Primele elemente cu caracter administrativ pe teritoriul patriei noastre in lumea traco-geto-dacica pina la formarea statului

Primele elemente cu caracter administrativ pe teritoriul patriei noastre in lumea traco-geto-dacica pina la formarea statului

Teritoriul patriei noastre pastreaza urme arheologice si antropologice din epoca desprinderii omului de regnul animal, al antropogenezei, de la inceputurile preistoriei, in urma cu circa 2 milioane de ani i.d.H. Pe valea Dargovului, pe malul Oltului, ca si pe vaile Cotmeana, Vedele, in depresiunea Sibiului, precum si in alte locuri s-au descoperit cele mai vechi urme de locuire romana, unelte de silex, apartinand celei mai timpurii culturi materiale umane - "cultura de prund", cu o varsta de doua milioane sase sute de mii de ani i.d.H., adica din paleolitic. In epoca veche a pietrei, paleolitic, oamenii traiau in cete sau hoarde primitive, se ocupau cu vanatul, pescuitul si culesul, se adaposteau in pesteri si utilizau unelte din silex, pe care si le obtineau prin "tehnica" lovirii si aschierii. In unele grote din Ceahlau, Baile Herculane si defileul Portilor de Fier au fost descoperite "ateliere" de prelucrare a silexului. In cadrul cetei sau hoardei primitive relatiile intre barbati si femei nu erau reglementate, domina promiscuitatea, viata instinctuala, ca si la animale, oamenii traind laolalta tocmai fiindca erau prea slabi luati individual si nevoia de aparare in fata fiarelor salbatice ii obliga la traiul in comun. Primele progrese in activitatea oamenilor din paleolitic au constat in domesticirea primului animal, cainele, necesar la vanatoare si pentru paza pesterilor; culesul gramineelor, ca un pas tranzitoriu spre cultivarea primitiva a plantelor, confectionarea celor mai vechi obiecte de podoaba, coliere din dinti de animal, realizarea unor picturi rupestre, cum sunt cele din grota de la Cuciulat, din judetul Salaj, ca si a unor idoli feminini exprima primele progrese insemnate ale omului in faza paleoliticului.

O insemnata victorie a omului primitiv din paleolitic a insemnat-o momentul in care a inceput sa stapaneasca focul. Focul i-a permis sa lupte cu frigul, sa se apere de fiarele salbatice, sa ia in stapanire pesterile, sa-si fiarba si sa-si pregateasca o mancare de calitate superioara, ceea ce a contribuit la dezvoltarea sa fiziologica.

In mileniul al VI-lea omul trece la un nou mod de viata, neolitic, al fabricarii uneltelor din piatra slefuita, la cultivarea rudimentara a plantelor, domesticirea animalelor, trecerea de la stadiul de culegator, profitor al naturii, la acela de producator si la o viata sedentara. In aceasta faza, de la ceata sau hoarda, se trece la familia gentilica (600.000 - 10.000 i.d.H.). Aceasta forma de comunitate umana are la baza casatoria pe grupe mari de barbati si femei, inrudirea de sange, interzicerea relatiilor sexuale intre parinti si copii, intre rude apropiate, stabilirea filiatiunii matriliniare, ca singura posibilitate de identificare a copiilor, existenta unor interdictii, tabu-uri proprii grupului gentilic.

Odata cu aceasta apar si primele norme de drept si forme incipiente de administratie publica: ginta sau comunitatea bazata pe inrudirea de sange are in frunte o capetenie, de obicei cel mai varstnic, care este sfatuitorul, conducatorul, judecatorul comunitatii respective. In subordinea sa sunt toti membrii comunitatii, care confectioneaza unelte, pe care le stapanesc in comun, le pot lasa mostenire urmasilor. Normele ce se stabilesc intre conducatorul gintii si oamenii cu diverse atributii - de a pastra si distribui uneltele, de a depozita si imparti unele produse constituie un inceput de atributii administrative, pe un anumit teritoriu, pe care isi duce viata si isi desfasoara activitatea. Aceste norme formeaza dreptul cutumiar, nescris, care se transmite din mosi-stramosi, ca un ansamblu de obiceiuri.

Familia gentilica parcurge doua etape. Intr-o prima etapa se dezvolta ginta matriarhala, care domina epoca mezolitica (10.000 - 6.000 i.d.H.) si neolitica (6.000 - 2.500 i.d.H.). In aceasta etapa, comunitatea umana inregistreaza noi progrese. Oamenii isi perfectioneaza tehnica fauririi uneltelor de piatra, construiesc si folosesc arcul cu sageti, monoxila (barca scobita intr-un trunchi), domesticesc majoritatea animalelor cunoscute si astazi, nascocesc producerea ceramicii, olaritul, trec la cultivarea rudimentara a plantelor, utilizand un corn de cerb cu care scormonesc pamantul, spre a-l insamanta - indeletnicire in care creste si predomina rolul femeii - de aici denumirea gintii, matriarhale. Femeia se afirma in principalele indeletniciri mai delicate: culesul gramineelor, practicarea agricuturii incipiente, olaritul, in vreme ce barbatul continua sa se indeletniceasca cu vanatul - care cere forta brutala, indrazneala.

Elementele de administratie incipienta sunt indeplinite in aceasta faza de acei membri ai gintii matriarhale, care aflati in subordinea capeteniei, a femeii celei mai varstnice si a sfatului gintii, format din femei, au in "administratie", in seama uneltele comune si terenul comun cultivat de ginta, precum si eventualele provizii, care se fac in interesul comunitatii, pastrandu-se in vase mari de ceramica ingropate in pamant.

Intr-o a doua faza a evolutiei comunitatii gentilice, in epoca metalelor - cand se foloseste arama (2500-2000 i.d.H.) si bronzul (2000-1200 i.d.H.) - se dezvolta ginta patriarhala; creste si se impune rolul barbatului in producerea uneltelor in general si a plugului de fier in special - care implica mai multa forta fizica; se produce si o diviziune a muncii in cadrul comunitatii: apar mestesugarii, care, prin activitatea lor, se disting de agricultorii propriu-zisi si de pastori. Se trece la familia simpla: barbat, femeie, copii, filiatiunea stabilindu-se dupa tata.

Folosirea uneltelor de metal - arama, bronz si apoi fier, in cadrul celor doua etape Hallstatt (sec. XII-VII i.d.H.) si La Tene (sec. V-I i.d.H.) - permite unele progrese importante: dezvoltarea mestesugurilor, accelerarea si extinderea agriculturii, aparitia proprietatii private si a diferentierilor sociale; sub raport etnic, in cadrul marii familii tracice se detaseaza ramura lor nordica, geto-dacii.

Individualizarea etnica si lingvistica a geto-dacilor este atestata deopotriva de grecii, care, colonizati pe tarmurile vestice ale Marii Negre, in Dobrogea ii numeau pe autohtoni geti, in vreme ce romanii, venind dinspre apus, intrand in contact cu autohtonii ce locuiau in zonele apusene ale Carpatilor si la Dunarea mijlocie i-au denumit pe aceiasi autohtoni- daci. Insa, majoritatea autorilor antici - Strabon, Dio Cassius, Trogus Pompeius, Appian etc - ne informeaza ca getii si dacii apartineau aceluiasi popor si vorbeau aceeasi limba. Si Herodot, parintele istoriei, dupa ce scrie ca "neamul tracilor este, dupa indieni, cel mai mare dintre toate neamurile. Daca ar fi condusi de o singura persoana sau daca ar fi uniti, ei ar fi de neanvins", adauga constatarea ca "ei poarta diferite numiri, dupa tinutul in care traiesc, dar au, in cele mai multe privinte, aceleasi datini" aceleasi obiceiuri, aceeasi limba.

Primii conducatori de triburi si uniuni de triburi geto-dace, in epoca prestatala, deci inaintea formarii statului centralizat, apar in sec. V-II i.d.H Astfel, scriind despre expeditia regelui persan Darius, in anul 514-513 i.d.H. la gurile Dunarii, istoricul Herodot aminteste ca, in intreaga lume a neamurilor tracice, numai getii din Dobrogea "au opus o rezistenta indarjita", ceea ce presupune existenta unei organizari, a unor conducatori locali, capabili sa se confrunte cu temutul rege persan.

Despre existenta vaga a primelor forme de organizare politica aflam si in anii dinaintea lui Burebista: in 339 i.d.H. getii se opun regelui scit Ateas, care a vrut sa treaca Dunarea, in Dobrogea; in anul 335 i.d.H. - ne scriu Strabon si Arian - geto-dacii s-au confruntat cu Alexandru cel Mare, care a reusit sa ocupe un oras geto-dac, care avea o armata de peste 4.000 de calareti si 10.000 de pedestrasi (2). In anul 300 i.d.H. regele geto-dac Dromichaetes s-a opus invaziei lui Agatocles, fiul lui Lisimach, guvernatorul Traciei. In anul 293, Lisimach a intreprins o noua expeditie la nord de Dunare, cu care prilej insa a fost infrant si silit sa se predea, fiind dus intr-o cetate geto-dacica, ce se numea Helios. Aici ni se relateaza ca membrii adunarii poporului, ostasii inarmati, "dand navala, incepura sa strige si sa ceara ca regele prins in lupta (Lisimach, n.n.) sa fie adus inaintea lor si pedepsit cu moartea, fiindca drept este ca poporul, care si-a primejduit viata in lupta, sa decida dupa bunul plac de dusmanii prinsi".    

In faza prestatala, in epoca numita frecvent democratia militara - cand rolul dominant il avea adunarea poporului inarmat - se impun in lumea geto-dacica mai multi sefi militari ai unor uniuni de triburi; ei erau alesi si revocati de adunarea poporului inarmat, exercitau atributii incredintate de acest forum colectiv, erau primii intre egali, tinand sa-si permanentizeze functiile si sa si le transmita ereditar. Dominanta in sec. III-II i.d.H., democratia militara era o treapta spre procesul pregatirii si infaptuirii statului dac centralizat. Intre conducatorii militari - care pana sa fie sefi de stat erau alesi si revocati de adunarea poporului inarmat - documentele epocii, istoricii greci si romani ii mentioneaza la geto-daci pe Dromichete, Zalmodegikos, Zoltes, Orales, Rubobostes. Istoricul Iustinius ne relateaza, de pilda, despre luptele geto-dacilor sub conducerea lui Orales, pe la anul 200 i.d.H., cu bastarnii, triburi de neam german; geto-dacii fiind infranti, au fost umiliti sa devina servitorii femeilor. Sefii militari geto-daci Zalmodegikos si Rhemaxos - se mentioneaza in inscriptii descoperite la Histria - au reusit in sec. III-II i.d.H. sa subordoneze coloniile grecesti de pe tarmul Pontului Euxin. Rubobostes, un alt sef militar geto-dac - ne relateaza Trogus Pompeius - stapanea peste o uniune de triburi din Transilvania.

Fiind, in aceasta epoca, sedentari, agricultori, pastori, mestesugari, militari, geto-dacii isi construiesc primele centre, asezari intarite, spre a putea rezista confruntarilor militare cu scitii, macedonenii, bastarnii, celtii; se organizeaza, isi stabilesc norme de conduita care devin, prin traditie, obiceiuri, avand putere de lege, desi nescrise. Aceste norme privesc proprietatea comuna asupra pamantului si animalelor si proprietatea privata asupra uneltelor si armelor, normele de munca, impartirea periodica a loturilor de munca, paza culturilor si proviziilor obstei, diverse invoieli intre membrii comunitatii, normele de convietuire, familia sau unele infractiuni - ca furtul, dezertarea din lupta, minciuna, lasitatea etc, precum si pedepsirea acestora. Elementele incipiente de administratie vizau conducerea obstei, paza culturilor si proviziilor, a uneltelor si armelor, a teritoriilor pe care traia tribul sau uniunea de triburi.