QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate romana

Ioan Budai Deleanu 1760-1820








Ioan Budai Deleanu


Daca secolul al XVII-lea a oferit Moldovei ocazia sa inaugureze poezia romana in aspectele ei meditativ-elegiace, peste mai bine de un secol si Transilvania isi aducea, la randul sau, contributia originala. Ioan Budai Deleanu, unul dintre corifeii Scolii Ardelene, completa registrul liricii autohtone cu latura satiric-joviala. Distantandu-se de istoricii Samuil Micu Klein, Gheorghe Sincai si Petru Maior, corifeii miscarii de emancipare culturala a romanilor din Transilvania afirmate la sfarsitul secolului al XVIII-lea, I. B. Deleanu s-a impus in debutul liricii romanesti drept unul dintre versificatorii inspirati in registrul satiric.

Originar din satul Cigmau, Hunedoara, nascut in familia numeroasa a unui preot greco-catolic, el a urmat cursurile la Blaj[1], de unde pentru a-si desavarsi cunostintele in teologie si drept, a fost trimis la Viena, la Colegiul Sfanta Barbara. Inzestrat cu aptitudini pentru invatarea limbilor straine, el a studiat si invatat germana, latina, polona, italiana, franceza. Din anul 1783 a aderat la francmasonerie, iar in 1791 s-a numarat printre semnatarii memorandumului intelectualitatii ardelene, cunoscut in istorie sub numele de Supplex Libellus Valachorum.




I. B. Deleanu a fost functionar imperial la Lwov, unde si-a intemeiat o familie alaturi de Maria Mikolaiewicze, de la care va avea doua fete: Suzana si Eufrosina. Pentru loialitatea cu care si-a desfasurat activitatea in cadrul administratiei austriece este innobilat la sfarsitul vietii cu titlul de von Buday. Contemporanii au transmis posteritatii imaginea unui suflet deschis, cantaret impatimit la cetera, cu multiple aptitudini artistice in muzica, literatura, sculptura.

Opera lui stiintifica consta atat in traduceri de documente imperiale (codul civil, codul penal), cat si a unor carti didactice pentru uzul romanilor din Bucovina. Elaboreaza un manual, Temeiurile gramaticii romanesti, un Lexicon roman-german si un raport, cu subtile observatii etnopsihologice, De originibus popularum Transylvaniae. In acest memoriu destinat cancelariei imperiale pentru o mai buna intelegere a psihologiei colective romanesti el sustinea ca „poporul moldovenesc este de altfel, sanatos si robust la corp”. Moldovenii sunt sireti si mai isteti decat rusnacii. Caracterul lor principal si in genere, al tuturor romanilor, este o iubire puternica pentru neatarnare si pentru libertate, o foarte mare adeziune la tara, locul in care sed, familie, obiceiuri, din care cauza rar emigreaza. Nu sufera tonul de stapan al functionarului, mai ales nu al celui din sanul lor; unul ca acesta trebuie sa dovedeasca multa popularitate. Din contra, in mod fin si cu vorba buna, faci cu ei orice. In genere, cu o inteleapta conducere ei sunt mai curand adusi la scop decat cu asprimea. Legilor primite de ei si recunoscute de bune, le raman credinciosi si daca romanul este pedepsit pentru transgresiunile sale, oricat de aspru, el se linisteste zicand „legea ne-a batut”. Din contra, de i se da si cea mai mica pedeapsa arbitrara, pe care a trebuit sa o sufere de la domnul sau ori de la functionar public, el isi cugeta intotdeauna „nu tin minte” si se sileste ca la proxima ocazie sa se razbune, caci relativ la „prefacatorie si la razbunare nu stau cu mult inapoia italienilor”.

Contemporan cu moda cronicilor rimate din centrul Europei el s-a intiparit in amintirea prietenilor prin harul de versificator al unor intamplari reale sau imaginare. Contributia sa novatoare in lirica romaneasca de inceput consta in faptul ca el a adoptat registrul comic, in poemele de larga amplitudine Trei viteji si Tiganiada, si a inaugurat in poezia romana epopeea satirica.

Tiganiada

Titlul complet al poemei este Tiganiada sau Tabara tiganilor, poemation eroi-comico-satiric alcatuit in douasprezece cantece de Leonachi Dianeu, imbogatit cu multe insemnari si luari aminte critice, filosofice, filologhice si gramatice de catre Mitru Perea s’altii mai multi in anul 1800. A fost elaborata probabil in doua variante succesive, intre anii 1800 si 1812[2].

Tiganiada este o parodie[3] cu eroi care mimeaza stilul inalt, replica ironica a autorului la productia savanta de carte istorica a colegilor iluministi. In locul unui tratat erudit, el realizeaza un cantec epic inspirat dintr-un eveniment istoric controversat atribuit unui erou blamat in afara granitelor romanimii. Epopeea resuscita campania lui Vlad Tepes impotriva turcilor, de la 1462, aducand in prim-plan tiganii, o resursa umana folosita de domnitor doar pentru a-si impresiona dusmanii si a le crea iluzia ca se confrunta cu o armata numeroasa si disciplinata. In realitate, tiganii nu au habar de proiectul militar al lui Vlad Tepes, ei calatorind prin Tara fara vreun ideal, manati fiind de nevoi si instincte primare. Intre manuscrisele achizitionate de la urmasii lui I. B. Deleanu s-ar fi aflat si o harta a itinerarului parcurs de tigani intre Inimoasa si Spateni, localitati cu nume sugestive, care fac aluzie la frica si lasitatea lor nativa.

Structura compozitionala

Asa cum arata Mitru Perea in prima sa nota, Tiganiada este povestea tiganilor, in traditia Iliadei lui Homer si a Eneidei lui Vergiliu. Prologul semnat de Leonachi Dianeu[4], o defineste drept o „poeticeasca alcatuire, jucareaua care are ca scop a introduce un gust nou de poezie romaneasca”. Epistola inchinatoare catre Mitru Perea , vestit cantaret, prezinta biografia fantezista a lui Leonachi Dianeu, care ar fi pribegit 30 de ani prin tari straine. El ar fi creat epopeea, la piramide, in Egipt, inspirat fiind de relatarile prietenului sau Marza, descendent al unor tigani, eroi ai intamplarilor din epopee.

Inspirata din „documente straine si autohtonei, mica alcatuire poeticeasca amesteca lucruri de saga” pentru instructia si placerea cititorului. Evocarea alegorica a participarii tiganilor la cruciada lui Vlad Tepes impotriva turcilor demitizeaza eroismul de parada. Lucrarea se doreste a fi o izvoditura noua si originala romaneasca, care aduce in limba noastra un product nou, comicesc, adica de ras. Pentru aceasta s-au folosit modele literare din Antichitate si din Renastere: Batrahomiomahia lui Homer, La secchia rapita de Tassoni, Gli animali parlanti de Casti, La Pucelle d’Orleans de Voltaire. Poetul a valorificat idei literare si din alte capodopere ale literaturii universale, intre care: Metamorfozele de Ovidiu, Vietile paralele de Plutarh, Pasarile de Aristofan. Se regasesc informatii din Istoria Turco-Bizantina a lui Dukas, din diverse cronici muntenesti, precum si din Arghir si Elena, carte populara de succes in literatura romana medievala.

Structura compozitionala a epopeii este clasica, fiind alcatuita din 12 canturi cu strofe de sase versuri, de cate 10-11 silabe. Fiecare cant are a lungime medie de aproximativ 100 de strofe si debuteaza cu un Argument, ce rezuma secventele epice care il compun.

Epopeea se desfasoara pe doua planuri. In plan miraculos, Lumea Raului dominata de Urgie, fata Satanei si a Zaverei, infrunta Lumea Binelui, populata de categorii filozofice pozitive precum Iubirea, ori de fiinte miraculoase, precum Sfantii Spiridon, Ilie, Mihail, Gavril, Dimitrie. In timp ce Urgia este zeita protectoare a turcilor, lumea miraculoasa a Binelui este solidara cu Vlad Tepes. In cel de-al doilea plan, istoric, autorul schiteaza conflictul dintre romani si turci pentru a demonstra ca idealul neatarnarii era utopic in secolul al XV-lea si impotriva logicii istoriei acelor vremuri.

Pe de alta parte, problematica general-umana a tiganilor ofera autorului prilejul sa mediteze asupra antagonismelor care se manifesta in fiinta umana. El demonstreaza cum, intr-o singura fiinta umana, puritatea si ingenuitatea se impletesc cu lasitatea, nerecunostinta si ignoranta. Ca personaj literar colectiv, tiganii sunt de fapt niste antieroi care se manifesta zgomotos, apeland adesea la cearta si chiar la paruiala. Temandu-se de confruntarile reale ale vietii, ei prefera fuga cu ochii inchisi, ratacind in labirintul unei lumi neinduratoare, care ii jertfeste. Frica de a vedea si infrunta pericolele lumii inconjuratoare nu ii absolva de confruntrari aprige, mai ales cu animalele salbatice: ursii, porcii mistreti si boii. O umanitate amorfa, lipsita de vointa, ambitii si aspiratii, rataceste fara nici un tel, intre mai multe localitati. In acceptiune biblica, tiganii intra fericiti pe poarta primului cant si ies din epopee, tot fericiti, cu promisiunea de a mai vegeta cateva secole in istorie, pana cand vreun conducator ii va obliga sa se trezeasca la actiune si viata.



Eroul tiganilor, Parpangel, in expeditiile sale de cautare a miresei Romica, poposeste, in iad si rai. El marturiseste confratilor ca edenul lor, oriental in esenta, abunda in delicii gastronomice: „pa zios, in loc de pietricele/ Zac tot pietri scumpe si margele./ In loc de nisip si tarana/ Tot graunte da aur iai in mana.// Rauri de lapte dulce pa vale/ Curg colo si de unt paraie// Tarmuri-s da mamaliga moale/ Da pogaci, da pita si malaie/ O, ce santa si buna tocmeala/ Manci cat vrei si bei far-osteneala! // Colea vezi un sipot da rachie/ Ici de proaspata mursa de izvor,/ Dincolo balta de vin te imbie,/ Iara caus, pahar sau urcior/ Zacand afli indata langa tine/ Oricand chieful de baut iti vine.// Dealurile si coastele toate/ Sunt da cas, da branza, da slanina/ Iar muntii si stance gurguiate/ Tot de zahar, stafide, smochine! /De pe ramurile da copaci/ Spanzura covrigi, turte, colaci.// Gardurile acolo-s impletite/ Tot cu fripti carnaciori lungi, aiosi/ Cu placinte calde stresinite, / Iar in loc da pari, tot caltabosi/ Dara spetele, dragile mele/ Sunt la garduri in loc de proptele”[6].

Intre numeroasele scene dinamice ale epopeii, autorul a acordat o atentie deosebita defilarii cetelor de tigani, ilustrata ca o parodie a ceremoniilor militare. In cazul tiganilor, detasamentele corespund meseriilor si ocupatiilor traditionale: zlatari, caldarari, fierari, lingurari, aurari, laieti. Conducatorii acestora se disting printr-o serie de insusiri: Parpangel, „nalt si ghizdav la faptura,/Bun lautariu, pre bun cantaret;/La toate faptele cu masura,/Iara de-inele mester ales”; Balaban, „prea tarele”; Draghici, „cu minte”; Neagul, „ce numai cu o parte aude”, Tandaler, „inimosul”, Corcodel „care cu bobi arunca/ Si cu vrajituri oameni insela”[7]. In aceeasi paleta ironica sunt descrise scenele de lupta, in care sunt implicati tiganii. Parpangel ii sperie pe turci doar cand imbraca armura vestitului Argineanu. Trezit din vrajile protectoare ale mamei, se indoieste de ispravile sale. Cand ii infrunta direct pe turci, tiganii inchid ochii si o iau la sanatoasa, lasitatea costandu-i mai scump decat curajul de a infrunta, barbateste, dusmanii. Dupa ce se lupta cu porcii mistreti, cu ursul venit la miere si cu o turma de boi, ei au bucuria sa descopere proviziile unei tabere turcesti, izgonite de ostenii lui Vlad Tepes. Ei isi atribuie meritele victoriei si se infrupta din proviziile parasite, cu lipsa de onoare specifica.

Scena finala a paruielii tiganilor, in urma neintelegerilor cu privire la forma de guvernare a statului viitor, este evocata cu umor. In fata urmelor dezastrului, autorul confirma cu tristete iesirea lor din istorie pentru o lunga perioada: „destul ca multi perira/ Intr-acea zi din oastea murgie./ Si toti tiganii de-aci prin tara/ Pribegind iara se imprastiara”[8].

Una dintre inovatiile narative ale Tiganiadei o reprezinta comentariul de subsol, unde se aud vocile unor cititori[9] individualizati prin profesie, pregatire si experienta de viata. Autorul imagina un cititor doritor sa-i descifreze mesajul versurilor si sa enunte judecati de valoare, personale. Intre vocile celor care intra in dialog se remarca un comentator universal in persoana lui Mitru Perea, cel care ofera detalii suplimentare si lamureste mesajul lucrarii din perspectiva autorului. Acestuia i se alatura Musofilis, comentatorul specializat, Politicos, cel politic, Cap. Alazonis, Cap. Patitul, comentatori militari, Filologos, Eruditian, comentatori eruditi, Simplitian, cititorul ingenuu, Disidemonescu, Evlaviosul, Egumenul de la Cioara, popa Nataroi de la Tanda Randa, comentatori teologi. Comentatorii sunt reprezentativi pentru intelectualitatea romana din Ardeal la inceputul secolului al XIX-lea: 16 preoti (cititorii cei mai numerosi si cei mai divizati in opinii), militari, boieri (coconi), greci naturalizati in Tarile Romane (Chir Criticos, Onochefalos, Simplitian). Jocul receptarii epopeii din perspectiva celor 33 de voci, care se aud in notele de subsol, ilustreaza raporturile complexe dintre o opera literara si publicul sau. Capodopera literara, in opinia lui I. B. Deleanu, isi traieste destinul independent de cel al creatorului, adresand viitorimii mesaje noi, ce isi tradeaza uneori autorul.

Daca pentru critica literara transilvana din secolul XX, meritul lui Ion Budai Deleanu a constat in faptul ca a dat expresie literara unor idei sociale si politice, propunand o organizare sociala de tip iluminist[10], pentru G. Calinescu , meritele operei sale sunt, in primul rand, de ordin stilistic: „Latinistul a trebuit sa faca sinteza intre limba poporului si aceea a cartii Budai trateaza cuvintele ca pe niste fapturi noi, si le da pe loc la rima, genul si terminatia trebuitoare”.

Si intr-adevar s-a observat efortul autorului pentru a crea culoare temporala si locala cu ajutorul lexicului romanesc[12], la acea data prea putin familiarizat cu poezia. El manifesta preferinte pentru termenii arhaici (invoalba, infasura, investe, subtiaza) si regionali, inoveaza seriile sinonimice, creeaza metafore si epitete lingvistice ori apeleaza la cele deja existente. Regionalismele: lantug (preluat din ucraineana), catine (din latinescul catina), fiara (din pluralul lui fier) maresc seria sinonimica alcatuita pana la acea data doar din lanturi, catuse, obezi. Inventia lingvistica este inepuizabila in cazul substantivelor colective: fie a celor derivate cu sufixul -ime, paganime, tiganime, tatarime, batranime, tinerime, fluturime, fie a celor create cu sufixul -ie, batranie, crestinie, mesterie, stapanie, natarie etc. Cu efecte stilistice neasteptate sunt si derivatele in -et: golet, iubet, vorbet, molet, laiet. A berbeca, a izbi cu putere si a impara, a trage in teapa sunt constructii proprii, care valorifica sensurile multiple ale cuvintelor de baza, berbece si par. Inventia autorului se dezvaluie si in cuplurile cvasisinonimice: limbe si iscoade, trude si-ostenele, ochituri, zambiri, glume indraznite etc. Actiunea preferata a tiganilor se exprima tot cu ajutorul unei serii sinonimice care include: sfada, galceava, vrajba, ura, pricina, neunirea. Cioroborul tiganilor are vorba crampotita, si tocoroseste ca moara stricata. Tiganii vorbesc, ureaza, zic, rostesc striga. Intre epitetele ce le sunt atribuite retin atentia cele ironice, dalba, barbata, mandra, dar si cele coloristice, murga, cernita.






Blaga Mihoc in lucrarea Intemeierea scolilor de la Blaj, publicata in revista „Familia”, nr. 11-12, 2004, p 116 prezinta istoria orasului Blaj. In anul 1271, localitatea era cunocscuta sub numele de villa Herbordi iar in 1395 era donata de Sigismund de Luxemburg lui Blasius Cserei de Barot. Cetatea intra in posesia principilor transilvani in anul 1611. Habsburgii o doneaza in anul 1737 lui Inochentie Micu Klein.

Manuscrisul epopeii a fost rascumparat de Gheorghe Asachi in anul 1868 de la fetele lui Ion Budai Deleanu, fiind tiparit de Theodor Codrescu abia in anii 1875-1877. G. Cardas reia publicarea manuscriselor in anul 1927, dand la lumina si poemul Trei viteji, descoperit intre paginile manuscriselor depozitate la Academia Romana.

Para, alaturi, si oda, cantec.

Este un pseudonim care anagrameaza numele lui Ion Budai Deleanu.

Pseudonim pentru Petru Maior.

 Ion Budai Deleanu, Tiganiada, studiu introductive de G. I. Tohaneanu, Editura Amarcord, Timisoara, 1999, Cantecul 9.

 Ibidem, cantecul 1.

Idem, cantul 12.

 Conform Indicelui de comentatori fictivi anexati la editia citata mai inainte s-au numarat 33 de voci.

 D. Popovici, La Littérature roumaine à l’époque des lumières, 1945.

 G. Calinescu, op. cit., p. 77.

 G. I. Tohaneanu, studiu introductiv la Ion Budai Deleanu, Tiganiada, Editura Amarcord, Timisoara, 1999, p. 7-31.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }