QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Partidele politice in marea britanie



PARTIDELE POLITICE IN MAREA BRITANIE[1]


In mod traditional, politica din Marea Britanie este marcata de un sistem bipartidist, chiar daca intre 1915 si 1922 precum si intre 1931 si 1945 au existat guverne de coalitie care au functionat relativ bine la guvernare. Nici astazi nu trebuie exclusa posibilitatea aparitiei unor guverne de coalitie, asta daca nou infiintata alianta va continua sa repurteze acelasi succes de pana acum .

Primele semne care vesteau aparitia partidelor au aparut imediat inainte si dupa Razboiul Civil englez din secolul XVII, cand parlamentul s-a divizat in doua grupari, cei loiali regelui ("Cavaliers") si republicanii ("Roundheads"). Nu poate fi vorba despre o evolutie a sistemului decat dupa reinstaurarea monarhiei, cand au aparut gruparile numite in mod peiorativ "Tories" si "Whigs".



Tories erau sustinuti de mica nobilime provinciala, identificandu-se puternic cu biserica anglicana si cu coroana britanica. Whigs, in schimb, reprezentau interesele marilor latifundiari si ale comerciantilor instariti, se impuneau pentru toleranta religioasa si politica, sustinand principiul conform caruia, ministrii de pe langa rege trebuie sa se bucure de votul de incredere dat de parlament. O delimitare stricta intre partid si interese a existat pana tarziu in secolul XIX.

Primul cabinet alcatuit din majoritatea parlamentara a fost infiintat inca din 1693 de catre William III. Primul premier a fost numit in anul 1721, acesta functionand, in lipsa monarhului, ca presedinte al cabinetului. Aceasta evolutie specifica a conferit partidelor si liderilor acestora acea importanta deosebita pe care o mai au si astazi in cadrul sistemului constitutional britanic.

In decursul secolului XIX, din aceste grupari s-au format doua din partidele de astazi. In principiu, tendinta a fost ca din Whigs sa apara liberalii reformatori, iar din Tories, conservatorii. Conservatorii mai sunt denumiti si astazi "Tories".

Spre sfarsitul secolului au aparut si primele elemente ale unui de-al treilea partid, Partidul Laburist, care a inlocuit treptat dupa Primul Razboi Mondial Partidul Liberal in functia sa de principal partid de opozitie. Laburistii au reusit acest lucru pentru ca s-au adresat in mod direct clasei muncitoare, care, pana la acea vreme, votasera in cea mai mare parte pentru liberali. Liberalii erau considerati a fi un partid de reforma politica si sociala, chiar daca aceasta reforma avea motivatii mai degraba economice. Clasa muncitoare se identificau mai curand cu candidatii partidului laburist decat cu membrii claselor superioare si cu reprezentantii unor interese economice veniti din sfera liberala. () De la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, confruntarea politica este dominata de conservatori si laburisti.

Partidele politice din Marea Britanie nu sunt ca in majoritatea statelor de pe continentul european un produs al epocii democratice. Sistemul bipartidist al Whigs si Tories a aparut, in formele sale rudimentare, deja la sfarsitul secolului XVII. Acest sistem a izvorat din conflictele constitutionale de pe parcursul secolului XVII dintre dinastia Stuart si parlament. Aceasta lupta pentru putere s-a decis in asa numita Revolutie Glorioasa de la 1688/89 in favoarea parlamentului. Partidul Whig, sustinut mai ales de marii latifundiari, de comercianti si de cercurile extra-bisericesti, se impunea, pe scurt, pentru drepturile parlamentului, iar partidului Torry pentru drepturile coroanei, pe care o vedeau ca adevaratul centru al vietii politice a tarii. De aceea nu a fost o intamplare ca Whigs au devenit, dupa schimbarile constitutionale de la 1688/89 pentru mai multa vreme un adevarat partid de guvernamant, in timp ce Tories s-au vazut, pentru decenii la rand, dati la o parte de pe scena politica a tarii.

Diferentele dintre Whigs si Tories si-au pierdut, in urma solutionarii definitive a problemei succesiunii la tron in favoarea dinastiei de Hanovra, mare parte din amploarea initiala. Atitudinile s-au pastrat insa. Era vorba acum mai mult de diferentele de mentalitate politica decat de interese politice si sociale diametral opuse. Ambele partide erau de fapt niste grupari parlamentare cu o structura relativ lejera. Nici Coroana si nici guvernul nu doreau sa ajunga in situatia in care sa depinda exclusiv de un singur partid. Pentru a-si gasi sprijinul necesar printre parlamentari, Coroana a incercat astfel sa lege reprezentantii de conducerea tarii, exercitandu-si puterea de influenta si de patronaj si sa se asigure de succesul la alegeri al unor candidati fideli institutiei monarhice. Acest sistem, caracterizat prin formula celebra government by corruption, s-a confruntat, de la sfarsitul secolului XVIII, cu o criza din ce in ce mai mare, pentru ca mijloacele traditionale de influentare nu mai erau la fel de disponibile ca mai inainte. Problema centrala era acum sa se gaseasca noi forme de sustinere parlamentara. Avand in vedere aceste lucruri, putem sustine pe buna dreptate ca "dominatia partidelor" a fost "inventata" nu in ultimul rand pentru ca vechiul sistem al secolului XVIII intampinase din ce in ce mai mult probleme.

Partidele devenite pilonii pe care se sprijinea sistemul de guvernare parlamentar aveau la inceputuri doar putine trasaturi comune cu partidele politice moderne. Ele nu dispuneau de un program electoral clar si nici nu aveau legaturi sociale sau organizatorice demne de mentionat. In spatele partidelor si alegerilor la nivelul intregii tari se ascundeau in realitate deseori influenta si interesele locale ale unor familii de nobili, care tineau sub control mai multe circumscriptii electorale si care se ingrijeau, prin diverse aranjamente, sa nu existe alte candidaturi. Acest lucru constituia, in secolul dinaintea reformei legii electorale din anul 1832, mai degraba regula decat exceptia.

Nici dupa reforma legii electorale din anul 1832, care a avut ca efect principal desfiintarea asa numitelor rotten boroughs - a circumscriptiilor electorale in care o mana de oameni isi puteau alege direct reprezentantii in parlament - si infiintarea unor noi circumscriptii aflate in regiuni industriale mult mai populate, situatia nu s-a schimbat in mod fundamental. Grupul de alegatori era in continuare restrans, cuprinzand cca. o optime din totalul populatiei masculine adulte din Marea Britanie, fiind supusa astfel manevrelor de tot felul, mai ales daca avem in vedere faptul ca pana in 1872, alegerile nu erau secrete.

O schimbare decisiva s-a produs de abia odata cu reformele anilor 1867 si 1884/1885, care au avut ca rezultat faptul ca incepand din acel moment, participarea la vot urma a fi extinsa cuprinzand cca. doua treimi din barbatii adulti din Anglia, trei cincimi din cei din Scotia si aproximativ o jumatate din cei din Irlanda.

Aceste fapte au avut repercusiuni asupra felului in care erau vazute partidele politice si alegerile, repercusiuni care mai sunt resimtite si astazi. Nu vrem sa spunem ca acestea au fost cauzele pentru care in Marea Britanie nu exista si nu va exista o atitudine anti-partide sau o aversiune impotriva acestora. "Nici o alta afirmatie", consemna Sidney Low in anul 1906 in scrierea sa clasica despre sistemul britanic de guvernare, "nu ar atrage mai multe aplauze la o reuniune publica decat urmatoarea: Aceasta, domnule presedinte, nu este o problema de partid si nu intentionez sa ma ocup de ea ca reprezentant al unui partid".

Particularitatea sistemului britanic consta mai mult in faptul ca partidele politice au fost recunoscute inca de foarte devreme ca o premisa indispensabila pentru buna functionare a sistemului parlamentar. Iar acest lucru a fost posibil chiar daca oamenii nu iubeau in mod deosebit partidele, privindu-le mai degraba cu cinism si lipsa de orice afect. "I believe", spunea Disraeli in 1872, "that without party Parliamentary government is impossible". Astfel a rezumat el opiniile publicului larg de la jumatatea secolului XIX, dupa ce inca de la sfarsitul secolului XVIII fusesera inregistrate unele incercari de diferentiere a termenului party de cuvantul cu conotatii negative faction.

Altfel decat multa vreme in Germania, partidele politice din Marea Britanie nu au fost vazute in primul rand ca o componenta si o expresie politica a societatii, care avea rolul de a reprezenta cat mai precis posibil atitudinile acesteia, ci mai ales ca instrumente de guvernare, care faceau posibila existenta unei conduceri stabile si care avea rolul sa aduca in prim plan conducatori politici potriviti. Aceasta functie publica a partidelor, care reflecta practic o "pozitie constitutionala de omnipotenta", este de fapt doar una politico-culturala, neavand baze legale. Partidele politice din Marea Britanie dispun de statutul legal al unor asociatii private. Si tocmai de aceea ele sunt singurele care decid asupra modului in care se prezinta structura lor interna. In plus, de abia de putina vreme este permis in Marea Britanie ca pe buletinul de vot sa fie trecut, alaturi de numele candidatului, si partidul din care face parte acesta. Bineinteles ca nimeni nu mai se indoieste de faptul ca pana la urma se alege partidul si nu omul, chit ca in ciuda americanizarii campaniilor electorale, circumscriptia electorala continua sa joace un rol mai important decat in aproape toate celelalte tari europene ().

Din mostenirea istorica importanta a vremurilor ante-democratice face parte si principiul ca party government promovat de modelul Westminster, asa cum a afirmat odata influentul teoretician al Constitutiei James Bryce, nu mai presupune "existenta a doua mari partide", a unui partid majoritar care formeaza guvernul si a unui partid minoritar - His Majesty's Loyal Opposition - care se intelege ca o forta de conducere aflata momentan in repaos.

Cuplata traditional cu acest principiu este preferinta pentru scrutinul majoritar, premisa necesara pentru existenta sistemului bipartidist si, implicit, pentru un sistem de partide care nu trebuie sa se complice cu problema formarii de coalitii. In realitate, legatura dintre sistemul bipartidist si sistemul electoral majoritar relativ a fost mai degraba intamplatoare. Nu putem vorbi despre sistemul electoral majoritar asa cum apare el astazi, obtinerea unei majoritati relative in circumscriptii uninominale, decat incepand cu anul 1885. Scrutinul majoritar relativ din circumscriptii alcatuite din doi sau trei membri - fapt care constituia mai degraba regula decat exceptia inainte de 1885 - are efecte similare cu cele ale unui scrutin proportional.

Sistemul electoral are o influenta majora asupra felului in care sunt constituite partidele. Acest lucru se aplica mai ales relatiei dintre scrutinul majoritar si sistemul bipartidist. In acest sens, Marea Britanie a fost considerata multa vreme exemplara, fiind deseori admirata pentru structura sa interna.

Marea Britanie organizeaza alegeri parlamentare pentru parlamentul national de la Westminster, pentru parlamentele din Irlanda de Nord (Stormont), Scotia si Tara Galilor, pentru parlamentele comunale si pentru parlamentul european. In cazul alegerilor pentru parlamentele comunale, participarea la vot este de obicei redusa (40 la suta si mai putin), in cel al alegerilor pentru parlamentul european chiar si mai redusa (intre 32 si 36 la suta). In cazul alegerilor pentru parlamentul national (general elections) participa de regula 72 - 78 la suta din cetatenii cu drept de vot.

Sistemul electoral traditional britanic este un scrutin majoritar relativ in circumscriptii uninominale, numit si sistem first-past-the-post. Deputatii alesi sunt acei candidati dintr-o circumscriptie electorala care au adunat mai multe voturi decat toti ceilalti competitori. In limbaj simbolic, de curse de cai, cine trece primul de "linie" (first-past-the-post), castiga. Voturile acordate celorlalti candidati nu sunt luate in considerare la distribuirea locurilor din parlament.

Sistemul electoral presupune o relatie stransa intre circumscriptii si deputati. Si pentru ca ministrii trebuie sa fie automat si membri ai unei Camere, ei pot pierde, in cazul inregistrarii unui esec in competitia electorala din circumscriptia lor, si orice sansa de a obtine o functie guvernamentala. Deputatii alesi sunt, pentru toti locuitorii din circumscriptia sa electorala, oamenii de legatura in probleme politice si sociale si "ambasadorii" acestora in Parlamentul de la Londra. De regula, ei sunt cunoscuti in circumscriptia de provenienta, ei nefiind insa obligati sa fie rezidenti vechi ai acestora, pentru a se bucura de sanse sporite cu ocazia alegerilor. Pe timpul campaniilor electorale, candidatii colinda intreaga circumscriptie, batand la fiecare usa, pentru a intra in contact direct cu cat mai multi cetateni. Campaniile electorale din Marea Britanie sunt cu mult mai scurte si mai ieftine decat cele din Germania, instrumentele publicitare - afise, concerte de muzica pop etc. - fiind foarte putin folosite.

Sistemul first-past-the-post este in primul rand un sistem electoral majoritar. Acest sistem are menirea de a intoarce rezultatele alegerilor in favoarea partidelor mari, asigurand astfel existenta unei majoritati clare, lucru care face posibil formarea unui guvern fara nevoia cooptarii unor parteneri de coalitie. Doar marile partide pot sa se bazeze pe castigarea alegerilor intr-un numar suficient de circumscriptii electorale. Partidele mai mici nu obtin decat in putine circumscriptii majoritatea, fie pentru ca aceste circumscriptii sunt fiefurile lor, fie pentru ca, din motive tactice, sustinatorii unuia dintre cele doua partide mari isi dau votul partidelor mai mici pentru a invinge celalalt partid mare intr-o anumita circumscriptie cu ajutorul acestora (vot tactic). Consecintele acestui fapt sunt o sub-reprezentativitate a partidelor mici in Parlament, prea mica fata de voturile castigate. Astfel, alianta dintre social-democrati si liberali a obtinut in 1983 25,4 la suta din voturi, dobandind insa doar 3,5 la suta din locurile din Parlament. In acelasi timp, voturile acordate Partidului Laburist nu se ridicasera decat la 27,6 la suta, acest partid obtinand insa 32 la suta din locurile eligibile. La alegerile din 1997, partidul rezultat din alianta mai sus mentionata, Liberal Democrats, nu a mai primit decat 16,8 la suta din voturi. Partea lor de locuri din Parlament a crescut insa datorita voturilor tactice acordate de multi laburisti care au votat candidatii liberali la sapte procente.

Criticii sistemului electoral britanic au cerut inca din secolul XIX inlocuirea acestui sistem cu unul "mai drept", acest lucru insemnand aplicarea principiului proportional care reprezinta mai bine vointa electoratului. In Irlanda de Nord, sub-reprezentativitatea cimentata de sistemul electoral majoritar a componentei catolice si nationaliste a fost unul din motivele pentru declansarea conflictului de la inceputul anilor saptezeci. De atunci, acolo este valabil atat pentru alegerile comunale, cat si pentru cele parlamentare si europene asa numitul single-transferable-vote-System (STV), acelasi care este practicat si in Republica Irlandeza. STV permite si partidelor mai mici sa fie luate in considerare, in toate circumscriptiile electorale existand mai mult decat o persoana care poate iesi victorioasa in urma alegerilor (de obicei exista cinci sau sase candidati alesi). Alegatorii dispun de un singur vot (single vote) si numeroteaza candidatii in functie de preferinte. Acei candidati castiga intr-o circumscriptie care au intrunit suficiente locuri intai pe lista de preferinte a candidatilor. Totusi acest prim calcul nu este suficient pentru desemnarea tuturor reprezentantilor alesi intr-o circumscriptie. In urma unui nou calcul, candidatii care au primit cel mai mic punctaj sunt scosi de pe lista. Urmeaza apoi luarea in calcul a locurilor doi, trei etc. de pe lista de preferinte (transferable vote). Prin acest sistem, puterea partidelor poate fi luata mai bine in calcul, astfel incat, in Irlanda de Nord, ambele grupuri de populatie sunt reprezentate in mod adecvat.



Alegerile parlamentare din 1997 au confirmat din nou faptul ca comportamentul alegatorilor din Marea Britanie, la fel ca cel din celelalte democratii occidentale, este influentat din ce in ce mai mult de mass-media si din ce in ce mai putin de criteriul de afinitate politica.

In anii saizeci, clasa sociala din care faceau parte alegatorii era un criteriu suficient pentru justificarea afinitatii pentru un partid sau altul. Conservatorii erau considerati a fi partidul economistilor si al proprietarilor, al clasei de mijloc si al celor bogati, pe cand Partidul Laburist atragea voturile muncitorimii si a cetatenilor mai saraci. In 1964, cca. trei sferturi din membrii clasei mijlocii si-au dat votul Partidului Conservator, iar doua treimi din "clasa muncitoare" si-a dat votul Partidului Laburist. In 1997 au mai putut fi recunoscute anumite caracteristici traditionale ale alegatorilor conservatori, respectiv laburisti, totusi voturile date Labour Party provenite din clasa mijlocie si din mediul muncitoresc erau destul de apropiate, acelasi lucru fiind valabil si pentru categoriile de votanti ai Partidului Conservator. In afara de scaderea importantei factorilor sociali in cadrul afinitatilor exprimate de electorat, a putut fi constatata si o scadere de identificare cu idealurile partidelor.

La mijlocul anilor saizeci, cca. doua treimi din alegatori se identificau cu unul dintre partide, astazi au mai ramas doar mai putin de 40 de procente. Pentru alegatori este astazi mai simplu sa decida pe baza intereselor personale si a afinitatii pentru un anumit program sau candidat, luand mai ales in calcul argumente pro si contra de natura financiara proprie.

Electoratul britanic reactioneaza astfel nu din convingere, ci mai degraba ca niste "consumatori" ai ofertei politice. Raspunsul strategic al Partidului Laburist la aceasta provocare a fost de a pune sub semnul indoielii competenta intr-ale guvernarii a primului ministru conservator, John Major, si sa se prezinte in campania electorala cu numele de New Labour, ca noua oferta pe "piata", care poate fi votata de clasa mijlocie, ba chiar si de elitele economice.

Chiar daca structurile sociale nu mai dovedesc comportamente electorale stabile, ramane de necontestat faptul ca Partidul Laburist continua se profite de unele particularitati. Anumite caracteristici sociale, ca de exemplu apropierea de un anumit sindicat sau faptul ca o persoana beneficiaza de o locuinta sociala favorizeaza luarea unei decizii electorale favorabile laburistilor. Acest tip de apartenente si-au pierdut in general din importanta.

Din punct de vedere regional, Scotia, Tara Galilor, nordul englez si metropolele britanice tind sa sustina mai degraba Partidul Laburist. In sudul Angliei se bat pentru suprematie mai ales conservatorii si liberal-democratii. Alaturi de competitia traditionala dintre partide, astazi a aparut si competitia in vederea dobandirii unor competente politice cheie: care partid crede alegatorul ca se va impune pentru o inflorire a economiei sau pentru garantarea drepturilor si ordinii? Aceste competente-cheie au fost trecute, dupa 1945, in mod traditional, in apanajul Partidului Conservator. 1997 a fost un an de cumpana pentru conservatori. Acest partid nu reusise, dupa 1992, cand pietele financiare au retras lira sterlina din sistemul monetar european, sa isi recastige autoritatea politica si economica.

Labour Party s-a conturat in schimb din ce in ce mai mult ca un partid serios, implicat profund in politica combaterii criminalitatii. La fel de evident a fost si faptul ca Partidul Conservator inregistrase deficite considerabile in ceea ce privea mobilizarea tinerilor alegatori, alegatorilor din grupurile etnice minoritare si a electoratului de sex feminin. Nici chiar categoria intreprinzatorilor, pe care partidul putuse mereu sa se bazeze, nu a mai sustinut cu aceeasi tarie programul sceptic european al acestuia.

Sistemul de vot majoritar creeaza uneori discrepante uriase intre numarul voturilor si numarul locurilor obtinute in Camera Comunelor, ceea ce favorizeaza cele doua mari partide. Spre exemplu, la alegerile din 1974, Partidul Laburist a castigat majoritatea de 319 locuri din totalul de 635 ale Camerei Comunelor, cu 39,3 procente; in acest timp, Partidul Liberal, cu 18,6 procente, nu a dobandit decat 13 locuri!

Partidul Laburist a format cabinetele in perioadele 1945-1951, 1964-1970, 1974-1979, si din 1997 pana azi; in acest timp, Partidul Conservator a asigurat guvernarea in perioadele 1951-1964, 1970-1974, 1979-1994. In perioada 1950-1970, cele doua partide au dominat pronuntat viata politica britanica, impreuna adunand cel mai putin 87,5% voturi si 98% din locurile Camerei Comunelor, urmare a rezultatelor in cele sapte alegeri desfasurate in acea perioada. Dupa 1970, sustinerea celor doua partide a scazut, fara a afecta caracterul bipartizan al sistemului, care in 1981 mai evidentia doar 81% voturi pentru cele doua partide, iar in 1983 - 70%. In aceasta perioada, a crescut scorul Partidului Liberal, care in 1983 (in alianta cu PSD) a depasit 25%. La alegerile din 1997, liberalii au castigat 46 locuri in Camera Comunelor, cu 17 procente voturi.

Sigur, exista variatii in interiorul scenei politice britanice. In Irlanda de Nord, partide opuse radical ii separa pe protestanti si catolici, dar la 3 procente cat reprezinta populatia Irlandei de Nord, acest aspect nu influenteaza esenta raporturilor de forta in parlament. De asemenea, functioneaza Partidul National Scotian si o formatiune nationalista galeza, care nu sunt semnificative ca pondere.

Partidul Laburist s-a infiintat in anul 1900, din mediul muncitoresc si sindical britanic. Pana la primul razboi mondial, a colaborat indeaproape cu Partidul Liberal, guvernele liberale dovedind, in schimb, intelegere pentru cauza sindicatelor.

Prima guvernare laburista in istoria Angliei a inceput in 1924, cu Ramsay McDonald prim-ministru; in timpul celei de-a doua guvernari, inceputa pe fondul crizei economice din 1929, acelasi prim-ministru a gestionat cu greu guvernarea, fond pe care acesta a parasit partidul, in 1931; alegerile din acel an au fost dezastruoase pentru laburisti.

In 1945, laburistii au revenit la guvernare, sub conducerea lui Clement Atlee, urmand o perioada de intense reforme. Au fost insa pierdute alegerile din 1951.

O noua era in evolutia partidului a fost marcata de alegerea lui Harold Wilson in functia de presedinte, in 1963. Au fost castigate alegerile din anul urmator, acesta conducand guvernele pana in anul 1970.

Guvernarea inceputa in 1974 cu Harold Wilson si continuata din anul urmator cu James Callaghan, a trebuit sa rezolve probleme grave de criza economica, si s-a incheiat in 1979 pe fondul grevelor muncitorilor, care au erodat substantial baza electorala a partidului.

Intr-o lunga perioada de opozitie, laburistii au fost condusi, pe rand, de galezul Neil Kinnock, de scotianul John Smith si, din 1994, de Tony Blair. Sub conducerea celui din urma, au fost castigate alegerile din 1997 si 2001.

Partidul Conservator isi are originile in factiunea "tory" din parlamentul englez, in secolul al XVI-lea. Dintre membrii acestei factiuni au fost selectionate guvernele anilor 1783-1830.

Istoria moderna a conservatorismului englez incepe cu Benjamin Disraeli, care a guvernat in perioada 1874-1880, si continua cu guvernele lordului Salisbury, in ultimii 15 ani ai secolului trecut (cu o intrerupere de trei ani). Au urmat ani de grave neintelegeri interne in partid, sub conducerea lui Arthur Balfour (1902-1914), avand drept rezultat trei infrangeri electorale consecutive. Reclamat de urgentele politice ale primului razboi mondial, partidul a acceptat colaborarea la guvernare cu liberalii condusi de Lloyd George.

Scena politica britanica a fost dominata de conservatori in perioada interbelica, sub conducerea eficienta a lui Stanley Baldwin (1923-1937); intre anii 1918-1945 conservatorii au detinut majoritatea in Camera Comunelor, cu o intrerupere de numai doi ani si jumatate. Conservatorul Winstaon Churchill, un critic izolat in interiorul partidului in anii 30, a devenit prim-ministru in timpul celui de-al doilea razboi mondial si a gestionat infrangerea drastica in alegerile din 1945.

Pana in anii '70, conservatorii au consimtit la politici mai degraba laburiste asupra programului national britanic, bazat pe notiunea de "stat al bunastarii", proprietate publica in cateva ramuri ale industriei, interventia guvernului in economie, parteneriatul intre angajatori si angajati in industrie. Cu aceasta baza programatica, partidul a exercitat guvernarea in perioada 1951-1964, condusi de figuri emblematice ca Anthony Eden si Harold MacMilan.

Dificultatile interne in partid au durat pana la alegerea in frunte a lui Margaret Thtacher, in 1975. In opozitie (1975-1979) aceasta a dezvoltat o agenda politica radicala, in jurul "economiei libere", retragerii guvernului din economie si campului liber pentru initiativa individuala. De pe aceste pozitii, partidul a castigat trei alegeri consecutiv (1979, 1983 si 1987). In aceasta perioada, Marea Britanie a redevenit actor international de prima marime, mai ales dupa victoria asupra Argentinei din Insulele Falkland (1982). Thatcher a pierdut alegerile in 1990, pe fondul cresterii impozitelor, recesiunii economice si disputelor referitoare la integrarea in Uniunea Europeana.

Succesor la conducerea partidului a fost John Major, personalitate capabila sa reunifice diferitele tendinte din interiorul partidului, si sa castige din nou guvernarea (1992-1997). A fost o guvernare mai degraba nereusita, marcata de o severa recesiune economica, contestarea publica accentuata a pozitiei conservatoare de neparticipare la procesul european, serioase fractionari in interiorul partidului, scandaluri in centrul carora au fost personalitati din partid, ostilitate generala a presei. Aceasta imagine nu a putut fi corectata fundamental in perioada opozitiei (din 1997 pana azi). Iain Duncan a fost ales presedinte al partidului in anul 2001, dar fara a reusi o politica coerenta de redresare a partidului, a lasat locul lui David Howard, in anul 2003.

Partidul Liberal Democrat mosteneste traditia glorioasa a Partidului Liberal, unul dintre cele doua partide de guvernamant britanice pana la primul razboi mondial, reprezentand aristocratia whig, comercianti care aparau lassez-fair-ul economic, partial reformatori radicali care cereau votul universal, militanti non-conformisti ai Bisericii. Au detinut puterea din 1867 pana la sfarsitul secolului, in timpul guvernarilor conduse de William Gladstone (retras in 1894), si au guvernat din nou cu Lloyd George, in anii primului razboi mondial si imediat dupa.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, confruntati cu votul universal si succesul laburistilor, liberalii se vedeau in posibilitatea de a se alatura conservatorilor. Sub conducerea lui Jo Grimond, pana in 1967, partidul a trecut cu greu limita a zece locuri in Camera Comunelor. Abia in deceniul al noualea al secolului trecut, cand laburistii au cunoscut un vitaj serios la stanga iar conservatorii lui Margaret Thatcher au virat serios spre dreapta, liberalii au regasit un bazin electoral semnificativ. De pe aceste pozitii s-a realizat fuziunea cu o aripa centrista plecata din partidul laburist, care in luase denumirea de Partidul Social Democrat (condus de David Owen).

Fuziunea din 1988 a dus la crearea Partidului Liberal Democrat, care si-a ales in functia de presedinte pe Paddy Ashdown;  in 1992 era in sondaje la fel de popular ca John Major si depasea pe Neil Kinnock. Cu toate ca partidul a adoptat in timp o politica de apropiere de laburisti, iar din 1997 a devenit a doua forta politica rezultata din alegerile locale, revenirea in forta a laburistilor dupa alegerea lui Tony Blair (1994) a trimis din PLD in pozitia a treia in viata politica britanica. Paddy Ashdown a demisionat in 1999, fiind inlocuit de Charles Kennedy, provenit din mediul social-democratilor veniti in partid in 1988.

Din punct de vedere organizatoric, PLD lasa impresia unui partid dezorganizat, divizat intr-o suma de factiuni care pot fi greu controlate si disciplinate. In anul 2000, numarul membrilor se ridica la 100.000.





detalii la Eugen, Strautiu, Gabriel, Serban, Bogdan, Gheorghita, Partidele politice in regimurile democratice, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2004

Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }