Personalitatea: intre normal si patologic

Acest curs trateaza unul dintre cele mai fascinante subiecte: personalitatea umana. Teoreticienii si cercetatorii ale caror puncte de vedere le vom examina aici deseori sunt in dezacord, asa ca cititorul care cauta doar raspunsuri clare va fi probabil dezamagit. Dar daca esti intrigat de provocarea de a incerca sa intelegi natura umana (incluzand propriul tau comportament) si comparand sau evaluand idei diferite si care-ti provoaca gandirea, vei gasi studiul personalitatii ca fiind foarte rasplatitor.

Este putin probabil sa gasim un consens intre psihologi cu privire la natura personalitatii. Nu exista o perspectiva unica asupra careia toti cercetatorii sa cada de acord. Este dificila gasirea unui acord nu numai in ceea ce priveste definirea personalitatii, dar mai cu seama privitor la caracteristicile acesteia. Mai degraba decat sa caute o convergenta, psihologii apartinand diverselor scoli, au avansat definitii si teorii ale personalitatii pe care le-au sustinut si aparat cu o pasiune si o convingere demne de invidiat.

Dintre nenumaratele modele teoretice va vom supune atentiei doar pe acelea care au reusit realmente sa se impuna in comunitatea stiintifica si anume: psihanalitica, behaviorista, umanista, cognitiva, a trasaturilor si cea a invatarii sociale. Emulatia lor, in oferta de modele explicative, este de altfel fireasca daca luam in calcul faptul ca aceste abordari reprezinta principalele forte ce opereaza activ in cadrul intregii psihologii si nu doar in domeniul personalitatii.

In ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare ampla a ceea ce numim sistemul de personalitate, raspunsul la intrebarea fundamentala "Ce este personalitatea" ramane in continuare o problema dificil de solutionat. Nu exista, cel putin pana acum, un raspuns definitiv la aceasta intrebare. Fiecare teorie poate fi partial corecta, sau putem spune ca toate sunt partial corecte, ceea ce ne face sa credem ca raspunsul corect la intrebarea avansata este in fapt unul cumulativ. El ar reuni intr-o noua teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.

Cei mai multi dintre noi inteleg intuitiv ce inseamna personalitatea. Desi pana acum nu a fost acceptata o definitie universala a personalitatii, majoritatea psihologilor sunt de acord asupra unor consideratii generale. Absenta unui consens asupra naturii personalitatii precum si asupra celei mai potrivite modalitati de abordare a acesteia e reflectat in egala masura si in dezacordul privitor la definirea termenului ce o eticheteaza. Propunem totusi o definitie de lucru care s-a dovedit acceptata de reprezentantii mai mulor curente psihologice contemporane. Conform acestora personalitatea se refera la acele caracteristici ale unei persoane care justifica consecventa paternurilor sale comportamentale.

I. 1. Modele teoretice ale personalitatii

De ce studiem teoriile personalitatii?

Lipsa unei consonante intre teoreticieni in ceea ce priveste expliciatrea personalitatii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce incearca sa o transpuna in modele descriptiv-explicative. explice. Intr-o situatie similara, cea a inteligentei, cu toate ca psihologii nu au ajuns la un numitor comun in privinta definitiei acest lucru nu i-a impiedicat sa utilizeze in continuare conceptul de inteligenta, sa elaboreze diverse modalitati de evaluare a acesteia, in virtutea carora au purces firesc la predictii comportamentale. Rationamentul poate fi extrapolat si in cazul personalitatii.

Fiecare teorie ofera o imagine tentanta asupra naturii umane concluziile ei fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numerosi ani de cercetare si de munca intensa. Toti teoreticienii au ceva important, impresionant si provocator de spus despre abisurile fiintei umane. Faptul ca ei nu sunt intotdeauna de acord ne obliga sa luam in considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil sa ne explicam aceste disensiuni: 1. complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice si personale diferite in care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul ca psihologia este o disciplina relativ tanara, de curand intrata in spatiul stiintificitatii. In plus trebuie semnalat faptul ca preocuparea privind investigarea personalitatii este mult mai recenta, primele formulari de o anumita pertinenta le regasim incepand abia cu anii "20. Or, in dezvoltarea unei stiinte 80 de ani reprezinta o perioada relativ scurta pentru a permite cristalizari.

Exista desigur si motive personale de a studia teoriile personalitatii: o curiozitate fireasca de a stii cat mai mult despre cauzele si mecanismele propriului comportament. marea noastra majoritate ne pune adesea o serie de intrebari. De ce ne comportam, gandim si simtim intr-un anumit fel? De ce o persoana este agresiva iar alta inhibata, una plina de curaj iar alta fricoasa, una sociabila iar alta timida? Ce ne face pe noi sa ne purtam intr-un anumit fel, iar pe fratii si surorile noastre crescuti in aceeasi casa sa fie atat de diferiti? Ce factori ajuta pe anumiti indivizi sa devina oameni de succes in cariera sau/si mariaj in timp ce altii, cu acelasi potential cad dintr-un esec in altul? Desigur nevoia de a ne cunoaste pe noi insine, curiozitatea de a descoperi culisele motivelor si temerilor noastre este foarte puternica in cei mai multi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalitatii ne va permite sa dobandim cel putin un modest bagaj de informatii pentru dificila si nesfarsita sarcina de a ne cunoaste pe noi insine.

Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalitatii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat si in care doreste sa faca cariera el lucreaza si va lucra cu oameni si pentru oameni. Intelegerea naturii personalitatii umane va spori calitatea relatiilor interpersonale atat de importante pentru succesul profesional dar si pentru o insertie adecvata in comunitate.

Mai exista si un alt motiv pentru a studia personalitatea si probabil acestea este cel mai vital si mai irezistibil motiv. Daca evaluam nenumaratele probleme si crize cu care se confrunta omenirea acum inceputul mileniului III (iminenta unui razboi nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom gasi cu siguranta de fiecare data aceeasi cauza: oamenii insasi. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplina intelegere a fiintei umane. Abraham Maslow, unul dintre titanii gandirii umaniste spunea: "Daca vom reusi sa imbunatatim natura umana atunci vom imbunatati totul, si aceasta deoarece doar astfel vom inlatura cauza prima a dezordinii mondiale."

1. 1. 1. Teoriile psihanalitice ale personalitatii

1. Modelul freudian

In primele teoretizari ale psihicului uman, Freud a definit structura personalitatii in termeni de inconstient, preconstient si constient - modelul topografic. Mai precis, el a incercat sa schiteze o imagine a psihicul uman in termeni ai nivelelor de constienta, considerand ca viata psihica poate fi descrisa prin concepte ce reflecta gradul de constientizare a unui fenomen. In acest sens el defineste trei nivele ale constientei: constient, preconstient si inconstient. Constientul se relationeaza cu toate acele fenomene de care noi suntem "constienti" la un moment dat. Preconstientul decupeaza fenomenele care pot deveni constiente daca ne focalizam atentia asupra lor. Inconstientul decupeaza fenomenele inaccesibile constientei si care nici nu pot fi constientizate decat in conditii cu totul speciale. Cu toate ca Freud nu a fost prima persoana care a acordat atentie proceselor inconstiente, el a fost totusi primul psiholog care a explorat analitic calitatile proceselor inconstiente si le-a rlevat imporanta majora pe care acestea le au in derularea experientelor cotidiene. Recurgand la analiza viselor, lapsus-urilor, nevrozelor, psihozelor si ritualurilor, Freud s-a straduit sa descifreze proprietatile inconstientului. Ceea ce el a descoperit a fost un "spatiu" psihic in care totul devine posibil. Inconstientul este ilogic (ideile contrare pot coabita fara conflict aici), el neglijeaza timpul (evenimente din perioade diferite de timp coexista si se suprapun) si spatiul (relatiile spatiale si de marime sunt eludate asa incat obiecte imense pot fi gazduite de cele minuscule iar elemente obiectiv distantate se pot regasi in acelasi loc).

La origini teoria psihanalitica este o teorie motivationala a comportamantului uman. Ea sugereaza ca cele mai multe dintre comportamentele noastre sunt motivate de influente inconstiente. Anumite ganduri, sentimente si motive se afla in inconstient din ratiuni bine justificate. Patrunderea lor in constient nu ar face altceva decat sa ne produca disconfort si suparare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente durereoase din trecutul personal, recunoasterea sentimentelor de ostilitate si invidie, ori recunoasterea dorintei de a intretine realatii sexuale cu persoane moral interzise, ar putea induce un real disconfort celor mai multe persoane. Pentru a evita asemenea experiente neplacute psihicul nostru cauta sa blocheze patrunderea acestora in constient. Pe de alta parte insa toate aceste continuturi ale inconstientului se pot releva in conduita cotidiana regasindu-le in acte ratate, lapsus, false pereceptii, comportamente irationale etc. Ca atare in ciuda tuturor eforturilor depuse de psihicul nostru pentru a le pastra ascunse, sentimentele si motivele inconstientului ghideaza disimulat coportamentele noastre.

In conformitate cu modelului topografic toate emotiile sunt constiente. El subliniaza faptul ca actul de a "impinge" continutul psihic in inconstient este initiat de celelalte doua instante, preconstientul si constientul si ca atare ar trebui sa fie usor accesibil constientului nostru. Cu toate acestea Freud a sesizat ca pacientii aflati in terapie adesea etalreaza sentimente de culpabilitate.Cel putin initial, acestea erau constiente ulterior au fost insa reprimate automat fara o minima constinetizare a implicarii lor in acest proces. Freud a realizat astfel ca modelul topografic este mult prea simplist si incapabil sa explice pe deplin complexitatea functionarii psihice.

Pentru a depasi aceste dificultati, in 1923 Freud a dezvoltat o noua teorie -modelul structural - care descrie personalitatea apeland la trei constructe: id. ego si supra-ego. Freud atrage atentia asupra faptului ca cele trei componente nu trebuie judecate ca trei compartimente separate in mintea noastra; ele se imbina precum sectiunile unui telescop sau culorile intr-o pictura. Din acest motiv ele nici nu pot fi tratate separat ci doar in interrelatie.

Id-ul este singura componenta a personalitatii care este prezenta inca de la nastere. In conceptia lui Freud originea personalitati este una biologica, fiind reprezentata de id, elementul bazal al personalitatii. In Id regasim tot ceea ce este prezent in organism la momentul nasterii, altfel spus, tot ceea ce este inascut. El "adaposteste" instinctele si intreaga energie psihica a individului.

Id-ul este in intregime inconstient, in conceptia lui Freud el reprezinta "intunericul din adanc, nucleul inaccesibil al personalitatii, un cazan in clocot plin cu pulsiunii". Rolul, sau este de a transforma trebuintele biologice in tensiune psihica adica in dorinte. Singurul sau tel este de a obtine placerea si de a evita neplacerea -principiul placerii, implinirea acestui deziderat este insotita de satisfacerea energiei instinctuale si reducerea tensiunii psihice. Id-ul este intru totul irational si amoral, el ocoleste constrangerile realitatii si este strain de comportamentele autoconservative. Sarcina sa principala este de a forma imagini mentale pentru acele obiecte care ofera satisfactie, adica care permit implinirea dorintelor. El este asemeni un copil rasfatat si impulsiv care nu suporta frustrarea si vrea placerea acum si neconditionat.

Aparand in jurul varstei de 6-8 luni, ego-ul incepe sa se dezvolte din ID. Formarea ego-ului este ajustata de experientele corporale care il ajuta pe copil sa diferentieze intre "eu" si "non-eu". La aceasta varsta cand copilul se atinge pe sine insusi el simte ca se atinge, aceasta senzatie aparte nu apare insa cand atinge alte obiecte. In plus corpul sau este o sursa de placere si durere care nu poate fi indepartata, asa cum se intampla cu obiectele din jurul sau.

Ego-ul este un fel "de fatada a id-ului, el imbraca id-ul asa precum scoarta cerebrala inveleste creierul". Spre deosebire de id, ego-ul se intinde peste constient, preconstient si inconstient. Ego-ul este singura componenta a personalitatii capabila sa interactioneze nemijlocit cu mediul. El este intelept si rational, elaborandu-si planuri realiste menite sa satisfaca nevoile id-ului. Desi este si el preocupat de a obtine placerea, ego-ul poate totusi suspenda principilul placerii in favoarea principiului realitatii: gratificarea unui instinct este amanata pana in momentul in care placerea poate fi obtinuta in absenta unor consecinte nedorite.

Supra-egoul. potrivit modelului freudian, pana in jurul varstei de 3 ani copiii nu au sensul binelui si al raului, ceea ce ii pune in imposibilitatea de a utiliza un sistem deontologic. Doar id-ul amoral este prezent la nastere. Pentru inceput functia moralizatoare este realizata de catre parinti, de care copilul neajutorat va depinde mai multa vreme. Ei recompenseaza anumite comportamente ale copilului, confirmandu-si astfel afectiunea si facandu-si placuta prezenta lor. Dar tot ei sunt cei ce-l pedepsesc atunci cand greseste. acesrt lucru constituie un semn amenintator pentru copil avertizandu-l ca, cel putin pentru o vreme, a pierdut dragostea si va fi lasat singur la dispozitia unui mediu inconjurator ostil si periculos.

2. Modele neo-freudiene

Mai multi teoreticieni cunoscuti ai personalitatii au inceput ca freudieni (Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan etc). In final, totusi eforturile lor de a intelege personalitatea umana i-a facut sa dezvolte concepte diferite semnificativ de cele ale lui Freud. Cand Freud a refuzat sa accepte schimbarile propuse de ei, singura lor alternativa a fost sa abandoneze psihanaliza si sa-si dezvolte propriile teorii ale personalitatii.

Pentru acesti teoreticieni si pentru cei ce studiaza serios personalitatea, diferenta dintre conceptele neo-freudiene si psihanaliza freudiana sunt semnificative. Totusi, multi psihologi moderni nu sunt de acord. Ei prefera sa se concentreze pe aspectele personalitatii observabile si constiente care sunt mai usor de supus rigorilor cercetarii experimentale. Si astfel, ei au privit teoriile lui Freud si ale dizidentilor lui ca fiind destul de asemanatoare deoarece toate aceste teorii accentuau importanta proceselor inconstientului.

O a doua problema privind teoriile neo-freudiene avea de-a face cu terminologia. Dorind sa-si transmita ideile cat mai eficace si sa sublinieze diferentele fata de Freud, neo-freudienii au nascocit multe concepte noi - atat de multe, incat sa studiezi fiecare teorie e ca si cum a-i incerca sa inveti o noua limba. In parte, din acest motiv, teoriile neo-freudiene au avut o influenta mai mica in psihologia moderna decat a avut psihanaliza freudiana.

1. 1. 2. Teoria trasaturilor de personalitate

Prima desprindere clara de teoria analitica a survenit in anii 1930, cand Gordon Allport, un coleg al lui Murray la Universitatea Harvard, a inceput sa lucreze la ceea ce acum este cunoscut ca "teoria trasaturilor". Allport a sustinut ca Freud a supraaccentuat importanta proceselor inconstientului, in loc sa se concentreze asupra aspectelor vizibile de personalitate: "Daca vrei sa stii ceva despre o persoana, de ce n-o intrebi mai intai ?" Conceptele lui Allport, mai degraba decat ale lui Murray, s-au dovedit a fi mai recunoscute printre cercetatorii in psihologie in ultimele 4 decade (decenii).

Gordon Allport

Allport a incercat sa descrie si sa explice personalitatea folosind conceptele familiare de trasaturi: prietenos, ambitios, entuziast, timid, punctual, vorbaret, dominator, generos si asa mai departe (accentuand pe acest "si asa mai departe", deoarece el a estimat ca exista de la 4000 la 5000 de trasaturi si 18000 de nume de trasaturi). Ca si Jung, Allport a sustinut ca suntem motivati de planurile noastre de viitor la fel de mult ca si de cauzele anterioare. El a impartasit, de asemenea, credinta lui Adler, ca fiecare personalitate este unica. Allport si Murray au fost primii teoreticieni ai personalitatii, care au cautat suport empiric pentru ideile lor conducand experimente formale si analize statistice. Allport este autorul unei respectate metode de evaluare a personalitatii (Studiul Valorilor - The Study of Values) si cursul sau despre personalitate de la Harvard se crede ca a fost primul despre acest subiect care a fost vreodata predat intr-un colegiu american. Sunte demen de retinut cateva dintre conceptile lui Allport cae in fapt i-au onferit notorietate Spre deoasebire de psihanalisti el a diminuat importanta primilor ani din viata individului asupra dezvoltarii sale psihice ulterioare. De asemena Allport a sustinut existenta unor diferente calitative intre sistemele motivationale ale copilului si respectiv ale adultului. Aceleasi diferente le-a invocat atunci cand a discutat relatia normal -patologic.

Raymond B. Cattell

Chiar si cel mai dedicat teoretician al trasaturilor va fi in mod sigur de acord ca lista de 4000-5000 de trasaturi a lui Allport este inutilizabila. Pare rezonabil sa tragi concluzia ca natura umana nu poate fi atat de diversa si ca trebuie sa fie un numar mai mic de trasaturi, care reprezinta miezul personalitatii. Un astfel de teoretician este R. Cattell, care a sustinut ca psihologia trebuie sa devina mult mai obiectiva matematic, daca vrea sa fie o stiinta adevarata. Cattell si-a bazat vastele cercetari asupra dimensiunilor personalitatii pe o complicata tehnica statistica cunoscuta sub denumirea de analiza factoriala.

Deoarece analiza factorilor este dificil de inteles si deoarece Cattell a folosit un numar de neologisme ciudate, multi psihologi prefera sa-i ignore munca. Totusi, ideile sale se bazeaza pe o cantitate imensa de cercetari empirice si unele dintre cercetarile sale duc intr-o directie surprinzatoare - ele sustin concepte freudiene pe care Allport le-a respins in mod special.

1. 1. 3. Teoriile umaniste ale personalitatii

Spre mijlocul secolului 20, unii psihanalisti si psihoterapeuti s-au lovit de un fenomen enigmatic. Standardele sociale au devenit mai tolerante (cu vederi mai largi) decat in perioada lui Freud, in special in privinta sexualitatii. Teoretic, liberalismul crescut ar fi trebuit sa ajute la alinarea id-ului suparator - conflictelor supraego-ului si sa reduca numarul nevrozelor. Totusi, desi tulburarile isterice au parut sa fie mai putine decat in vremea lui Freud, mai multi oameni ca niciodata au apelat la psihoterapie si ei sufereau de probleme noi si neobisnuite ca: gol interior si departare de sine. Mai degraba decat sa spere sa-si vindece simptomele particulare, acesti pacienti aveau nevoie disperata sa raspunda unei intrebari mai mult filosofice: cum sa remedieze aparenta lipsa de sens a vietii lor.

Unii teoreticieni au incercat sa rezolve aceste probleme importante inauntrul unui cadru mai mult sau mai putin psihanalitic (ex: criza de identitate eriksoniana, conceptia lui Fromm privind fuga de libertate). Totusi, alti psihologi celebri au pus sub semnul intrebarii punctele slabe, fundamental rationale ale teoriei analitice. Ei au fost de acord ca patrunderile psihologice ale lui Freud puteau fi aplicate minunat erei sale. Dar au sustinut ca acele concepte ca id, ego si superego si pesimismul lui Freud asupra naturii umane agravau acum problemele pacientilor "moderni", prin descrierea personalitatii ca fiind mecanica, fregmentata si rea (maligna). De aceea, teoreticienii umanisti au preferat sa abordeze personalitatea umana intr-un mod mai integrat si mai optimist.

Carl Rogers

Rogers nu a fost strain partii ranchiunoase a anchetei stiintifice. In 1939, la aproximativ 10 ani de la primirea doctoratului in psihologie, pozitia lui Rogers ca director a unei clinici de indrumare a copiilor a fost pusa puternic sub semnul intrebarii de ceilalti psihiatri - nu datorita vreunei intrebari asupra calitatii muncii sale, dar pe motivul ca nici un practician care nu e medic nu poate fi suficient de calificat sa conduca o operatiune de sanatate mintala. "A fost o lupta singuratica o inclestare pe viata si pe moarte pentru ca era pentru lucrul pe care il faceam bine si pentru munca, pe care vroiam foarte mult s-o continuu". Pe Rogers seriozitatea in munca l-a ajutat sa castige recunoastere si respect in domeniul psihologiei clinice. El era foarte optimist in privinta naturii umane si credea ca noi suntem motivati de o forta pozitiva unica, o tendinta innascuta de a ne dezvolta abilitatile constructive si sanatoase ( actualizarea )

Rogers a evidentiat importanta interactiunilor parinte - copil, in mod special acelea care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalitatii care a pus accentul pe notiunea de "sine", care s-a dovedit a fi un concept important si mult studiat. Ca si Kelly, Rogers a atras atentia asupra faptului ca in lumina noilor descoperiri orice teorie trebuie privita ca ignoranta.

Abraham H. Maslow

In contrast cu majoritatea teoreticienilor personalitatii, Maslow s-a dedicat in primul rand studiului indivizilor deosebit de echilibrati. El considera ca teoriile bazate in intregime pe date clinice nu pot produce decat adevaruri partiale despre personalitatea umana.Din acest motiv el a studiat acei pripritar acei indivizi rari despre care credea ca au ajuns la cel mai inalt nivel de adaptare. In acest sens s-a folosit de un esantion relativ mic format atat din persoane in viata cat si din personaje istorice ca T. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, J. Addams, W. James si A. Schweitzer. El a enumerat 15 trasaturi comune ale acestor "superior adaptati", printre care a inclus: o perceptie mai acurata a realitatii, o cunoastere de sine mai buna si relatii interpersonale mai profunde si pline de dragoste. Teoria lui Maslow este bine cunoscuta si pentru abordarea ierarhica a nevoilor umane, prin care a subliniat faptul ca un nivel (ex: nevoia de afiliere) ramane relativ neimportant pana cand nivelurile inferioare (ex. nevoia de securitate) nu au fost satisfacute macar intr-o anumita masura.

1. 1. 4. Teoriile cognitive

Sa presupunem ca observi o mica umflatura pe bratul tau. Daca interpretezi umflatura ca fiind expresia extrena a unei boli maligne (ex. cancer), probabil ca vei deveni deindata deprimat. Dar daca consideri ca aceasta umflatura este "un neg inofensiv", te vei comporta mult mai diferit. In fiecare caz, mediul extern e acelasi; interpretarea ta asupra realitatii este aceea care iti influenteaza comportamentul (cel putin pana te hotarasti sa-ti testezi ipotezele obtinand opinia unui doctor). Shakespeare a spus: "Nimic nu este ori bun ori rau, daoar gandirea noastra il face astfel" (Hamlet II:2). Subscriind unei atari perspective unii teoreticieni prefera sa accentueze aspectele cognitive ale personalitatii.

George A. Kelly

Pentru majoritatea oamenilor, omul de stiinta este o specie aparte: un profesionist bine pregatit, preocupat de ganduri ascunse, proceduri esoterice si de misterele necunoscutului.

In contrast, G. Kelly a sustinut ca noi toti ne comportam asemanator oamenilor de stiinta. Asta inseamna ca fiecare dintre noi isi creeaza propriile concepte, "predictii" si "ipoteze experimentale" pentru a intelege si a se descurca in lumea in care traim. Si aceste concepte personale necunoscute sunt cele pe care psihologii trebuie sa caute sa le inteleaga, mai degraba decat sa incerce sa-si impuna propriile seturi de concepte asupra intregii umanitati.

Printre contributiile remarcabile ale lui Kelly mentionam conceptia conform careia teoriile sunt unelte limitate, care trebuiesc sa fie eventual ignorate in lumina noilor cunostinte; o alternativa revigoranta la pretentiile pompoase ale unor teoreticieni de orientare analitica. El a atras atentia asupra importantei determinantilor cognitivi subiectivi ai comportamentului uman. A fost si cercetator si clinician si a realizat un instrument psihometric pentru evaluarea constructelor personale.

Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezinta cheia intelegerii teoriilor personalitatii. Constructele nu sunt nici mai mult nici mai putin decat conceptele personale ale creatorilor lor, care se intampla sa fie mai sistematice si mai explicite decat ale majoritatii oamenilor.

1. 1. 5. Alternativa behaviorista

Teoreticienii personalitatii au incercat sa explice comportamentul uman in termenii cauzelor interioare: instincte, arhetipuri, sentimente de inferioritate, trasaturi, nevoi, conflicte si multe altele. Totusi, validitatea acestor motive care provin din interiorul psihicului nu este sub nici o forma general acceptata.

Cam in acelasi timp pe cand Freud introducea conceptele de id, ego, supra- ego, cunoscutul psiholog american J. B. Watson cauta sa discrediteze astfel de teorii demonstrand ca o fobie (frica irationala fata de un obiect sau de o situatie, care nu este periculoasa in mod obiectiv) poate fi indusa doar prin forte externe. Watson a fost favorabil impresionat de munca lui Pavlov, care a fost primul ce a demonstrat forma simpla de invatare numita "conditionare clasica". Pavlov a introdus un caine intr-o camera izolata fonic si i-a prezentat un stimul neutru (ca lumina sau un sunet) si imediat dupa acest stimul cainele primea mancare, care-l facea sa saliveze. Dupa ce aceasta procedura s-a repetat de multe ori, cainele saliva si doar la aparitia luminii.

In acord cu procedura lui Pavlov, Watson a facut experimente cu un copil de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice. Watson i-a aratat lui Albert un sobolan alb inofensiv, pe care Albert l-a acceptat rapid si apoi a lovit cu un ciocan o bara de otel chiar in spatele capului lui Albert. Dupa doar 7 repetitii a acestei secvente traumatice, Albert a fost conditionat: el arata acum o teama puternica fata de sobolan, care nu numai ca a durat o luna intreaga, dar s-a extins si fata de alte animale cu blana ca de exemplu iepurii. De aici Watson a ajuns la concluzia ca este prostesc sa relationezi psihopatologia cu orice cauza interioara, cum ar fi conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego. Din contra, el a sustinut ca psihologia ar trebui redefinita ca studiul comportamentului observabil.

B.F.Skinner

Ca multi alti teoreticieni ai personalitatii, B.F.Skinner a avut si el parte de momente dureroase de respingere profesionala. In cazul sau, totusi, aceste probleme au implicat un alt domeniu decat psihologia.

Telul originar al lui Skinner a fost sa devina romancier. El s-a specializat in Anglia, la Colegiul Hamilton si a trimis mai multe povestioare cunoscutului poet Robert Frost, care i-a raspuns atat de favorabil incat Skinner si-a petrecut ceva timp dupa absolvire incercand sa scrie fictiune. Totusi, un an mai tarziu si-a abandonat visul, ajungand la trista concluzie ca nu avea nimic literar de spus si ca doar isi pierduse timpul. In loc sa-si atribuie esecul unei deficiente pe care o avea, Skinner s-a decis ca era rezultatul inevitabil al circumstantelor in care se gasea. Mai tarziu, cand a inceput o cariera in psihologie, el a urmat un drum asemanator: el a ajuns la concluzia ca, comportamentul uman nu este determinat nicidecum de cauze interioare, ci doar de efectele mediului extern.

Skinner nu a urmarit sa demonstreze ca starile tensionaate interioare (cum ar fi foamea, setea, ) si procesele inconstientului nu exista. El a sustinut insa ca psihologia poate fi stiinta doar daca isi restrange atentia asupra comportamentului observabil si asupra operatiilor vizibile, care se fac asupra organismului din afara. Skinner a fost de acord cu Pavlov si Watson asupra faptului ca unele comportamente sunt invatate prin conditionare clasica, asa cum scaunul dentistului devine sursa de anxietate deoarece a fost in mod repetat asociat frezei dureroase. In conditionarea pavloviana, stimulul neutru precede si solicita raspunsul conditionat. Prin contrast, Skinner a sustinut ca marea majoritate a actelor de invatare depind de ceea ce se intampla dupa ce survine comportamentul. Comportamentul nostru opereaza asupra mediului si produce anumite efecte si aceste efecte determina frecventa ulterioara de aparitie a acelui comportament. Modelul propus de Skinner este cunoscutasub numele de "conditionare operanta".

Albert Bandura

Experimentele lui Skinner cu animale au implicat in mod tipic incercari si erori in invatare. Un sobolan sau porumbel infometat este pus in cutia lui Skinner, unde este angajat in comportamente variate: ghemuire, alergare s.a.m.d. In cele din urma animalul realizeaza raspunsul dorit, cum ar fi impingerea unei bare sau lovirea cu ciocul a unui disc acte ce vor fi rasplatite cu o inghititura de mancare.

Bandura a atras insa atentia asupra faptului ca multe procese umane de invatare au loc intr-un mod destul de diferit. Invatacelul nu va deprinde sa conduca un automobil sau sa faca o operatie pe creier prin realizarea unor serii de comportamente aleatoare si intarindu-li-se negativ comportamentele ratate prin ciocniri traumatice sau pacienti morti. Bandura a sustinut ca daca sobolanii si porumbeii din experimentele lui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale cum ar fi inecarea sau electrocutarea, limitele conditionarii operante ar fi fost evidente.

Bandura a sustinut ca noi invatam adesea obsevand ceea ce fac ceilalti si consecintele comportamentului lor - invatarea sociala sau observatinala. Astfel cel ce invata sa conduca sau studentul la medicina va privi un expert lucrand si va trage concluzii variate inainte de a-si asuma sarcina respectiva. Spre deosebire de Skinner, Bandura a accentuat rolul acelor cauze interioare ale comportamentului uman, cum sunt gandurile, credintele si asteptarile.

Rezumat

1.Nu exista pana acum nici o definitie universal acceptata a personalitatii. Intr-o acceptiune mai larg utilizata, personalitatea se refera la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile ale individului care justifica consecventa comportamentului sau. Aspectele personalitatii pot fi observabile sau neobservabile si respectiv constiente sau inconstiente.

2.O teorie este o asumptie nedemonstrata asupra realitatii, una care va trebui supusa testului valorii de adevar. Ea consta intr-un set de termeni si principii, cunoscute ca concepte, care sunt concepute sau aplicate de teoreticieni.

3. Adesea teoreticienii personalitatii nu sunt de acord unul cu celalalt, deoarece ei exploreaza o lume relativ noua si dificil de descifrat, psihicul uman, si ca atre au de-a face cu aspecte desoebit de delicate ale abisului uman.

4.Cele mai cunoscute teorii ale personalitatii sunt: psihanaliza freudiana, teoriile neo-freudiene ale lui Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erikson si Murray; teoria trasaturilor a lui Allport si Cattell; teoriile umaniste ale lui Rogers si Maslow; teoria cognitiva a lui Kelly; si, versiunile behavioriste ale lui Skinner si Bandura.

1. 2. Strategii de abordare a personalitatilor dificile

Tulburarile de personalitate ridica probleme complexe, greu de abordat si deseori, greu de solutionat sau reperzentand tot atatea provocari pentru abilitatile tuturor celor, inclusiv a politistilor, angajati in efortul de intlegere si corectare a anomaliilor si a esecurior de ajustare la o societate, ea insasi suferind de numeroase disfunctionalitati.

Conform DSM IV tulbrarile de personalitate reprezinta "pattern-uri stabile de percepere, relationare si gandire asupra mediului si asupra persoanei proprii, care se manifesta intr-o larga varietate de contexte sociale si personale importante, si care sunt inflexibile si dezadaptative, generand fie tulburari functionale semnificative, fie distress subiectiv".

Devierea de la norma implica abaterea, de la parametrii espectati si acceptati cultural intr-o anumita societate si intr-o anumita epoca, in mai multe planuri definitorii pentru existenta umana: cognitie, afectivitate, contolul impulsurlor si nevoile de gratificare, precum si modalitatile de relationare cu altii. Persoanele dizarmonice foarte frecvent sufera in forul interior si in viata lor relationala cu alte persoane, de cele mai dese ori problematica si incarcata. Aceasi indivizi, cauzeaza mari dificultati altor persoane si implicit societati, prin nedezvoltarea instantelor morale sau functionarea defectuoasa a mecanismelor de control al emotiilor, al agresivitatii innascute, al sociabiltatii. Toate acestea au repercusiuni multiple asupra functionarii, securitatii si echilibrului societal. De altfel, de cele mai multe ori delicventa, criminalitatea, violenta si omuciderea, abuzul de droguri si alcool, comportamentele autodestructive, abuzul fizic si sexual al minorilor etc. sunt opera persoanelor cu trasaturi dizarmonice de personalitate.

In cele ce urmeaza va prezentam caracteristicile definitorii ale celor mai frecvente abateri de la personalitatea statistic normala (incluzand aici personalitatile accentuate dar si cele patologice) la care am adaugat din ratiuni pragmatice strategii eficiente de abordare a acestor persoane. Motivul pentru care in unele situatii ( ex. personalitatea de tip borderline sadica etc) nu s-a insitat pe abordari recomandabile este unul destul de evident: acestia in primul rand reclama interventie terapeutica de specialitate si ca atare principala recomandare este evitarea lor