpoaielor actuale, sunetul emis de acestea se afla la octava inferioara a sunetului fundamental al scarii carabei. In conditiile in care, la unele melodii se ia ca centru gravitational sonor treapta a doua a scarii (mod dorian cu subton), bazoiul este „preparat” sa emita octava acestei trepte. Acordajul se face prin ajustarea tubului rezonator al bazoiului. La cimpoi se canta foarte rar in momentul de fata, instrumentul fiind folosit doar in cadrul spectacolelor folclorice. In trecut au existat o serie de variante constructive (diferentiate zonal) ale cimpoiului romanesc dar acestea nu mai sunt utilizate in practica interpretativa actuala.

Instrumentul din imagine este construit de mine, el fiind facut dupa modelele actuale, lucrate de mesterii traditionali.

Foto. 16. IMG 15 13 1 1 – fluierul cu ancie (clarinetul primitiv) – detaliu constructiv.

Fluierul cu ancie (clarinetul primitiv) este un instrument aerofon cu ancie dreapta, asemanator clarinetului clasic. Ancia este legata cu ata, fiind asezata la baza unui mustiuc lucrat rudimentar (care este sculptat in corpul instrumentului). Spre deosebire de clarinet, ancia acestui instrument are aceeasi grosime pe toata lungimea sa. Prezenta bilei sculptate la baza instrumentului (cu rol de pozitionare optima a buzelor fara a atinge ancia) ne indica faptul ca instrumentul este inrudit constructiv cu modelele instrumentelor aerofone cu ancie existente in orient. In privinta grifurii, tubul are sapte orificii plasate pe aceeasi parte, orificiul de la baza instrumentului fiind pozitionat usor inspre dreapta. El este actionat cu degetul mic al mainii drepte. Acordajul instrumentului prezentat in imagine este relativ, datorita modului neperformant in care au fost plasate orificiile pe tubul rezonator. Scara muzicala pe care o dezvolta instrumentul este incompatibila cu sistemul temperat. Acordajul este influentat in mare masura si de modul in care este dimensionata ancia in totalitatea ei, avand in vedere faptul ca la instrumentele traditionale nu sunt folosite marimi standardizate. Sunetul emis de instrument este deosebit de penetrant, fiind asemanator cu cel intalnit la clarinetul clasic.

Fluierul cu ancie din imagine este construit mai recent de un mester artizanal din zona Vrancei (Pavel Caba).

Foto. 17. IMG 0004 12 1 1 – taragotul cu grifura simplificata si „duduroniu’ ” (taragotul fara clape).

Instrumentele prezentate in imagine sunt constructii artizanale simplificate (in functie de varianta adoptata) ale taragotului clasic. Aceste modele au fost create de mesterii traditionali din zona rurala a Banatului in perioada interbelica a secolului trecut. In cazul exemplarelor de fata s-a renuntat partial sau total la grifura complexa a taragotului (partea metalica) deoarece clapele metalice erau mai greu de construit manual, in conditiile unui atelier rudimentar. La inceputul utilizarii taragotului, aceste modele de instrumente simplificate constructiv erau apreciate in mod deosebit de majoritatea interpretilor traditionali. De cele mai multe ori, instrumentistii prezenti in cultura orala nu cunosteau prea bine configuratia altor grifuri, ei fiind obisnuiti sa cante doar la fluiere.

Primul instrument din imagine este construit manual de un mester nespecializat. El este nefunctional, fiind in mare masura deteriorat, datorita vechimii si al modului in care a fost pastrat. In afara orificiilor de baza, instrumentul are cinci clape metalice copiate dupa modelul clasic. Acestea sunt lucrate tot manual, din aluminiu si au un aspect neingrijit. Lemnul este autohton (posibil par). Instrumentul a fost acoperit cu o vopsea de coloare neagra (de slaba calitate).

Cel de al doilea instrument, cunoscut sub denumirea locala de „duduroni” (in Banat) este un taragot fara clape. In unele variante constructive, el este prevazut si cu o clapa, pentru octava superioara. Ea este plasata in apropierea mustiucului. „Duduroniu’ ” a fost prima replica autohtona a taragotului clasic. Grifura (cea mai des intalnita) pentru acest instrument avea sapte orificii, dupa modelul instrumentelor aerofone traditionale. Orificiul de la baza instrumentului era plasat usor inspre dreapta. La unele variante constructive el era asezat pe o mica ridicatura pusa pe instrument. Esenta de lemn folosita la instrumentele autohtone, lucrate manual, era de: cires, prun, par, nuc.

Primul instrument din imagine a fost confectionat de mesterii locali banateni in perioada interbelica iar cel de-al doilea este o copie, facuta de mine, dupa un „duduroni” construit in aceeasi perioada. Acest model este lucrat in lemn de palisandru.

Foto. 18. IMG 0104 43 1 – cornul

Cornul este un instrument aerofon cu ambusura intrebuintat la tara mai mult in scop utilitar (ca instrument de semnalizare). Folosit frecvent la vanatoare, cornul a ramas in practica muzicii orale doar pentru anuntarea unor momente cu scop lucrativ din viata satului. El a fost instrumentul predilect al vacarilor sau al porcarilor care pazeau vitele comunitatii satesti. Pentru a avea o sonoritate buna, la constructia instrumentului sunt prelucrate coarnele de vita de dimensiuni cat mai mari. Cornul este prevazut in partea sa ascutita, cu un orificiu care face legatura dintre pavilion si mustiuc. Mustiucul este sculptat intr-o maniera primitiva in partea terminala a instrumentului. Unele modele deosebite ale acestui instrument sunt gravate pe suprafata lor cu motive geometrice sau zoomorfe. Datorita faptului ca tubul cornului este relativ scurt, instrumentul nu emite decat aproximativ doua sunete. Lungimea instrumentului si forma tubului determina inaltimea sunetului fundamental. Timbrul instrumentului este influentat de asemenea, de forma si diametrul tubului rezonator. Cornul emite un sunet penetrant, cu un timbru cald si deosebit de placut. Semnalele sonore executate la corn sunt diverse. Ele se diferentiaza in functie de constructia instrumentului si de agilitatea cu care interpretul utilizeaza instrumentul la cantat.

Cornul din imagine este construit de mine, el fiind facut dupa modelele folosite de pazitorii de vite din spatiul patriarhal.

Foto. 19. IMG 0268 5 1 – buciumul cu varianta sa tronconica dreapta (tulnicul)

Buciumul este un instrument aerofon cu ambusura folosit pentru semnalizare. El este intalnit in mediul pastoral (montan) romanesc. In functie de zona in care este construit, buciumul se gaseste sub diverse variante (din lemn, din tabla, cilindric, tronconic, terminat cu o lulea etc.). Buciumul este confectionat din trunchiul unui lastar de la baza pomului, care este sectionat pe jumatate si sculptat in interior in forma de tub. „Doagele” obtinute in acest mod, sunt lipite cu rasina de brad sau cu smoala. Ele sunt infasurate apoi pe toata lungimea lor, pentru a fi etanse, cu o banda subtire facuta din coaja de cires, visin sau mesteacan. Instrumentul are fixat in partea sa superioara un mustiuc primitiv din lemn. La romani, buciumul se intalneste sub diverse forme constructive. Modelul tronconic drept al acestui instrument poarta denumirea de „tulnic”, acesta fiind construit numai in zona Muntilor Apuseni. El este lucrat din lemn de brad, „doagele” sale fiind stranse cu ajutorul unor impletituri din fire subtiri, facute tot din lemn. Buciumul nu este un instrument cu o marime fixa. Lungimea modelelor sale variaza de la un metru si jumatate pana la trei metri. Principiul sonor dupa care functioneaza buciumul este cel folosit la instrumentele cu ambusura (trompetele). El emite un sunet fundamental si (in functie de tipul instrumentului) un numar neprecizat de armonice superioare.

Modelele prezentate in imagine sunt replici ale instrumentelor uzuale, ele fiind construite de mesterii traditionali. Dimensiunile lor sunt facute insa la o scara redusa.

Foto. 20. IMG 0921 3 1 – trambita jud. Maramures

Trambita este un instrument aerofon cu un aspect asemanator buciumului sau al tulnicului. Ea este confectionata manual din tabla subtire de fier (galvanizata) de catre mesterii ocazionali, fiind intrebuintata ca instrument de semnalizare in zonele montane pastorale din nordul tarii (judetele Maramures, Suceava). Instrumentul nu are o dimensiune sau o forma bine definita. In conditiile in care depaseste ca lungime doi metri, trambita poate avea forma unei goarne, la care pavilionul este tronconic alungit (foarte putin evazat). La celalalt capat, trambita are fixat un mustiuc din lemn cu o lungime de aproximativ zece centimetri si un diametru de doi centimetri, care este folosit pentru producerea sunetului cu ajutorul buzelor. Segmentele de tuburi din tabla, care alcatuiesc instrumentul (curbe sau cele incolacite) sunt lipite etans cu cositor, intr-o maniera de lucru primitiva. In functie de dimensiunea tubului sau de corectitudinea constructiei, conform cu legile acustice, trambita emite o serie de frecvente, dupa modelul rezonantei superioare a sunetului fundamental (un fragment al acestei scari). Intinderea instrumentului poate fi afectata in mare masura si de gradul de pricepere sau de competenta muzicala pe care il are instrumentistul. Semnalele emise la trambita sunt diverse. Ele au o linie melodica influentata in mod semnificativ de formulele ritmico-melodice locale, care se detaseaza in functie de zona folclorica in care este utilizat instrumentul.  

Foto. 21. IMG 0032 18 1 – suieratoarea din metal

Suieratoarea din metal este un instrument aerofon care poate imita cantatul unor pasari. Instrumentul nu are o origine prea indepartata in timp. Se pare ca a fost raspandit in mediul patriarhal prin intermediul targurilor satesti sau a mesterilor ambulanti care isi vindeau produsele ocazional. La cantat, suieratoarea este asezata in gura, fiind fixata intre dinti, cu deschiderea in afara. Pe cele doua margini curbe ale instrumentului sunt lipite etans buzele. Principiul de functionare al acestui dispozitiv metalic se bazeaza pe suieratul obisnuit, pe care unele persoane il obtin cu ajutorul cavitatii bucale. In cazul acestui instrument, piesa metalica redistribuie intr-o maniera mult mai performanta cavitatile rezonatoare ale gurii. Muchiile care despica jetul de aer sub presiune sunt chiar cele doua orificii centrale ale placutelor metalice. Prin miscarea limbii, odata cu schimbarea volumului cavitatilor sonore, noul „angrenaj acustic” isi poate schimba in mod continuu caracteristicile interpretative. Rezultatul final al acestei forme de cantat este concretizat prin emiterea unei serii de sunete suierate de diferite inaltimi (inclusiv interpretari in glissando) care sunt greu de obtinut prin suieratul obisnuit, fara acest dispozitiv mecanic.

Instrumentul din imagine este o reproducere a unei suieratori din perioada secolului trecut, fiind confectionat din material inoxidabil. El este facut de mine, dupa modelul unei suieratori intalnite ocazional.

Foto 22. IMG 0205 15 1 – suieratoarea din sambure de caisa

Suieratoarea din sambure de caisa este o jucarie aerofona simpla care a fost folosita de copiii din mediul patriarhal, pana in prima jumatate a secolului trecut. Modelul sau a fost intalnit si sub forma unei jucarii din metal (de constructie manuala), aceasta varianta constructiva fiind raspandita prin intermediul targurilor satesti sub denumirea de „bumb” (nasture). Suieratoarea din sambure de caisa are o camera de rezonanta de forma biconvexa prevazuta in partile laterale cu doua mici orificii. De cele mai multe ori, jucaria era confectionata chiar de copii. La constructia ei, copiii foloseau metode de lucru rudimentare.

In timpul cantatului, suieratoarea se fixeaza in gura intre buze si dinti si emite doar un singur sunet. Principiul acustic de functionare al suieratorii se bazeaza pe despicarea jetului de aer cu ajutorul muchiilor (orificiile samburelui), care sunt plasate pe directia de scurgere a aerului.

Suieratoare din sambure de caisa din imagine a fost construita de mine, fiind facuta dupa modelul unei jucarii, intalnite la copiii din zona de ses a Banatului, in secolul trecut.

Foto. 24. IMG 0051 26 1 – dramba

Dramba este un instrument idiofon care foloseste la cantat o serie de procedee interpretative specifice instrumentelor aerofone. Instrumentul emite doar un singur sunet. Aparenta scara muzicala a instrumentului este alcatuita din armonicele superioare ale sunetului fundamental emis de lama elastica. La dramba, linia melodica este rezultata din combinatiile timbrale ale sunetului fundamental. Efectul sonor produs de dramba este un sunet fundamental insotit in paralel de o armonica superioara a sa (amplificata selectiv cu ajutorul cavitatii bucale). In timpul cantatului, interpretul obtine in mod diferit cate o armonica superioara a sunetului fundamental, prin schimbarea volumului cavitatii bucale. Ambitusul instrumentului depinde de modul in care, cavitatea bucala a interpretului are volumul necesar de aer, cu care sa rezoneze la sunetele scarii acustice a sunetului fundamental.

Drambele artizanale sunt facute chiar de interpreti. Ele au o serie de particularitati constructive, care le fac mult mai performante fata de drambele procurate de la magazinele muzicale. Astfel: lamele elastice sunt detasabile, fiind fixate pe cadru cu ajutorul unui cui cu o terminatie prismatica, unghiurile bratelor terminale ale cadrului drambelor artizanale sunt mult mai ascutite, profilul lamei elastice este curb, in partea sa prelungita in afara etc. Drambele folosite in spatiul patriarhal romanesc sunt de marime mijlocie sau mica.

Instrumentele prezentate in imagine sunt facute de mine. Ele respecta caracteristicile unor modele intalnite in zona Gorjului.

Foto. 24. IMG 0154 51 1 – „fifa”

„Fifa” este un instrument aerofon labial foarte simplu care emite un sunet fluierat, dupa principiul despicarii coloanei de aer cu ajutorul unei muchii ascutite. Instrumentul este construit dintr-un tub taiat la un capat piezis pe ambele parti (cu gura crestata). Celalalt capat al tubului este inchis. La constructia sa sunt folosite ca materiale: tulpina de cucuta, coaja de salcie, lemnul de soc etc. La „fifa” se canta ca si in cazul naiului, tubul fiind tinut vertical, cu deschizatura in sus. Interpretul sufla un jet de aer pe marginea ascutita a tubului, procedeu prin care iau nastere mici vartejuri de aer. Frecventa cu care vartejurile se succed in interiorul tubului determina inaltimea sunetului emis. Aceasta frecventa este direct proportionala cu lungimea tubului. De fapt, sub aspectul procedeului de cantat, am putea spune ca instrumentul este precursorul naiului. „Fifa” este un instrument folosit pentru amuzament. La ea canta femeile si in special copiii. Uneori, sunetul pe care il emit femeile la cantat este intercalat cu alte emisii vocale produse cu voce de cap.

Instrumentul de fata este construit de mine dupa unele informatii sumare date de cateva persoane din zona rurala a Olteniei. La constructia sa am tinut cont si de descrierile legate de acest instrument, care au aparut in lucrarile de specialitate.

Foto. 25. IMG 0061 28 1 – naiul

La romani naiul a fost raspandit in secolele trecute mai ales in spatiul „Vechiului Regat”, fiind intalnit cu predilectie in formatiile muzicale lautaresti. In perioada interbelica a secolului al XX-lea, folosirea naiului in cadrul culturii orale a cunoscut un declin evident. Odata cu relansarea lui in cadrul muzicii de scena, prin intermediul lui Gheorghe Zamfir (in a doua jumatate a secolului trecut), naiul cunoaste o revenire spectaculoasa in plan interpretativ.

Naiul este un instrument aerofon labial care foloseste la cantat tuburile inchise la capatul inferior. Producerea sunetului se face intr-o forma primitiva prin dirijarea cu buzele a aerului pe marginea deschisa a tuburilor. Astfel, prin despicarea coloanei de aer la capatul superior al acestor tuburi se obtine sunetul fluierat. Diferentierea inaltimilor la nai se face prin schimbarea tuburilor rezonatoare (care sunt construite cu lungimi diferite). Dispunand de un ambitus bine reprezentat (peste 20 de sunete) si folosind tehnicile de cantat specifice fluierelor, naiul a reusit sa faca fata cu succes exigentelor actuale de interpretare, cerute de muzica traditionala. Naiul modern are o scara de stare majora (cu fundamentala de obicei pe sunetul sol). Prin inclinarea instrumentului in timpul cantatului se pot schimba caracteristicile acustice ale ansamblului rezonator, acest procedeu facand posibila intonare coborata (chiar si cu un semiton) a sunetului initial. Acordajul instrumentului se face prin modificarea lungimii tubului rezonator (de regula la baza tubului dopul este fixat cu ceara pentru a fi cat mai etans). Tuburile sunt dispuse vertical in forma unui arc de cerc, pentru manevrarea mai usoara a instrumentului in timpul interpretarii. Materialul folosit la constructia naiului este lemnul de esenta tare (acesta fiind fiert inainte de prelucrare). Tuburile naiurilor profesionale sunt facute din bambus.

Instrumentul din imagine este construit din lemn de salcam (fiert), el fiind facut dupa modelele folosite de interpretii actuali din cadrul muzicii orale.

Foto. 26. IMG 0057 2 1 – piculina traditionala

Instrumentele cu gura laterala (flautul si piculina) sunt intalnite destul de putin in practica muzicii orale romanesti, utilizarea lor in acest spatiu cultural fiind facuta intr-o perioada destul de recenta. Din punct de vedere constructiv ele sunt considerate a fi instrumente aerofone labiale traversiere. Modelele traditionale ale acestor instrumente sunt construite din lemn. Fata de instrumentele clasice ele au o grifura simpla (ca si la fluier).

Instrumentele cu gura laterala folosesc pentru emiterea sunetului despicarea coloanei de aer cu ajutorul unei muchii ascutite. In acest sens, unul din capetele tubului rezonator este astupat etans cu un dop. In apropierea dopului este facut un orificiu de forma ovala, pentru emiterea sunetului (denumit „vrana”). Instrumentele sunt tinute orizontal, jetul de aer fiind plasat cu ajutorul buzelor pe marginea superioara a „vranei”, care in acest caz are rolul de muchie.

Sub aspect constructiv diferenta dintre flaut si piculina este data doar de marimea lor (flautul fiind aproape de doua ori mai mare decat piculina). Grifura folosita in ambele cazuri are doua variante constructive (cu sase sau cu sapte orificii) care sunt plasate cu aproximatie, in jumatatea inferioara a tubului rezonator. Instrumentele emit o scara de stare majora, ambitusul lor fiind in jur de doua octave.

Piculina din imagine este construita de mine dupa modelul folosit de interpretii traditionali. Ea este facuta din lemn de prun si este decorata cu motive geometrice traditionale.

Foto. 27. IMG 0201 16 1 – „fisconiu’ da pipalac” – fluierul pentru prepelite

„Fisconiu’ da pipalac” este un instrument aerofon construit de prinzatorii de pasari, care il folosesc pentru ademenirea masculilor de prepelita. Cu el se imita cantatul femelelor de prepelita, primavara in timpul imperechiatului. Instrumentul are un mic fluier, al carui tub este construit dintr-un „os” (femur) de gasca. El are o mica vrana si un dop de lemn, acestea alcatuind impreuna un cap de fluier primitiv. „Fisconiu’ da pipalac” are un burduf din piele care alimenteaza cu aer fluierul propriu-zis, dupa modelul acordeonului. Baza burdufului este facuta din lemn, pe ea fiind fixat un cui, de care este legata o ata rezistenta. In timpul cantatului, folosindu-se acest dispozitiv de constructie rudimentar, se realizeaza o manevrare mai usoara a burdufului. Astfel, prin fixarea cu ata a burdufului de deget, atacul si duratele sunetelor sunt mult mai bine controlate de executant.

Sub aspect sonor, fluierul instrumentului poate emite doar un singur sunet. Prin obturarea cu degetul a capatului terminal al fluierului (folosind procedeul de acoperire partiala sau totala a orificiului, intalnit la tilinca) se pot obtine insa si alte inaltimi, chiar si interpretari in glissando. In acest mod se pot reproduce diverse forme de cantat, intalnite la unele pasari salbatice autohtone.

„Fisconiu’ da pipalac” a fost folosit de prinzatorii de pasari din zona de ses a Banatului. El a disparut din uz in perioada interbelica a secolului trecut.

Modelul din imagine cu burduful de culoare neagra are o vechime apreciabila, dar este nefunctional, deoarece burduful este deteriorat. Cea de-a doua varianta constructiva (cu burduful deschis la culoare) este facuta de mine, dupa indicatiile amanuntite primite de la un prinzator de pasari din sesul Banatului.

Foto. 28. IMG 0098 41 1 – ocarina

Ocarina este un instrument aerofon folosit sporadic in cultura orala romaneasca. Originea sa este vest-europeana, ea fiind impamantenita in spatiul locuit de romani prin fenomenul intrepatrunderilor culturale. Fata de modelul european standardizat, ocarinele construite de mesterii olari ai satelor romanesti difera doar prin tipul grifurilor. Astfel, ocarinele construite in centrele rurale de olarit au (in functie de model) de la sapte la zece orificii, lipsind cu precadere orificiile din partea inferioara a instrumentului – cele actionate cu degetele mari. Fiind lucrate manual, majoritatea ocarinelor autohtone sunt acordate relativ. Modelele mai putin reusite au chiar scari incompatibile cu tipul de scara diatonica utilizat in mod obisnuit. Ocarinele aduse din Occident, au ajuns sa fie folosite treptat si in cultura orala (prin transmiterile succesive facute de-a lungul anilor, in cadrul grupurilor de interpreti). Uneori aceste instrumente au fost luate ca modele de referinta de catre mesterii olari.

In imaginea de fata, ocarina de culoare neagra este fabricata in Austria, dupa un model devenit clasic (pe la sfarsitul secolului al XIX-lea). Ocarina de culoare portocalie este lucrata manual de un mester olar din zona Valcei (la sfarsitul secolului trecut). Ea are zece orificii si este acoperita cu un strat de lac incolor. Acordajul celor doua instrumente este bun.

Foto. 29. IMG 0089 34 1 – ocarina dreapta

Ocarina dreapta este un instrument hibrid, o combinatie constructiva intre ocarina clasica si fluier. Ea are corpul fusiform specific ocarinelor obisnuite, dar dispozitivul de producere a sunetelor este plasat la baza instrumentului. Acest dispozitiv este facut dupa modelul capului de fluier traditional. Ocarina dreapta este construita din lemn. Se pare ca acesta a fost principalul motiv care a determinat aparitia noului model, deoarece plasarea capului de fluier intr-o pozitie laterala, la un instrument din lemn ar fi creat multe probleme de ordin lucrativ. In plan timbral, sub aspectul emiterii sunetelor, schimbarile constructive facute la ocarina dreapta (pozitia capului de fluier, modificarea volumelor, lemnul luat ca materie prima) au dus la aparitia unor particularitati sonore evidente. Ea are un timbru deosebit fata de cele doua instrumente cu care se inrudeste: fluierul si ocarina clasica. O problema dificila pe care o au de rezolvat constructorii acestui instrument este cea legata de dimensionarea orificiilor. Din acest motiv, multe modele de ocarina dreapta au un acordaj deficitar. Grifura instrumentului are sapte sau opt orificii, deoarece peste acest numar de orificii, ocarina dreapta emite sunetele foarte greu si imprecis. Comportandu-se ca un instrument care are tubul inchis la capatul inferior, ocarina dreapta dispune de un ambitus limitat (pana la noua sunete). Scara muzicala a instrumentului este majora. Prin schimbarea centrului gravitational sonor la cantat sau prin aplicarea degetatiei in „furca” se pot executa melodii cu scari sonore diverse. Nu se cunoaste perioada exacta a aparitiei acestui instrument in cultura orala romaneasca. Cert este faptul ca ocarina dreapta era intalnita sporadic in practica interpretativa a muzicii traditionale, inca din secolul trecut.

Instrumentul din imagine este facut de mine dupa modelele construite de mesterii traditionali. Scara pe care o emite este compatibila cu sistemul temperat, instrumentul avand o dimensionare corecta a orificiilor.

Foto. 30. IMG 0091 36 1 – fluierul moldovenesc (fluierul fara „dop”, din lemn si din metal)

Fluierele moldovenesti sunt instrumente aerofone a caror principala caracteristica este faptul ca nu au „dop” si „vrana” (lipseste dispozitivul de producere a sunetului – capul de fluier). In aceste conditii, despicarea coloanei de aer se face intr-o maniera primitiva (prin suflarea aerului cu buzele, chiar pe marginea de la capatul superior al tubului). La fluierelor fara „dop”, aceasta margine in care este suflat jetul de aer este usor subtiata. Constructia instrumentelor este facuta in acest mod, pentru ca (la nivelul buzelor) sunetul sa fie obtinut cat mai usor, fluierele imbunatatindu-si prin acest procedeu constructiv performantele sonore. Fluierele fara „dop” sunt instrumente semitraversiere deoarece, in timpul executiei, interpretul fixeaza fluierul pe buze intr-o pozitie oblica, pentru a emite sunetul cat mai corect. Cantatul la fluierele fara „dop” este dificil pentru persoanele care nu cunosc aceasta tehnica primitiva de producere a sunetelor. Uneori sunetul initial este insotit de un fasait slab, datorita faptului ca pe parcursul cantatului, jetul de aer nu este directionat cu buzele in mod corespunzator. In zona Moldovei insa, multi interpreti prefera instrumentele fara „dop”, deoarece s-au obisnuit cu ele. Grifura fluierelor fara „dop” este similara cu cea a fluierelor traditionale.

In practica interpretativa, fluierele moldovenesti se gasesc sub diferite marimi, majoritatea modelelor avand dimensiuni mici. Ca material de constructie pentru aceste instrumente este folosit lemnul sau in ultima perioada metalul (tevi de alama sau de cupru).

Instrumentele din imagine sunt facute de mine dupa modelele de fluiere fara „dop”, intalnite in practica muzicala a instrumentistilor traditionali din zona Moldovei.

Foto. 31. IMG 0157 3 1 1 – fluierul cu „dop”

Fluierul cu dop este cel mai raspandit instrument aerofon folosit in practica muzicii instrumentale a culturii orale romanesti. El este construit in diverse marimi din: lemn, trestie sau mai rar din os ori metal. Avand o vechime milenara, forma si grifura fluierului este (conceptual) standardizata (sase orificii, grupate trei cu trei). Nu acelasi lucru se poate spune despre lungimea instrumentului care este de cele mai multe ori variabila. La romani fluierul cu dop se gaseste sub doua variante constructive; cu tubul cilindric si cu tubul usor gatuit la capatul inferior. In partea superioara a sa, fluierul cu dop are un dispozitiv performant de producere a sunetului – capul de fluier. Fiecare detaliu al acestui dispozitiv are o denumire traditionala proprie (dop, lumina, vrana, limba). Sub aspect sonor, instrumentul este afectat de orice mica modificate a dimensiunilor sale. Datorita acestui fapt, fluierele construite individual au scarile sonore foarte diverse, de cele mai multe ori ele fiind incompatibile cu sistemul temperat. Modelele unor astfel de instrumente sunt acceptate in practica muzicii orale, deoarece fluierul este un instrument preponderent pastoral, el fiind folosit in executii individuale. Spre deosebire de cantatul pe doua sau mai multe voci (colectiv, vertical) cantatul monodic accepta cu mai multa toleranta intonarea relativa a intervalelor.

Fluierele din imagine sunt construite de mesteri traditionali. Cel din partea superioara a imaginii este acoperit cu un lac superficial fiind gravat apoi cu cutitul si vopsit cu cerneluri colorate (zona Teleorman – mester Ion Costache). Fluierul din partea inferioara a imaginii este din zona Muntilor Apuseni (Campeni – mesterul fiind necunoscut).

Foto. 32. IMG 0157 3 1 1 – fluierul in „bota”

Fluierul in „bota” este un obiect bifunctional folosit (mai rar) in mediul pastoral romanesc. El este in acelasi timp „bota” („bata”) ciobaneasca si fluier. Sub aspect constructiv, intr-un baston utilitar ciobanesc este sculptat (in partea superioara a sa) un fluier. Instrumentul a fost construit in acest mod, deoarece printre obiectele indispensabile, pe care le foloseste ciobanul in viata sa de zi cu zi, se afla: „bota” – ca obiect de munca si fluierul – ca instrument muzical.

Capul de fluier al instrumentului (dop, vrana, limba) este sculptat in „maciuca” bastonului, tubul fluierului fiind prelungit in interior, inspre portiunea din mijlocul batului. Capatul inferior al tubului are un mic canal oblic, care se termina cu un orificiu facut in peretele batului (echivalentul orificiului de la baza fluierului obisnuit). Acest orificiu terminal este plasat in partea opusa a orificiilor folosite pentru cantat. In continuarea fluierului se afla sectiunea mijlocie si partea inferioara a bastonului. Ele prelungesc corpul „botei” pana la lungimea unui obiect utilitar obisnuit.

Instrumentul din imagine a fost construit de mesterii traditionali din zona Muntilor Apuseni (Campeni). Sculptura ornamentala a fost facuta ulterior, modelul sau geometric fiind luat dupa decoratiile similare intalnite la obiectele din mediul pastoral romanesc.

Foto. 33. IMG 0243 10 1 – fluierele gemanate, tipuri folosite in spatiul romanesc.

La romani, fluierele gemanate sunt reprezentate printr-o gama larga de modele constructive. Caracteristica principala a acestor instrumente este faptul ca, avand doua fluiere incorporate in acelasi corp (unul melodic si altul pentru ison) interpretul poate executa o linie melodica insotita de o pedala fixa sau variabila. In spatiul romanesc se intalnesc urmatoarele tipuri de fluiere gemanate (vizibile si in imagine):

1. Fluier gemanat cu tubul de ison egal cu cel al fluierului melodic;
2. Fluier gemanat cu tubul de ison egal cu cel al fluierului melodic, la care, tubul de ison este prevazut cu un orificiu la baza sa; acest model da posibilitatea emiterii sunetului de ison si pe treapta a doua (in functie de interpretare) – mod dorian;
3. Fluier gemanat cu tubul de ison mai scurt fata de fluierul melodic (isonul pe treapta a patra –  cu posibilitatea de a canta melodii in modul lidian);
4. Fluier gemanat cu tubul de ison mai scurt fata de fluierul melodic (isonul pe octava sunetului fundamental);
5. Fluier gemanat cu doua compartimente melodice identice (doua fluiere cu sase orificii); compartimentele (si orificiile) sunt despartite printr-o placa subtire de lemn.

Primul model de fluier gemanat din imagine este achizitionat de la un mester traditional din zona Muntilor Apuseni (Cimpeni). Fluierele: b. c. d. sunt facute de mine, dupa modelele fluierelor gemanate construite de mesterii traditionali. Ultimul fluier a fost achizitionat ocazional in cadrul unei investigatii. Nu se cunoaste locul si perioada exacta in care a fost construit instrumentul (dupa montura din metal existenta la capatul tubului, locul constructiei este posibil a fi zona Hunedoarei).

Foto. 34. IMG 0258 6 1 – cavalul

Cavalul romanesc este un instrument aerofon de dimensiuni mari care apartine familiei fluierelor cu dop. Datorita lungimii sale, cavalul a fost obligat sa adopte un alt tip de grifura, care dezvolta in registrul grav o scara de stare minora cromatica, defectiva. In registrul mediu si acut, completarea scarii initiale se poate face cu ajutorul armonicelor superioare ale treptelor fundamentale. Cu toate ca in practica muzicala se intalnesc unele instrumente de acest gen, care sunt mai putin compatibile cu sistemul temperat, conceperea initiala a grifurii cavalului este un compromis constructiv bine gandit. La caval, distanta necesara pentru un interval de ton, intre doua orificii, este mai mare decat posibilitatile fizice pe care le are o persoana (in a departa degetele unul fata de celalalt). Din acest motiv distantele dintre orificiile acoperite cu degetele alaturate ale mainilor sunt limitate sub aspect fizic la un interval de un semiton. Grifura instrumentului (cinci orificii – doua plus trei) foloseste urmatorul grupaj de degete: la mana stanga sunt utilizate doua degete, iar la mana dreapta trei degete (cu intervalele dintre ele de un semiton). Intre cele doua grupaje de degete (de fapt intre cele doua maini) este lasata o distanta care cuprinde un interval de secunda marita (un ton si un semiton). La caval am intalnit instrumente care aveau ca sunete fundamentale: de la sunetul sol pana la sunetul do 1. In cazul emiterii armonicelor superioare, cavalurile nu raspund in acelasi mod. Diferentierile sonore aparute intre instrumentele de acelasi fel (care afecteaza intonatia si ambitusul) se datoreaza faptului ca, dimensiunile tuburilor sunt concepute in mod diferit de catre constructorii traditionali.

Instrumentul din imagine este compatibil cu sistemul temperat si are ca sunet fundamental, sunetul si. El a fost achizitionat de la un mester traditional din judetul Arges (Ion Arsene), fiind o constructie mai recenta.

Foto. 35. IMG 0165 1 1 1 – tilinca fara „dop”

Tilinca este cel mai simplu instrument aerofon din familia fluierelor. In spatiul romanesc ea se gaseste sub doua variante constructive: tilinca cu „dop” (cap de fluier) si tilinca fara „dop”. Tilinca cu „dop” este un fluier fara orificii care, are un diametrul interior de la unu pana la doi centimetri si lungimea aproximativa de 70 de centimetri. Tilinca fara „dop” este un tub simplu cu aceeasi dimensiuni, la care marginea de la capatul superior al tubului este usor subtiata prin constructie. La ambele tipuri de tilinci, sunetul fundamental este produs ca si la fluier (prin despicarea coloanei de aer).

Modul de producere a sunetului la tilinca fara „dop” este identic cu cel intalnit la fluierul moldovenesc. Materialele din care se confectioneaza tubul acestei tilinci sunt diverse: coaja de tei sau de salcie, ramuri de pomi gaurite pe mijloc: de soc, cires, prun; tevi de metal sau mai recent chiar din plastic. Scara instrumentului (o scara acustica) se obtine insa printr-o maniera de executie dificila. Ea este alcatuita din armonicele superioare ale sunetului fundamental, acestea fiind obtinute prin schimbarea presiunii cu care este emis jetul de aer la suflat. Pentru completarea scarii initiale, interpretii inchid cu degetul orificiul terminal al instrumentului. Prin acest procedeu interpretativ rezulta o alta serie de armonice superioare (cele specifice tubului inchis la capatul terminal). In acest caz, numarul sunetelor emise de tilinca este dublat. Cele doua tipuri de armonice obtinute (cu tubul inchis si cu tubul deschis la capat) se interpun alternativ in cadrul unei scari generale, pe care interpretul o foloseste, dupa caz. Tilinca fara „dop” are un ambitus mai restrans, in raport cu ambitusul oferit de modelul cu „dop”. Melodiile folosesc in special registrul mediu si acut. Intinderea instrumentului depinde de agilitatea pe care o are interpretul la cantat, deoarece la aceasta tilinca departajarea sunetelor se obtine mai greu.

Instrumentele din imagine sunt construite de mine, ele fiind facute dupa modelele intalnite in practica interpretativa orala. Tilinca din partea superioara a imaginii este un tub simplu din alama, la care unul din capete are marginea subtiata. Tilinca din partea de jos a imaginii este facuta din lemn de nuc si este decorata pe toata suprafata ei cu modele geometrice traditionale.

Foto. 36. IMG 0093 38 1 – tilinca cu „dop”

Tilinca cu „dop” are performante net superioare fata de varianta ei primitiva – tilinca fara „dop”. Prezenta capului de fluier la capatul superior al tubului face ca sunetele emise de acest model de tilinca sa fie obtinute mult mai lejer. De asemenea, in acest context emisia sunetelor este mult mai clara (fara fasait). Prin controlarea mai eficienta a presiunii jetului de aer (cu ajutorul fantei plasate la capatul superior al instrumentului), in timpul cantatului, departajarea sunetelor este realizata intr-un mod multumitor. Ambitusul acestei tilinci cuprinde un numar destul de mare de armonice superioare. Din acest motiv, la majoritatea tilincilor cu „dop”, tubul rezonator este mai lung decat cel intalnit la fluierele obisnuite si are un diametru interior relativ mic.

In cadrul executiei, la modelele performante se pot folosi si acoperirile partiale, facute cu degetul, la capatul inferior al tubului. Prin acest procedeu interpretativ caracteristicile tubului rezonator se modifica, rezultatul practic fiind obtinerea unor noi sunete care completeaza in mod benefic scara acustica initiala.

Tilincile prezentate in imagine sunt facute de mine din lemn, dupa modelele tilincilor traditionale cu „dop” construite de mesterii si interpretii intalniti in timpul investigatiilor. Am folosit lemnul de prun si de nuc, instrumentele fiind decorate cu motive geometrice. Instrumentul lung este un model din zona Maramuresului. In zona Bucovinei poate fi intalnit si modelul mai scurt (tipul instrumentului din partea de jos a imaginii).

Foto. 37. IMG 0143 1 1 – buhaiul

Buhaiul este un instrument membranofon actionat prin frecare, prin intermediul unei suvite de par din coada unui cal. Corpul instrumentului (cu rol de incinta acustica) este confectionat dintr-o putina dezafectata. El are de obicei o forma tronconica. Doagele sale sunt fixate cu ajutorul unor cercuri metalice. La una din marginile corpului (cea cu diametrul mic) este aplicata o piele bine intinsa (de obicei de capra) cu rol de membrana. In centrul acesteia este fixata suvita de par, care atarna liber la celalalt capat. Prin frecarea suvitei (dupa modelul mulsului) membrana din piele este pusa in vibratie. Vibratia membranei este controlata partial de executant prin modul in care este facuta frecarea suvitei cu mana. Instrumentul produce un zgomot infundat. Diferentierile sonore ale acestui zgomot depind de: dimensiunile corpului rezonator (ale putinei), dimensiunile membranei si de modul in care este intinsa aceasta membrana. In cazul in care buhaiul este manuit cu pricepere de executanti, el imita destul de bine mugetul bovinelor. Buhaiul este principalul instrument sonor folosit de colindatori, in cadrul obiceiurilor de iarna cu substrat agrar, legate de Anul Nou.

Buhaiul din imagine este facut de mine, dupa modelul unui instrument traditional din zona Moldovei. La confectionarea lui au fost consultati unii practicanti ai obiceiului.

Foto. 38. IMG 0126 3 1 1 1 – Buhaiul din tabla, cu manivela

Varianta buhaiului din tabla, cu manivela, este de data recenta, mai precis din perioada de dupa cel de al doilea razboi mondial. Noul model (de instrument membranofon actionat prin frecare) a aparut sporadic in zona Moldovei, ca urmare a schimbarilor sociale aparute in aceasta perioada de timp. Stramutarea unui numar reprezentativ de persoane din mediul rural in mediu urban a avut ca efect in plan cultural o metamorfozare vizibila a unor mentalitati de factura arhaica. Astfel, in cadrul obiceiurilor de iarna, noua varianta de buhai construita de taranul „recalificat” (independent de vointa lui), stabilit in noile blocuri muncitoresti, producea aproximativ acelasi efect sonor ca si buhaiul traditional, dar cu mijloace imprumutate din tehnologia urbana. Membrana din piele a fost inlocuita cu cea din tabla, suvita de par din coada calului cu suvita de calti folosita la calorifere, putina din lemn cu bidonul de tabla. La buhaiul din tabla s-au aplicat si unele procedee constructive originale: utilizarea arcului de otel in cadrul cuplului vibrator, care imbunatatea caracteristicile sonore ale membranei de metal (mult mai rigida in raport cu cea din piele) si folosirea butucului cu manivela, care producea o frecare deosebit de eficienta a caltiului. De fapt, procedeul de manevrare a buhaiului din tabla, cu manivela, nu era nou. El a fost experimentat cu mult timp inainte la unele instrumente cordofone actionate prin frecare (viela). Fata de buhaiul traditional, efectul sonor al acestui instrument are o nuanta timbrala metalica (oarecum artificiala).

Buhaiul din tabla, cu manivela, din imagine, a fost construit de mine, sub indrumarea unui colindator din zona Moldovei – Onesti (Nicolescu Adrian Valentin – practicant al obiceiurilor de iarna de la sfarsitul secolului trecut).

Foto. 39. IMG 0308 1 1 – doba cu bat si degetar

Doba (duba) este un instrument membranofon folosit in cadrul unor manifestari rituale prilejuite de sarbatorile de iarna. Aceste practici ancestrale, insotite de bataile dobei, sunt intalnite la romani incepand cu zona centrala a Ardealului, pana in sudul Banatului. Doba a fost utilizata in cultura orala inca din perioada precrestina. In perioada interbelica, acest instrument era folosit la sate si in scop utilitar (pentru a anunta evenimentele importante legate de viata socio-comunitara).

Doba are corpul confectionat din lemn (de obicei este luat un cadrul de la o sita veche, dezafectata), peste care sunt intinse doua membrane din piele. Modul de prindere a membranelor cat si intinderea lor se face destul de rudimentar (de cele mai multe ori, membranele sunt fixate cu doua cercuri de lemn, care sunt legate cu o sfoara rezistenta). Instrumentele folosite in practica rituala au un diametru care variaza intre 35 – 40 de centimetri. La constructia dobelor din spatiul rural, nu exista nici o forma constructiva care sa fie socotita drept model de referinta. De asemenea, nu sunt luate in considerare nici marimile etalon. La colindat, corpul acestor instrumente (cadrul dobei) este impodobit cu materiale textile, lucrate artizanal. Alteori, dobele sunt invelite cu iedera sau cu flori de hartie. In sesul Banatului (in zona rurala de la marginea Timisoarei), la colindatul de Craciun, exista si o forma de interpretare inedita la acest instrument. Doba este batuta cu un bat tinut in mana dreapta si cu un degetar fixat de obicei pe degetul mijlociu al mainii stangi. In plan auditiv, cele doua tipuri de zgomote (obtinute prin aceasta forma de interpretare) sunt percepute in mod diferit. In timpul colindatului interpretii folosesc la doba diverse combinatii ritmice. Bataile dobei creeaza pe parcursul cantatului unele poliritmii deosebite, care insotesc linia melodica a colindelor.

Doba din imagine a fost construita de un colindator din Banat, in secolul trecut.

Foto. 40. IMG 0042 3 1 – opinca cu pinteni

Opinca cu pinteni este un instrument idiofon folosit in cadrul manifestarilor sincretice (muzica – dans), specifice jocului calusarilor. „Pintenii” (Instrumentul propriu-zis) – doua perechi de placute metalice rotunde, gaurite pe mijloc, care se fixeaza pe o mica tija – sunt atasati la opincile dansatorilor in partea lateral-exterioara a piciorului. Atasarea pintenilor pe opinca se face cu ajutorul unui mic cadru metalic construit rudimentar. Prin miscarea picioarelor in timpul dansului (determinata strict de desenul coregrafic), placutele metalice produc un clinchet specific. In acest caz, pe fondul muzical sustinut de interpretii traditionali (care reprezinta de fapt linia melodica initiala) se suprapune clinchetul placutelor, producandu-se un efect poliritmic deosebit de interesant. In cadrul manifestarii muzical-coregrafice, involuntar, dansatorii sunt in acelasi timp si interpreti muzicali. Pe parcursul dansului, opinca cu pinteni are acelasi rol (ritmic) ca si zurgalaii. Sub aspect auditiv, deosebirea sonora produsa de sunetul pintenilor fata de cel al zurgalailor este sesizata doar in plan timbral.

Opinca cu pinteni din imagine este confectionata manual de catre un mester specializat in articole de pielarie. Ea a fost achizitionata ocazional de la un targ provincial. Este posibil ca partea metalica a pintenilor sa fi fost atasata ulterior de un alt constructor, in scopul folosirii opincii pentru dans. Nu se cunosc date precise legate de perioada si locul in care a fost confectionata opinca (perioada aproximativa – a doua jumatate a secolului trecut).

Foto. 41. IMG 0220 12 1 – piscalau’ (cu zdranganele)

„Piscalau’ (cu zdranganele)” este un instrument idiofon folosit intr-o executie muzicala combinata. De fapt „piscalaul” este un plectru din lemn (supradimensionat) cu care se ciupesc energic si percutant, coardele contrabasului. El are o lungime de aproximativ 18 centimetri si este prevazut la unul din capete (cel opus partii cu care se ciupeste) cu doua placute metalice facute dupa modelul pintenilor. Placutele sunt fixate intr-un locas special amenajat in corpul „piscalaului” cu ajutorul unui cui. In timpul cantatului, simultan cu ciupitul coardelor prin actionarea „piscalaului” se produce si o scuturare violenta a placutelor care marcheaza deosebit de pregnant atacul sunetului produs de coarda contrabasului. Combinatia sonora: sunet produs de coarda – zgomot idiofon produs de placute, este inedita sub aspect estetic si interpretativ. Ea are insa si rolul de a pune in evidenta mult mai clar pulsatiile metrice ale melodiei, deoarece sunetele contrabasului, pe langa functia lor melodica marcheaza timpii tari ai masurilor din cadrul melodiilor de factura orala.

Instrumentul din imagine a fost construit de mine dupa modelul unui „piscalau” folosit de instrumentistii traditionali, intalniti in cadrul unor manifestari muzical-folclorice. El a fost utilizat ca instrument functional in zona de vest a Banatului pana la sfarsitul primei jumatati a secolului trecut.

Foto. 42. IMG 0231 11 1 – „capra” („cerbul”, „turca”)

„Mersul cu capra” este o practica magica (folosita in cultul agrar), aceasta fiind intalnita in cadrul obiceiurilor de iarna. „Capra” (cu denumirile zonale de „Cerb” sau „Turca”) este un instrument idiofon confectionat din lemn. Practic, instrumentul se compune din doua placi de lovit care au un aspect zoomorf (cap de capra). El este fixat pe un bat solid (cu o lungime de peste un metru) si are la baza sa o roba viu colorata in care se ascunde executantul propriu-zis. Capul animalului este acoperit cu o blana, are coarne si este impodobit cu panglici colorate. In plan estetic aspectul „caprei” imbraca forme diverse. In timpul jocului muzical, placile care alcatuiesc „botul caprei” sunt lovite una de alta. Executantul misca placa de la baza instrumentului cu ajutorul unei sfori rezistente. Placa de la baza instrumentului este pusa in miscare, dupa modelul prin care sunt actionate parghiile. Ea loveste energic placa superioara fixata pe bat. Efectul sonor rezultat este un clampanit violent al „falcilor caprei”, care impreuna cu miscarea teatrala facuta de executant in timpul jocului, da senzatia de manifestare grotesca practicata de un animal viu. In plan muzical, loviturile placilor se constituie intr-un veritabil discurs metro-ritmic care este insotit de obicei de o linie melodica sumara cantata de un instrument solistic.

Instrumentul din imagine este o copie, confectionata de mine, dupa o „capra” folosita in obiceiurile traditionale de iarna. Constructia „caprei” fiind facuta doar in scop didactic-exemplificativ, instrumentul nu are si celelalte elemente de recuzita folosite in cadrul manifestarilor propriu-zise (roba, panglici, clopotei).

Foto. 43. IMG 0117 48 1 – talanga

Talanga este varianta patriarhala a clopotelului turnat din metal. Instrumentul este folosit in scop utilitar, el fiind asezat la gatul animalelor domestice, pentru a se putea controla auditiv, deplasarea acestora in perioada pastorala. Corpul talangii este confectionat din tabla de fier, la constructia instrumentului fiind utilizata o tehnica de lucru primitiva. Astfel, pentru a avea forma unei incinte acustice, tabla este indoita manual si este fixata etans pe margini cu ajutorul unor nituri (cuie) de fier. In cazul cand instrumentul este confectionat intr-un atelier mestesugaresc, de obicei, marginile sale sunt prinse prin forjare sau alamire.

In functie de felul si de scopul intrebuintarii instrumentului (de marimea animalului pentru care este confectionata talanga), diametrul incintei acustice a talangii poate avea diferite dimensiuni – de la aproximativ 5 de centimetri pana la 25 de centimetri. Talanga are un sunet aspru, necizelat si destul de imprecis ca inaltime, datorita constructiei sale rudimentare si a materialului folosit, care este prelucrat neomogen. In practica muzical-instrumentala scenica ea este folosita pentru a sugera (in plan acustic) diverse aspecte ale vietii din mediul pastoral.

Talanga din imagine este de marime mijlocie si are un aspect ingrijit. Ea a fost construita in prima jumatate a secolului al XX-lea intr-un atelier mestesugaresc de la tara. Achizitia sa a fost facuta la un targ traditional satesc.

Foto. 44. IMG 0160 2 1 1 – zurgalaul si clopotelul

Zurgalaii si clopoteii sunt folositi atat in plan utilitar cat si estetic-muzical. In prima jumatate a secolului trecut, in mediul satesc, rolul lor utilitar era destul de important, ei fiind intalniti la gatul micilor animale domestice sau pe harnasamentele cailor de la carute.

Instrumente idiofone de coloratura, zurgalaii si clopoteii se intalnesc si in practica muzicii traditionale, ca piese anexate la recuzita unor manifestari sincretice. Astfel, zurgalaii sunt fixati pe unele bete ceremoniale folosite la Craciun sau pe nojitele de la opinci, pe care le poarta dansatorii de la jocurile de calusari. Clopoteii se intalnesc la „capra” si la „plugusorul” din cadrul obiceiurilor de iarna cu tematica agrara sau sunt fixati pe steagurile de nunta din unele zone folclorice ale Ardealului. Instrumentele sunt construite din alama si pot avea marimi diverse. Ele sunt turnate in micile ateliere mestesugaresti din zonele montane, care dispun de resurse metalifere. Unele modele de zurgalai si clopotei au pe suprafata lor diverse motive geometrice, decoratii care sunt facute direct pe matritele folosite la turnat. Zurgalaii sunt confectionati deseori si din tabla subtire de alama printr-o tehnica de matritare facuta rudimentar. Cele mai importante centre de fabricatie artizanala ale acestor instrumente sunt intalnite in zona de nord a Ardealului.

Instrumentele din imagine au fost achizitionate de la vanzatorii ambulanti ardeleni, care ofera astfel de produse in preajma sarbatorilor de iarna.

Foto. 45. IMG 0111 45 1 – biciul

Biciul este un instrument idiofon de percutie intalnit in practica obiceiurilor de iarna cu substrat agrar. El este una din piesele importante din recuzita „plugusorului”, practicat in Moldova si in zonele sale limitrofe din spatiul din muntenesc. Spre deosebire de biciul utilitar, biciul folosit in practicile rituale este construit pentru a face cat mai mult zgomot. In timpul prezentarii obiceiului, manuirea lui da senzatia efectuarii unor munci agrare. Biciul folosit in scop ritual are un aspect ingrijit, tinand cont de faptul ca in acest caz, latura estetica a obiectelor este luata in considerare inca de la conceperea lor.

Instrumentul prezentat in imagine are o coada scurta din lemn. Partea mobila a biciului este confectionata din piele. Ea are doua componente, care sunt prinse una de alta cu ajutorul a doua rondele robuste de fier. Primul segment, in forma de curea (cu lungimea de 20 de centimetri), este prins la unul din capete (cu o agatatoare metalica) de maner. Cel de al doilea segment este de fapt o impletitura (facuta strans) din opt fire subtiri de piele. Lungimea sa este de 120 de centimetri. In partea terminala a acestui segment este fixata o sfoara groasa, care este prevazuta cu un ciucur (spic). De fapt, in timpul manuirii biciului, partea sa terminala si ciucurul produc zgomotul propriu-zis. Fiind perisabila, sfoara este schimbata dupa un anumit numar de utilizari.

Biciul din imagine a fost achizitionat la un targ provincial. Manerul sau este ornat cu modele geometrice specifice obiectelor traditionale, folosite in cultura orala. Dupa aspect, biciul pare a fi confectionat in perioada interbelica. Nu se cunoaste locul de provenienta al obiectului.

Foto. 46. IMG 0894 1 1 – Instrument muzical cu efect „mirliton” (jud. Covasna)

Instrumentul (utilizat ca jucarie) este intalnit destul de rar in cadrul culturii orale romanesti. De cele mai multe ori, pentru acelasi scop interpretativ este folosit cantatul la piaptan, care in principiu, produce acelasi efect sonor. Jucaria poate fi considerata ca o varianta locala a instrumentului „kazoo”, folosit in spatiul cultural american de influenta africana. Cantatul propriu-zis la aceasta jucarie este produs de interpret cu vocea. Efectul „mirliton” este un zumzet distorsionat care insoteste sunetul originar pe parcursul interpretarii. El este produs de o membrana suplimentara, care este fortata sa vibreze concomitent cu emisia sonora initiala. In cazul instrumentului de fata, membrana este fixata etans la unul din capetele tubului, ea fiind protejata fizic cu un mic manson. Linia melodica emisa de coardele vocale este transmisa instrumentului prin suflare cu ajutorul tubului auxiliar plasat perpendicular pe tubul rezonator. Membrana, o pelicula foarte subtire de origine organica (intestin, vezica de animal) sau chiar din hartie, vibreaza prin simpatie odata cu melodia, dupa modelul membranelor folosite la microfon. Rezultatul sonor este un sunet distorsionat, cu un aspect artificial, pus in evidenta de tubul rezonator. Acesta semana mult cu sunetul emis de saxofon.

3. Lista completa a instrumentelor muzicale traditionale de referinta – Prof. univ. dr. Ovidiu Papana, Universitatea de Vest – Facultatea de Muzica, Timisoara.

(Instrumentele din acest tabel sunt realizate manual de mesterii traditionali, sau sunt copii facute de posesor, dupa modelele traditionale).

BIBLIOGRAFIE

1.              ADASCALITEI, Vasile: Istoria unui obicei, Plugusorul, Editura Junimea, Iasi, 1987, pag. 36 – 48.

2.              ALEXANDRU, Tiberiu: Folcloristica, Organologie, Muzicologie – Studii Vol. I, Editura muzicala, Bucuresti, 1978.

3.              ALEXANDRU, Tiberiu: Folcloristica, Organologie, Muzicologie – Studii Vol. II, Editura muzicala, Bucuresti, 1980.

4.              ALEXANDRU, Tiberiu: Instrumentele muzicale ale poporului roman, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1956.

5.              BARBUCEANU Valeriu: Dictionar de instrumente muzicale, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, Bucuresti, 1992.

6.              COSMA, Viorel: Doua milenii de muzica pe pamantul Romaniei, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1977.

7.              GIULVEZAN, Ovidiu: Pavel Rosu, O viata ca un cantec, Editura Brumar, Timisoara, 2001.

8.              HABENICHT, Gottfried: Un cimpoier banatean, „Revista de Etnologie si Folclor” Tomul 17, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania. Bucuresti, 1972.

9.              HERTEA, Iosif: Suierasul de cucuta, „Revista de folclor”, 1964, tom. 9, nr. 4 – 5.

10.           PAPANA Ovidiu: Colinda din Mehala – o restituire necesasra, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2004.

11.           PAPANA, Ovidiu: Particularitati de interpretare si de constructie ale unor instrumente populare traditionale: fluiere, dramba, Editura Universitatii de vest, Timisoara, 2001.

12.           PAPANA, Ovidiu: Studii de organologie – Instrumente traditionale romanesti, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2006.

13.           STANCU, D. Dumitru. : Formatii de instrumente populare de suflat – modalitati de lucru, Scoala Populara de Arta – Targoviste, Targoviste, 1982.

14.           TOMESCU, Vasile: Muzica romaneasca in istoria culturii universale, Editura Muzicala, Bucuresti, 1991.

15.           LES INSTRUMENTS DE MUSIQUE DU MONDE ENTIER Une Encyclopédie Ilustrée Conçue Par Diagram Group; Editura Albin Michel, Paris,1990.

16.           THE NEW GROVE DICTIONARY OF MUSICAL INSTRUMENTS, Edition Macmillan Reference Limited, London, New York ,1997 , Volume Two, pag. 437 – 440.