Personalitate si comportament

Personalitate si comportament

Intre psihic, personalitate si comportament, dupa cum usor putem deduce, exista o stransa unitate dialectica: psihicul si comportamentul se inscriu in organizarea de ansamblu a sistemului personalitatii, ca parametri functionali derivati alaturi de parametri bioconstitutionali si fiziologici primari. Structurile psihice se elaboreaza si se includ ca verigi mediatoare de ordin superior intre solicitarile si influentele mediului extern, pe de o parte si reactiile concrete de raspuns ale individului pe de alta parte.

Inaintea analizei si aprofundarii acestei relatii resimtim nevoia de a defini comportamentul, cu referinta directa si implicita la cel educational-scolar. Comportamentul este definit ca ansamblu al reactiilor adaptative - obiectiv observabile, pe care un organism prevazut cu sistem nervos le exercita ca raspuns la stimulii din ambianta. El apare ca o substructura genetica si, totodata, ca un cadru obiectiv al structurilor psihice interne cognitive, afective si motivationale, structuri ce definesc si delimiteaza anumite tipuri de personalitate, iar ca forma expresiva a acestora anumite comportamente.

Putem conchide ca ceea ce da coloratura unica actiunilor si comportamentului individului este personalitatea, aceasta fiind perceputa ca organizare unitara interioara a structurilor si insusirilor psihofiziologice si nu ca un dat in sine.

La baza personalitatii, perceputa ca un sistem valoric, sta principiul actiunii (intercorelatia dintre actiune si personalitate a fost analizata de sociologul american T. Parsons). In schema generala a actiunii umane personalitatea este integrata ca subsistem, alaturi de alte subsisteme cum ar fi societatea si cultura. Privind si analizand aceste raporturi din perspectiva dialectica, personalitatea inseamna in ultima analiza modelul activitatilor si comportamentelor in care subiectivitatea umana se exprima si manifesta in ceea ce are mai esential.

Asa cum am anticipat intre personalitate si comportament se instituie permanente raporturi de interconditionare. Aceste raporturi sunt analizate din multiple perspective: motivational, axiologic, normativ, situational, teleologic (din perspectiva realizarii scopurilor, al optiunilor pentru mijloacele de actiune), al integrarii personalitatii umane in mediul societal, deci din perspectiva sociologica.

Schema de organizare si desfasurare a comportamentului este analizata si din perspectiva psihanalitica pe fondul polaritatii constient - inconstient - subconstient, fapt ce structureaza si delimiteaza diverse si complexe tipologii ale personalitatii, in primul rand a personalitatii patologice sau dizarmonice. Definitorie pentru organizarea sistemului personalitatii este dimensiunea constientului, mai ales in reactiile comportamentale, structurate pe dimensiunea selectiv - directionatoare: in exprimarea optiunilor, atitudinilor, opiniilor, trebuintelor, formarea proiectelor etc., fapt ce-i confera personalitatii un permanent dinamism. Inconstientul raspunde mai mult reactiilor adaptative la mediul ambiental, natural si social. In psihopatologie este recunoscuta si uneori chiar exagerata influenta inconstientului si subconstientului in organizarea formelor superioare de comportament, un rol important revenind impulsurilor, dorintelor, instinctului in general. Freud absolutizeaza in asa masura rolul inconstientului incat il considera axul central al structurii personalitatii si mecanismul functional al comportamentului, indiferent de formele sale de manifestare.

Un punct de vedere mai interesant in aceasta analiza il prezinta orientarile psihologiei individualiste ale psihanalistului german A. Adller. Acesta pune la baza genezei motivelor comportamentului nu tendintele si tentatiile innascute, ci relatiile care leaga personalitatea cu ambianta sa sociala si care reflecta procesul "autoafirmarii". Se pot desprinde din acest punct de vedere relatiile de interferenta, sub raportul continutului, cu orientarea psihologiei sociale, in speta a relatiilor - statusului detinut de catre indivizi, in cazul nostru de catre profesor si elevi/studenti. Un anumit comportament este adoptat intr-o colectivitate de catre liderul  grupului - profesor si altul de catre indivizi egali din punct de vedere ierarhic - elevi/studenti.

Comportamentul este acel ceva ce imbraca rolul individului si, ca atare, in functie de el este consolidat statusul sau. Intrarea efectiva in rol si satisfacerea exigentelor statusului se realizeaza prin intermediul comportamentului, care, la randul lui, poarta amprenta insusirilor psihice ale persoanei. Gradul socializarii - asimilarii sarcinilor, obligatiilor reiesite din rol, in speta a celui de elev/student sau cadru didactic, determina anumite comportamente diferentiate, implicand si reclamand diverse componente psihice cum sunt: trebuintele, aspiratiile, motivatiile, interesele, temperamentul, caracterul, atitudinile, deci personalitatea individului. Intre rol - status si comportament se instituie o relatie de implicatie, comportamentul insemnand si desemnand totodata interpretarea efectiva a rolului, sistemul de raspunsuri fata de anumiti stimuli externi.

Comportamentul suporta un proces de specializare si diferentiere in functie de anumite variabile independente ale personalitatii, cum ar fi: varsta, sexul, mediul, ocupatia, categoria socio-profesionala si, nu in ultima instanta, nivelul de instruire si educatie. De aceea ele sunt tipologizate intr-o gama multipla si complexa de tipologii, cum ar fi: comportamentul social-cultural, comportamentul economic, comportamentul politic-juridic, moral etc. si, evident, educational.

Fara indoiala ca la baza oricarui tip de comportament sta latura spirituala si efortul educational al individului, nivelul constiintei individuale si sociale. Deci stadiul dinamicii si finalitatii comportamentului uman in mod inevitabil trebuie sa se confrunte cu probleme de ordin spiritual fiind coroborat cu nivelul constiintei si al dimensiunii educationale individuale. In functie de aceste variabile comportamentul uman se modifica, modeleaza si cunoaste anumite modalitati de manifestare. Literatura de specialitate evidentiaza mai multe modalitati de influenta care conduc la anumite modificari ale comportamentului, printre acestea situandu-se intaririle si pedepsele.

Modificarea comportamentului prin sistemul de intariri si pedepse

Baza teoretica a modificarii comportamentului prin sistemul de intariri si pedepse o constituie mecanismul conditionarii operante, studiat de unii reprezentanti de seama ai scolii comportamentiste (Thorndike, Tolman, Guthrie). Intr-o serie de experimente, ei au descoperit ca daca un anume comportament este in mod consecvent urmat de recompensa, comportamentul are o mai mare probabilitate sa se produca din nou. Acest fenomen incepe sa fie cunoscut ca "lege a efectului", care afirma ca acele comportamente care sunt urmate de consecinte pozitive vor avea tendinta de a fi repetate, iar comportamentele urmate de consecinte negative se vor manifesta cu o frecventa mai mica. Skinner a extins acest principiu definind intarirea nu doar prin faptul ca ea pare a fi recompensativa ori aversiva, ci in termenii efectului pe care aceasta il are asupra comportamentului individului. Astfel, in conditionarea operanta, daca un comportament este urmat de un anume eveniment-efect si comportamentul se manifesta cu o frecventa mai mare, atunci spunem ca respectivul comportament este intarit. Intarirea pozitiva descrie situatia in care comportamentul (de exemplu, punctualitatea) se manifesta cu frecventa mai mare pentru ca este urmat de consecinte pozitive (de exemplu, lauda). Intarirea negativa descrie situatia in care frecventa unui comportament creste din cauza ca el este urmat de omiterea unui eveniment aversiv anticipat (de exemplu, anxietatea, acuzele sau reprosurile cuiva). Astfel, termenul de intarire se refera totdeauna la situatiile la care comportamentul creste in frecventa sau intensitate.

Alte doua tipuri de consecinte sunt asociate cu descresterea frecventei comportamentului. Pedeapsa descrie situatia in care comportamentul descreste in frecventa pentru ca este urmat de un eveniment aversiv. Nerecompensarea frustranta descrie situatia in care comportamentul descreste in frecventa pentru ca este urmat de omiterea unei recompense asteptate (exemplu - nu va fi laudat, premiat).

Cercetari ulterioare efectuate de O.H. Mowrer au evidentiat nu numai rolul pedepselor si recompenselor in modificarea comportamentului, ci si importanta deosebita a momentului in care acestea sunt furnizate. De exemplu, daca un individ se angajeaza intr-un comportament inadecvat (nevrotic sau indezirabil social) ce conduce la o recompensa imediata mica, dar la o pedeapsa ulterioara mare, rasplata, desi mica, poate fi suficienta pentru mentinerea comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte, comportamentul cel mai apropiat in timp, de recompensa este invatat cel mai bine. Ca alternativa, o pedeapsa imediata mica poate duce la abandonarea unui anumit gen de comportament, chiar daca aceasta ar conduce pe termen mai lung la o recompensa considerabila.

Aceste principii, impreuna cu cele rezultate din paradigma conditionarii clasice, de tip pavlovian, fundamenteaza in egala masura tehnici psihoterapeutice si demersuri educative.

Dintr-o perspectiva psihopedagogica, principiile anterior expuse (discutate de multe ori prin prisma motivatiei invatarii) conduc la o serie de consideratii:

Cunoasterea rezultatelor. Daca rezultatele intermediare sunt comunicate elevilor, acestea se constituie in factori recompensativi ce fixeaza conduita de succes.

Fixarea obiectivelor. Avand in vedere ideea lui O.H. Mowrer privind importanta momentului furnizarii recompensei, este deosebit de utila fixarea unor obiective intermediare clare si precise in vederea atingerii unui obiectiv final indepartat in timp. Evaluarile intermediare prin raportarea la aceste obiective vor intari corespunzator comportamentul elevilor; pentru elevii mici se pot stabili obiective mai apropiate decat pentru cei mai mari.

Utilitatea recompenselor si pedepselor. Prin internalizare, recompensa conduce la ceea ce se numeste motivatie pozitiva, iar pedeapsa - la motivatie negativa. De asemenea, recompensa externa este asociata motivatiei extrinseci, iar cea interna - motivatiei intrinseci. Recompensa si pedeapsa motiveaza elevii diferentiat, cercetarile psihologice, ca si practica pedagogica confirmand eficienta sporita a recompensei.

Retinem, in final, ca recompensa si pedeapsa pot fi aplicate in maniere diferite si in grade diverse si ca, doar in masura in care placerea studiului, satisfacerea curiozitatii, sentimentul datoriei implinite se vor transforma in autointariri eficiente (recompense interne) ale comportamentului valorizat pedagogic si social, putem spune ca educatia a condus elevul pe drumul autoimplinirii sale.

Rolul expectantelor in dezvoltarea personalitatii

Expectanta este probabilitatea subiectiva sau ipoteza implicita ori explicita privind aparitia unui rezultat, voluntar sau nu, ca urmare a unui anume comportament; ea are o importanta deosebita in organizarea campului cognitiv al persoanei, in procesul de structurare a situatiei in care se gaseste si in alegerea comportamentului ce va fi actualizat din repertoriul comportamentelor sale potentiale. Expectantele sunt rezultatul unor procese de conditionare sau a unei invatari bazate pe observatie. Astfel, expectantele R-S sunt credinte privind relatia dintre un comportament si consecintele sale (formate indeosebi prin conditionare operanta), iar expectantele S-S sunt credinte ca un anume eveniment-stimul anticipeaza aparitia altui eveniment-stimul (pot fi formate printr-un proces clasic de conditionare).

Vom aborda rolul expectantelor in dezvoltarea personalitatii analizand cateva concepte relevante: autoeficienta, expectantele de rol si "predictia ce se autoimplineste".

Termenul de autoeficienta (self-efficacy) se refera la "credintele oamenilor despre capacitatile lor de a exercita un control asupra evenimentelor ce le afecteaza viata", la "credinta cuiva de a putea indeplini o sarcina specifica" (Bandura, 1991). In aceasta formulare, autoeficienta se apropie de ceea ce unii autori inteleg prin expectatie - pozitie realista cu privire la nivelul de reusita a unei actiuni. Credintele autoeficientei opereaza asupra comportamentului prin procese motivationale, cognitive si afective, influentand comportamentul atat direct, cat si prin efectul lor asupra mecanismului autoreglator constituit din standardele si scopurile personale ale performantei. Eficienta crescuta antreneaza expectatia succesului si va genera perseverenta in fata obstacolelor si frustrarilor; perseverenta poate conduce la succes, sustinand astfel credintele autoeficientei in situatii asemanatoare. Credintele scazute privind eficienta personala vor mobiliza putine resurse, marind probabilitatea esecului si fixand sentimentul ineficientei. De cele mai multe ori expectantele au un caracter autoconfirmativ, fapt exprimat plastic de proverbul "de ce ti-e teama nu scapi !".

Bandura a evidentiat rolul deosebit al expectantelor in invatarea sociala - factor deosebit de important in modelarea si dezvoltarea personalitatii. Daca teoriile conditionarii afirmau ca invatarea unui comportament este efectul intaririi ce urmeaza efectuarii acestuia, Bandura afirma ca individul uman poate invata si in urma observarii unui comportament; el va reproduce un comportament observat intr-o anumita situatie doar daca are expectanta succesului. Intarirea vine deci din viitor, este anticipata (feed-forward). In acest context conceptul autoeficientei evidentiaza rolul autoreglator al expectantelor.

Predictia ce se autoimplineste (self-fulfilling prophecy). Discutand in termenii relatiei procesului de atribuire (observator-actor), predictia care se autoimplineste se refera la situatia de interactiune in care asteptarile credibile ale observatorului vor suscita un anume comportament din partea actorului, acesta din urma confirmand inconstient, obiectiv, asteptarile primului. Introdus in psihologie de catre Merton (1948), acest concept avea initial in vedere relatia experimentator - subiect, observator - observat: examinatorul cu asteptari pozitive gaseste    Q.I.-uri superioare examinatorului cu asteptari negative in fata aceluiasi subiect. Intr-un studiu publicat in 1968, Rosenthal si Jacobson au demonstrat ca - la fel ca in cazul experimentatorilor - expectantele profesorilor pot fi predictii ce se autoimplinesc.

Cercetari recente in domeniu evidentiaza cateva aspecte importante. Astfel, expectantele (inalte sau scazute) ale profesorilor sunt provocate de: atractivitatea fizica, informatii diverse (coeficient intelectual - Q.I., note anterioare), clasa sociala si rasa; la acesti factori se adauga durata relatiilor de cunoastere reciproca.

Profesorii abordeaza diferentiat elevii in raport cu care au expectante, asteptari inalte sau scazute, dupa urmatoarele dimensiuni:

climatul - de pilda, comportandu-se intr-o maniera apropiata, calda cu elevii fata de care manifesta expectatii inalte;

feedback-ul - de exemplu, laudandu-i mai mult pe cei fata de care manifesta expectatii inalte;

intrari (input) - predand mai multe informatii celor ce inspira expectatii inalte si

iesiri (output) - furnizand mai multe ocazii de a raspunde elevilor fata de care manifesta expectatii inalte.

Profesorul (emitentul de expectatii) care obtine efecte interpersonale mari se caracterizeaza prin: nevoia de influenta sociala, stil interactiv pozitiv (apreciat prin caracterul prietenos, onest, interesat si curtenitor al relatiilor interpersonale) si prin capacitatea de comunicare a informatiilor-expectante (operationalizata cel mai adesea prin expresivitatea nonverbala).

Este evident ca, intre anumite limite, expectantele profesorilor modeleaza comportamentul si performantele elevilor si ca acestia devin ceea ce credem noi, profesorii, ca ei pot deveni. In aceste conditii, optimismul pedagogic se instituie ca o conditie necesara a succesului. Abordarea diferentiata a elevilor trebuie sa conduca la constientizarea si valorificarea resurselor de care acestia dispun si nu la "constrictia" personalitatii prin interiorizarea unor etichete globale negative.