Institutii europene

1. Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre principalele institutii co­munitare, fiind infiintata o data cu C.E.C.O. sub forma unei "Adunari Parlamentare compusa din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate" (art. 20 din Tratatul C.E.C.O.). In 1958, o data cu aparitia C.E.E. si C.E.E.A., institutia parlamentara a decis sa-si schimbe numele in "Adunarea Parlamentara Europeana", pentru ca in 1962 sa ia denumirea de "Parlament European".

Istoria PE este marcata de o permanenta lupta pentru a-si spori competentele proprii. Plecand de la atributiile limitate ce-i erau confe­rite prin tratatele originare, puterea Parlamentului european a fost pre­cizata pe calea acordurilor interinstitutionale si s-a extins prin revizuiri­le succesive ale tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua crestere a competentelor PE atat in plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cat si in cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificarile aduse procedurii de coeziune si prin extinderea campului sau de aplica­re, a dat PE o putere reala de decizie pe care o imparte cu Consiliul U.E.

In momemtul de fata, Parlamentul european numara 626 de membri, locurile fiind repartizate pe tari in functie de populatia fieca­rui stat membru, cele mai multe revenind Germaniei - 99, in timp ce Franta, Italia si Marea Britanie au cate 87, Spania - 64, Olanda - 31, Belgia, Grecia, Portugalia - cate 25, Suedia - 22, Austria - 21, Dane­marca si Finlanda - cate 16, Irlanda - 15, iar Luxemburgul 6 locuri de deputat in Parlamentul european. In perspectiva largirii U.E. prin admiterea tarilor central si est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limiteaza numarul parlamentarilor europeni la 700, indiferent cate tari membre va avea Uniunea Europeana.

2. Consiliul Uniunii Europene

CONSILIUL UE, mai cunoscut sub numele de "Consiliul de ministri", este format, asa cum arata si numele, din ministrii celor 15 state membre. Incepand cu 1 iulie 1998, este prezidat, prin rotatie de sase luni, de urmatoarele tari in ordinea data: Austria, Germania, Da­nernarca, Grecia. Reuniunile au loc la Bruxelles, in afara de aprilie, iulie si octombrie, cand se desfasoara la Luxemburg.

Aceasta institutie nu seamana cu nici una din lume. Reunite in Consiliu statele membre legifereaza pentru intreaga Uniune, fixeaza objective politice, coordoneaza politicile nationale si reglementeaza diferendele dintre ele, precum si pe acelea cu alte institutii. Consiliul UE prezinta caracteristicile unei organizatii supranationale si, in acelasi timp, interguvernamentale, statuand in unele chestiuni cu majoritatea calificata, iar in altele in unanimitate. Procedurile, practicile si chiar reglementarea diferendelor implica un grad de solidaritate si de in­credere rar intalnit intre state.

Fiecare reuniune a Consiliului regrupeaza reprezentantii statelor membre, in mod obisnuit ministri, care raspund in fata parlamentelor na­tionale si opiniei publice. Exista in prezent peste 25 de tipuri de Consilii. Consiliul Afacerilor Generale (ministri de exteme), Chestiunilor econo­mice si financiare, Agriculturii se intrunesc lunar. Altele cum sunt Con­siliile Transporturilor, Mediului si industriei, de doua-patru ori pe an.

Tratatul asupra Uniunii Europene a regrupat activitatile acesteia in jurul a trei "pilieri" (piloni) si a specificat ca cea mai mare parte a deci­ziilor sa fie luata fie cu majoritate calificata, fie in unanimitate. Primul pilier acopera un evantai vast de politici comunitare, agricultura, trans­porturi, mediu, energie, cercetare si dezvoltare, concepte, aplicate potrivit unui proces de decizie care incepe prin propunerea Comisiei. Dupa un examen minutios, realizat de experti si responsabili politici, Consiliul poate aproba propunerea Comisiei, o poate amenda sau respinge.

Tratatul asupra Uniunii Europene a intarit influenta Parlamentului European prin procedura de codecizie, in sensul ca o gama de texte legis­lative, ca piata unica, protectia consumatorilor, retelele transeuropene, educatia si sanatatea, sunt adoptate atat de Parlament, cat si de Consiliu. In majoritatea cazurilor, Consiliul decide cu majoritate calificata. Este cazul agriculturii, pescuitului, pietei unice, mediului si transporturilor.

In aceasta situatie, ponderea voturilor este urmatoarea: Germa­nia, Franta, Italia si Marea Britanie au fiecare 10 voturi, Spania are 8 voturi, Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia dispun de cate 5 voturi, Austria si Suedia de 4 voturi fiecare, Danemarca, Irlanda si Finlanda au cate 3 voturi, iar Luxemburg 2 voturi. In total sunt 87 de voturi. Pentru ca o propunere a Comisiei sa fie aprobata, ea trebuie sa intruneasca 62 de voturi. In alte cazuri, majoritatea calificata este tot de 62 de voturi, care trebuie, totodata, sa provina din partea a cel putin 10 state membre.

In practica, institutia Consiliului urmareste sa gaseasca un con­sens cat mai larg posibil inainte de a lua o decizie. Domeniile care reclama unanimitatea privesc taxele, industria, cultura, fondurile soci­ale si regionale, programul-cadru de cercetare si dezvoltare tehnologi­ca. Pentru pilierul doi (politica externa si de securitate comuna) si pi­lierul trei (cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne), Consiliul este atat organ de decizie, cat si de initiativa. La nivelul acestor pilieri, prevaleaza regula unanimitatii, cu toate ca punerea in prac­tica a unei actiuni comune poate fi decisa cu majoritatea calificata.

Daca pilierul doi vizeaza definirea si aplicarea unei politici externe care acopera toate domeniile cuprinse in notiunea de "politica externa si de securitate", pilierul trei are ca scop sa asigure libera cir­culatie a persoanelor in interiorul Uniunii si sa incurajeze masurile de interes comun in privinta controlului la frontierele exterioare, politicii de azil, politicii de imigrare, luptei impotriva terorismului, traficului de droguri si altor forme grave de criminalitate internationala.

CONSILIUL EUROPEAN. Incepand din 1974, sefii de stat sau de guvern se intalnesc cel putin de doua ori pe an in cadrul Consiliului European sau "summit european". A nu se confunda cu Consiliul Europei, care este o alta organizatie, diferita de Uniunea Europeana, ce grupeaza atat tari din vestul continentului membre ale UE, cat si noi democratii rezultate dupa caderea comunismului si destramarea fostei URSS. La Consiliul European, institutie a UE, participa si presedintele Comisiei Europene. Presedintele Parlamentului european este invi­tat sa tina un discurs in sedinta de deschidere.

Consiliul european a castigat din ce in ce mai mare importanta in cadrul Uniunii: fixeaza prioritatile, da orientare politicii de urmat, sti­muleaza dezvoltarea si regleaza chestiunile litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul ministrilor (Consiliul Uniunii). Dupa fiecare reu­niune, Consiliul european prezinta un raport Parlamentului european si ii adreseaza anual o dare de seama despre progresele Uniunii.

3. Comisia Europeana

Institutie principala a Uniunii Europene care, alaturi de Consiliul U.E. si de Parlamentul European, alcatuieste "triunghiul institutional" de decizie la nivel comunitar. La origini, cele trei Comunitati europene (C.E.C.O.. C.E.E. si C.E.E.A.) aveau Comisii separate (pentru C.E.C.O., ea se numea Inalta Autoritate). In urma Tratatului de fuziune din 1965 cele trei Comisii se unifica intr-o singura "Comisie a Comunitatii Europene", iar dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai frecvent folosita este aceea de "Comisie Europeana".

Principalele competente ale Comisiei Europene sunt de control (supravegheaza respectarea Tratatului), initiativa (are monopolul initi­ativei in chestiuni de competenta comunitara), executie (joaca rolul unui guvern la nivel comunitar) si reprezentare (interna prin faptul ca ambasadorii pe langa U.E. ai diferitelor tari isi prezinta scrisorile de acreditare si presedintelui Comisiei, si externa, deoarece Comisia are delegatii cu rang de ambasada in state terte, precum si birouri in statele membre ale U.E.).

La varf, Comisia Europeana este formata in prezent din 20 de comisari, nationali ai celor 15 state membre, reuniti intr-o instanta colegiala condusa de un presedinte. Mandatul comisarilor este de cinci ani. Aparatul administrativ aflat la dispozitia comisarilor este insa per­manent (functionari de cariera) si numara peste 15.000 de persoane. Acest aparat este structurat in directii generale, directii, servicii speci­atizate si unitati.

4. Curtea de justitie a Comunitatilor europene

Comunitatile europene sunt comunitati de drept. Uniunea, fiind bazata pe ele, are aceeasi natura. Uniunea exista tocmai pentru ca sta­tele membre, institutiile si particularii recunosc caracterul obligatoriu al regulilor ei. Rolul Curtii de justitie este de a oferi garantiile juridice necesare pentru a asigura respectarea dreptului atat in interpretarea si aplicarea tratatului, cat si in ansamblul activitatilor Comunitatii euro­pene, Dreptul comunitar s-a implantat profund in realitatea juridica a statelor membre, tocmai pentru ca a fost conceput, interpretat si apli­cat ca o regula uniforma de catre resortisantii, administratiile si juris­dictiile tuturor statelor membre, iar particularii o invoca in fata jude­catorilor nationali. Curtea poate fi sesizata, in cadrul afacerilor intro­duse de statele membre, atat de catre institutiile comunitare, cat si de catre particulari si intreprinderi. Sarcina esentiala a Curtii este de a asi­gura si interpretarea uniforma a dreptului comunitar. Sediul Curtii de Justitic este la Luxemburg.

Incepand cu 1 septembrie 1989, Consiliului i-a adaugat un Tri­bunal de prima instanta, pentru a imbunatati protectia jurisdictionala a justitiabililor si pentru a permite Curtii sa se concentreze asupra sarci­nii sale esentiale. Acest tribunal are competenta de a trata toate recursurile introduse de particulari si intreprinderi impotriva institutii­lor si organelor comunitare. Deciziile tribunalului pot face obiectul unui recurs in fata Curtii de justitie, limitat la chestiunile de drept.

Curtea de justitie este alcatuita din 15 judecatori si 9 avocati ge­nerali, numiti de comun acord de statele membre pentru un mandat de sase ani, ce poate fi reinnoit. Ei trebuie sa ofere toate garantiile de in­terdependenta si sa indeplineasca toate conditiile cerute in tarile res­pective pentru exercitarea celor mai inalte functii in domeniu, sau sa fie jurist de o competenta bine cunoscuta. Judecatorii desemneaza pe unul dintre ei ca presedinte al Curtii, pentru un mandat de trei ani. Curtea este asistata de avocati generali, care sunt insarcinati sa prezin­te in totala impartialitate si independenta concluzii motivate cu privire la afacerile diferite ale Curtii.

Tribunalul de prima instanta este alcatuit din 15 judecatori numiti de statele membre pentru un mandat de sase ani, ce poate fi reinnoit. Judecatorii isi aleg un presedinte. Tribunalul nu este asistat de avocati generali. Din 1954 pana in prezent, aproape 10.000 de afaceri au fost aduse in fata Curtii, care a pronuntat 4.507 hotarari.

5. Curtea de Conturi europeana

Curtea de Conturi europeana ii reprezinta pe contribuabili. Ea este insarcinata sa verifice cheltuielile U.E., daca acestea sunt conforme cu reglementarea bugetara si cu obiectivele Uniunii. Sediul Curtii de Conturi este la Luxemburg. "Constiinta financiara" a Uniunii sau "gar­diana" a finantelor acesteia, ea vegheaza in toate situatiile la respecta­rea anumitor principii morale, administrative si contabile. Rapoartele ei constituie o bogata sursa de informatii cu privire la gestiunea financia­ra a Uniunii, un mijloc de presiune asupra institutiilor si altor organe administrative pentru ca acestea sa asigure o buna gestiune a fondurilor.

6. Sistemul European de Banci Centrale (SEBCO) si Banca Centrala Europeana (BCE)

Fundamentul juridic al Uniunii Economice si Monetare (UEM) il constituie Tratatul asupra Uniunii Europene, numit, in general, "Tratatul de la Maastricht". Acesta a fost semnat in februarie 1992 si a intrat in vigoare la 1 noiembric 1993. Statutele Sistemului European de Banci Centrale si Bancii Centrale Europene, adica statutele SEBC, sunt anexate la Tratatul de la Maastricht. Din SEBC fac parte BCE si bancile europene nationale ale tarilor din Uniunea Europeana.

Tratatul de la Maastricht prevede trei etape pentru punerea in apli­care a UE: faza I a inceput la 1 iulie 1990, faza a II-a la 1 ianuarie 1994, iar faza a III-a la 1 ianuarie 1999. Moneda unica europeana se numeste euro. La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene a decis in una­nimitate ca 11 state indeplinesc conditiile necesare adoptarii monedei unice incepand cu 1 ianuarie 1999: Belgia, Germania, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia si Finlanda. La 25 mai 1998, guvernele acestor 11 state au numit presedintele si pe cei patru membri ai directoratului BCE. Numirea lor, care a intrat in vigoa­re la 1 iunie 1998, a marcat punerea in aplicare a SEBC si BCE.

Banca Centrala Europeana a succedat Institutului Monetar Euro­pean (IME), care fusese creat la inceputul fazei a II-a pentru a asigura masurile pregatitoare punerii in practica a SEBC. Bancile Centrale ale statelor membre care nu participa la uniunea monetara se bucura de un statut special in SEBC, adica isi pot aplica in continuare politicile monetare nationale si, avand in vedere acest lucru, nu iau parte nici la procesul de decizie privind politicile monetare unice ale zonei euro, nici la apli­carea acestor decizii.

Misiunile fundamentale ale SEBC sunt: definirea si punerea in practica a politicii monetare a Comunitatii, conducerea operatiunilor de schimb, definirea si administrarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre, promovarea bunei functionari a sistemului de plati.

Organele de decizie ale BCE sunt consiliul guvernatorilor (17 membri), directoratul (6 membri) si consiliul general (17 membri). Sediul este la Frankfurt pe Main, in Germania.

SEBC este un sistem independent, in sensul ca nici BCE, nici vreo banca centrala nationala, nici un membru al organelor lor de decizie nu poate solicita, nici accepta, instructiuni din partea unui organ extern. Institutiile si organele comunitare, cat si guvernele statelor mem­bre nu pot incerca sa influenteze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale bancilor centrale nationale in indeplinirea misiunilor lor.

Bancile centrale nationale sunt singurele autorizate sa subscrie si sa detina capitalul BCE. Subscrierea de capital se face in functie de PIB-ul si populatia tarii respective. La 9 iunie 1998, consiliul guver­natorilor a decis ca cele 11 banci centrale ale statelor membre partici­pante la zona euro sa verse integral subscriptiile lor de capital, astfel incat BCE dispune de un capital initial de putin sub 4 miliarde de euro.

BCE este dotata de bancile centrale nationale cu active de rezer­va de schimb, altele decat monedele statelor membre, euro, este dota­ta cu pozitii de rezerva pe langa FMI si drepturi speciale de tragere (DST) pana la concurenta sumei echivaland cu 50 de miliarde de euro. BCE este deplin abilitata sa detina si sa administreze rezervele de schimb care i-au fost transferate si sa le foloseasca in scopuri fixate prin statutele SEBC.

7. Banca Europeana de Investitii

Institutia financiara a Uniunii Europene, Banca Europeana de Investitii (BEI) acorda imprumuturi pe termen lung pentru finantarea unor proiecte de investitii ce contribuie la dezvoltarea echilibrata a UE si la integrare. Prin volumul anual al imprumuturilor (26 miliarde ecu), BEI se situeaza in primul rand al institutiilor financiare interna­tionale. Membrii bancii sunt cele 15 state ale UE, iar sediul BEI se afla la Luxemburg.

Imprumuturile BEI sunt destinate proiectelor ce vizeaza unul sau mai multe dintre urmatoarele obiective: dezvoltarea economica a regi­unilor defavorizate, imbunatatirea retelelor transeuropene de transport, telecomunicatii si energie, intarirea competitivitatii internationale a industriei si integrarea la scara europeana, precum si sprijinul pentru intreprinderile mici si mijlocii, protectia mediului si a cadrului de viata prin promovarea amenajarii urbane si salvgardarea patrimoniului arhi­tectural al UE, garantia unei aprovizionari energetice sigure, intensifi­carea si modernizarea infrastructurilor din domeniile educatiei si sana­tatii, aport la dezvoltarea mediului urban in cadrul programului de acti­une special de la Amsterdam ce aduce o contributie importanta la cres­terea economica si la crearea de locuri de munca in Europa.

Imprumuturile se acorda in functie de prioritatile politicilor comunitare si de nevoile actorilor europeni, nefiind supuse vreunui sis­tem de cote. Finantarea pentru dezvoltare din partea BEI merge deseori in paralel cu subventiile structurale si din Fondul de coeziune al UE. Banca vegheaza la complementaritatea imprumuturilor si subventiilor, de aceea coopereaza strans legat cu Comisia, se integreaza in pregati­rea si punerea in aplicare a programelor de sprijin structural.

8. Comitetul Economic si Social al Comunitatilor Europene

Comitetul Economic si Social, instituit prin Tratatul de la Roma, in 1958, are un rol consultativ. Emite avize din partea reprezentantilor vietii economice si sociale din Uniune. Are 222 de membri: Germania, Franta, Italia si Marea Britanie cate 24. Spania - 21, Belgia, Grecia, 0-landa, Austria, Portugalia si Suedia cate 12, Danemarca, Irlanda si Fin­landa cate 9, iar Luxemburg 6. Mandatul lor este de patru ani. Ei se reunesc la Bruxelles o data pe luna.

Membrii Comitetului se numesc "consilieri", unii ii reprezinta pe angajatori si salariati (parteneri sociali), altii activeaza in agricultura, comert, transport, artizanat, profesiuni liberale, cooperative, intreprin­deri mici si mijlocii, protectia consumatorului sau a mediului. Membrii Comitetului sunt organizati in trei grupuri: angajatorii (grupul I), lucra­torii (grupul II) si activitati diverse (grupul III). Ei sunt reprezentanti eminenti ai societatii civile, hotati sa apropie institutiile de cetatean.

Tratatul Uniunii obliga Comisia sau Consiliul sa ceara avizul Comitetului in anumite proiecte legislative. Din 1972, Comitetul poate sa emita avize din proprie initiativa asupra oricarei chestiuni de interes comunitar. De altfel, Tratatul de la Amsterdam autorizeaza consultarea Comitetului de catre Parlamentul European.

Nici o lege importanta nu a fost adoptata fara consultarea prea­labila a Comitetului. De la crearea sa, aceasta a emis 3.000 de avize, publicate in Jurnalul Oficial al Comnitatilor Europene. Pregatirea avi­zelor se face in noua sectiuni specializate, asemanatoare comisiilor parlamentare, avand un raportor si un grup de lucru pentru fiecare su­biec.t. Avizele sunt adoptate cu majoritate simpla in sedintele plenare lunare. Pentru ca membrii trebuie sa gaseasca un teren de intelegere si sa rezolve conflictele de interes intre diferitele grupuri economice si sociale, Comitetul aduce o contributie utila la aflarea consensului in cadrul procesului legislativ al Uniunii.

Comitetul este calificat sa contribuie direct la cresterea si dez­voltarea pietei unice. La cererea Parlamentului European, Comisiei si presedintelui Consiliului, Comitetul exercita un control permanent al pietei interne si atrage atentia asupra disfunctionalitatilor. Comitetul  organizeaza un forum privind piata interna, actionand astfel ca obser­vator permanent al acesteia.

Comitetul intretine relatii cu organisme similare la nivel interna­tional, national si regional. Exista canale importante ca societatea civi­la sa participe la constructia europeana si astfel sa apropie Europa de cetatean. Comitetul organizeaza vaste colocvii cu privire la Europa cetatenilor. Mentine contacte regulate cu reprezentanti ai mediilor eco­nomice si sociale din bazinul mediteranean sau din tarile candidate la aderare, dar si din Africa, Pacific si Caraibe.

9. Comitetul Regiunilor Uniunii Europene

Comitetul Regiunilor este cea mai tanara institutie a UE, crearea sa reflectand dorinta statelor membre de a respecta identitatea si pre­rogativele regionale si locale, de a face ca regiunile sa participe la dez­voltarea si la punerea in practica a politicilor Uniunii. Pentru prima oara in istoria UE, exista obligatia legala a consultarii autoritatilor locale si regionale in toate chestiunile care le privesc direct.

Comitetul Regiunilor are 222 membri, cu un mandat de patru ani. Germania, Franta, Italia si Marea Britanie cate 24 membri, Spania 21, Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia si Suedia cate 12, Irlan­da, Danemarca si Finlanda cate 9, iar Luxemburg 6. Ei se intrunesc in cinci sedinte plenare pe an, la Bruxelles.

Acest comitet, instituit ca organ consultativ prin Tratatul de Uniune, a aparut ca gardian al principiului subsidiaritatii inca de la prima sa reuniune, in martie 1994. Subsidiaritatea inseamna ca deci­ziile trebuie luate de autoritatile publice cele mai apropiate de cetatean. Astfel, se evita luarea de decizii inutil de indepartate si centralizate.

Membrii Comitetului, majoritatea presedinti de regiuni, primari de mari orase sau presedinti de colectivitati teritoriale, au o experienta directa despre modul in care politicile si legislatia UE afecteaza viata cotidiana a cetatenilor. Ei pot influenta si alte institutii ale Uniunii, iar ocaziile nu lipsesc. Tratatul prevede consultarea obligatorie a Comitetului in domenii ca retele transeuropene, sanatate publica, edu­catie, tineret, cultura, coeziune economica si sociala. Comitetul poate emite, totodata, din proprie initiativa, avize asupra unor chestiuni pri­vind orasele, regiunile, agricultura, mediul. Lucrarile Comitetului au loc in opt comisii. Activitatea Comitetului este organizata de un birou ales pentru doi ani.

10. Mediatorul european

Printre drepturile cetatenilor europeni figureaza si acela de a adresa plangeri mediatorului (ombudsman-ului) european. Acesta rea­lizeaza anchete in cazuri de proasta administrare din partea institutiilor si organelor Comunitatii Europene, dar nu poate ancheta plangerile privind administratiile nationale, regionale sau locale ale statelor mem­bre. Mediatorul este ales de Parlamentul European pe durata legislatu­rii. Primul mediator european, ales in 1995, a fost Jacob Soderman, fost ombudsman al Parlamentului finlandez. Pot adresa plangere persoanele care sunt cetateni ai unui stat mem­bru UE si care traiesc intr-un stat membru UE, precum si intreprinderi­le, asociatiile sau alte organisme care au sediul statutar in Uniune.