Forma logica

Forma logica

Schemele ideale, ale caror proprietati trebuie neaparat respectate pentru a nu pierde de sub control siguranta adevarului, sunt proprii gandirii umane in toate manifestarile ei. Numite forme logice, ele pot fi imaginate asemenea unor tipare sau matrite, ca un fel de schelet intern al oricarui gand ce s-a ivit in mintea noastra si care face ca acelui gand sa-i fie proprie o anumita structura, o anumita organizare interna.

Fie drept exemplu propozitiile de la (1) la (6) din paragraful anterior. Ca enunturi, deci analizate din punct de vedere gramatical (ca forme de limbaj), ele au o trasatura comuna: toate, fara exceptie, sunt propozitii declarative afirmative; in rest, ele difera una de alta destul de mult, intrucat in constructia lor intalnim "parti de vorbire" diferite. In acelasi timp, aceste propozitii difera una de alta si din perspectiva gandului (adica, sub aspectul continutului gandit) exprimat (comunicat): de exemplu, daca (1) si (6) exprima cunostinte distincte de fizica, (2) exprima o cunostinta de biologie, (3) o cunostinta de astronomie, iar (5) una de geometrie. Din punct de vedere logic insa, intre aceste sase propozitii nu exista absolut nici o deosebire, deoarece, desi diferite, gandurile (informatiile) exprimate de ele au, totusi, exact aceeasi structura (organizare) interna, sunt cladite pe exact aceeasi forma logica.

Comuna acestor sase propozitii, de fapt comuna oricarui gand exprimat de o propozitie declarativa afirmativa, aceasta forma logica este rezultatul aplicarii unei operatii logice elementare - afirmatia - la alte doua forme logice mai simple, numite notiuni, carora le revin insa roluri distincte. Astfel, prima dintre ele corespunde obiectului gandirii, cu alte cuvinte, ii revine rolul de a reda pe cel despre care se spune ceva intr-o asemenea propozitie si, ca atare, aceasta prima notiune are, in forma logica analizata, rolul de subiect logic, iar prezenta ei urmeaza a fi semnalata prin "S"; in schimb, deoarece ii revine rolul de a reda ceea ce se spune despre subiectul logic (obiectul gandirii), cealalta notiune aflata in constructia formei logice analizate este numita predicat logic, iar prezenta ei va fi semnalata prin "P". In aceste conditii. daca tinem seama si de faptul ca afirmatia, adica operatia logica prin care S si P intra aici in legatura, poate fi destul de bine semnalata prin verbul "a fi", putem sustine ca formula:

S este P

exprima, intr-o maniera economica, exacta si deosebit de clara, tocmai forma logica comuna celor sase propozitii de la care am plecat, forma logica cunoscuta sub denumirea de propozitie categorica afirmativa. Revenind acum, in parte, la enunturile de la care am plecat, se va retine ca in (1) S este exprimat prin cuvantul "metale", iar P de combinatia de cuvinte "bune conducatoare de electricitate", in (2) ambele notuni sunt exprimate prin cate un singur cuvant - S = "insecte", P = "patrupede" -, in timp ce in (3) S = "numarul stelelor din galaxia noastra", iar P = "(numar) par".

Desigur, exista nenumarate cazuri in care aceleasi doua notiuni - S si P - sunt unite de o alta operatie logica, despre care se poate spune ca este complementara (inversa) afirmatiei si anume, negatia, ca in enuntul:

(7) Insectele nu sunt patrupede.

Forma logica specifica gandului exprimat de (7), careia ii corespunde formula:

S nu este P

se va numi propozitie categorica negativa.

Pana acum, am identificat doua tipuri de forme logice: notiuni si propozitii categorice (afirmative si, respectiv, negative). In fapt, exista o imensa varietate de forme logice mai mult sau mai putin diferite una de alta, care insa pot fi repartizate, dupa complexitatea lor, in trei mari grupe (clase): notiuni (sau termeni), propozitii, si inferente.

Comparativ cu notiunile si cu propozitiile, inferentele sunt formele logice cele mai complexe, deoarece, prin intermediul lor, o anume propozitie, numita concluzie, este derivata din una sau mai multe alte propozitii, numite premise; despre o inferenta se poate spune, de asemenea, ca ne permite sa justificam (sa intemeiem) concluzia pe baza premiselor.

La randul lor, inferentele cunosc o mare diversitate, dar ele pot fi grupate in doua mari clase si anume, inferente deductive, de pilda inferenta:

Alunecarea corpurilor solide produce caldura

Anumite blocuri de gheata aluneca unele peste altele

Anumite blocuri de gheata produc caldura

si, respectiv, inferente inductive, de exemplu inferenta:

Caprele sunt erbivore

Cerbii sunt erbivore

Gazelele sunt erbivore

Vacile sunt erbivore

Caprele, cerbii, gazelele si vacile sunt cornute

Toate animalele cornute sunt erbivore

O trasatura comuna a felului in care au fost prezentate aici aceste prime exemple de inferenta este aceea ca, in ambele cazuri, concluzia este scrisa sub o linie (asemanator rezultatului unei adunari) deasupra careia sunt randuite premisele din care ea a fost obtinuta; tocmai de aceea, aceasta linie poate fi citita: "deci ", "prin urmare ," "rezulta ca " etc. Pe de alta parte insa, din analiza acestor doua exemple de inferenta putem desprinde una dintre cele mai importante deosebiri intre inferentele deductive si cele inductive: in timp ce intr-o inferenta deductiva concluzia nu depaseste, sub aspectul gradului sau de generalitate, premisele din care ea a fost derivata, intr-o inferenta inductiva situatia este exact inversa, pentru ca, de aceasta data, concluzia spune mai mult (este mai generala) decat premisele din care ea a fost obtinuta (daca premisele vorbesc despre cateva animale cornute, concluzia vorbeste despre toate animalele cornute).