Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu

Autorul Florilor Bosforului si al Legendelor istorice a vazut lumina zilei in mijlocul unei familii stabilita in campia Dunarii, la conacul din Bolintin, toponim al unei asezari rurale aflata in apropiere de Bucuresti, pe care bolintinenii, oamenii locului, l-au inaltat la rang de patronim. In prima jumatate a secolului al XIX-lea acest procedeu era utilizat de familiile proprietare de mosii, mandre de originea lor neaosa; boierimea autohtona, saracita si anonima, se delimita astfel de protipendada alogena, venita in Tarile Romane o data cu domniile fanariote. De altfel, in Manoil si Elena romancierul elogia traiul patriarhal al familiilor boieresti stabilite la tara si evoca cu placere atmosfera de la mosiile Petreni si Fanesti unde protagonistii primeau cu placere protipendada fugita din Bucurestiul toropit de arsita verii. Bolintineanu consfintea astfel o atitudine diferita de a confratilor din Moldova , care ironizasera boierul din provincie, si se alatura lui I. E. Radulescu care preferase ca subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul fantast si functionarul corupt, figuri la moda in lumea bucuresteana. Pentru munteni, mai mult decat pentru moldoveni, boierimea autohtona reformatoare isi gasea rostul la sate, si nicidecum in atmosfera viciata a orasului, poluata cu oameni de toate rasele si etniile, aflati in slujba domnitorului ori a reprezentantilor diplomatiei imperiilor garante ale echilibrului militar si economic in Europa Orientala.

D. Bolintineanu se considera asadar el insusi reprezentant al micii boierimi rurale saracite, mandra de originea romaneasca si de eroismul dovedit in momentele de cumpana ale istoriei. Orfan din copilarie, el isi evocase in mai multe ocazii, atat in poezii cat si in romane, familia: parintii, sora si fratele, disparuti inainte de vreme . Lui Dem, unul dintre eroii romanului Doritorii nebuni , un alter ego, ii atribuia chiar o origine eroica: era fiul unuia dintre capitanii lui Tudor Vladimirescu, omorat de turci in timpul represaliilor declansate in Bucuresti in anul 1821. De asemenea, in jurnalul de calatorie la romanii din Macedonia , peregrinul isi justifica alegerea unui asemenea itinerar din curiozitatea de a cunoaste romanimea din jurul Ohridului, locul natal al tatalui. Un alt gest ii descoperea atasamentul constant pentru romanii din Balcani: intre tinerii al caror debut literar il intampina cu entuziasm in 1859 se afla si G. H. Grandea, macedoroman stabilit la nordul Dunarii. Fiul lui Enache Cosmad din Ohrid era mandru de originile sale, romantand in spirit romantic biografia tatalui, un intreprinzator activ, hotarat sa razbeasca in viata . Dupa mama apartinea unei familii de boieri munteni, retrasa la tara, si care isi conservase obiceiurile, limba, portul si morala crestina

T. Vargolici , unul dintre ultimii biografi ai lui D. Bolintineanu, sustine ca poetul s-ar fi nascut in anul 1825, prin luna februarie sau martie si nu 1819, 1824 sau 1826, cum au afirmat alti istorici literari.

Copilaria si adolescenta si-a petrecut-o in mahalaua Dudescului din Bucuresti, in familia pitarului Padeanu; a invatat ceva carte de la un dascal privat; iar studiile si le-a incheiat la Colegiul National Sfantul Sava, probabil in anul 1842. Celebru dupa debutul poetic din "Curierul de ambe sexe" al lui I. E. Radulescu, domnitorul Gheorghe Bibescu, prezent la festivitatea de sfarsit de an scolar din vara anului 1843, confirma angajarea lui ca functionar la secretariatul de la Curte.

D. Bolintineau nu a lasat marturii despre anii de studii dar si-a aratat adesea recunostinta fata de profesorii colegiului bucurestean. In coloanele gazetei "Dambovita" deplangea moartea prematura a profesorului de franceza, T. Théot , iar lui Florian Aaron ii atribuia meritul de a fi inaugurat predarea istoriei nationale in Tara Romaneasca.

Intre 1843 si 1846, Dumitrache-Tache Bolintineanu se afla in cercul tinerilor francmasoni bucuresteni, Balcescu amintindu-i de mai multe ori prezenta la intrunirile secrete ale Fratiei. Tot N. Balcescu trimetea lui Ion Ghica aflat in Moldova poeziile tanarului lor prieten pentru a fi publicate in revista "Propasirea" din Iasi si la interventia sa acestuia ele erau publicate in "Foaie pentru minte, inima si literatura", revista romanilor transilvaneni.

Aptitudinile literare si calitatile intelectuale ii erau recunoscute de aristocratia reformatoare si francmasona a Bucurestiului, care in toamna lui 1846 ii oferea sansa de a studia in Franta. Al. G. Golescu si N. Golescu, incredintati de aportul tanarului la propasirea tarii, adunasera in acest scop o bursa de 200 de ducati de aur de la mai multi boieri filantropi. Prezenta lui Bolintineanu la Paris in anii 1846-1848 nu a lasat urme deosebite, in afara unei colaborari constante la "Curierul romanesc" din Bucuresti si "Foaie pentru minte inima si literatura" din Brasov. Semnele unei tinereti zvapaiate, prea putin dornica a se dedica unui studiu sarguincios, razbateau in corespondentele romanilor aflati in Paris. Aproape 100 de tineri participau cu entuziasm la cursurile istoricilor Jules Michelet si Edgar Quinet de la Collège de France, se zbateau sa aduca argumente pentru o mai profunda cunoastere a problematicii romanesti de catre intelectualitatea franceza, participau la miscarile de strada si se pregateau a declansa la ei acasa actiuni similare.

Ion Ghica il nota si pe Bolintineanu printre tinerii studenti convocati de N. Balcescu la locuinta sa din Paris, in timpul Revolutiei pariziene din februarie 1848 si care hotarasera sa revena in tara. Cu toate ca autoritatile ii refuzasera pasaportul pentru Bucovina, Bolintineanu se afla in vara lui 1848 pe baricadele Revolutiei din Bucuresti, mereu in primele randuri, cu gesturi intiparite in constiinta participantilor: isi "trantea sapca din cap" in fata palatului domnesc atunci cand Banof amenintase ca aduce ostirea pentru a opri furia populara, se urca intr-o birja si silea vizitiul sa intre in curtea palatului cand aflase ca guvernul provizoriu fusese arestat de Odobescu si Solomon, convinsese pe Eliade, speriat de evenimente, sa nu plece din tara in Transilvania si il ajutase sa se ascunda in Bucuresti, pana la linistirea spiritelor

In timpul guvernarii revolutionare i se incredinta redactia gazetei "Popolul suveran", iar dupa ocuparea Bucurestilor de catre armatele straine era arestat si imbarcat intr-una din gimiile ce transporta la Cladova, "prin ploaie si frig", pe cei 14 proscrisi . Dupa eliberarea nesperata a detinutilor, Bolintineanu il insotea pe Balcescu in Transilvania unde spera sa tipareasca o gazeta a romanilor revolutionari. In martie 1850 se afla in Paris, unde continua sa spere in aparitia unei publicatii literare a exilului care sa adune in jurul unui program comun pe romanii risipiti si macinati de saracie. Dihonia se incuibase insa atat de adanc in sanul emigratiei incat ajungea si el sa se dueleze cu un coleg de baricada, Malinescu. Reusea cu sprijinul material al lui Alecsandri sa redacteze in anul 1851 "Albumul pelerinilor romani", primul jurnal de versuri din istoria presei noastre literare. In acelasi an, el parasea Parisul cu speranta de a obtine permisiunea autoritatilor de a-si vizita familia. Dupa doua luni de zadarnica asteptare a surorii sale in Rusciuc, port de pe malurile bulgare ale Dunarii, in luna noiembrie el calatoreste la Constantinopol. Aici se aflau Ion Ghica si Al. Zanne, stabiliti in Turcia si in familiile carora a fost gazduit in urmatorii ani. Indragostit adesea de femeile frumoase iesite in cale, el planuia aliante matrimoniale care sa-i aduca averi considerabile si care sa-i faca traiul confortabil. C. Negri, coleg de baricada, marturisea ca fusese obligat sa-i refuze lui D. Bolintineanu cererea de a se casatori cu fiica sa nelegitima si fara prea multa zestre.

In exil, D. Bolintineanu continua sa-si publice operele fie in volume, fie in gazetele romanesti din Paris, Cernauti, Iasi, Galati, Bucuresti. Prezent in constiinta cititorilor din Tarile Romane prin numeroasele sale colaborari literare, el revenea triumfal acasa in toamna anului 1857. La Bucuresti se adapta cu greu si asemenea altor fosti colegi de exil se dedica publicisticii, militand pentru Unirea Principatelor si pentru alegerea unui domn unic in persoana lui Al. I. Cuza. Dupa 1860 se alatura domnitorului ales, dovedindu-se un consilier priceput, devotat, intransingent, hotarat a nu face compromisuri; acesta il numea in diverse functii, cea mai inalta fiind aceea de ministru al Instructiunii Publice si al Cultelor intr-unul din guvernele prezidate de Mihail Kogalniceanu, din octombrie 1863 pana in iulie 1864. In aceasta demnitate el a initiat proiectul de reforma a invatamantului, cu deosebire a celui rural si a celui pentru fete; s-a straduit ca documentele aduse in tara de N. Ionescu, trimis in Italia, la Palermo, pentru a obtine informatii despre moartea lui N. Balcescu, sa intre in patrimoniul national; a militat pentru independenta Bisericii Ortodoxe fata de stat si pentru reformarea morala si intelectuala a clerului.

Activitatea sustinuta in echipele guvernamentale ale domnitorului Al. I. Cuza a incetinit ritmul activitatii publicistice, dar nu i-a infranat activitatea literara: in anii 1860-1864 el oferea cititorilor mai multe volume de: poezii, romane, note de calatorie, biografii istorice, memorii si comentarii istorico-politice. Dupa 1864, cand se retragea din prim-planul vietii politice, el isi implinea dorinta de a tipari o editie integrala de poezie originala, precum si o ambitioasa versiune a acesteia in limba franceza.

Alungarea lui Al. I. Cuza din tara si aducerea unui print german redestepta energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un nou jurnal de poezie, Eumenidele[15], dupa modelul celui creat in anul 1851 la Paris, folosind insa pana inveninata a satirei politice si a pamfletului denuntator. Asemenea altor colegi de baricada, D. Bolintineanu nu intelegea ca venise momentul retragerii din viata publica, al distantarii de o societate care se razvratea si se dezicea de idealurile pasoptiste. Lipsit de resurse materiale, fara familie, el nu putea urma exemplul unora dintre prietenii de idei precum C. Negri, cel care in linistea din Targu Ocna se dedicase unui proiect utopic de cultivare a unei ferme pomicole exotice, asemanatoare plantatiilor din colonii.

Convins ca scrierile sale mai aveau ecou in opinia publica, el se indarjea sa tipareasca pentru putinii abonati, uneori nici 40, drame si biografii istorice, printre care si memoriul Cuza si oamenii sai, amalgam de jurnal politic si biografie, un adevarat cantec de lebada al poetului care dezertase de la misiunea lui nobila pentru a se risipi in politica. In 1871 era internat la spitalul Sfantul Pantelimon din Bucuresti, la interventia doctorului Davila. Licitarea putinelor sale bunuri in scopul stingerii unor datorii vechi si a achitarii cheltuielilor de spitalizare avea ecou dureros in epoca. Bolintineanu se afla si acum, la fel ca in anii exilului, in grija familiei Zanne, iar cei care ii veneau in ajutor erau numai prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri si Ecaterina Bals. Obiectele scoase la licitatie erau cele obisnuite pentru un intelectual sarac: birou, fotolii, biblioteca si 101 carti, elegant legate, cuprinzand colectii de opere complete ale unor mari scriitori, dictionare, istorii si geografii universale. Romancierul care denuntase absenta cartilor din bibliotecile palatelor din Bucuresti se razbuna pentru ultima data pe contemporanii bogati: le oferea posibilitatea sa achizitioneze carte eleganta si rara, ce nu suporta uzura timpului si a modei. Fostii colegi de revolutie si de exil, dupa ce se inflacarasera in discursuri patetice solicitand statului o pensie, se aliniau in cele din urma deciziei lui Ion C. Bratianu, care amana sine die ajutorul solicitat.

In 20 august 1872 se consemna in spitalul Sfantul Pantelimon din Bucuresti trecerea in lumea umbrelor a celui care a fost inainte de orice poet, in sensul larg de destin harazit unor putini initiati, asa cum l-a instituit Antichitatea greco-latina in cultura europeana. Prezenta sa in orizontul cultural romanesc din secolul romantic a indreptatit pe istoricii literari sa-l considere "cel mai poet dintre poetii pasoptisti" pentru faptul ca si-a asumat poezia ca destin.

Omul Bolintineanu impartasise destinul epocii in care traise: cu origini modeste sublimate in mandria de a apartine unei vite autentice romanesti; cu studii in tara si strainatate, fara a avea interesul de a obtine o specializare si o diploma care sa-i inlesneasca practicarea vreunei meserii liberale, din veniturile careia sa traiasca in siguranta; antrenat intr-o spectaculoasa viata secreta, francmasonica, care i-a permis sa se afle in intimitatea unor personalitati ilustre ale timpului sau[17] si sa acceada in varful piramidei politice; celibatar in permanenta cautare a unei femei cu dota; explorator al unor tinuturi geografice exotice, a caror istorie si cultura a tinut sa o descifreze, cautand urmele romanimii risipite prin lume. El nu ne-a lasat copii, palate, biserici sau alte ctitorii, ci mai bine de cincizeci de volume in romana si franceza, peste 800 de titluri de poezii, cateva gazete, unele versuri si imagini artistice pe care urmasii sai le-au preluat si modelat in expresii noi.

D. Bolintineanu strabatea in cei 30 de ani de activitate literara, 1842-1872, drumul de la romantismul sentimental al varstei juvenile, la satira si epopeea clasica. Debutul poetic, aflat sub influenta lirismului francez, elegiac si pesimist din preajma anului 1840, ii trada inclinarea pentru problematica erotica, ilustrata cu predilectie in ciclurile de poezii Florile Bosforului, Macedonele, Reverii; in romanele Manoil si Elena; in biografia istorica dedicata Cleopatrei, regina Egiptului, in dramele istorice inspirate din evul mediu romanesc. Asemenea maestrilor literari francezi, Lamartine si Hugo, el se considera un tribun al timpului sau care isi inflacara poporul si il indemna la emancipare sociala si nationala. Interesul pentru epoca sa il consemna nu numai in poezie, ci si in diversele proze, de la notele de calatorie la memoriile politice, reportajele si pamfletele in versuri.

In afara de erotica, feminitate, trecutul si prezentul umanitatii, Bolintineanu numara printre sursele sale de inspiratie: folclorul in cele doua ipostaze, fabulos-feerica si fantastic-macabra; romanitatea in acceptie mitologica si istorica. Poetul iubirii si al istoriei cutezatoare ilustra moartea in mai multe imagini, fie ca sfarsit implacabil al fiintei, fie ca trecere perpetua a civilizatiilor.

Adunata abia la sfarsitul secolului al XX-lea intr-o editie completa, alcatuita si organizata in douasprezece volume de T. Virgolici, opera lui D. Bolintineanu cuprinde aproape in mod egal versuri si proza. Varietatea de genuri si specii literare este impresionanta. In poezie el experimenteaza: cantecul erotic, meditatia istorica, filozofica si religioasa, legenda si balada istorica, basmul fantastic, pastorala, idila, oda, satira, elegia, epopeea. Proza cuprinde: romane, insemnari de calatorie, biografii istorice, reportaje si articole de presa, comentarii si memorii istorico-politice.

Productia artistica fertila aplicata acelorasi teme si motive literare naste sentimentul satietatii si estompeaza unitatea reala, de profunzime, a operei. Apelul la aceleasi imagini artistice ale unui motiv literar, indiferent de gen sau specie, si folosirea unor clisee retorice au facut ca unele dintre lucrarile sale sa fie considerate redundante.