QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Dreptul de a desfasura o activitate (Libertatea de stabilire)








Dreptul de a desfasura o activitate (Libertatea de stabilire)

1. Principiul si exceptia in materie

Principiul libertatii de stabilire este prevazut de art. 43 (ex. art. 52) din Tratatul CEE care dispune: 'In cadrul dispozitiilor care urmeaza, restrictiile privind libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru sunt interzise. Aceasta interdictie se extinde in egala masura si asupra restrictiilor ce privesc infiintarea de agentii, sucursale sau filiale de catre cetatenii unui stat membru, stabiliti pe teritoriul altui stat membru'.

Sub rezerva dispozitiilor capitalului referitor la capitaluri libertatea de stabilire implica accesul la activitati independente si la exercitarea lor, precum si constituirea si gestionarea intreprinderilor si in special  al societatilor in sensul articolului 48 alineatul 2, in conditiile prevazute pentru proprii sai cetateni de legislatia tarii in care are loc stabilirea.




Toate restrictiile la aceasta libertate sunt interzise de la sfarsitul perioadei de tranzitie (de ex. cerinta documentului de identitate al comerciantului strain a fost suspendata fata de resortisantii altor state membre care doreau sa exercite o activitate comerciala in Franta). Titularul dreptului de stabilire, in aplicarea principiului egalitatii de tratament poate dobandi terenuri, poate derula contracte, poate sa stea in justitie, de asemenea, beneficiaza si de dreptul de intregire a familiei[2].

Literatura europeana foloseste in mod frecvent termenul 'entreprise' care nu are sensul de intreprindere ca agent economic, ci de a intreprinde, de a realiza o anume activitate, inclusiv sensul de a desfasura o activitate pe un anume teritoriu. De aceea, traducerea adecvata in sistemul nostru juridic este 'dreptul de stabilire', vazand si faptul ca se foloseste cu sens similar termenului 'entreprise' cel de 'etablissement'[3].

In mod explicit Tratatul (prin art. 43 alin. 2) face distinctie intre cele doua aspecte ale dreptului de stabilire:

- accesul si exercitarea de activitati independente si

- constituirea si gestionarea de societati.

Pentru realizarea libertatii de stabilire pentru o activitate determinata Consiliul are - potrivit art. 44(1)(ex. art. 54) - competenta de a hotari prin directive  (dupa consultarea Comitetului Economic si Social), iar pentru indeplinirea sarcinilor incredintate in aceasta materie actioneaza pe mai multe cai prin:

a) tratarea, in general, cu prioritate a activitatilor in care libertatea de stabilire are o contributie deosebit de utila pentru dezvoltarea productiei si a schimburilor comerciale;

b) asigurarea unei colaborari stranse intre administratiile nationale competente, in vederea cunoasterii situatiilor particulare din diversele sectoare de activitate din  cadrul Comunitatii;

c) eliminarea acelor proceduri si practici administrative care decurg fie din legislatia interna, fie din acordurile incheiate anterior intre statele membre si a caror mentinere ar constitui un obstacol in calea libertatii de stabilire;

d) asigurarea posibilitatii ca lucratorii unui stat membru, angajati pe teritoiul altui stat membru, sa poata ramane pe acel teritoriu, pentru a incepe acolo activitati independente, in cazul in care satisfac conditiile pe care ar fi trebuit sa le satisfaca, daca ar fi intrat in acel stat in momentul in care intentioneaza sa initieze asemenea activitati;

e) a face posibil ca un cetatean al unui stat membru sa poata achizitiona si exploata proprietati funciare situate pe teritoriul unui stat membru, in masura in care aceasta nu aduce atingere principiilor stabilite in art. 33 paragraful 2[4];

f) realizarea eliminarii progresive a restrictiilor aduse libertatii de stabilire in fiecare ramura de activitate luata in considerare, in ceea ce priveste, pe de o parte, conditiile de infiintare pe teritoriul unui stat membru a unor agentii, sucursale sau filiale si, pe de alta parte, conditiile de acces ale personalului sediului principal in organele de gestiune sau de supraveghere a acestora;

g) coordonarea, in masura necesara si in scopul de a le echivala, a garantiilor care le sunt pretinse in statele membre societatilor in sensul art. 48 alin. 2, pentru a proteja atat interesele asociatilor, cat si ale tertilor;

h) a asigura ca ajutoarele acordate de statele membre nu altereaza conditiile de stabilire.

De asemenea, in scopul facilitarii accesului la activitati independente si la exercitiul lor, Consiliul adopta directive care vizeaza recunoasterea reciproca a  diplomelor, certificatelor si a altor titluri. In acelasi scop, Consiliul, adopta directive vizand coordonarea dispozitiilor legislative, de reglementare si administrative ale statelor membre, care privesc accesul la activitatile independente si exercitiul lor (art. 47 (1)(2) ex. art. 57) .

Consiliul - in aplicarea articolelor amintite - a adoptat o serie de directive ce urmareau punerea in lucru a libertatii de stabilire, in special recunoasterea diplomelor pentru a permite accesul la activitati reglementate. La randul sau Curtea de Justitie a precizat ca de la sfarsitul perioadei de tranzitie, art. 43 (ex. art. 52) este aplicabil in mod direct - de aceea chiar in absenta directivelor de armonizare, statele membre trebuie sa respecte egalitatea de tratament si sa admita pentru exercitarea activitatilor la care se refera nu numai resortisantilor altor state membre, dar in mod egal si propriilor resortisanti care locuiesc in alt stat membru si dobandesc o calificare profesionala recunoscuta de dreptul comunitar (dos. Deyners, din 26 iunie 1994, nr. 2/74, Rec. p. 631) .

Art. 45 (ex. art. 55) din Tratatul CEE precizeaza ca 'sunt exceptate de la aplicarea dispozitiilor prezentului capitol in ceea ce priveste statul membru interesat activitatile care contribuie in acel stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autoritatii publice (Consiliul, hotarand cu  majoritate calificata, la propunerea Comisiei, poate excepta anumite activitati de la aplicarea dispozitiilor prezentului capitol)'.

Pentru profesiile independente ipotezele sunt mai rare decat pentru salariati; o intrebare care se ridica este daca profesia de avocat este sau nu o activitate profesionala care participa la exercitiul puterii publice. Printre activitatile sale juridice (consultatii, negocieri, redactari de acte) avocatul exercita functii de reprezentare si asistenta in justitie, iar pe de alta parte, in anumite state membre el poate inlocui, ca un judecator, la audiere, in caz de nevoie. Aceasta activitate participa, in mod evident, la exercitiul ocazional al autoritatii publice de unde si tentatia statelor membre de a exclude in totalitate profesia de avocat de la libertatea de intreprindere[7].

Curtea de Justitie s-a pronuntat in aceasta chestiune in afacerea Reyners, in care era vorba de accesul unui resortisant olandez la profesia de avocat in Belgia; autoritatile belgiene i-au refuzat dreptul de inscriere pe motive ca nu avea nationalitate belgiana si au sustinut ca libertatea de intreprindere nu se aplica profesiunii de avocat, pe motivul exercitiului ocazional al autoritatii publice.

Curtea a indicat ca derogarile de la libertatea de stabilire trebuie aplicate de o maniera restrictiva, tinand cont de cerintele dreptului comunitar si de aceea, cand o profesie cuprinde mai multe activitati care constituie exercitiul autoritatii publice doar aceste activitati trebuie excluse de la libertatea de intreprindere si nu profesia intreaga.

Exceptia prevazuta de art. 45 (ex. art. 55) trebuie restransa la aceste activitati, care prin ele insele comporta o participare, directa sau indirecta, la exercitiul autoritatii publice. In nici un caz nu putem da aceasta calificare in cazul unei profesii liberale ca aceea de avocat sau in cazul activitatilor de consultanta si asistenta juridica, sau de reprezentare a partilor in justitie, chiar daca realizarea acestor activitati face obiectul unei obligatii, sau este in mod exclusiv stabilita prin lege[8].

Extinderea acestei restrictii la profesia in ansamblu sau nu poate fi admisa decat daca activitatile ce comporta aceasata participare sunt indisociabile de profesia intreaga, ceea ce nu este cazul profesiei de avocat. In schimb, slujbe precum cea de notar sau executor judecatoresc sunt vizate de aceasta derogare pentru ca notarii confera autenticitate si eventual forta executorie actelor juridice, iar ceilalti asigura executarea fortata a hotararilor si actelor autentice, ceea ce constituie in mod sigur acte de autoritate publica pentru ca ele reprezinta esentialul activitatilor respective.


2. Necesitatea recunoasterii diplomelor

Aminteam ca in capitolul relativ la dreptul la stabilire figureaza art. 47 (ex. art. 57) CEE care prevede adoptarea de catre Consiliu a directivelor care au ca obiect recunoasterea diplomelor, recunoastere ce priveste toate activitatile profesionale reglementate indiferent ca sunt profesii independente ori salariate cu titlu temporar sau permanent.

Datorita lipsei unor reguli comune privind diplomele eliberate de statele membre, statele au fost tentate sa supusa accesul la activitatile reglementate conditiilor legale de nationalitate, adica sa aiba acces la astfel de activitati doar titularii diplomelor nationale. Incepand cu anii '70 au fost adoptate o serie de directive de recunoastere mutuala a diplomelor in privinta duratei si continutului studiilor, in diferite sectoare speciale: profesii medicale (medici, dentisti, veterinari etc.) sau profesii liberale (cazul arhitectilor).

Curtea subliniaza ca, pentru activitatile supuse posesiei unei diplome ce nu au facut obiectul unei recunoasteri mutuale, autoritatile nationale sunt obligate pentru a asigura principiul liberei circulatii a persoanelor, sa puna in aplicare o procedura de recunoastere a diplomelor straine vizand verificarea daca diplomele atesta cunostinte sau calificari identice sau mai putine decat cele atestate de diplomele nationale si in consecinta daca permit exercitarea unei activitati reglementate pe teritoriul national; pe de alta parte, toate deciziile definitive de refuz al recunoasterii trebuie motivate, iar un drept de recurs trebuie sa fie deschis unei astfel de decizii[9].

Directiva nr. 89/48 a Consiliului din 21 decembrie 1988 (relativa la un sistem general de recunoastere a diplomelor invatamantului superior care atesta formarea profesionala de o durata minima de trei ani), completata de  directiva nr. 92/51 a Consiliului din 18 iunie 1992 (care a instituit un sistem similar de recunoastere a diplomelor ce atesta formarea in invatamantul postuniversitar si formarea in invatamantul secundar) a reglat in mod definitiv chestiunea recunoasterii diplomelor .

Directiva nr. 89/48 din 1988 are un caracter esential pentru ca prevede o recunoastere generalizata a diplomelor eliberate de statele membre si care atesta o formare in invatamantul superior de minim trei ani. Sistemul se sprijina pe principiul increderii legitim acordate titlului originar si se distanteaza net de sistemul anterior de recunoastere sectoriala a studiilor, pentru liberul acces la activitatile economice prevazute in tratat, cata vreme o serie de activitati profesionale sunt conditionate de posesia unei diplome[11].

Directiva, conform art. 2 alin. 1 se aplica tuturor resortisantilor unui stat membru care doresc sa exercite, cu titlu independent sau salariat, o profesie reglementata de statul de primire si nu se aplica, conform art. 2 alin. 2 profesiilor care fac obiectul unei directive specifice de recunoastere a diplomelor intre statele membre.

Profesiile reglementate de directiva sunt, conform art. 1.  d.:

- pe de o parte cele al caror acces este subordonat intr-un stat membru posesiei unei diplome determinata de dispozitii legale, reglementare sau administrative;

- si, pe de alta parte, cele care sunt exercitate de membrii unei asociatii sau organizatii al caror obiect pretinde un nivel ridicat de calificare in profesia respectiva si care cu acest titlu beneficiaza de o recunoastere specifica (este vorba mai ales de organizatii profesionale din domeniul stiintific)[12].

In termeni generali, directiva defineste la art. 1. lit. a diploma ca fiind: 'orice diploma, certificat sau titlu eliberat de o autoritate competenta intr-un stat membru din care rezulta ca titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postsecundare de o durata minima de trei ani sau cu o durata echivalenta de timp, partial intr-o universitate sau asezamant de invatamant superior sau asezamant cu acelasi nivel si, eventual, daca a urmat cu succes formarea profesionala cuvenita, in plus, ciclului postsecundar, din care rezulta ca titularul poseda calificarea necesara pentru a accede si a exersa profesia reglementata intr-un stat menbru'[13].

Trebuie ca:



- formarea sanctionata prin diploma sa fi fost dobandita intr-o masura preponderenta in Comunitate, sau daca ea a fost dobandita intr-o tara terta, diploma trebuie sa fi fost recunoscuta de un stat membru;

- titularul sau sa aiba o experienta profesionala de trei ani certificati in acest stat membru. Conditiile accesului la profesie sunt prevazute de art. 3 si art. 4 din directiva care precizeaza 'cand in statul membru de primire, accesul la profesie sau exercitiul sau este subordonat posesiei unei diplome, autoritatea competenta nu poate sa refuze acest acces sau acest exercitiu, in aceleasi conditii ca si nationalilor sau resortisantilor altui stat membru'.

- daca persoana poseda o diploma recunoscuta intr-un alt stat membru pentru a accede la o profesie sau pentru a o exercita pe teritoriul sau si care a fost obtinuta intr-un stat membru (art. 3 a);

- sau daca el a exercitat aceasta profesie pe parcursul a doi ani, in cursul a zece ani precedenti intr-un stat membru care nu reglementeaza aceasta profesie si care are unul sau mai multe titluri de formare eliberate intr-un stat membru, ce atesta un ciclu de studii postsecundare de cel putin trei ani si eventual o formare profesionala si care l-a pregatit pentru aceasta profesie (art.  b).

Conform art. 4 statul membru de primire poate cere pe langa posesia unei diplome, in conditiile precizate, si indeplinirea uneia din urmatoarele conditii:

- fie o experienta profesionala, cand durata formarii este mai mica cu un an decat cea ceruta in patria de primire (art. 4. 1. a.). Aceasta experienta nu poate sa depaseasca dublul perioadei lipsa, cand perioada lipsa poarta asupra ciclului de studii;

- fie un stagiu de adaptare de trei ani sau o proba de aptitudini (art. 4. 1. b.). Aceasta conditie poate fi ceruta de tara de primire cand formarea porta asupra unei materii substantial diferita de cea acoperita de diploma de atestare a statului membru de primire;

- profesia reglementata in tara de primire cuprinde una sau mai multe activitati profesionale reglementate care nu exista in profesia reglementata de statul membru de origine si aceasta diferenta este caracterizata de o formare specific ceruta, in statul de primire si care poarta asupra unor materii, substantial diferite de cele acoperite prin diploma sau titlu.

Statul de primire poate, la alegere, sa ceara intre stagiul de adaptare si dovada de aptitudine (conform art. 99 din decretul nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 in Franta accesul la profesia de avocat e supus unei probe de aptitudini) si alte conditii:

- dovada de moralitate, de onorabilitate;

- absenta falimentului sau a condamnarii penale;

- dovezi relative la sanatatea fizica si psihica;

- prestarea unui juramanr etc.[14].

In toate aceste cazuri - conform art. 8. 1 - ca si pentru diploma insasi atestarile furnizate de autoritatile competente din statul membru de origine valoreaza dovada.

Statele membre desemneaza autoritatile competente pentru primirea cererilor de recunoastere a diplomelor si luare a deciziilor (art. 9) iar procedura - conform art. 82 - este urmatoarea: autoritatea competenta examineaza cererea intr-un foarte scurt termen si ia o decizie motivata nu mai tarziu de patru luni de la depunerea dosarului complet (trecerea acestui termen reprezinta o decizie implicita de respingere, care este susceptibila de recurs).

Daca recunoasterea a fost admisa, beneficiarul poate:

- exercita activitatea profesionala (art. 7. 1);

- sa utilizeze si sa poarte titlul profesional care i-a fost atestat in tara de origine (art. 7. 2).

Dreptul, deoarece emana de la puterea suverana a statelor membre, nu cunoaste o armonizare completa si generalizata, el avand vocatia de a se aplica, in principal, pe teritoriul statului, care l-a edictat, de aceea avocatul dotat cu o cunoastere juridica esential nationala, este mai putin apt pentru alta profesie si de aceea libera circulatie se realizeaza asa dificil.

Curtea a recunoscut, inainte ca directivele amintite sa fi fost adoptate, in anumita masura, libera circulatie a profesiei de avocat in termenii 'statele membre nu pot sa rezerve exercitarea profesiei de avocat pe teritoriul lor resortisantilor lor sau doar titularilor de diplone nationale'. In cazul 'van Binbergen', Curtea a precizat ca avocatul poate exercita activitatea in alt stat membru decat cel in care in mod obisnuit o exercita si ca acest drept nu trebuie sa fie subordonat existentei unei resedinte in tara de primire[15].

In urma directivei nr. 77/249 a Consiliului din 22 martie 1977, avocatii pot sa exercite prestatii, adica reprezentare, aparare in justitie, consultari, redactari de acte sub titlul lor de origine si fiind dispensati de resedinta in tara de primire (ceea ce nu exclude posibilitatea avocatului de a se dota cu infrastructura necesara desfasurarii prestatiei sale).

Directiva din 21 decembrie 1988 permite unui avocat sub rezerva recunoasterii diplomei sale si, in caz de nevoie, de trecerea unui stagiu de adaptare sau un test de aptitudine, dreptul de stabilire si de exercitare a activitatii sale in tara de primire (avocatul poate sa dispuna de doua sau mai multe asezaminte in state membre diferite). Statul de primire poate cere avocatului, indeplinirea acelorasi conditii ca si avocatii nationali, cat si sa se supuna regulilor deontologice.

Prin actele adoptate de Parlamentul European si Consiliu (directiva din 16 februarie 1988) vizand facilitarea exercitarii permanente a profesiei de avocat intr-un stat membru, altul decat cel in care calificarea a fost obtinuta, o etapa suplimentara a fost deschisa; este o etapa ce permite unui avocat deplin calificat sa exercite cu titlu permanent activitatea sa in toate statele membre sub titlu profesional de origine si conform conditiilor tarii de primire, iar, pe de alta parte, permite avocatului sa obtina integrarea in profesie in tara de primire, dispensat fiind de procedura de recunoastere a diplomei sale (cu conditia sa justifice o activitate efectiva si regulata sub titlu de origine, timp de minim trei ani in tara de primire si in dreptul acestui stat).

Daca experienta sa in dreptul national este de o durata inferioara, autoritatea competenta trebuie sa tina cont de eventuala participare a avocatului la cursuri sau seminarii, purtand asupra dreptului tarii de primire.

Deciziile de refuz ale autorizarii exercitarii, luate de o autoritate nationala competenta in aplicarea directivei din anul 1988 trebuie sa fie motivate si sa existe dreptul la un recurs jurisdictional de drept intern.


Ocuparea fortei de munca

In stransa legatura cu dispizitiile Titlului III (Libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor) se gaseste Titlul VIII 'Ocuparea fortei de munca'

In acest Titlu se arata ca statele membre si Comunitatea se angajeaza sa elaboreze o strategie coordonata pentru ocuparea fortei de munca si in special pentru promovarea unei forte de munca competente, calificate si capabile de adaptare, precum si a unei piete a muncii apte sa reactioneze rapid la evolutiile economiei (art. 125, ex art. 109N).

In acest sens statele membre:

- prin politicile lor de ocupare a fortei de munca, contribuie la atingerea obiectivelor mai sus mentionate intr-o maniera compatibila cu orientarile generale ale politicilor economice ale statelor membre si ale Comunitatii (art. 126 alin. 1, ex art. 109 O);

- considera promovarea ocuparii fortei de munca drept o chestiune de interes comun si isi coordoneaza in aceasta privinta actiunile in cadrul Consiliului (art. 126 alin. 2, ex. art. 1090).

La randul sau Comunitatea contribuie la realizarea unui inalt nivel al ocuparii fortei de munca prin incurajarea cooperarii intre statele membre si prin sustinerea sau completarea actiunii lor (art. 127, ex art. 109P)[16].

In cadrul Comunitatii, intre institutiile comunitare in vederea atingerii obiectivului unui nivel inalt de ocupare a fortei de munca exista o stransa cooperare (atat intre institutii cat si intre acestea si state). Astfel:

- Consiliul European analizeaza anual situatia ocuparii fortei de munca din Comunitate si adopta concluzii in aceasta privinta, pe baza raportului anual comun al Consiliului si al Comisiei;

- pe baza concluziilor Consiliul European, Consiliul, hotarand cu majoritate calificata la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, a Comitetului economic si social, a Comitetului regiunilor si a Comitetului fortei de munca[17], traseaza anual liniile directoare de care statele membre tin cont in politicile lor privind forta de munca;

- fiecare stat membru transmite anual Consiliului si Comisiei un raport privind principalele masuri luate pentru implementarea politicii sale privind ocuparea fortei de munca;

- pe baza acestor rapoarte si dupa ce a primit avizul Comitetului fortei de munca, Consiliul efectueaza anual, in lumina orientarilor generale privind ocuparea fortei de munca, o examinare a implementarii politicilor statelor membre in materia ocuparii fortei de munca. Consiliul hotarand cu majoritate calificata la recomandarea Comisiei, poate sa faca recomandari statelor membre, daca, in urma examinarii, considera ca este oportun;

- pe baza rezultatelor examinarii, Consiliul si Comisia trimit Consiliului European un raport anual privind situatia ocuparii fortei de munca din Comunitate si privind implementarea orientarilor generale privind ocuparea fortei de munca.;

- Consiliul, dupa consultarea Comitetului economic si social si a Comitetului regiunilor poate adopta masuri de incurajare menite sa favorizeze cooperarea intre statele membre si poate sa le sustina actiunile in domeniul ocuparii fortei de munca prin initiative care sa dezvolte schimbul informatiilor si al celor mai eficiente practici, furnizand analize comparative si indicatii, precum si promovand abordarile novatoare si evaluand experientele, in special recurgand la proiecte pilot[18].


4. Politica sociala si formarea profesionala

Titlul privind libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor este, de asemenea, strans legat de Titlul XI (Politica sociala, educatie, formare profesionala si tineret) toate aceste dispozitii aratand interesul statelor membre si al Comunitatii de a se ajunge la o piata unica si puternica a muncii.

Acest interes este reamintit in art. 136 (ex art. 117) care prevede: 'Comunitatea si statele membre, preocupate de drepturile sociale fundamentale, asa cum au fost enuntate in Carta sociala europeana semnata la Torino, la 18 octombrie 1961, si in Carta europeana a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 1989, au ca obiectiv promovarea ocuparii fortei de munca, ameliorarea conditiilor de viata si de munca in asa fel incat sa permita armonizarea lor prin progres, o protectie sociala adecvata, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane in vederea atingerii unui nivel inalt si durabil de ocupare a fortei de munca si lupta impotriva marginalizarii'.

In acest scop, Comunitatea si statele membre pun in practica masuri care tin cont de diversitatea practicilor nationale, in special in domeniul relatiilor contractuale, precum si de nevoia de a mentine competitivitatea economiei Comunitatii.

In vederea atingerii acestor obiective Comunitatea sustine si completeaza activitatile statelor membre in urmatoarele domenii:

-imbunatatirea in special a mediului de munca pentru a proteja sanatatea si securitatea lucratorilor;

- conditiile de munca;

- informarea si consultarea lucratorilor;

- integrarea persoanelor excluse de pe piata muncii;

- egalitatea intre barbati si femei in ceea ce priveste oportunitatile de pe piata muncii si tratamentul la locul de munca.

In acest scop Consiliul :



- poate stabili prin directive, prescriptii minimale aplicabile progresiv, tinand cont de  conditiile si regulile tehnice din fiecare stat membru (aceste directive evita sa impuna constrangeri administrative, financiare si juridice care ar ingreuna formarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii);

- poate adopta masuri care sa incurajeze cooperarea dintre statele membre prin initiative venite sa imbunatateasca cunostintele, sa dezvolte schimbul informatiilor si al celor mai eficiente practici, sa promoveze abordarile novatoare si sa evalueze experientele in scopul combaterii marginalizarii sociale;

- la propunerea Comisiei, dupa consultarea Parlamentului European, a Comitetului economic si social si a Comiterului regiunilor, poate hotari - in unanimitate - in urmatoarele domenii: securitatea sociala si protectia sociala a lucratorilor;

- protectia  lucratorilor in cazul rezilierii contractului de munca;

- reprezentarea si apararea colectiva a intereselor lucratorilor si ale angajatorilor, inclusiv administrarea comuna;

- conditii de angajare pentru cetatenii statelor terte, rezidenti legal pe teritoriul comunitatii;

- contributiile financiare pentru promovarea ocuparii fortei de munca si pentru crearea de noi locuri de munca.

La randul sau Comisia are urmatoarele sarcini:

1) de a promova consultarea partenerilor sociali la nivel comunitar sens in care ia orice masura utila pentru facilitarea dialogului lor, asigurand un sprijin echilibrat pentru parti. In acest scop, inainte de a inainta propuneri in domeniul politicii sociale Comisia consulta partenerii sociali in privinta posibilei orientari a unei actiuni comunitare. In cazul in care Comisia, dupa aceasta consultare, considera ca este dezirabila o actiune comunitara, consulta partenerii sociali asupra continutului propunerii avute in vedere. Partenerii sociali trimit Comisiei un aviz sau o recomandare. Dialogul dintre partenerii sociali la nivel comunitar poate conduce, daca acestia doresc, la realtii contractuale, inclusiv acorduri;

2) de a incuraja cooperarea dintre statele membre si de a facilita coordonarea actiunilor lor in toate domeniile politicii sociale in special in materiile care privesc:

- ocuparea fortei de munca;

- dreptul muncii si conditiile de munca;

- formarea si perfectionarea profesionala;

- securitatea sociala;

- protectia impotriva accidentelor si bolilor profesionale;

- igiena muncii;

- dreptul sindical si negocierile colective intre angajatori si lucratori[19].

Fiecare stat membru asigura aplicarea principiilor egalitatii remuneratiilor intre barbati si femei pentru aceeasi munca sau pentru munca de valoare egala (prin remuneratie se intelege salariul sau plata obisnuita de baza sau minimala si toate celelalte avantaje, platite direct sau indirect in numerar sau in natura, de angajator angajatului pe baza raportului de m unca (art. 141(2)).

Egalitatea de remunerare fara discriminare bazata pe sex implica:

a) remuneratia acordata pentru aceeasi munca, platita dupa rezultat, sa fie stabilita pe baza aceleiasi unitati de masura;

b) remuneratia acordata pentru munca platita pe unitate de timp sa fie aceeasi pentru acelasi loc de munca.

Pentru a asigura aplicarea principiului egalitatii sanselor si al egalitatii de tratament intre barbati si femei in domeniul angajarii si al muncii, inclusiv principiul egalitatii remuneratiilor pentru aceeasi munca sau pentru munca de valoare egala, Consiliul a adoptat - dupa consultarea Comitetului economic si social - masuri (pentru a asigura efectiv deplina egalitate intre barbati si femei in viata profesionala, principiul egalitatii de tratament intre barbati si femei nu impiedica un stat membru sa mentina sau sa adopte masuri care sa prevada avantaje specifice menite sa faciliteze exercitarea unei activitati profesionale de catre sexul mai slab reprezentat sau sa previna ori sa compenseze dezavantajele in carierele profesionale).

Comisia intocmeste un raport asupra progreselor realizate in atingerea obiectivelor prevazute in art. 136, inclusiv situatia demografica in Comunitate (raportul este inaintat Parlamentului European, Consiliului si Comitetului economic si social). Parlamentul European poate invita Comisia sa intocmeasca rapoarte asupra unor probleme specifice privind situatia sociala.

O politica de formare profesionala este pusa in aplicare de catre Comunitate care sprijina si completeaza actiunile statelor membre (respectand in totalitate responsabilitatea stalelor membre pentru continutul si organizarea formarii profesionale). Actiunea Comunitatii are urmatoarele scopuri:

- sa faciliteze adaptarea la transformarile industriale, mai ales prin formarea si reconversia profesionala;

- sa imbunatateasca formarea profesionala initiala si formarea continua pentru a facilita integrarea si reintegrarea profesionala pe piata muncii;

- sa faciliteze accesul la formarea profesionala si sa promoveze mobilitatea formatorilor si a personelor aflate in formare profesionala, in special a tinerilor;

- sa stimuleze cooperarea intre institutiile de invatamant sau de formare profesionala si intreprinderi in probleme care privesc formarea profesionala;

- sa dezvolte schimbul de informatii si experienta in probleme comune din cadrul sistemelor de formare profesionala ale statelor membre.


5. Dreptul de stabilire a societatilor

Reamintim ca art. 43 (ex art. 52) prevedea ca 'restrictiile privind libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru sunt interzise. Aceasta interdictie se extinde in egala masura si asupra restrictiilor ce privesc infiintarea de agentii, sucursale sau filiale de catre cetatenii unui stat membru, stabiliti pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire implica accesul la activitatile independente si la exercitarea lor, precum si constituirea si gestionarea intreprinderilor si in special a societatilor, in sensul art. 48 alin. 2, in conditiile prevazute pentru proprii sai cetateni de legislatia tarii in care are loc stabilirea'.

Conform art. 48 (ex art. 58) prin societati se inteleg societatile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele si celelalte persoane juridice de drept public sau privat cu exceptia societatilor fara scop lucrativ. Conform articolelor mai sus citate, societatile comerciale beneficiaza de libertatea de intreprindere, cu conditia de a putea justifica legatura cu un stat membru.

O definitie a unui criteriu comunitar pentru notiunea de 'legatura cu un stat' este dificil de stabilit, tinand cont de diferentele importante care exista intre legislatiile statelor membre, fiind insa respins criteriul conform caruia nationalitatea societatii este determinata de aceea a asociatilor sau a conducatorilor[20].

Conform art. 58 alin. 1 CEE pentru a fi asimilata unei persoane juridice si pentru a beneficia de dreptul de intreprindere, o societate trebuie constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru si in plus sa posede in interiorul Comunitatii  :

- fie sediul sau statutar, adica sediul indicat prin statut, inregistrat si facut public (el coincide ades cu sediul social);

- fie administratia centrala, fiind vorba de sediul social si real in raport cu sediul statutar, adica locul unde se iau deciziile importante ale intreprinderii;

- fie principalul stabiliment, adica unitatea operationala de exploatare a intreprinderii (ex. locul unde este situata uzina).

Daca o societate nu poseda in Comunitate sediul statutar ea nu va fi considerata ca legata de un stat membru, decat daca poseda o activitate prezentand o legatura continua cu economia unui stat membru (conform programelor generale ale Consiliului din 18 decembrie 1961).

Sunt vizate de art. 48 alin. 2 (ex. art. 58 alin. 2) CEE toate societatile comerciale dotate sau nu cu personalitate juridica prin care intelegem 'societatile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele si celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu exceptia celor care nu urmaresc un scop lucrativ'.

Autoritatile comunitare au adoptat in aplicarea art. 44 (ex art. 54) numeroase directive in vederea armonizarii dreptului societatilor si in vederea facilitarii eventualei apropieri. Aceste texte vizeaza, in practica, societatile de capitaluri, mai ales societatile anonime, datorita importantei lor majore in economia europeana si in schimburile intracomunitare[21].

Au fost adoptate directive de asigurare a neutralitatii fiscale in caz de fuziune, de evitare a dublei impuneri in gruparile de societati si mai ales, de armonizare a legislatiilor nationale cu privire la constituirea, functionarea lor, obligatiile contabile si in materie de publicitate, reguli aplicabile in caz de fuziune sau divizare.

In aplicarea ex. art. 220[22] din Tratatul CEE a fost semnata de statele membre, la 29 februarie 1968, o Conventie vizand recunoasterea mutuala a societatilor si persoanelor juridice; ea largeste recunoasterea pentru societatile care nu urmaresc un scop lucrativ si precizeaza ca atunci cand exista sediu real si sediu statutar, statul sediului real poate supune societatea dispozitiilor din legea sa proprie pe care o va considera imperativa.

In aplicarea ex art. 235 CEE, Regulamentul Consiliului nr. 2137/85 din 25 iulie 1989 a creat o grupare europeana de interes economic (GEIE) care a convenit favorizarea intreprinderilor mici si mijlocii[23].




Art. 48 (ex. art. 58): Societatile constituite in conformitate cu legislatia unui stat membru si avand sediul statutar, administratia centrala sau sediul principal in interiorul Comunitatii sunt asimilate, pentru aplicarea dispozitiilor prezentului capitol, persoanelor fizice care sunt cetateni ai statelor membre.

Prin societati se inteleg societatile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele, si celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu exceptia societatilor fara scop lucrativ.

A se vedea: P. Corruble, op. cit., p. 83-84; B. Predescu, A.I. Dusca, op. cit., p. 130; I. Filipescu, A. Fuerea, Drept institutional comunitar european, ed. a V-a, Editura Actami, Bucuresti, 2000, p. 204.

Idem; L. Cartou, op. cit., p. 251; J. Schapira, G. le Tallec, J.B.Blaise, Droit  européen des affaires, Themis, PUF, Paris, 1984, p. 170-179.



Art. 33 (ex. art. 30) (2) #n elaborarea politicii agricole comune si a metodelor specifice pe care le poate implica se iau in considerare:

a) caracterul particular al activitatii agricole, care decurge din structura sociala  a agriculturii si din dezacordurile structurale dintre diversele regimuri agricole;

b) necesitatea de a opera gradual adoptarile comune;

c) faptul ca, in statele membre, agricultura constituie un sector strans legat de ansamblul economiei.

Art. 47 mai prevede: Consiliul hotaraste in unanimitate pe intreg parcursul desfasurarii procedurii prevazute la art. 251 cu privire la directivele a caror executare implica, cel putin intr-un stat membru, o modificare a principiilor legislative existente in regimul profesiunilor, in ceea ce priveste educatia si conditiile de acces ale persoanelor fizice. #n celelalte cazuri hotaraste cu majoritate calificata.

(3) #n ceea ce priveste profesiunile medicale, paramedicale si farmaceutice, eliminarea progresiva a restrictiilor este subordonata coordonarii conditiilor de exercitare in diferitele state membre.

A se vedea P. Corruble, op. cit., p. 83-84.

P. Corruble, op. cit., p. 87; B. Predescu, A.I. Dusca, op. cit., p. 131.

Idem.

Hotararea Heydens, din 15 octombrie 1987, dos. nr. 222-86, Rec., p. 4116, hotarare citata de P. Corruble s.a., op. cit., p. 87.

Idem; C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 115-117.

B. Predescu, A.I. Dusca, op. cit., p. 134.

Idem; L. Cartou, op. cit., p. 254-256.

Idem.

L. Cartou, J.L. Clergerie, D. Gruber, P. Rambaud, L'Union européenne, Dalloz, 2000, p. 251-257; P. Corruble s.a., op. cit., Droit européen des affaires, Dunod, Paris, 1998, p. 85.

Idem.

Procedand astfel, Comunitatea va respecta pe deplin competentele statelor membre (art. 127 ex. art. 109P).

Comitetul fortei de munca este un organ consultativ, instituit de Consiliu dupa consultarea Parlamentului European, pentru promovarea cooperarii intre statele membre a politicilor in materia fortei de munca si a pietei fortei de munca. Consiliul este insarcinat:

- sa monitorizeze situatia ocuparii fortei de munca si a politicilor privind forta de munca in statele membre in Comunitate;

- sa formuleze, avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie initiativa si sa contribuie la pregatirea activitatilor Consiliului.

A se vedea art. 128 (ex art. 109Q); art. 129 (ex art. 109R).

#n acest scop, Comisia actioneaza in stransa legatura cu statele membre, prin studii, avize si prin organizarea de consultari, atat pentru problemele ce apar pe plan national, cat si pentru cele care intereseaza organizatiile internationale (art. 140 ex art. 118 C). A se vedea si art. 137-139 (ex art. 118, 118A, 118B).

A se vedea P. Corruble s. a., op. cit., p. 89; G. Gavalda, C. Parleani, op. cit., p. 119; B. Predescu, A.I. Dusca, op. cit., p. 141-142.

A se vedea I. Filipescu, A. Fuerea, Drept institutional comunitar european, ed. a V-a, Editura Actami, Bucuresti, 2000, p. 218-232.

Ex art. 220: Statele membre vor incepe negocieri intre ele, daca este nevoie, pentru a garanta cetatenilor lor:

- protectia persoanelor, exercitarea si protectia drepturilor in conditiile acordate de fiecare stat propriilor cetateni;

- eliminarea dublei impuneri in interesul Comunitatii;

- recunoasterea reciproca a societatilor in sensul alineatului 2 din art. 48, mentinerea personalitatii juridice in cazul transferarii sediului dintr-o tara in alta si posibilitatea fuziunii unor societati supuse unor legislatii nationale diferite;

- simplificarea formalitatilor privitoare la recunoasterea si executarea reciproca a hotararilor judecatoresti, precum si a sentintelor arbitrare (art. 293).

Pentru detalii a se vedea I. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 232-234.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }