QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate administratie

“igiena si securitatea muncii”





“IGIENA SI SECURITATEA MUNCII”




BAZELE LEGISLATIEI DE SECURITATE SI SANATATE A MUNCII






Motto:

“Morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de constiinta a interactiunilor omenesti, pe cand dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, in relatiile lor cu alte persoane. Cand regula morala ii comanda cuiva sa fie bun, ii comanda o atidudine sufleteasca, o intentiune sincera. Indata ce aceasta intentiune s-a manifestat in afara printr-un fapt in legatura cu alta persoana, indata apare fenomenul drept”

- Mircea Djuvara, 1995




1. ELEMENTE DE BAZA PRIVIND NORMA JURIDICA


1.1. DEFINITIA SI STRUCTURA NORMEI JURIDICE



Definitia normei juridice


Este de natura actiunii umane ca ea sa fie normata. Viata sociala presupune norme; aceste norme joaca rolul de forte organizatorice ale interactiunii umane. Normele juridice nu inlatura ci se alatura altor categorii de norme, coexista cu acestea, isi impletesc actiunea reglementoare cu actiunea celorlalte norme.

Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar.

pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai in anumite categorii de relatii.

Normele juridice sunt, in realitate, mijlocul de realizare a In acest sens, norma juridica este de etalon, un model de comportament, un ”program”. Ea contine idealului de justitie in conformitate cu vointa sociala ce se exprima in continutul prevederilor sale.

In general, cuvantul norma este echivalent cu cel de regula. In mai toate dictionarele definitia normei este facuta prin referire la regula de conduita. Situatia este explicabila daca avem in vedere faptul ca in imensa lor majoritate normele contin reguli de comportament, atribuie drepturi si stabilesc obligatii corelative, fixeaza praguri de comportament si sanctiuni pentru cei ce neglijeaza sau se comporta in dispretul acestui comportament.

Norma juridica poate fi definita ca: o regula generala si obligatorie de conduita, al carui scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala, in caz de nevoie prin constrangere.


Structura normei juridice


Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita (un complex de drepturi si obligatii), conduita ceruta subiectului in circumstantele date (un ansamblu de imprejurari) si in legatura cu care este fixata si o anumita forma de reactie (sanctiune).

Luand cunostinta de norma, subiectul va actiona in conformitate cu conduita prevazuta de norma, va refuza un scop interzis de o prescriptie normativa, abtinandu-se de la o actiune sau, dimpotriva, isi va asuma riscul sanctiunii, eludand prescriptia sau incalcand-o. Toate acestea – conditiile, conduita, sanctiunea – alcatuiesc elementele normei juridice denumite si structura normei juridice.

Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia sau sanctiunea normei. In ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot/sotie, gestionar etc.) sau, in ipoteza poate fi caracterizat subiectul in mod generic (persoana fizica, persoana juridica, „acela care.” etc).

Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. In dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora.

Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna) o anumita conduita. Spre exemplu: obligatia unitatii platitoare de impozit de depunere a declaratiei de impunere; obligatia instantei de judecata de a dispune citarea partilor la primirea actiunii; obligatia comerciantului de a solicita inmatricularea in registrul comertului etc.

Dispozitia normei juridice poate sa prevada obligatia de abtinere de la savarsirea unei fapte. Spre exemplu: obligatia de a nu conduce autoturismul fara permis de conducere, in stare de ebrietate sau sub influenta bauturilor alcoolice.

Dispozitia, poate cuprinde, de asemenea, anumite permisiuni.

Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine urmarile nefavorabile care survin in conditiile nerespectarii dispozitiei sau ipotezei (sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in vederea promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva).

Sanctiunile, pentru a fi eficace, trebuie sa se bazeze pe un sistem armonizat de valori si criterii.

Sanctiunea juridica nu trebuie sa fie in discordanta cu sanctiunea morala sau religioasa.

Sanctiunea este un element potential al normei juridice. Nu trebuie sa ne imaginam ca fiecare norma juridica se va aplica de fiecare data prin utilizarea sanctiunii.

Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, in articolul din actul normativ in care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie, sanctiune). Majoritatea normelor juridice sunt complete. Trebuie avut in vedere faptul ca in procesul elaborarii normative legiuitorul ia in calcul ansamblul corelatiilor actelor normative, legiuitorul ia in calcul ansamblul corelatiilor actelor normative, legaturile complexe ce caracterizeaza existenta, actiunea unui sistem legal. Pentru acest motiv unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie in acelasi act normativ, fie in alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La randul lor aceste norme sunt clasificate in: norme de trimitere si norme in alb. Diferenta in aceste doua categorii de norme consta in faptul ca, pe cand normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (in orice caz prezente) normele in alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.



1.2. ACTIUNEA NORMEI JURIDICE



Normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor. Legiuitorul are in vedere, in procesul elaborarii normative, interese sociale majore, urmareste sa ofere garantii bunei dezvoltari a raporturilor interumane, sa protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si persoana.



Actiunea in timp a normei juridice


In privinta actiunii in timp a normelor juridice trei sunt momentele care intereseaza in mod deosebit domeniul explicativ: intrarea in vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare a normei juridice. Intrarea in vigoare a normei juridice este nemijlocit lagata de imprejurarea ca orice noua reglementare, adresandu-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista in drept principiul nemo consetur ignorare legem (jus) – nimeni nu se poate scuza invocand necunoasterea legii. Pentru ca acest principiu sa nu fie o simpla fictiune, trebuie asigurate conditiile cunoasterii normei de drept. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra in vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia in care in continutul actului normativ in care apare norma juridica sa prevada intrarea in vigoare la o alta data decat publicarea normei (aducerea sa la cunostinta). Din momentul intrarii sale in vigoare norma juridica guverneaza deplin relatiile sociale; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv ca nu o cunoaste.

In dreptul comunitar actele de intindere generala intra in vigoare la data pe care o fixeaza sau in a 20-a zi dupa publicare.

In teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume:

atunci cand o parte din teritoriul tarii ramane izolat, printr-o cauza de forta majora, de restul tarii, situatie in care necunoasterea poate fi obiectiva; ea nu se datoreste unei cauze particulare, unei ignorante personale;

in materie de conventii (in dreptul civil sau comercial) atunci cand o persoana incheie un contract necunoscand consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract. Ea poate cere anularea contractului invocand faptul ca s-a aflat in eroare de drept – care viciaza vointa.


Principiul actiunii in timp a normei juridice


Din momentul intrarii sale in vigoare norma juridica este activa. Ea actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si intinde efectele asupra raporturilor nascute inaintea intrarii sale in vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Principiul neretroactivitatii normei juridice isi gaseste consacrarea legislativa, fiind stipulat expres in Constitutii sau in coduri. Constitutia Romaniei consacra acest principiu in art. 15.

Argumentele care impun principiul neretroactivitatii normei juridice tin de stabilirea ordinii de drept, de echitatea si legalitatea aplicarii normei si de ratiunea prezentei normei in viata sociala. Legiuitorul nu poate obliga subiectul sa aiba o anumita conduita atata timp cat aceasta conduita nu este prescrisa intr-o norma juridica. Pe de alta parte, anumite raporturi ce s-au derulat in trecut, pe baza unei legi in vigoare atunci, nu pot fi desfiintate pentru motivul ca legiuitorul intelege sa dea o reglementare juridica noua acestor relatii.

Exceptii la principiul neretroactivitatii normei juridice.

a)     normele juridice cu caracter interpretativ. Intrucat normele juridice care interpreteaza norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele sa fie retroactive.

b)     normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului.

Legea penala nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua.

Daca de la savarsirea infractiunii si pana la judecarea definitiva a cauzei intervin mai multe reglementari, se va aplica norma care stabileste un regim sanctionator mai favorabil.

c)     Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul normei juridice. In acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv.

Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.

Legea penala temporara se aplica si infractiunii savarsite in timpul cat era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata in acest interval de timp.

Iesirea din vigoare a normei juridice este cel de-al treilea moment ce intereseaza cercetarea actiunii in timp a normei juridice.

Incetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati:

a)     ajungerea la termen;

b)     desuetudinea;

c)     abrogarea.

a) Atunci cand exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza exceptionala.

Exemplu de norma juridica cu termen gasim in Decretul-Lege nr.60 din 7 februarie 1990, privind pensionarea cu reducere de varsta a unor salariati, care, in art. 8 prevede: „Prezentul Decret-Lege intra in vigoare la data de 1 martie 1990 si se aplica pe o durata de 6 luni”.

b) O norma juridica se considera cazuta in desuetudine, atunci cand, desi formal ea este in vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica.

Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, formal, mai exista norme juridice care reglementau relatii sociale specifice societatii romanesti pre-revolutionare; ele insa au incetat sa se mai aplice, au cazut in desuetudine.

d)     Abrogarea este cea mai importanta modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice.

Trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii in timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate.

Abrogarea cunoaste doua forme: abrogarea expresa si derogarea tacita.

Abrogarea expresa poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta in desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea in detaliu, in continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data intrarii in vigoare a prezentei legi (decret, hotarare, ordonanta, decizie) se abroga legea nr., decretul nr.., etc., cu indicarea anului aparitiei fiecaruia.

Abrogarea expresa indirecta utilieaza formula: „pe data intrarii in vigoare a prezentului act normativ se abroga orice dispozitie legala contrarie”.

Abrogarea tacita mai poarta denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece in noul act normativ nu se prevede nimic in legatura cu actiunea vechilor norme juridice. Intrucat insa norma juridica noua da o reglementare diferita in comparatie cu vechea reglementare, organul de aplicare intelege implicit ca in mod tacit legiuitorul a dorit sa scoata din vigoare vechea reglementare (vechea norma fiind considerata ca abrogata tacit).

Si in dreptul international public abrogarea tratatelor poate fi expresa sau tacita.



Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor


Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si personala, in sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. In aceasta privinta, unele legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialitatii. Art. 3 Cod penal, stipuleaza faptul ca „Legea penala se aplica interactiunilor pe teritoriul Romaniei”. Norma juridica penala defineste si notiunea de teritoriu: solul, subsolul, apele interioare, marea teritoriala, fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei), coloana de aer cuprinsa intre aceste limite, suprafata navelor si aeronavelor romane (care desi nu fac parte din teritoriu, pe ele se aplica norma nationala).

Norma juridica romana se aplica asupra cetatenilor sai (principiul cetateniei active). Ea are incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul Romaniei sau asupra apatrizilor (persoanelor fara cetatenie).

Codul civil prevede in art. 2 ca: „Numai imobilele aflatoare in cuprinsul Romaniei sunt supuse legilor romane, chiar cand se poseda de straini”.

Cat priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, in sensul ca persoana romana aflata in strainatate ramane supusa legii romane. Art. 2 al.2. din Codul Civil dispune ca: „Legile relative la starea civila si capacitatea persoanelor urmaresc pe romani chiar cand ei isi au resedinta in strainatate”.

In privinta persoanelor juridice, acestea au nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

In legatura cu forma actelor, in acest caz, are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus regit actum.

Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta.

Misiunea diplomatica are sediu si personal. Exceptia extrateritorialitatii priveste sediul misiunii diplomatice si, in parte, personalul acesteia. Aceasta exceptie consta in aceea ca asupra acestora nu au incidenta normele juridice nationale.

O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normei juridice se refera la regimul juridic al strainilor.

Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimul national, regimul special si regimul ce rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate.

Regimul national consta in cunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura proprii sau cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute in general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice.

Regimul special consta in acordarea pentru straini (pentru unele categorii si in domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate in acorduri internationale sau in legislatii nationale.

Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat in acorduri bilaterale, in temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat. Clauza are o natura contractuala, ea neexistand in lipsa conventiei dintre parti.


2. ELEMENTE PRIVIND DREPTUL COMUNITAR


2.1. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE


La 16 aprilie 1948, un numar de 16 tari europene au raspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea in comun a ajutorului american acordat pentru reconstructia Europei si au semnat, la Paris, Tratatul de constituirea Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE), ce a devenit instrumentul cooperarii interguvernamentale si a permis liberalizarea schimburilor intre membrii sai.

Celor 16 tari (Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia) li s-au alaturat Germania (31 octombrie 1949) si Spania (20 iulie 1959), Statele Unite si Canada, care au avut calitatea de asociati.

Prin Tratatul incheiat la Paris la 30 septembrie 1961, Organizatia Europeana de Cooperare Economica a fost inlocuita de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) din care, initial, faceau parte statele membre OECE, precum si S.U.A. si Canada, iar ulterior au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) si Noua Zeelanda (1973).

Necesitatea unificarii politice a Europei a fost dezbatuta la Congresul de la Haga (mai 1948) organizat de miscarile europene, avand ca urmare crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei, organizatie interguvernamentala cu scopul apararii intr-un cadru institutionalizat a valorilor democratice considerate a fi amenintate prin divizarea Europei in doua blocuri, respectiv: principiile libertatii individuale, ale libertatii politice si preeminenta dreptului pe care se bazeaza orice democratie adevarata.

La crearea Consiliului Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franta, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia si Irlanda.

Organizatiile create nu se distingeau cu nimic de constructiile internationale traditionale si, desi acopereau principalele domenii ale cooperarii, nu au fost in masura sa raspunda problemelor geopolitice ale unei Europe confruntate cu razboiul rece.

Incepand cu anul 1950, constructia europeana s-a angajat pe o noua cale, avand la baza declaratia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei (Paris, 9 mai 1950), care propunea un proces ce depasea cadrul traditional al cooperarii interguvernamentale, prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranitatii in favoarea unor institutii comune.

Declaratia era consecinta constatarii ca nici Organizatia Europeana a Cooperarii si nici Consiliul Europei nu puteau constitui cadrul unei adevarate integrari europene, deoarece erau consacrate unor simple actiuni de cooperare si nu erau de natura sa angajeze Europa pe calea unificarii reale.

Declaratia lui Robert Schuman cuprindea principiile unei conceptii revolutionare in constructia europeana, iar aplicarea lor a dus la constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Piata comuna a carbunelui si otelului trebuia sa permita experimentarea formulei unei integrari sectoriale susceptibila de a fi progresiv extinsa si in alte domenii si chiar la construirea unei Europe politice.

In Declaratia din 9 mai 1950 aparea conceptia unei constructii functionale a Europei potrivit careia legaturile economice creand o solidaritate, de fapt, pregateau legaturile politice.

Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECA) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, si dupa semnarea sa de catre cele 6 state – Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F. Germania – a intrat in vigoare la 25 iulie 1952.

Inalta autoritate l-a avut presedinte pe Jean Mannet, iar Piata comuna s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru carbune si la 10 mai 1953 pentru produsele siderurgice.

Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pornire al unui proces de integrare, considerat in general ca trebuie sa fie global. Pentru prima oara in istoria moderna, state suverane accepta sa-si puna in comun resursele lor de carbune si otel si sa le incredinteze unei Inalte Autoritati prezentand un caracter puternic supranational, avand sarcina de a degaja si de a face sa prevaleze interesul comunitatilor. Statele accepta, de asemenea, ca o Curte de Justitie independenta sa le asigure respectarea dreptului in functionarea comunitatii si ca o Adunare Parlamentara sa fie consultata asupra problemelor comunitare.

Dar, elementele supranationale sunt contrabalansate in diferite moduri : Inalta Autoritate este desemnata de guvernele celor 6 state membre, Adunarea Parlamentara nu este decat consultativa si, mai ales, s-a prevazut o institutie care sa reprezinte direct interesele statelor membre – Consiliul de Ministri.

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 a constituit primul pas pe calea integrarii europene si un model de integrare juridic, institutiile CECA pregatind institutiile celorlalte doua comunitati ce se vor crea peste cativa ani.

Astfel, la 25 martie 1957, s-a semnat la Roma, de catre statele membre CECA, doua noi tratate :

Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene (CEE);

Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA), denumita si Euratom.

Aceste tratate au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

Crearea Comunitatii Economice Europene avea in vedere mai ales transformarea conditiilor economice ale schimburilor si, prin urmare, ale productiei pe teritoriul comunitatii. Spre deosebire de celelalte doua comunitati, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea comunitatilor a reprezentat un moment decisiv in constructia unei Europe organizate, deoarece grupul de state a acceptat sa se angajeze pe calea integrarii, transferand unele din competentele lui proprii entitatii nou create, integrare care s-a inscris in perspectiva unei uniuni politice.

Modelul de integrare ales a functionat astfel incat a permis evolutia spre o Europa comunitara construita pe cateva linii esentiale :

afirmarea preeminentei CEE asupra Comunitatilor CECA si CEEA, intrucat CEE a creat conditiile unei integrari economice globale, fiind in masura sa conduca la o integrare politica ;

o tensiune durabila intre o conceptie “supranationala” si o viziune interguvernamentala a constructiei europene, o tensiune intre interesele nationale si integrarea europeana ;

o extindere a domeniului interventiei comunitare;

o atractie constanta exercitata asupra statelor europene, ceea ce a condus la o largire considerabila a Comunitatilor.

Crearea Comunitatilor europene a fost rezultatul unui proces istoric care, in dezvoltarea sa, a condus mai intai la o unificare institutionala, apoi la extinderea spatiului comunitar si in paralel la o adancire si extindere a domeniului interventiei comunitare.

Prin Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene, s-a realizat unificarea executivului si, pe cale de consecinta, diferite institutii si reguli strans legate de acestea refacandu-se intr-o singura administratie, iar administratiile celor trei Comunitati au fost dotate cu un buget de functionare unica.

Fuziunea nu a fost totusi decat institutionala, nu si functionala, cele trei Comunitati continuand sa ramana distincte in privinta reglementarilor economice.

La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la o denumire unica pentru Comunitati. Astfel “Comunitatea Europeana” desemneaza ansamblul institutiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunitati europene, ca si grupul format din statele membre. Denumirea prezinta un interes practic si o valoare simbolica fara a avea semnificatie juridica, intrucat, din punct de vedere juridic, nu a avut loc fuziunea tratatelor si cele trei Comunitati nu au fuzionat intr-o singura Comunitate.

Extinderea spatiului comunitar s-a realizat prin trei largiri succesive: aderarea in 1973 a Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii, in 1981 a Greciei si in 1986 a Spaniei si Portugaliei.

Adancirea si extinderea domeniului interventiei comunitare

La intalnirea la nivel inalt de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, sefii de stat si de guvern ai statelor au recunoscut ca numai o adevarata uniune economica si monetara poate mentine coeziunea uniunii vamale care constituie fundamentul CEE.



La 15 octombrie 1970 un comitet prezidat de primul ministru luxemburghez Werner, a prezentat un plan vizand constituirea in cursul unei perioade de 10 ani a unei Uniuni economice si monetare, printr-o unificare progresiva a politicilor economice nationale si crearea unei organizatii monetare, conducand la o moneda unica. Acest proiect ambitios nu a putut fi realizat decat intr-o forma embrionara.

Totusi, obiectivul unei Uniuni Europene conceputa ca un proces dinamic, ce nu diminueaza Comunitatile, ci le-ar intari puterea si competentele institutiilor si ar unifica actiunea comunitara si cooperarea politica, a fost reafirmat de multe ori de statele membre si, in special, in “Declaratia solemna asupra Uniunii Europene”, adoptata de Consiliul European de la Stuttgart la 19 iunie 1983.

Semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986, si la Haga, la 28 februarie 1986, si intrat in vigoare la 1 iulie 1987, “Actul unic european” a operat o prima revizuire generala a tratatelor comunitare confirmand ca, desi Europa comunitara se sprijina pe cele trei Comunitati, ea nu se limiteaza la acestea.

Actul unic european cuprinde atat dispozitii relative la revizuirea tratatelor comunitare, cat si un titlu privind cooperarea europeana in domeniul politicii externe, titlu constituind o codificare a principiilor cooperarii politice.

In art.1 al Actului se stipuleaza: Comunitatile europene si cooperarea politica europeana au drept obiectiv de a contribui impreuna la progresul concret al Uniunii Europene.

Prin ratificarea Actului unic, statele membre s-au angajat in procesul ireversibil care trebuia sa conduca la transformarea ansamblului relatiilor dintre ele intr-o Uniune Europeana.

Calitatea de membru al Comunitatilor si cea de participant la procedura cooperarii politice sunt inseparabile. Actiunea in cadrul Comunitatilor si cooperarea politica contribuie amandoua la realizarea Uniunii Europene.

Actul unic apare ca o etapa de maxima importanta in construirea progresiva a Uniunii Europene.

In legatura cu fundamentele si politicile Comunitatii, Actul unic a fost caracterizat ca fiind obligatia de a realiza simultan marea piata fara frontiere plus coeziunea economica si sociala, o politica europeana de cercetare si tehnologie, intarirea sistemului monetar european, lansarea unui spatiu social european si actiuni semnificative in domeniul mediului.

Obiectivul central il reprezinta realizarea pietei interne, motiv pentru care art.13 din Actul unic european prevede ca Tratatul CEE este completat cu art.8A care dispune: Comunitatea adopta masuri destinate sa stabileasca progresiv piata interna in cursul unei perioade care a expirat la 31 decembrie 1992, conform dispozitiilor din tratat.

Piata interna comporta un spatiu fara frontiere interne, in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor tratatului. In afara dispozitiilor care definesc obiectivul general al stabilirii pietei interne, Actul unic aduce modificari si procedurilor prevazute pentru suprimarea obstacolelor in calea schimburilor dintre statele membre.

Prin art.20 din Actul unic s-a introdus un nou capitol avand ca titlu “Cooperarea in materie de politica economica si monetara” (Unitatea economica si monetara). Capitolul contine doua paragrafe din care primul se refera la cooperarea dintre statele membre in vederea asigurarii convergentei politicilor economice si monetare necesare dezvoltarii ulterioare a Comunitatii. Cel de al doilea paragraf indica procedura de urmat pentru dezvoltarea politicii economice si monetare implicand modificari institutionale.

Crearea unui spatiu european impunea in paralel cu suprimarea obstacolelor si in absenta unei politici industriale comune, urmarirea unor obiective comune bine definite in diferite domenii ale politicii economice si sociale.

Tratatul CEE continea un titlu privind politica sociala. Actul unic, prin articolele 21 si 22, a introdus in tratatul CEE articolul 118 A referitor la posibilitatea de a se legifera in acest domeniu cu majoritate calificata si articolul 118 B prin care se permite Comisiei sa stimuleze dialogul social la nivel european.

De asemenea, Actul unic a adaugat noi titluri in partea a treia a Tratatului CEE referitoare la politica comunitatii, si anume:

coeziunea economica si sociala (art.130 A);

cercetarea si dezvoltarea tehnologica (de la 130 F la 130 Q);

mediu (de la 130 R la 130 T).

Noile texte definesc obiectivele si mijloacele de actiune, introducand si proceduri ce permit sa se adopte deciziile de aplicare cu majoritate calificata.

Actul unic european poate fi considerat ca tranzitia necesara instituirii Uniunii Europene.

La Consiliul european de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, sefii de stat si de guvern ai celor 12 state membre ale Comunitatilor europene, reuniti in conferinta interguvernamentala pe baza art.236 din Tratatul CEE au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o noua etapa importanta in constructia europeana.

Acest Acord era un acord politic. Inaintea semnarii trebuia sa se dea forma juridica definitiva textelor consolidate ale celor doua aspecte ale tratatului, “o uniune politica” si “o uniune economica si monetara”, negociate separat.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor 12 au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene.

Tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeana nu se substituie Comunitatilor care sunt mentinute si chiar dezvoltate, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg.

In structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana cuprinde Comunitatile (primul pilon), completate cu politica externa si de securitate europeana (al doilea pilon) si cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne (al treilea pilon).

Tratatul defineste, in dispozitiile comune, obiectivele Uniunii si unele principii fundamentale pe care trebuie sa le respecte si precizeaza totodata ca Uniunea dispune de un cadru institutional unic.

Structura institutionala a Uniunii este bazata pe principiul potrivit caruia institutiile sunt comune, dar executa competentele lor dupa proceduri diferite, dupa cum dirijeaza Comunitatile sau cooperarile politice.

Tratatul afirma identitatea Uniunii pe scara internationala si instaureaza o “cetatenie a Uniunii” pastrand si conservand in acelasi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar. Tratatul prevede proceduri unice mai intai pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii si a celorlalte tratate pe care Uniunea se bazeaza, apoi pentru aderarea noilor state membre.

Astfel Uniunea Europeana stabileste o sinteza coerenta intre Comunitatile europene create prin tratatele CECA, CEE si Euroatom, completate si modificate prin Actul unic european pe de o parte, si politicile si cooperarile instaurate prin Tratatul de la Maastricht pe de alta parte.

Uniunea Europeana este intemeiata pe Comunitatile europene, completate cu politicile si formele de cooperare instaurate prin tratat.

Uniunea are drept misiune sa organizeze, in mod coerent si solidar, relatiile dintre statele membre si dintre popoarele lor.

Obiectivele pe care trebuie sa le realizeze Uniunea prin cei trei piloni sunt enuntate la art.B:

  • promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, comportand la termen o moneda unica, in conformitate cu dispozitiile din tratat;
  • afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, in special prin punerea in aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv definirea la termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa conduca, la momentul potrivit, la o aparare comuna;
  • intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instaurarea unei cetatenii a Uniunii;
  • dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si al afacerilor interne;
  • mentinerea integrala a realizarii comunitare (l’acquis communautaire) si dezvoltarea acesteia cu scopul de a examina in ce masura politicile si formele de cooperare instaurate in tratat ar trebui sa fie revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor si institutiilor comunitare.

Uniunea dispune de un cadru institutional unic ce asigura coerenta si continuitatea actiunilor intrerinse in vederea atingerii obiectivelor sale, respectand si dezvoltand tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (acquis-ul).

Misiunea conferita institutiilor in cadrul Uniunii consta, deci, in a garanta coerenta, pe de o parte, a actiunilor efectuate in fiecare din cei trei piloni si, pe de alta parte, intre actiunile intrerinse in ansamblul celor trei piloni.

Parlamentul European, Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie isi exercita atributiile in conditiile si cu finalitatile prevazute, pe de o parte, de dispozitiile tratatelor care instituie Comunitatile europene si tratatele si actele subsecvente care le-au modificat sau completat si, pe de alta parte, de celelalte dispozitii ale tratatului.

Sistemul institutional unic este format din institutiile comunitare si Consiliul European.



2.2. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR


Izvoarele primare, fundamentale, creatoare de noi reguli si care se bazeaza pe acordul statelor membre;

Izvoarele derivate, secundare, cuprinzand reguli de drept bazate pe tratate, destinate sa le asigure aplicarea, respectiv, actele normative adoptate de institutii in aplicarea tratatelor.

Cele doua categorii formeaza nucleul central si cantitativ preponderent, reprezentand ceea ce se numeste dreptul comunitar in sens restrans.

In sens larg, dreptul comunitar cuprinde ansamblul regulilor de drept aplicabile in ordinea juridica comunitara.

In aceasta acceptiune, dreptul comunitar cuprinde si actele conventionale incheiate intre statele membre pentru aplicarea tratatelor. Comunitatile au incheiat numeroase acorduri internationale care constituie la randul lor izvoare de drept in ordinea juridica comunitara.

De asemenea, pe langa izvoarele scrise mai sunt si izvoarele nescrise intre care principiile generale de drept ocupa un loc esential.

O clasificare mai larga a izvoarelor de drept:

izvoare originare sau primare, formand dreptul originar sau primar, din care fac parte: tratatele constitutive, precum si instrumentele juridice care le-au fost anexate sau care le-au adus modificari;

izvoare secundare, adica actele unilaterale ale institutiilor, categorie denumita drept derivat pentru a indica natura si functia de aplicare a dreptului originar;

actele conventionale, in cadrul carora vom distinge: dreptul complementar tratatelor, acordurile incheiate de comunitati cu statele terte sau cu organizatii internationale;

izvoare nescrise ale dreptului comunitar.

Tratatele determina campul de aplicare al dreptului comunitar „ratione materiae, ratione loci si ratione temporis”, atribuie competentele institutiilor si enunta principiile si procedurile ce trebuie respectate in vederea realizarii finalitatilor si obiectivelor prevazute si, totodata, asigura respectarea acestora printr-un control jurisdictional, permitand sanctionarea incalcarii tratatelor.

Dreptul derivat acopera ansamblul actelor adoptate de institutiile abilitate in acest scop de tratatele constitutive, in vederea realizarii obiectivelor acestora. Termenul „derivat” este utilizat pentru a indica functia acestor acte, dar si subordonarea lor tratatelor, ceea ce inseamna, pe de o parte, ca dispozitiile din dreptul derivat nu pot deroga de la tratatele constitutive, iar, pe de alta parte, ca institutiile abilitate nu pot adopta decat actele necesare indeplinirii misiunii lor si in conditiile prevazute in tratate.

Tratatele constituie fundamentul, cadrul si limitele puterilor normative ale institutiilor

Astfel, potrivit art. 189 alin. 1 din Tratatul CE, asa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, pentru indeplinirea misiunii lor in conditiile prevazute in tratat, Parlamentul european, impreuna cu Consiliul si Comisia, adopta regulamente si directive, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize.

In Tratatul de la Roma sunt mentionate cinci feluri de acte:

regulamentele;

directivele;

deciziile;

recomandarile;

avizele.

Curtea de Justitie, in jurisprudenta sa, a subliniat ca natura unui act nu depinde de denumirea pe care i-a dat-o institutia care l-a adoptat ci de obiectul si continutul sau in raport cu definitiile formulate de tratate, Curtea rezervandu-si dreptul de a proceda la o noua calificare a actului respectiv.

In cadrul conferintelor interguvernamentale care au condus la Tratatul de la Maastricht, Comisia a facut propuneri concrete pentru a se instaura un sistem ierarhic al normelor sau unul de clasificare a actelor comunitare, mai ales in vederea intaririi democratizarii si eficacitatii procesului decizional, cu respectarea principiului subsidiaritatii.

Regulamentul este principalul izvor al dreptului comunitar derivat, fiind actul cel mai complet, mai eficace, exprimand, prin excelenta, puterea legislativa a Comunitatilor.

Art. 189 alin. 2 CE prezinta efectele juridice ale regulamentului, da o definitie completa a acestuia, prin care ii confera o natura si o eficienta pe deplin comparabile cu cele ale unei legi in sistemele nationale.

Regulamentul are caracter general. El este obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil in fiecare stat membru. Caracteristicile regulamentului sunt: caracterul general, forta obligatorie si aplicabilitatea sa directa.

Ca si legea in dreptul national, regulamentul contine prescriptii generale si impersonale, adica statueaza in mod abstract, aceasta fiind conditia „sine qua non” a functiei normative pe care este chemat sa o indeplineasca in sistemul tratatelor. Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale; prin urmare, nerespectarea de catre un stat membru a regulamentului constituie neexecutarea uneia dintre obligatiile sale in sensul art. 169 din Tratatul CE.

Aplicabilitatea directa a regulamentului inseamna ca fara interpunerea puterii normative nationale el are o validitate automata in Comunitate si este, ca atare, apt sa confere drepturi si sa impuna obligatii statelor membre, organelor lor si particularilor, cum o face legea nationala.

Directiva – potrivit alin. 3 al art. 189 din Tratatul CE – leaga fiecare stat membru destinatar in ceea ce priveste rezultatul care urmeaza sa fie atins, dar lasa autoritatilor nationale competenta in privinta formei si a mijloacelor. Art. 191 al Tratatului prevede regulile referitoare la publicarea si, respectiv, modificarea directivei.

Directivele adoptate de catre Consiliu impreuna cu Parlamentul European, conform procedurii din art. 189 B, precum si directivele Consiliului si Comisiei adresate tuturor statelor membre, sunt publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor si intra in vigoare, ca si regulamentele, la data pe care o fixeaza sau, in lipsa unei asemenea date, dupa 20 de zile de la publicarea lor.

Natura si functia directivei

Directiva impune statului membru destinatar un rezultat pe care trebuie sa-l atinga, dar lasa autoritatilor nationale competenta cu privire la forma si mijloacele necesare atingerii acestui obiectiv.

Directiva face parte din categoria actelor obligatorii, dar prezinta si unele caracteristici.

Directiva nu este un instrument de integrare si de unificare a dreptului asa cum este regulamentul, ci un instrument de cooperare si de apropiere a legislatiilor. Directiva este un instrument tipic interstatal, intrucat are intotdeauna drept destinatari statele membre si nu obliga decat aceste state; directiva nu produce efecte de drept in ordinea interna decat prin intermediul regulilor nationale.

Directiva, spre deosebire de regulament, este conceputa ca un mecanism de legislatie indirecta si mediata, ca un mijloc de orientare legislativa. Ea reprezinta o metoda de legislatie cu doua etaje: la nivel comunitar sunt adoptate linia politica si modelul legislativ; apoi revine statelor membre sa
traduca acest model in categoriile lor nationale, dar libertatea pe care o directiva o lasa statelor nu inseamna in nici un caz ca ar trebui tratata ca neexistand sub aspect juridic din punct de vedere intern.

Directiva constituie un element de drept comunitar de care judecatorul national poate sa tina seama dupa imprejurari. Directiva impune statelor membre o obligatie de rezultat.

Caracteristicile directivei

este un act obligatoriu in scopul pe care il desemneaza, dar lasa statelor membre, care sunt destinatarii acestei obligatii, alegerea formei si a mijloacelor necesare pentru atingerea acestui rezultat;

sunt acte susceptibile sa aiba un caracter general. Ele nu leaga decat destinatarii, care pot fi unul sau mai multe state membre din cadrul Tratatului CE;

sunt acte al caror continut se limiteaza sa fixeze un obiectiv. Alegerea mijloacelor si formei necesare pentru atingerea acestui obiectiv este lasata aprecierii suverane a fiecarui stat. Prin „forma” se inteleg tehnicile legislative sau regulamentare proprii fiecarui stat; prin „mijloace” institutiile susceptibile sa realizeze obiectivul indicat. Este relevata o evolutie in notiunea de directiva, al carei continut este din ce in ce mai complet, astfel incat alegerea de catre statele membre a „mijloacelor” dispare. Aceasta evolutie s-a impus dat fiind caracterul tehnic al anumitor materii care implica un foarte mare grad de precizie;

sunt acte obligatorii – ele impun statelor membre obligatii de rezultat;

sunt susceptibile sa creeze drepturi individuale in beneficiul subiectelor de drept ale statelor membre.

Pozitia Curtii de Justitie a subliniat ca libertatea recunoscuta statelor prin art. 189 alin. 3, departe de a fi absoluta, nu este decat relativa. Libertatea statelor este limitata prin obligatia de a utiliza formele si mijloacele susceptibile sa asigure directivei o deplina eficacitate in dreptul intern.

Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza.

Caracteristicile deciziei:

decizia obliga numai pe destinatarii ei, este un act cu caracter individual;

este obligatorie;

este obligatorie in toate elementele sale.

Intrarea in vigoare – deciziile trebuie sa fie notificate destinatarilor lor si produc efect prin aceasta notificare.

Avizele si recomandarile – se caracterizeaza prin faptul ca sunt lipsite de efect obligatoriu, ele „nu leaga” dupa formula utilizata in tratate.

Articolul 173 din Tratatul CE exclude, in mod expres, recomandarile si avizele de sub incidenta controlului Curtii de Justitie, absenta fortei obligatorii justificand o asemenea excludere. De remarcat ca absenta efectului obligatoriu nu inseamna si absenta efectelor juridice, iar raportat la recomandari si avize, s-a subliniat in doctrina ca nu trebuie sa se confunde actul lipsit de forta obligatorie cu actul din punct de vedere juridic fara efect.

Tratatul CE da mai multe exemple de recomandari sau avize ale institutiilor comunitare chemate sa produca efecte juridice.

Avizul este unul dintre instrumentele mentionate de articolul 118 cu acelasi titlu ca si studiile si organizarea de consultari in vederea promovarii unei colaborari stranse intre statele membre in domeniul social.

Sub un alt aspect, numai nerespectarea de catre un stat membru a unui aviz motivat al Comisiei, in sensul articolului 169, ii permite acestuia sa sesizeze Curtea de Justitie pentru constatarea neexecutarii.

Recomandarea mai poate fi utilizata de exemplu de catre Comisie, potrivit art. 101 si 102 din Tratatul CE, pentru a evita o distorsiune de concurenta ca urmare a stabilirii sau modificarii de catre un stat membru a dispozitiilor interne. Daca acesta nu se conformeaza recomandarii, Comisia nu poate propune Consiliului adoptarea de directive care ar avea drept obiect sa oblige celelalte state membre sa elimine acea distorsiune.

In jurisprudenta sa, Curtea de Justitie a considerat ca recomandarile nu sunt lipsite de orice efect juridic si ca judecatorii nationali sunt obligati sa le ia in consideratie daca lamuresc interpretarea dispozitiilor nationale, in scopul de a asigura deplina lor aplicare sau, daca au drept obiect sa completeze dispozitiile de drept comunitar, avand un caracter constrangator.

S-ar putea spune ca avizul este mai degraba expresia unei pareri asupra unei probleme date, in timp ce recomandarea este un instrument de actiune indirect urmarind apropierea legislatiilor si nu difera de directiva decat prin absenta fortei obligatorii.



2.3. ACQUIS-UL COMUNITAR PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA


Incepand cu anul 1957, in cadrul Tratatului CECA au inceput primele actiuni comunitare in domeniul securitatii si sanatatii in munca pentru lucratorii din sectoarele carbunelui si otelului. In anul 1974, prin decizia Consiliului a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate, igiena si protectia sanatatii la locul de munca, recunoscut de Comisie ca forum privilegiat de consultare a partenerilor sociali.

Prin Art. 118 al Tratatului de la Roma “Statele Membre se angajeaza sa promoveze in special ameliorarea mediului de munca, pentru a proteja securitatea si sanatatea fortei de munca si isi fixeaza ca obiectiv armonizarea, prin progres, a conditiilor existente in acest domeniu. ”

Pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, Consiliul, dupa consultarea Comitetului Economic si Social adopta, pe calea directivelor, prescriptii minimale aplicabile in mod progresiv, tinand cont de conditiile si de reglementarile tehnice existente in fiecare dintre statele membre.

Aceste directive evita sa impuna constrangeri administrative, financiare si juridice care ar impiedica crearea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii.

In sustinerea acestor deziderate au fost lansate in anii 1978 si 1984 primele programe de actiune in domeniul securitatii si sanatatii in munca.

Dupa adoptarea in anul 1987 a Actului Unic, prin care se face o importanta revizuire a Tratatului de la Roma, s-a elaborat un nou program de actiune in domeniul securitatii si sanatatii in munca (cel de al treilea), care, prin textele legislative care s-au adoptat, a pus accentul pe dimensiunea sociala a realizarii pietei interne.

Un moment remarcabil in elaborarea legislatiei europene in domeniul securitatii si sanatatii in munca il constituie adoptarea, la 12 iunie 1989, a Directivei Cadru 89/391/CEE cu privire la punerea in aplicare a masurilor care vizeaza promovarea ameliorarii securitatii si sanatatii lucratorilor la locul de munca, in conformitate cu art. 118 A din Tratatul de la Roma.

Directiva Cadru are ca obiect punerea in practica a masurilor care vizeaza promovarea ameliorarii securitatii si sanatatii la locul de munca si cuprinde principiile generale legate de prevenirea riscurilor profesionale si de protectie a securitatii si sanatatii, de eliminare a factorilor de risc si de accidentare in munca, de informare, de consultare, de participare echilibrata, de formare a lucratorilor si a reprezentantilor lor, precum si liniile generale de punere in aplicare a principiilor respective.

Angajatorul este obligat sa asigure securitatea si sanatatea lucratorilor in toate aspectele legate de munca, asa cum reiese din art.5 al Directivei Cadru. In cadrul responsabilitatilor sale, angajatorul trebuie sa ia masurile necesare pentru protectia securitatii si sanatatii lucratorilor, incluzand si activitati de prevenire a riscurilor profesionale, de informare si de formare, de organizare si de asigurare a mijloacelor necesare acestor activitati.



In realizarea masurilor privind protectia securitatii si sanatatii lucratorilor trebuie respectate urmatoarele principii de prevenire :

a) evitarea riscurilor;

b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

c) combaterea riscurilor incepand de la sursa;

d) adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste conceperea posturilor de lucru, precum si la alegerea echipamentelor de lucru, a metodelor de lucru si de productie, in special, in vederea atenuarii lucrului monoton, lucrului cadentat si reducerii efectelor acestora asupra sanatatii;

e) a se tine cont de stadiul de evolutie a tehnicii;

f) inlocuirea a ceea ce este periculos prin ceea ce nu este periculos sau prin ceea ce este mai putin periculos;

g) planificarea prevenirii, vizand un ansamblu coerent care consta in prevenirea tehnica, organizarea lucrului, conditiile de lucru, relatiile sociale si influenta factorilor mediului de lucru;

h) luarea masurilor de protectie colectiva, cu prioritate fata de cele individuale;

i) furnizarea de instructiuni adecvate lucratorilor.

Tinand cont de natura activitatilor din unitate, angajatorul trebuie :

a) sa evalueze riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, inclusiv alegerea echipamentelor de lucru, substantelor sau preparatelor chimice si amenajarea locurilor de munca.

Ca urmare a acestei evaluari, si daca e nevoie, activitatile de prevenire, metodele de lucru si de productie utilizate trebuie sa garanteze un nivel mai bun de protectie a securitatii si sanatatii lucratorilor si vor fi integrate in ansamblul de activitati ale unitatii si la toate nivelurile organizatorice.

b) sa ia in considerare capacitatile lucratorilor in materie de securitate si sanatate, la atribuirea sarcinilor de lucru,

c) sa faca in asa fel incat planificarea si introducerea de noi tehnologii sa faca obiectul consultatiilor cu lucratorii si/sau cu reprezentantii lor in ceea ce priveste consecintele legate de securitatea si sanatatea lucratorilor, de alegerea echipamentelor, de amenajarea conditiilor de lucru si de impactul factorilor mediului de lucru;

d) sa ia masuri potrivite pentru ca doar lucratorii care au primit instructiuni adecvate sa poata avea acces in zonele de risc grav si specific.

Strategia Comisiei in ceea ce priveste directivele din domeniul securitatii si sanatatii in munca se bazeaza pe adoptarea unor directive specifice, referitoare la domenii specifice, care completeaza Directiva Cadru.

Directivele specifice care decurg din Directiva Cadru, conform art.16(1), si care contin cerinte minime de securitate si sanatate in munca sunt urmatoarele: 89/654/C.E.E. - locuri de munca; 89/655/C.E.E. - echipamente tehnice, amendata de directiva 95/63/C.E.E, 89/656/C.E.E. - echipamente individuale de protectie; 90/269/C.E.E. - manipularea manuala a sarcinilor; 90/270/C.E.E. - echipamente cu ecrane de vizualizare; 90/394/C.E.E. – agenti cancerigeni; directiva 90/679/C.E.E. - agenti biologici, amendata prin directivele 93/88/C.E.E, 95/30/C.E.E, 97/59/C.E.E, 97/65/C.E.E; 92/57 – santiere temporare sau mobile; 92/58/C.E.E. – semnalizare de securitate; 92/85/C.E.E. - protectia femeilor insarcinate, lauze sau care alapteaza; 92/91/C.E.E. - extractie prin forare; 92/104/C.E.E. - extractie de minerale; 93/103/C.E.E. - vase de pescuit.

De asemenea, in baza art.118A, s-a modificat directiva-cadru 80/1107/CEE prin directiva 88/642/CEE si a fost completata cu directivele specifice: 88/364 – interzicerea unor agenti specifici si/sau anumitor activitati, 91/322/CEE – valori limita cu caracter indicativ, 91/382/CEE – expunerea la azbest (modifica 83/477/CEE).

Tot in baza art.118A, au fost elaborate urmatoarele directive: 92/29/C.E.E. - asistenta medicala la bordul navelor, 93/104 – organizarea timpului de lucru, 91/383/CEE – completarea masurilor privind securitatea si sanatatea lucratorilor temporari sau interimari, 94/33/CEE – protectia tinerilor in timpul lucrului.

Comisia a declarat anul 1992, Anul European pentru securitate, igiena si sanatate la locul de munca, pentru a se trage concluzii privind cel de al treilea plan de actiune si pentru sensibilizarea unui numar cat mai mare de persoane cu privire la problemele de securitate si sanatate in munca.

Anul European a determinat cresterea interesului lucratorilor, patronilor si al autoritatilor pentru sanatatea si securitatea la locul de munca, aducand noi orientari pentru viitoarea politica comunitara.

In februarie 1992, s-a semnat Tratatul de la Maastricht de infiintare a Uniunii Europene care a intrat in functiune la 1 noiembrie 1993. Un punct important in Tratat se refera la extinderea Europei sociale prin punerea in practica a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptata in 1989 care contine un capitol referitor la realizarea securitatii si sanatatii la locul de munca.

Pentru a se asigura transparenta actiunilor Comisiei, prin informarea statelor si a partenerilor sociali, (1994 – 2000).

Obiectivele actiunii pe care Comisia si-a propus sa le realizeze au fost:

sa vegheze la transpunerea corecta a directivelor comunitare de catre statele membre si sa ia masurile necesare pentru aplicarea lor adecvata in dreptul national derivat;

sa promoveze lucrarile Comunitatii in acest domeniu in tarile terte;

sa continue imbunatatirea securitatii si sanatatii in munca in cadrul Comunitatii.

Baza juridica a actiunilor au constituit-o, in principal, art. 100 A si art. 118 A ale Tratatului de la Roma, pentru stabilirea unui nivel ridicat de protectie in domeniul securitatii si sanatatii in munca, si art. 118 B pentru promovarea dialogului cu partenerii sociali in acest domeniu.

In cadrul acordului de asociere intre comunitate si tarile din Europa centrala si de est, in perspectiva aderarii acestora, Comisia a vegheat asupra realizarii programului in domeniul protectiei muncii, in special, prin punerea in aplicare a masurilor vizand imbunatatirea securitatii si sanatatii in munca, pe baza legislatiei comunitare in acest domeniu.

Politica sociala, bazata pe aquis-ul securitatii si sanatatii in munca, constituie un punct important in agenda strategiei comunitare care va acoperi perioada 2002 – 2006, aducand trei caracteristici de noutate:

o abordare globala a starii de bine la locul de munca, luand in considerare piata muncii si aparatia de noi riscuri, mai ales psihosociale, si vizand ameliorarea calitatii muncii, din care mediul de munca sanatos si sigur constituie unul din elementele esentiale;

consolidarea unei culturi de prevenire a riscurilor, combinarea unor instrumente politice variate: legislatie; dialog social; demersul progresului si identificarea celor mai bune practici; responsabilitatea sociala a intreprinderilor; incitatiile economice; construirea parteneriatelor intre toti actorii securitatii si sanatatii;

noua strategie demonstreaza, de asemenea, ca o politica sociala ambitioasa este un factor de competitivitate, si ca dimpotriva, lipsa politicii angreneaza costuri care apasa greu asupra economiilor.

Calitatea muncii – obiectiv al Uniunii Europene fixat de Consiliul European la Lisabona in martie 2000 – are ca elemente esentiale sanatatea si securitatea in munca, considerandu-se ca o buna organizare a muncii, precum si un mediu de munca sanatos si sigur sunt factori de performanta pentru economie si pentru intrerinderi.



3. CARACTERISTICILE SI STRUCTURA LEGISLATIEI PRIVIND

SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA



SCURT ISTORIC AL PROTECTIEI MUNCII IN ROMANIA


Activitatea de protectie a muncii in Romania are o istorie de peste 100 de ani si a evoluat in stransa legatura cu dezvoltarea industriala, care inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea a atras dupa sine, ca si in alte parti ale lumii, primele manifestari ale acestei activitati.

Anul 1874 consemneaza aparitia si intrarea in vigoare a unei legi ce reglementeaza aspecte de sanatate in munca - “Legea sanitara”.

In 1894 intra in vigoare “Regulamentul pentru industriile insalubre” care poate fi considerat primul act normativ in domeniul protectiei muncii deoarece cuprindea dispozitii obligatorii privind munca femeilor si tinerilor, prevenirea accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale. Pe baza acestui regulament au fost intreprinse masuri care au condus la imbunatatiri ale unor stari de lucruri in domeniul protectiei muncii consemnate din documente istorice in anul 1896.

O activitate sustinuta de aplicare a masurilor de prevenire a accidentelor de munca si a bolilor profesionale s-a desfasurat intre anii 1920 si 1940 de catre “Serviciul de Igiena Industriala”, organism care a functionat in cadrul Casei Centrale a Asigurarilor Sociale.

Dupa cel de al doilea razboi mondial s-a infiintat un sistem guvernamental de institutii cu atributii in domeniul protectiei muncii. Astfel, in 1949 s-a infiintat Consiliul pentru Protectia Muncii, din subordinea Ministerului Muncii si Prevederilor Sociale, organism care cuprindea reprezentanti ai Confederatiei Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificarii, ai Ministerului Invatamantului si responsabili cu protectia muncii.

Un moment remarcabil in istoria protectiei muncii in Romania il constituie adoptarea “Legii nr.5/1965 cu privire la protectia muncii” care a reusit ca prin efectele ei, intr-o anumita masura, sa se apropie de standardele europene in materie, sa contureze cadrul organizatoric si legislativ necesar derularii activitatii de productie in conditii de securitate a muncii.

Infiintarea in 1966 a unui organism specializat al statului, independent, Comitetul de Stat pentru Protectia Muncii, structura organizatorica a acestuia la nivel central si teritorial precum si pregatirea specialistilor antrenati in acest domeniu au contribuit, pentru un timp, la cuprinderea mai buna a problemelor de protectia muncii, la abordarea sistematica a acestora pe ramuri economice.

Transformarile din viata economica si sociala a Romaniei intervenite dupa decembrie 1989, tranzitia spre o economie de piata, au creat probleme noi pentru institutia protectiei muncii, ca de exemplu: cresterea rapida a numarului de agenti economici, aparitia sectorului privat, cresterea somajului, intensificarea fenomenului de eludare a legilor, cresterea rolului partenerilor sociali (patronate, sindicate), toate acestea impunand modificarea structurii si continutului legislatiei de protectie a muncii.

Astfel, inca din anul 1990 s-au intreprins masuri de revizuire a reglementarilor din domeniul protectiei muncii pentru a crea un nou sistem legislativ al carui principiu fundamental sa fie armonizarea cu prevederile directivelor Uniunii Europene, conventiile si recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii, ratificate de Romania.

Tot in anul 1990 a fost regandita structura organizatorica si functionala a institutiei protectiei muncii, aceasta fiind integrata in cadrul Ministerului Muncii si Protectiei Sociale.

Ca urmare a ratificarii, la 5.04.1993, a Acordului european, care instituia o asociere intre Romania si Uniunea Europeana, in vederea acceptarii ulterioare a tarii noastre ca membru cu drepturi depline al U.E., este obligatorie indeplinirea prevederilor stipulate in acest acord si anume armonizarea legislatiei prezente si viitoare a Romaniei cu cea comunitara.

In februarie 1994, Guvernul Romaniei si Comisia Comunitatii Europene, au semnat un Memorandum Financiar prin care, in domeniul securitatii si sanatatii in munca, se acorda asistenta tehnica in cadrul Programului PHARE “Securitate si sanatate in munca in Romania”.

Principalele proiecte componente ale programului au fost:

formularea unei strategii coerente privind domeniul securitatii si sanatatii in munca in perioada urmatorilor 10 ani;

transpunerea in legislatia nationala a prescriptiilor minimale cuprinse in directivele derivate din Articolele 100A si 118A din Tratatul de la Roma;

crearea unui sistem de stimulente economice prin care sa fie motivati agentii economici sa acorde prioritate problemelor de securitate si sanatate in munca;

dezvoltarea colaborarii intre inspectoratele teritoriale de protectia muncii si inspectoratele de politie sanitara si medicina a muncii;

imbunatatirea structurii organizatorice si a metodelor de inspectie ale departamentului de Protectia Muncii;

imbunatatirea conditiilor de munca in sectorul minier.

Elaborarea Strategiei in domeniul securitatii si sanatatii in munca pentru o perioada de 10 ani si adoptarea ei in cadrul Conferintei Nationale privind Securitatea si Sanatatea in Munca din 1995, a constituit un prim pas in realizarea reformei si restructurarii in acest domeniu de activitate si alinierea lui la standardele si normele europene.

Pornind de la realitatile economice, pe baza analizei sistemului legislativ existent in Romania, prin aplicarea Programului PHARE si folosind experienta unor tari avansate, a fost stabilita noua structura a legislatiei muncii, precum si caile de implementare a noilor reglementari.



SISTEMUL LEGISLATIV AL SECURITATII SI SANATATII

IN MUNCA IN ROMANIA





Fig. 1. Structura sistemului legislativ al securitatii si sanatatii in munca in romania



Prefacerile politice, sociale, economice, din ultimii ani din tara noastra au determinat si reevaluarea domeniului securitatii si sanatatii in munca, pentru care s-a creat o noua legislatie armonizata cu directivele europene, cu conventiile si recomandarile Organizatiei Mondiale a Muncii. Noua legislatie a introdus sau a dezvoltat concepte care asigura schimbarea modului de abordare a aspectelor referitoare la asigurarea securitatii si sanatatii in munca. Dintre trasaturile esentiale care caracterizeaza noua legislatie se pot enunta :

intarirea obligatiei angajatorilor de a asigura securitatea si sanatatea angajatilor prin masuri care iau in considerare principiile generale de prevenire;

dezvoltarea la nivel national si la nivel de unitate economica a unor politici de prevenire, care sa trateze securitatea si sanatatea in munca luand in considerare tehnologiile, organizarea muncii, mediul de munca si, nu ultimul rand, executantul cu toate cerintele sale;

instruirea, formarea si perfectionarea angajatilor in corelatie cu sarcinile de munca si cu riscurile la care pot fi expusi;

prioritatea masurilor de protectie intrinseca si colectiva fata de cele individuale ;

instituirea responsabilitatii angajatilor fata de propria securitate si sanatate ;

dezvoltarea capacitatii institutionale a unor organisme de control si de indrumare a activitatii de prevenire ale statului, care sa dispuna de mijloace juridice, tehnice, financiare etc. eficace.

Altfel spus, noua legislatie impune intensificarea preocuparilor pentru calitatea de securitate a echipamentelor tehnice, pentru inlocuirea sau chiar eliminarea substantelor si produselor periculoase, pentru organizarea ergonomica a locurilor de munca, pentru cresterea nivelului de pregatire a lucratorilor si asigurarea participarii acestora la elaborarea si luarea deciziei in domeniul protectiei muncii si pentru supravegherea sanatatii lucratorilor in munca.

Aceste preocupari sunt sustinute de contextul economic actual, marcat de cresterea importantei calitatii produselor care implica si calitatea de securitate a acestora si face sa creasca numarul de organizatii si societati preocupate sa conceapa si sa utlizeze tehnici si instrumente, metode si proceduri care sa faciliteze imbunatatirea continua a calitatii, metode de evaluare a nivelului de securitate.

Transpunerea in sistemul de reglementari din Romania a Directivelor U.E. derivate din art. 100A si 118A din Tratatul de la Roma (1957), privind cerintele esentiale de securitate si sanatate ale echipamentelor tehnice, respectiv, cerintele minime de securitate si sanatate la locul de munca, impune si alinierea practicilor noilor organisme create cu cele ale organismelor europene in materie de securitate si sanatate.

Activitatea de protectie a muncii in Romania urmareste elaborarea si aplicarea unui ansamblu de masuri menite sa asigure, in toate domeniile de activitate, indeplinirea sarcinilor in conditii normale de munca, fara accidente si imbolnaviri profesionale. Importanta care se acorda protectiei muncii este relevata de faptul ca chiar in Constitutie sunt stabilite principiile de baza ale protectiei angajatilor, principii care sunt dezvoltate apoi in Legea cadru. Sistemul legislativ al protectiei muncii contine, in ordinea importantei, urmatoarele acte normative:


Constitutia Romaniei


Constitutia prevede masuri de protectie care privesc securitatea si igiena muncii, instituirea salariului brut pe tara garantat in plata, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii grele, precum si protectia femeilor, a tinerilor si a unor persoane dezavantajate.

Codul Muncii


Codul Muncii prevede in Titlul 5 regulile generale privind sanatatea si securitatea in munca, stabilind obligatia angajatorului de a lua toate masurile necesare pentru protejarea vietii si sanatatii salariatilor.

Dispozitiile Codului Muncii se completeaza cu dispozitiile legii speciale,ale contractelor colective de munca aplicabile, precum si cu normele si normativele de protectie a muncii.

Prin normele si normativele de protectie a muncii se stabilesc:

masuri generale de protectie a muncii pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;

masuri de protectie a muncii specifice pentru anumite activitati sau anumite profesii;


dispozitii referitoare la organizarea si functionarea unor organisme speciale de asigurare a securitatii si sanatatii in munca;


In cadrul responsabilitatilor sale, angajatorul trebuie sa ia masurile necesare pentru protejarea sanatatii si securitatii salariatilor, inclusiv pentru activitatile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare si pregatire, precum si pentru punerea in aplicare a organizarii protectiei muncii si mijloacelor necesare acesteia.

In cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevazute, in mod obligatoriu, reguli privind securitatea si sanatatea in munca.

Angajatorul are obligatia de a asigura toti salariatii pentru risc de accidente de munca si boli profesionale, in conditiile legii, .

Angajatorul are obligatia sa organizeze instruirea angajatilor sai in domeniul securitatii si sanatatii in munca.

Instruirea se realizeaza periodic, prin modalitati stabilite de comun acord de catre angajator impreuna cu reprezentantii salariatilor.

Codul Muncii stabileste regulile generale referitoare la Comitetul de securitate si sanatate in munca, precum si la protectia sanatatii salariatilor prin servicii medicale.


Legea protectiei muncii 90/1996, republicata


Legea protectiei muncii reprezinta legea cadru pentru protectia muncii, pe care o defineste ca fiind un ansamblu de masuri si activitati institutionalizate avand ca scop asigurarea celor mai bune conditii in desfasurarea procesului de munca, apararea vietii si integritatii corporale si sanatatii salariatilor si a altor persoane participante la procesul de munca.

Legea stabileste un sistem unitar de norme care contin masuri si reguli aplicabile tuturor participantilor la procesul de munca. Masurile de protectie a muncii sunt aplicabile salariatilor, membrilor cooperatori, persoanelor angajate cu conventii civile, precum si elevilor, studentilor si ucenicilor in perioada practicii profesionale. Potrivit legii, responsabilitatea organizarii, coordonarii si controlarii activitatii de protectie a muncii revine:

Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei care are ca atributii:

emiterea de norme generale, normative, alte reglementari de interes national in domeniu;

coordonarea programului de elaborare a normelor specifice pe activitati;

avizarea normelor, standardelor si a altor reglementari care contin prevederi in domeniu, elaborate de alte organe.

Ministerului Sanatatii care are ca atributii :

emiterea de norme obligatorii privind igiena muncii;

avizarea standardelor si actelor normative in domeniu, elaborate de alte organe.

Prin articolul 18 al Legii sunt stabilite obligatiile angajatorului privind asigurarea conditiilor de protectie a muncii pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale, respectiv:

sa adopte din faza de cercetare, proiectare, executie a constructiilor, a echipamentelor tehnice precum si la elaborarea tehnologiilor de fabricatie, solutii conforme cu normele de protectie a muncii;

sa solicite I.T.M. autorizatia de functionare din punct de vedere al protectiei muncii si sa mentina conditiile pentru care a fost autorizat ;



sa stabileasca masurile tehnice, sanitare si organizatorice de protectie a muncii corespunzator conditiilor de munca si factorilor de mediu specifici unitatii;

sa stabileasca pentru salariati si pentru ceilalti participanti la procesul de munca atributiile si raspunderea ce le revin in domeniul protectiei muncii;

sa elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor aplicabile ;

sa asigure si sa controleze, prin compartimente specializate sau prin personal propriu, cunoasterea si aplicarea de catre toti salariatii a masurilor stabilite in domeniul protectiei muncii;

sa ia masuri pentru asigurarea de materiale de informare si educare a salariatilor privind protectia muncii;

sa asigure informarea fiecarei persoane asupra riscurilor la care va fi expusa in activitate, inainte de angajare;

sa asigure pe cheltuiala unitatii, testarea, perfectionarea profesionala a persoanelor cu atributii in domeniu;

sa ia masuri pentru autorizarea exercitarii meseriilor si profesiilor prevazute in norme;

sa angajeze numai persoanele care au corespuns in urma controlului medical si al aptitudinilor psihoprofesionale, cerintelor sarcinilor de munca;

sa tina evidenta locurilor de munca cu conditii deosebite, vatamatoare, grele, periculoase;

sa asigure functionarea permanenta si corecta a sistemelor si dispozitivelor de protectie a muncii;

sa prezinte documentele si sa dea toate informatiile solicitate de inspectorii de munca la control sau in timpul cercetarii accidentelor de munca;

sa asigure realizarea masurilor stabilite de inspectorii de munca in timpul controalelor;

sa desemneze, la cererea inspectorilor de munca, persoane care sa participe la efectuarea controlului sau la cercetarea accidentelor de munca;

sa nu modifice starea de fapt rezultata la producerea unui accident mortal sau colectiv, in afara cazurilor in care mentinerea situatiei ar genera alte accidente.

In ceea ce priveste angajatul, articolul 19 al legii stabileste urmatoarele obligatii:

sa-si insuseasca si sa respecte normele de protectie a muncii si masurile de aplicare a acestora;

sa desfasoare activitatea in asa fel incat sa nu puna in pericol propria persoana sau pe ceilalti participanti la procesul de productie;

sa aduca la cunostinta conducatorului locului de munca accidentele de munca suferite de persoana proprie sau de alte persoane participante la procesul de munca;

sa opreasca lucrul la aparitia unui pericol iminent de producere a unui accident si sa informeze de indata pe conducatorul locului de munca;

sa utilizeze echipamentul individual de protectie din dotare, corespunzator scopului pentru care a fost acordat;

sa dea relatiile solicitate de organele de control.

Legea defineste, de asemenea, accidentele de munca si bolile profesionale, astfel:

accidentul de munca este vatamarea violenta a organismului precum si intoxicatia acuta profesionala care au loc in timpul procesului de munca sau in indeplinirea indatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridica a contractului de munca pe baza caruia se desfasoara activitatea si care provoaca incapacitate temporara de munca de cel putin trei zile, invaliditate ori deces. Se considera accidente de munca:

accidentul suferit de elevi, studenti si ucenici in timpul efectuarii practicii profesionale;

accidentul suferit de cei care indeplinesc sarcini de stat sau de interes public, in timpul si din cauza indeplinirii acestor sarcini;

accidentul suferit de orice persoana care din proprie initiativa intreprinde actiuni pentru salvarea de vieti omenesti sau bunuri publice;

accidentul survenit in timpul si pe traseul normal al deplasarii de la locul de munca si invers;

accidentul care nu are legatura cu procesul de munca daca se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice ori in alt loc de munca organizat de acestea in timpul programului de munca.

Legea clasifica accidentele si stabileste, in functie de clasificare, modul in care se cerceteaza, se comunica, se inregistreaza si se raporteaza accidentele de munca.

bolile profesionale sunt afectiunile care se produc ca urmare a exercitarii unor meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi fizici, chimici si biologici, caracteristici locului de munca, precum si de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului in procesul muncii.

Legea stabileste modul in care se declara, se cerceteaza cauzele imbolnavirii, se inregistreaza si se raporteaza bolile profesionale. Prevederile legii referitoare la accidentele de munca si la bolile profesionale se dezvolta in normele metodologice.

In capitolul 7 al legii sunt stabilite normele metodologice in aplicarea prevederilor sale, iar in anexele 1 si 2 sunt stabilite domeniile pentru care se elaboreaza norme generale de protectie si de igiena a muncii, respectiv, activitatile pentru care se elaboreaza norme specifice de protectie a muncii.

Normele Generale de Protectie a Muncii (NGPM)


N.G.P.M. se aplica in toate sectoarele de activitate de pe teritoriul Romaniei (industriale, agricole, comerciale, educationale, administrative, de servicii, culturale, de recreere etc)

Normele se aplica tuturor persoanelor fizice sau juridice, romane sau straine, ce desfasoara activitati pe teritoriul Romaniei, in conditiile prevazute de lege, atat in calitate de angajator cat si in calitate de angajat, precum si ucenicilor, elevilor si studentilor in timpul efectuarii practicii profesionale, cu exceptia activitatilor casnice.

In N.G.P.M. se regasesc principiile generale ale prevenirii asa cum au fost statuate in Directiva cadru 89/391/CEE, precum si directiile generale de aplicare a acestora, avand ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidentare sau de imbolnavire profesionala existenti in sistemul de munca, proprii fiecarei componente a acestuia (executant, sarcina de munca, mijloacele de productie, mediu de munca), informarea, consultarea si participarea angajatilor si a reprezentantilor acestora.

N.G.P.M. constituie cadrul general pentru elaborarea normelor specifice si a instructiunilor proprii de securitate a muncii.

In cadrul normelor sunt tratate problemele legate de organizarea protectiei muncii la nivelul angajatorului, sarcinile de munca, cladiri si constructii, echipamente tehnice si mediul de munca.

N.G.P.M. reprezinta actul normativ in care au fost transpuse un numar insemnat de directive din Acquis-ul european din domeniul securitatii si sanatatii in munca, motiv pentru care aplicarea acestora este urmarita cu toata atentia de Inspectia Muncii, fiind tratate intr-un capitol separat.

Pentru aplicarea unitara a Legii protectiei muncii, potrivit articolului 47, au fost elaborate urmatoarele norme metodologice.


Norme metodologice de aplicare a Legii nr.90/1996


Norme metodologice privind autorizarea persoanelor juridice din punct de vedere al
protectiei muncii

Potrivit articolului 9 al Legii protectiei muncii, republicata, desfasurarea activitatilor de productie sau a prestatiilor de servicii este conditionata de obtinerea autorizatiei de functionare din punct de vedere al protectiei muncii, emisa de inspectoratele teritoriale de munca, cu exceptia activitatilor desfasurate in unitatile din subordinea organelor si a serviciilor prevazute la articolul 4, aliniatul 2, al legii.

Autorizatia de functionare reprezinta documentul prin care se atesta ca, la data verificarii, persoana juridica sau fizica indeplineste conditiile minime, stabilite prin standarde si norme de securitate in vigoare, astfel incat sa fie prevenite accidentele de munca si imbolnavirile profesionale.

In domeniul autorizarii au intervenit modificari ale legislatiei prin care s-a urmarit reducerea birocratiei si incurajarea investitorilor si a micilor intrerinzatori.

Astfel, au fost puse in aplicare OUG 76/2002, privind autorizarea functionarii comerciantilor, si Legea nr.507/2002, privind autorizarea functionarii persoanelor fizice si juridice care desfasoara activitati economice.

Norme metodologice privind certificarea calitatii de protectie a prototipurilor
sortimentelor de echipamente individuale de protectie (EIP) si a echipamentelor individuale de lucru (EIL) si avizarea introducerii in fabricatie

Normele au ca obiect de a stabili:

procedurile de avizare si de certificare a calitatii de protectie a echipamentului individual de protectie si a celui de lucru, precum si ale materialelor si semifabricatelor destinate producerii lor;

cerintele esentiale de securitate care trebuie indeplinite la proiectarea, realizarea, importul si comercializarea EIP si EIL;

organismele recunoscute pentru certificarea acestora.

Normele definesc :        

EIP ca fiind mijloacele cu care este dotat fiecare participant la procesul de munca pentru a fi protejat impotriva riscurilor de accidentare si imbolnavire profesionala;

EIL ca fiind mijloacele pe care angajatii le pot utiliza in procesul muncii pentru a se evita murdarirea vestimentatiei personale.

Normele stabilesc procedurile de certificare a calitatii de protectie a E.I.P. , procedura de avizare a introducerii in fabricatie a E.I.P, precum si cerintele esentiale de securitate si sanatate in munca.

Norme metodologice privind certificarea calitatii, din punct de vedere al securitatii muncii,
a echipamentelor tehnice

Aceste norme au stat la baza crearii sistemului de certificare a echipamentelor, dar in prezent, ele sunt inlocuite prin hotarari de guvern, ce transpun directivele europene in domeniu, cu exceptia sectiunii B a normelor.

Norme metodologice privind avizarea documentatiilor cu caracter tehnic de informare si
instruire in domeniul protectiei muncii

Normele au ca scop stabilirea tipurilor de documentatie cu caracter tehnic de informare si instruire in domeniul protectiei muncii, care se supun avizarii, a cerintelor care stau la baza realizarii acestora, precum si a procedurii de avizare.

Sunt considerate documentatii cu caracter tehnic de informare si instruire in domeniul protectiei muncii urmatoarele materiale:

filme de protectie a muncii realizate in studiouri profesionale;

afise si pliante de protectie a muncii;

manuale si cursuri de protectie a muncii;

manuale si cursuri de protectie a muncii pentru elevi si studenti;

carti si brosuri de specialitate;

teste de verificare a cunostintelor de protectie a muncii;

diapozitive si alte asemenea.

Norme metodologice privind clasificarea minelor din punct de vedere al

emanatiilor de gaze

Normele au ca obiectiv cunoasterea regimului de degajare naturala a gazelor din zacamant in reteaua de lucrari miniere subterane, criteriile de clasificare a minelor tinand cont atat de degajarile de metan cat si de degajarile de dioxid de carbon, precum si masuratorile in vederea clasificarii.

Norme metodologice privind comunicarea, cercetarea, inregistrarea, raportarea, evidenta
accidentelor de munca si declararea, confirmarea, inregistrarea, raportarea, evidenta bolilor profesionale, precum si a celorlalti indicatori care definesc morbiditatea profesionala

Normele reprezinta cadrul de reglementare a unor proceduri, metode si mijloace de aplicare unitara a prevederilor legii, privind accidentele de munca si bolile profesionale.

Obiectivele principale ale normelor sunt urmatoarele:

stabilirea unui sistem unitar de proceduri privind comunicarea, cercetarea, inregistrarea, evidenta si declararea accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale;

stabilirea unui sistem coerent si eficient de colectare si prelucrare a informatiilor privind accidentele de munca, incidentele periculoase si imbolnavirile profesionale, care sa permita evidenta efectelor produse si cauzelor acestora, in vederea:

orientarii activitatii de prevenire;

evaluarii starii de sanatate a participantilor la procesul de munca;

stabilirea unor masuri eficiente de profilaxie;

- realizarea unei banci de date;

validarea unor metode de comparare in vederea efectuarii de analize statistice, pe diferite criterii, pentru activitatea de protectie a muncii, care sa permita fundamentarea unor masuri eficiente de prevenire si profilaxie;

asigurarea evidentei prin care se inregistreaza si se conserva drepturile ce decurg dintr-un accident de munca sau boala profesionala pentru victime, ca prestatori de munca.

Norme metodologice privind finantarea cheltuielilor pentru realizarea masurilor de
protectie a muncii

Normele definesc masurile de protectie a muncii ca ansamblul lucrarilor si actiunilor tehnice si organizatorice de prevenire a accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale si stabilesc responsabilitatile privind elaborarea programelor de masuri si finantarea acestora in functie de sfera de interes national sau local. Normele au in anexe “Lista cadru privind masurile de protectie a muncii de interes national” si “Lista cadru privind masurile care se realizeaza din fondurile de protectie a muncii la nivelul persoanei juridice”.

Norme metodologice privind locul de munca cu pericol deosebit si pericolul iminent de

accidentare

Normele definesc locul de munca cu pericol deosebit ca avand un nivel ridicat de risc de accidentare sau de imbolnavire profesionala, care poate genera accidente cu consecinte grave, ireversibile (deces sau invaliditate) si stabilesc obligatia angajatorului de a identifica si de a evidentia locurile de munca astfel definite.

Normele stabilesc criteriile care stau la baza identificarii locurilor de munca cu pericol deosebit si masurile tehnice si organizatorice pe care trebuie sa le ia angajatorii.

Potrivit normelor, prin pericol iminent de accidentare se intelege situatia concreta, reala si actuala, careia ii lipseste doar prilejul declansator pentru a deveni realitate in orice moment.

La constatarea starii de pericol iminent, normele dispun luarea imediat a uneia sau mai multora din urmatoarele masuri de securitate:

- oprirea instalatiei sau activitatii;

- evacuarea personalului din zonele periculoase ;

- anuntarea conducatorului ierarhic;

- eliminarea starii care a condus la oprirea instalatiei sau a activitatii.

Normele stabilesc, de asemenea, obligatiile angajatorilor pentru realizarea masurilor mentionate mai sus.


Normele specifice de securitate a muncii (N.S.S.M.)


N.S.S.M. cuprind prevederi de securitate a muncii valabile pentru anumite activitati sau grupe de activitati caracterizate prin riscuri similare.

Prevederile acestor norme se aplica cumulativ si contin prevederi minimal obligatorii pentru desfasurarea diferitelor activitati in conditii de securitate.

Persoanele juridice si fizice sunt obligate sa selectioneze si sa aplice cumulativ normele specifice corespunzatoare, atat activitatii de baza cat si celor conexe sau complementare.

Structura NSSM are la baza abordarea sistemica a aspectelor de securitate a muncii pentru orice sistem de munca.

Prevederile sistemului national de reglementari normative pentru asigurarea securitatii muncii constituie, alaturi de celelalte reglementari juridice referitoare la sanatatea si securitatea in munca, baza pentru:

activitatea de conceptie a echipamentelor de munca si a tehnologiilor;

autorizarea functionarii unitatilor;

instruirea angajatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca;

cercetarea accidentelor de munca;

stabilirea cauzelor, a imprejurarilor si a responsabilitatilor in cazuri de accidente.

N.S.S.M. se elaboreaza pe domeniile cuprinse in anexa 2 la Legea protectiei muncii si se pun in aplicare prin ordin al ministrului muncii si solidaritatii sociale.

N.S.S.M. se revizuiesc periodic in concordanta cu modificarile de natura legislativa, cu progresul tehnic, cu modificarile organizatorice etc., aparute la nivel national, al persoanelor juridice si fizice sau al proceselor de munca.


Standardele de securitate a muncii


Standardele de securitate a muncii sunt acte juridice care cuprind prevederi sau prescriptii tehnice pentru realizarea produselor, serviciilor si conditiilor de munca, astfel ca activitatea sa se desfasoare in deplina securitate.

Standardele nu au caracter obligatoriu decat in situatia in care sunt nominalizate in acte normative cu caracter obligatoriu, cum sunt Ordonanta Guvernului 19/1992 si Legea 11/1994.

Standardele reprezinta un mijloc eficient de eliminare a riscurilor de accidentare si de imbolnavire profesionala, prin folosirea lor la proiectarea si realizarea echipamentelor tehnice si a celorlalte elemente ale sistemului de munca.


Instructiunile proprii de securitate a muncii


Instructiunile proprii de securitate a muncii sunt acte juridice emise de persoanele juridice sau fizice aflate sub incidenta Legii protectiei muncii si au ca scop stabilirea tuturor masurilor de protectie a muncii necesare pentru prevenirea accidentelor de munca sau a imbolnavirilor profesionale care se pot produce la locul de munca. Aceste acte juridice sunt obligatorii numai pentru emitent.





Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }