Romania in timpul regimului Gheorghiu-Dej

Romania in timpul regimului Gheorghiu-Dej

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a rasturnat dictatura maresalului Ion Antonescu si a adus la putere un guvern Sanatescu sustinut de partidele National Taranesc (PNT), National Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) si Comunist. Romania a trecut din tabara Axei in tabara Puterilor Aliate. In acel moment, trupele sovietice se aflau in Romania si urmau sa ajunga la Bucuresti in cateva zile. Lovitura de stat ia permis democratiei romanesti sa reinvie pentru scurta durata si a impiedicat impunerea imediata de catre sovietici si de sustinatorii lor romani a unui regim stalinist. Atunci cand detasamente ale Armatei Rosii au ajuns la Bucuresti, la sfarsitul lui august, acestea au fost primite cu manifestari entuziaste organizate de comunisti. Datorita prezentei sovietice, PCR a putut obtine in cadrul coalitiei guvernamentale o superioritate politica pe care altfel nu ar fi dobandit-o prin forte proprii. Lucretiu Patrascanu a devenit ministru de stat, avand un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu traditie. Curand dupa aceea, liderii comunisti au ocupat pozitii ministeriale importante: Patrascanu la justitie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc. Comunistii au devenit principalii sustinatori ai continuarii razboiului impotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord si ai cooperarii cu Armata Rosie pana la victoria finala. "Totul pentru front, totul pentru victorie" era sloganul pe care partidul il repeta fara incetare. Au fost organizate demonstratii de masa pentru a sustine denazificarea tarii, ceea ce, pentru comunisti, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de razboi.

In vreme ce celelalte partide politice incercau sa reintroduca practicile democratice, comunistii isi consolidau puterea.  Numarul de membri ai PCR a crescut foarte rapid. Atunci cand a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri in Bucuresti si mai putin de 1000 in intreaga tara, incluzandu-i si pe cei din inchisori si lagare de concentrare Pe parcursul a trei luni, pana in octombrie 1944, PCR atinsese un numar de membri cuprins intre 5000 si 6000. In februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar pana la data de 23 aprilie 1945 numarul acestora ajunsese la 42 653.

Intre august 1944 si martie 1945, Romania a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sanatescu (23 august-2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sanatescu (4 noiembrie-2 decembrie 1944) si guvernul Nicolae Radescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directa a trimisului sovietic la Bucuresti, A. I. Visinski. In memoria colectiva a romanilor, Visinski este cel care a transformat fara mila tara intr-o potentiala colonie sovietica. Comunistii au capatat pozitii influente in guvernul Groza. In cabinetele Sanatescu si Radescu, comunistii au detinut ministerele Justitiei (Lucretiu Patrascanu) si Comunicatiilor (Gheorghe Gheorghiu- Dej), si un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu). In guvernul Groza, comunistii detineau Justitia (Patrascanu), Comunicatiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) si Propaganda (Petre Constantinescu-Iasi), precum si subsecretariate de stat in ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) si Comunicatiilor (Ion Gheorghe Maurer). Cea mai importanta victorie in timpul acestei profunde transformari a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne. Bodnaras, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informatii de pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, iar Teohari Georgescu a devenit seful tuturor fortelor de ordine publica. Comunistii erau, in sfarsit, in pozitia de a lansa o ofensiva generala impotriva adversarilor si de a-si plasa partizanii in pozitii cheie in vederea confruntarii finale. In culise, aceste miscari strategice erau planuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej impreuna cu Pauker, Luca, Georgescu si Chisinevschi.

Anul 1947 a fost un an crucial. Devenise clar ca Stalin intentiona sa instaleze in Europa de Est regimuri satelite "fraterne" loiale, conduse de comunisti devotati lui: internationalismul comunist nu insemna nimic altceva decat solidaritate neconditionata fata de Moscova. In cazul Romaniei, ca peste tot in Europa Centrala si de Est, partidul comunist s-a dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei. Obiectivul PCR era castigarea controlului asupra ministerelor cheie si impunerea comunistilor la conducerea departamentelor importante atat in privinta efortului de razboi, cat si in privinta controlului administrativ si economic asupra tarii. Provocarile, demonizarea adversarilor si ademenirea muncitorilor industriali s-au numarat printre mijloacele folosite de comunisti pentru a-si atinge scopurile (stabilite in permanenta impreuna cu emisarii sovietici). Un rol important in acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Visinski, fost acuzator in procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS si omul desemnat de Stalin sa se ocupe de afacerile romanesti. Politica de dictat a lui Visinski l-a obligat pe tanarul rege Mihai I sa accepte transferul de putere catre un guvern care, din toate punctele de vedere, intruchipa dictatura comunista in ascensiune. Impunerea, in martie 1945, a guvernului controlat de comunisti si condus de Petru Groza a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptatii sociale si egalitatii economice. Reforma agrara din 1945 si promisiunile de sustinere economica a celor defavorizati au contribuit la atenuarea neincrederii populare fata de un partid perceput vreme indelungata ca fiind lipsit de radacini nationale. Discursul comunist, plin de declaratii care laudau democratia si egalitatea, s-a dovedit a fi eficace in atragerea unui anumit suport popular. Intre timp, bazandu-se pe intimidare si beneficiind de suportul neconditionat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comunisti romani au pregatit o lovitura menita sa lichideze ultimele elemente ale democratiei parlamentare si sa transforme Romania intr-un regim de tip sovietic.

Pe 17 mai 1945, PCR a anuntat crearea Blocului Partidelor Democrate care era compus, in afara PCR, din Partidul Social-Democrat, liberalii lui Tatarescu, Frontul Plugarilor si alte formatiuni politice, cum ar fi Partidul Taranesc condus de Anton Alexandrescu. Blocul s-a prezentat cu o singura lista in alegerile din 19 noiembrie 1946. Acestea au fost falsificate.  Strategia electorala dezvoltata de PCR a presupus amanarea desfasurarii alegerilor pana in momentul in care mecanismele de influentare a populatiei si de prefabricare a rezultatului votului nu au fost bine puse la punct. Intimidarea opozitiei - violentarea liderilor politici nationali si locali, interdictia sau cenzurarea presei, boicotarea oricaror manifestari publice organizate de PNT si PNL - si procesul de subordonare a tuturor institutiilor publice, prin epurarea celor considerati dusmanosi, prin numirea de persoane fidele in administratie, justitie si politie, s-au dezvoltat in paralel cu edificarea unei platforme electorale moderate si a structurarii unei aliante politice largi, Blocul Partidelor Democrate. Aceste alegeri au fost trucate masiv si au dat castig net de cauza comunistilor si tovarasilor lor de drum.

Partidele traditionale reprezentau principala tinta a comunistilor. Primele victime au fost partidele cele mai puternice, National Taranesc si National Liberal. Emil Bodnaras, seful Serviciului Special de Informatii (SSI) si membru al Biroului Politic al PCR, impreuna cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne si membru al Secretariatului PCR si cu ajutorul agentilor sovietici, au planuit episodul de la Tamadau, care practic a pus capat existentei celor doua partide istorice. In iulie 1947, figuri importante ale PNT (inclusiv vicepresedintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu si Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, "Dreptatea") au incercat sa paraseasca tara cu un avion particular, care trebuia sa decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tamadau din apropierea Bucurestiului. De fapt, unul dintre piloti era informator al politiei secrete si a impiedicat aceasta incercare a opozitiei din PNT de a crea un guvern alternativ in strainatate. Toti liderii PNT, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestati, iar episodul Tamadau le-a oferit comunistilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNT. In acest context, conducerea PNL a hotarat ca activitatea partidului sa inceteze temporar. Urmatoarea victima a fost Partidul Social-Democrat din Romania (PSDR), condus de Constantin-Titel Petrescu. Comunistii au fortat scindarea PSDR cu ajutorul factiunii colaborationiste conduse de Theodor Iordachescu, Misa Levin, Lothar Radaceanu, Barbu Solomon si Stefan Voitec. La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), factiunea colaborationista a reusit sa impuna o rezolutie privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobata pana la urma. Ulterior, multi dintre sustinatorii lui Titel Petrescu au facut ani grei de inchisoare in temnitele comuniste, fiind acuzati de tradare si de sabotare a "unitatii clasei muncitoare". Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR si PSDR au adoptat un program comun ca "partidul unic al clasei muncitoare". Insa, pana in 1948, PCR a reusit sa se dispenseze de partenerul sau de coalitie.

Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Roman), care a avut loc in perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin "unificarea" sa cu PCR si formarea Partidului Muncitoresc Roman (PMR). Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea "frontului unit antifascist" si au dus la instalarea ferma a comunistilor la putere. Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comunistilor majoritatea absoluta in noul, unitul PMR. Datele statistice arata ca din numarul total de 41 de membri plini ai Comitetului Central, 31 erau membri ai PCR si numai 10 erau membri ai PSDR; in mod similar, dintre cei 16 membri supleanti, 11 apartineau PCR si numai 5 PSDR. Dintre cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 proveneau din PCR si doar 3 din PSDR, iar dintre membrii supleanti, din totalul de 5, 3 erau din PCR si 2 din PSDR. Dintre cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si Lothar Radaceanu), 4 erau din PCR si numai unul din PSDR.

Anul 1947 a cunoscut cinci mari campanii de arestari pe motive politice. Primele doua, din martie si mai au vizat persoanele "vinovate" de esecul comunist in alegeri, in special simpatizanti si membrii locali ai PNT si PNL. Arestarile si internarile in penitenciare nu s-au facut in baza unor procese, ci in urma emiterii a doua ordine secrete ale MAI, nr. 18 000, respectiv 50 000, din martie si mai 1947. De acum politia secreta isi intra in rol devenind principala institutie mandatata cu eliminarea "dusmanilor democratiei", cu sau fara suport juridic legal. Apoi, Partidul National Taranesc a facut obiectul a trei valuri de arestari derulate in cursul lunilor iulie, august si decembrie. Procesul a inceput prin initierea "operatiunii Tamadau",

Primul pas catre dictatura proletariatului a fost facut in august 1947, odata cu dizolvarea PNT. Ultima lovitura a venit pe data de 30 decembrie 1947, cand regele Mihai I a fost fortat sa abdice si, in aceeasi zi, a fost anuntata crearea Republicii Populare Romane.

Conventia de armistitiu consacra Romaniei statutul - si implicit tratamentul - de tara invinsa, asa cum reiese, de altfel, din preambulul ei: "Guvernul si Inaltul comandament al Romaniei, recunoscand faptul infrangerii Romaniei in razboiul impotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii si a celorlalte Natiuni Unite, accepta conditiunile armistitiului prezentate de catre Guvernele sus-mentionatelor trei Puteri aliate, actionand in interesul Natiunilor Unite". Mentionam cateva clauze din conventia respectiva. Romania era obligata, prin articolul 11, la plata, in produse, a unor grele despagubiri, esalonate pe 6 ani, cu precizarea ca, in caz de neincadrare in termen, potrivit graficului stabilit de Comisia Aliata de Control, sa dea suplimentar, pentru fiecare luna intarziere, 5% din produsul nelivrat la termen, potrivit indicatiei autoritatilor de resort sovietice. Partea romana era obligata sa remedieze eventualele defectiuni ale masinilor si utilajelor. Cuantumul despagubirilor se ridica la 300 milioane dolari SUA, la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur, iar preturile marfurilor romanesti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant si de 10% pentru celelalte, desi, in realitate, pe piata mondiala aceste preturi crescusera fata de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari reprezentau, dupa calculele facute in acei ani, peste 55% din venitul national al Romaniei, evaluat in 1945 la 519 milioane dolari.

Un moment aparte al raporturilor romano-sovietice, in primul an de dupa evenimentele de la 23 august 1944, il reprezinta semnarea la Moscova, la 8 mai 1945, a Acordului privind livrari reciproce de marfuri dintre Romania si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Prevederile acordului, coroborate cu intelegerile dintre Puterile Aliate din iulie-august 1944 de la Potsdam (Berlin) au condus la crearea societatilor mixte sovieto-romane - SOVROM - bazate teoretic pe principiul paritatii aportului de capital roman si sovietic. Erau considerate societati anonime, pe durata nelimitata. Capitalul societatii exprimat in actiuni nominative era detinut in proportie de 50% de catre fiecare parte. Organele de administratie ale societatii erau formate din Adunarea Generala a actionarilor, Consiliul de Administratie, Directorul General si Subdirectorul General. Sistemul de societati sovieto-romane a cuprins ramuri esentiale ale economiei nationale si a fost format din urmatoarele unitati: 1. Sovrompetrol, infiintata la 17 iulie 1945; 2. Sovromtransport, infiintata la 19 iulie 194529; 3. Sovrombanc, infiintata la 1 august 1945; 4. Tars, infiintata la 8 august 1945; 5. Sovromgaz, infiintata la 20 martie 1946; 6. Sovromlemn, infiintata la 20 martie 1946; 7. Sovromfilm infiintata in cursul anului 1946; 8. Sovromconstructia, infiintata la 4 iulie 194834; 9. Sovromchim, infiintata in august 1948; 10. Sovromtractor, infiintata in august 1948; 11. Sovrommetal, infiintata la 4 iulie 1949; 12. Sovromcarbune, infiintata la 4 iulie 1949; 13. Sovromutilajpetrolier, infiintata la 15 august 1952; 14. Sovromnaval, infiintata la 15 august 1952; 15. Sovromasigurare35 ; 16. Sovrom Kvartit. Dintre SOVROM-urile mentionate, o situatie deosebita, prin domeniul de activitate, o reprezinta Sovrom Kvartit (Cuartit). Infiintat la 30 decembrie 1951 este lichidat la 22 octombrie 1956 printr-un acord secret intre Guvernul Romaniei si Guvernul URSS.

Lichidarea SOVROM-urilor, unele in 1956 si ultimele in 1959 a creat numeroase animozitati intre guvernele celor doua tari. Dovada in acest sens este faptul ca agenda discutiilor lui Nicolae Ceausescu pentru vizita de partid si guvernamentala in URSS din 3-11 septembrie 1965 cuprindea la punctul 9 "Problema uraniului", iar la punctul 10 problema "Obligatii financiare mai vechi (SOVROM)".

La 8 august 1946, Guvernul Frantei a adresat Guvernului Romaniei invitatia oficiala de participare la Conferinta de Pace. Delegatia a fost condusa de Gh. Tatarescu, ministrul afacerilor externe. Declaratia Romaniei la Conferinta de Pace a fost expusa de Gh. Tatarescu si insotita de un memoriu in care erau consemnate amendamentele la proiectul Tratatului de pace, care, in esenta, se refereau la acordarea statutului de cobeligeranta Romaniei, din care ar fi decurs despagubiri din partea Germaniei si Ungariei impotriva carora a dus razboi incepand cu 24 august 1944, precum si la statutul Dunarii. Declaratia si Memoriul Romaniei au produs o impresie deosebit de buna, dupa cum arata presa din acei ani, dar nu au gasit raspunsul cuvenit din partea marilor puteri. Definitivarea Tratatului de pace cu Romania a avut loc in noiembrie 1946, la Conferinta de la New York a ministrilor afacerilor externe ai celor patru mari puteri. Romania a inaintat si acestei Conferinte un memoriu in care argumenta necesitatea corectarii unor prevederi prea aspre privind obligatiile ei militare, economice si de alta natura, iar in privinta regimului international al Dunarii cerea ca reglementarea navigatiei pe aceasta sa apartina numai statelor riverane, dar cererile nu sunt acceptate.

La 10 februarie 1947, la Paris, delegatia Romaniei semneaza Tratatul de pace intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, care consemneaza incetarea starii de razboi si a regimului de armistitiu. Totodata, delegatia Romaniei face si o declaratie in care arata insemnatatea Conferintei de Pace pentru climatul de buna intelegere intre popoare si ca Romania va depune toate eforturile pentru a indeplini obligatiile ce-i revin prin dispozitiile tratatului, desi unele dintre acestea sunt excesive, iar altele nedrepte. Tratatul cuprinde 40 de articole si 6 anexe, dintre prevederile carora retinem cateva. Romaniei nu i se acorda statutul de cobeligeranta si, ca urmare, ea nu a avut posibilitatea sa-si valorifice creantele impotriva Germaniei naziste si Ungariei horthyste si sa fie despagubita pentru daunele suferite in perioada 23 august 1944-9 mai 1945. Totodata, se mentineau obligatiile materiale asumate de ea prin Conventia de armistitiu anterior semnata, si, in plus, i se impuneau noi obligatii. Astfel, articolul 26 din Tratat stipula ca activele germane din Romania vor trece in patrimoniul URSS, articolul 27 prevedea ca bunurile romanesti aflate in tarile aliate puteau fi blocate si lichidate, in scopul stingerii creantelor acestor tari impotriva Romaniei, iar potrivit articolului 28 Romania era obligata sa renunte la orice pretentii fata de Germania, cu exceptia celor rezultate din contractele incheiate anterior datei de 1 martie 1939. Ca urmare a acestei prevederi, Romania trebuia sa renunte la creantele sale impotriva Germaniei, care se ridicau in acel moment la circa 1 miliard de marci, si sa plateasca creantele Germaniei impotriva Romaniei, care atingeau 1250 milioane marci s.a. Totodata, granitele Romaniei erau mentinute potrivit celor stipulate in Conventia de armistitiu, Transilvania revenea la Tara-mama, prin anularea de jure a Dictatului de la Viena, Basarabia, Bucovina si tinutul Herta ramaneau in componenta URSS, iar Cadrilaterul ramanea Bulgariei.

In concluzie, urmarile celui de al doilea razboi mondial au fost pentru Romania dintre cele mai pagubitoare, sub aspect material, uman si politic. Material, pierderile totale se ridica la aproximativ 3,7 miliarde dolari (la cursul anului 1938), dupa cum urmeaza: circa 1 miliard pana in august 1944, circa 1,2 miliarde din august 1944 pana in mai 1945 si circa 1,5 miliarde pentru aplicarea Conventiei de armistitiu. Mentionam ca intre cifrele recunoscute oficial si cele avansate, prin recalculare, de catre unele cercetari recente exista unele deosebiri. Uman, tributul de sange al armatei romane se ridica la circa 1 milion de victime - decedati, disparuti si prizonieri care nu s-au mai intors. Politic, ca urmare a intelegerilor intervenite intre marile puteri, Romania intra in conul de penumbra european, numit "sfera de influenta sovietica", fapt care isi pune amprenta asupra derularii ulterioare a vietii ei economice, sociale si politice.

Dupa preluarea puterii politice de catre comunisti in Europa Centrala si de Est, conducatorii sovietici si subordonatii lor locali au stabilit sisteme monopoliste, monopartinice, bazate pe dogmele ideologice izvorate din interpretarea pe care Stalin a dat-o bolsevismului. Comunistii si-au moderat pretentia ideologica de a infiinta "democratii populare" si au insistat asupra imperativului de a construi "dictaturi ale proletariatului" de tip sovietic. Planul stalinist pentru Europa de Est s-a bazat pe o strategieounica de transformare a culturilor politice nationale in copii la indigo ale celei din URSS. Liderii partidelor comuniste locale si aparatele administrative si politienesti din ce in ce mai dezvoltate au pus in aplicare acest plan, transplantand si chiar accentuand caracteristicile sistemului totalitar de tip sovietic.

In sfera economica, era vorba despre transformarea unei economii bazate pe piata, aflate in proprietate privata, intr-o economie planificata de la centru, aflata in proprietatea statului. Inainte de toate, aceasta insemna nationalizarea principalelor mijloace de productie din tara, acesta fiind un punct important al programului comunist de dinainte de razboi. Desi, din prudenta, punctul acesta fusese eliminat din platforma PCR din 1946, pregatirile pentru aceasta masura au inceput din decembrie 1945, atunci cand comunistii au preluat controlul asupra Ministerului Industriei. Un pas intermediar a fost nationalizarea Bancii Nationale a Romaniei pe 28 decembrie 1946. Miscarea decisiva a constituit-o o legea din 11 iunie 1948, care prevedea nationalizarea intreprinderilor industriale, a bancilor, a societatilor de asigurare, a minelor si a societatilor de transport si care, in viziunea Comitetului Central al PMR, urma sa rezolve contradictia rezultata din faptul ca, desi isi asumase puterea politica, clasa muncitoare nu putea sa controleze economia.

In al doilea rand, stalinizarea insemna dezvoltarea industriei grele, in special a celei constructoare de masini.  Pentru o tara predominant agrara, cum era Romania, dezvoltarea industriei grele insemna distrugerea unei surse de crestere economica cu un potential ridicat, precum si a echilibrului dintre diferitele ramuri economice. Cat despre transformarea economiei intr-o economie planificata de la centru (de comanda), un decret emis pe data de 18 iulie 1948 a stabilit infiintarea unei comisii de stat pentru planificare, care urma sa exercite un control complet asupra dezvoltarii tuturor ramurilor economiei nationale. Presedintele acesteia era insusi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Economiei nationale si secretarul general al PMR. Pe parcursul urmatoarelor decenii, dogma planului stabilit de la centru a ramas neschimbata in Romania. Mecanismele de piata au fost distruse, micile intreprinderi au disparut, iar planul a devenit, efectiv, un obiect de cult. De la Gheorghiu-Dej la Ceausescu, proprietatea colectiva (adica, a statului) asupra resurselor economice a fost considerata piatra de incercare in ce privinta devotamentul autentic fata de idealul marxist al societatii lipsite de clase.

In domeniul agriculturii, stalinizarea insemna abolirea proprietatii private asupra pamantului si infiintarea gospodariilor colective. Acest tel a fost ascuns la inceput, iar primul guvern dominat de comunisti, cel condus de Petru Groza, a introdus, in martie 1945, un program de reforma agrara prin care s-au distribuit efectiv 1 057 674 de hectare unui numar de 796 129 de familii. Cu toate acestea, in conformitate cu crezul marxist-leninist, taranimea, din cauza atasamentului fata de proprietatea privata, era o clasa reactionara care trebuia sa fie reeducata intr-o comunitate socialista. Razboiul total impotriva taranilor era esential pentru a obtine a economie complet controlabila. Inspirandu-se din traditia bolsevica, comunistii romani erau convinsi ca diferentele dintre sectoarele socialist (industrial) si nesocialist (agrar) ale economiei trebuiau eliminate. Inceputul "transformarii socialiste a agriculturii" in Romania a fost anuntat de catre rezolutia Plenarei Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949. Justificarea teoretica pentru campania de colectivizare a fost oferita de teoria stalinista cu privire la alianta dintre clasa muncitoare si taranii saraci, vazuta ca baza sociala pentru "dictatura proletariatului". Drumul spre desavarsirea colectivizarii in Romania a fost lung. Inceput in 1949, procesul impus asupra taranilor a fost abandonat temporar in 1952, a fost reluat in 1958 si, in sfarsit, sa anuntat ca a fost incheiat in 1962.

In al treilea rand, stalinizarea a urmarit distrugerea completa a societatii civile si inregimentarea vietii intelectuale si a culturii. Pentru a distruge relatiile interumane, indivizilor le-a fost indus un sentiment universal de teama, acestia fiind tratati ca simple rotite in angrenajele masinariei statului totalitar. Teroarea aleatorie a fost indreptata impotriva tuturor straturilor sociale si impotriva tuturor categoriilor de inamici politici, de la membrii partidelor traditionale pana la membrii partidului comunist, mergand pana la cel mai inalt nivel. Sistemul juridic a fost reconfigurat in asa fel incat sa-l priveze pe individ de orice sentiment de protectie sau de sustinere potentiala. Au fost numiti noi judecatori, iar intregul sistem juridic a devenit un instrument al regimului.

In domeniul vietii intelectuale, scopul partidului comunist a fost acela de a anihila orice forma de creativitate autentica: literatura, istoria, arta si filosofia trebuiau sa se subordoneze ideologic sferei politice. Traditia culturala a fost reinterpretata in conformitate cu noile dogme: principalele personalitati din literatura romana au fost eliminate din publicatiile oficiale, cenzura a fost aplicata drastic pentru a elimina orice aducea a "nationalism", "cosmopolitism", "obiectivism" sau alte forme de "decadenta burgheza". In 1950, cu ocazia centenarului nasterii poetului national, Mihai Eminescu, propaganda de partid a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-l prezenta pe pesimistul poet romantic ca pe un precursor al luptelor proletariatului impotriva "capitalismului lipsit de suflet". Intre timp, au fost organizate campanii impotriva celor care refuzau sa sustina pe deplin simplistele si tendentioasele dogme oficiale. Cotidianul partidului, "Scanteia", a jucat un rol important in aceste campanii: chiar redactorul sef, Sorin Toma, a fost insarcinat sa scrie un pamflet vulgar pentru a-l ataca pe unul dintre cei mai elogiati poeti ai Romaniei, Tudor Arghezi. Filosofia, istoria, sociologia si alte stiinte sociale au fost principalele victime ale acestei politici jdanoviste. Academia Romana a fost restructurata prin eliminarea unora dintre cei mai prestigiosi membri ai ei, acuzati de convingeri "burgheze". Scribi ai partidului precum Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iasi au devenit adevaratii indrumatori ai stiintei si culturii in "Romania populara". Echipa care a controlat Sectia de Propaganda si Agitatie intre 1946 si 1953 - formata din Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Ofelia Manole si Mihail Roller - a impus si a supravegheat supunerea totala fata de linia oficiala a partidului. In timp ce tehnicienii erau necesari pentru indeplinirea planurilor de industrializare ale partidului, intelighentia creatoare era destinata sa construiasca o noua cultura bazata pe realismul socialist.

Inca din 1945 in fruntea partidului primus inter pares era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej, ca secretar general al PCR, detinea controlul asupra aparatului de partid. Ana Pauker si Vasile Luca controlau Ministerul Afacerilor Externe si, respectiv, Ministerul Finantelor, Teohari Georgescu, care, desi fusese un membru al nucleului din inchisori, ii era devotat Anei Pauker, conducea Ministerul de Interne. La inceput, balanta puterii parea a fi echilibrata intre cei patru. In timpul sedintei Secretariatului din 24 octombrie 1945, la doua zile dupa plenara care alesese Biroul Politic si Secretariatul, secretarii nou-alesi au decis ca fiecare dintre ei va raspunde de un anumit domeniu. Gheorghiu-Dej, ca secretar general, era insarcinat cu educatia politica si cu problemele organizatorice; Pauker superviza activitatile comuniste din cadrul guvernului si raspundea de problemele economice si administrative; Luca era responsabil cu organizatiile de femei, de tineret si ale minoritatilor; iar Georgescu conducea Frontul Unit Muncitoresc, care coordona relatiile cu social-democratii. In perioada dintre septembrie 1944, cand s-a reintors de la Moscova, si toamna lui 1945, Ana Pauker a condus efectiv partidul, cu toate ca nu a avut niciodata titlul oficial de prim-secretar sau de secretar general. Pe 24 octombrie 1945, toti secretarii Comitetului Central au cazut de acord ca Gheorghiu-Dej sa fie secretar general, ca etnic roman si muncitor care suferise 11 ani in inchisorile si lagarele burgheziei. Pauker insasi a venit cu aceasta idee, insistand ca din orice punct de vedere, Gheorghiu-Dej i-ar fi preferabil ei ca lider la partidului. In realitate, fiecare dintre parti se lupta cu disperare pentru binecuvantarea Kremlinului si isi folosea relatiile pentru a o submina pe cealalta. Nimeni nu putea ignora faptul ca deciziile ultime in privinta epurarilor din partidele conducatoare din tarile satelite erau luate de Kremlin, in principal de Stalin. Ana Pauker se bucura de sprijinul factiunii Molotov-Kaganovici-Vorosilov de la Moscova, in timp ce Gheorghiu-Dej era in relatii cu Gheorghi Malenkov, un posibil mostenitor al lui Stalin. Prin aliatul sau, Iosif Chisinevschi, Gheorghiu-Dej avea contacte in aparatul de securitate sovietic, in special cu Lavrenti Beria. In timp ce Ana Pauker avea relatii de prietenie cu ambasadorul sovietic la Bucuresti, Serghei Kavtaradze, Gheorghiu-Dej si grupul sau aveau legaturi cu editorul-sef al periodicului Cominformului "Pentru pace trainica, pentru democratie populara", Mark Borisovici Mitin, membru al Comitetului Central al PCUS si unul dintre principalii doctrinari stalinisti. Conflictul se va transa in favoarea lui Gheorghiu-Dej, asa incat dupa inlaturarea din functie a lui Lucretiu Patrascanu, a urmat inlaturarea grupului Ana Pauker.

Gheorghiu-Dej si grupul sau s-au folosit de alegerile locale si de cele "parlamentare" din 1951 pentru a-si intari pozitiile din aparatul de stat. Aceste alegeri i-au permis lui Gheorghiu-Dej sa-si impuna protejatii in pozitii influente din administratia locala de stat. La cea de-a treizecea aniversare a PMR din mai 1951 se intrevedea noua structura de putere: saracele cuvinte de lauda adresate de Gheorghiu-Dej colegilor sai din Secretariat subliniau deteriorarea ireversibila a pozitiei acestora. Actiunea lui Gheorghiu-Dej impotriva asa-zisului grup Pauker-Luca-Georgescu a mers mana in mana cu intensificarea represiunii interne, cu stimularea unui climat de suspiciune si frica in interiorul partidului si cu intarirea campaniei anti-iugoslave, in special in paginile revistei "Pentru pace trainica, pentru democratie populara". Gheorghiu-Dej nu a facut nici un pas fara sa se consulte cu consilierii sovietici. Plenara din 26-27 mai 1952, in cadrul careia "grupul Luca-Pauker-Georgescu" a fost desfiintat in bloc, a reprezentat un moment de varf al luptei pentru putere in PMR. De exemplu, Luca a fost acuzat de atitudine antipartinica si antistatala in pregatirea si punerea in aplicare a reformei monetare, precum si de promovarea unei linii antileniniste, contrare intereselor clasei muncitoare si taranimii, in privinta cooperativizarii. Ana Pauker a fost si ea demisa din Biroul Politic si din Secretariat ca facandu-se vinovata de tolerarea si chiar incurajarea deviatiei lui Luca si Georgescu. La plenara din 26-27 mai a fost ales si un nou Birou Politic, alcatuit in principal din suporteri fara rezerve ai secretarului general. In afara lui Gheorghiu-Dej, din acesta faceau parte: Alexandru Moghioros, Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Emil Bodnaras, Petre Borila si Constantin Pirvulescu. Succesorul lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne, Alexandru Draghici, a fost ales membru supleant al Biroului Politic, ca si Dumitru Coliu si Nicolae Ceausescu, care era acum promovat pentru prima oara in pozitiile de varf ale partidului. In acelasi timp, Biroul Organizatoric al Comitetului Central, un organism tranzitoriu creat in 1950, a fost restructurat. Intarirea disciplinei si reorganizarea structurala a partidului, care au adus o noua generatie de cadre in aparat, l-au ajutat pe Gheorghiu-Dej sa-si consolideze si mai mult puterea. Cariera politica a lui Ceausescu a beneficiat de pe urma acestor schimbari. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej a initiat o redistribuire a puterii pentru a o lua inaintea Moscovei si a impiedica impunerea unei schimbari similare celei dictate lui Mátyás Rákosi in Ungaria (cel din urma a fost obligat sa-l coopteze pe reformistul Imre Nagy in procesul de luare a

deciziilor).

La Congresul al II-lea al PMR, tinut in decembrie 1955, Gheorghiu-Dej a ramas liderul de necontestat al partidului. La acest congres, Ceausescu a tinut primul sau discurs politic major. Cu aceasta ocazie, el a mentionat principalele sale convingeri: pastrarea unitatii monolitice a partidului, "alianta de nezdruncinat cu Uniunea Sovietica", "doctrina glorioasa siinvincibila a lui Marx, Engels, Lenin si Stalin"

Moartea lui Stalin a produs confuzie in randul elitelor conducatoare ale URSS si ale satelitilor acesteia. Climatul politic al vremii a fost definit cu ajutorul unei metafore literare, "dezghetul". A aparut conceptul de "nou curs". Liderii comunisti romani au inteles ca vremurile se schimbau si ca vechile metode trebuiau revizuite radical: prin urmare, a fost initiata o anumita relaxare a politicii interne dupa 1953. Una dintre primele masuri luate a fost decizia de a pune capat constructiei canalului Dunare-Marea Neagra, o intreprindere enorma, impusa de Stalin, care se potrivise cu politica de represiune a lui Gheorghiu-Dej. In timpul Plenarei Comitetului Central din 19-20 august 1953, sub influenta noului curs si a retoricii sovietice poststaliniste, Gheorghiu- Dej a criticat incercarile de a promova cultul personalitatii, parerea lui fiind ca Sectia de Propaganda si Agitatie a partidului trebuia sa se concentreze asupra meritelor conducerii ca un organism colectiv si nu sa idealizeze un singur individ. A fost criticat si accentul exagerat pus pe industria grea in detrimentul bunurilor de consum, iar Gheorghiu-Dej a insistat asupra necesitatii de a se concentra asupra cresterii standardului de viata al populatiei. Puteau fi distribuite sume mai mari de la bugetul de stat industriilor producatoare de bunuri de consum, a anuntat Gheorghiu-Dej, urmand linia lui Malenkov din URSS. In 1955, Miron Constantinescu a fost numit viceprim-ministru insarcinat cu problemele culturale si intelectuale, pierzandu-si astfel pozitia de presedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare. Numirea sa a coincis cu o deschidere fata de intelectualii influenti care fusesera persecutati sau redusi la tacere in timpul "jdanovscinei" din Romania.

Congresul al II-lea al PMR fusese programat initial pentru anul 1954, la sase ani dupa cel precedent, dar a fost amanat de cateva ori. In aprilie 1954, in urma unui proces inscenat, Gheorghiu-Dej obtinuse executarea lui Lucretiu Patrascanu, cel care ii putea provoca prabusirea politica si era rivalul sau potential. Pentru a emula, in aparenta, schimbarile de la Moscova, la Plenara Comitetului Central din 19 aprilie 1954, a fost instituita o "conducere colectiva". Pozitia de secretar general a fost inlocuita cu un Secretariat format din patru membri, condus de un prim-secretar. Gheorghiu-Dej, imitandu-l pe Malenkov, a devenit prim-ministru, pozitie pe care a detinut-o pana in octombrie 1955, cand, intelegand ca sursa puterii era in continuare Secretariatul Comitetului Central, a preluat functia de prim-secretar (care era titlul purtat de Hrusciov in URSS). In perioada aprilie 1954-octombrie 1955, Gheorghe Apostol, omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej, a detinut pozitia de prim-secretar. Printre secretarii Comitetului Central nou promovati la aceasta plenara erau Nicolae Ceausescu - care a devenit si membru supleant al Biroului Politic - si Alexandru Draghici.

Congresul al II-lea al PMR s-a tinut pe 23-28 decembrie 1955, la scurta vreme dupa admiterea Romaniei in Organizatia Natiunilor Unite impreuna cu Bulgaria si Ungaria, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 1955. Un subcomitet, format din Gheorghiu-Dej, Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu si Leonte Rautu, a pregatit raportul politic al Comitetului Central, care nu propunea nici o inovatie ideologica. Noul Birou Politic era compus din toti membrii vechi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Iosif Chisinevschi, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioros, Emil Bodnaras, Miron Constantinescu si Constantin Pirvulescu, la care se adaugau trei noi membri: Petre Borila, Alexandru Draghici si Nicolae Ceausescu.

Schimbarile care incepusera dupa moartea lui Stalin au fost accelerate de Congresul al XX-lea al PCUS In timpul acestuia, la 25 februarie 1956, Nikita Hrusciov a denuntat crimele lui Stalin. Congresul a afectat dramatic relatiile Moscovei cu satelitii sai. Atacand modul in care Stalin condusese PCUS, Hrusciov a pus implicit sub semnul intrebarii suprematia Moscovei in cadrul miscarii internationale si multe dintre partidele Delegatia romana la Congresul al XX-lea a fost condusa de Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej nu a fost deloc incantat de criticile aduse lui Stalin. Din moment ce noua linie a Kremlinului il ameninta personal, Gheorghiu-Dej a trebuit sa amane dezbaterile care amenintau sa ia nastere la nivelul conducerii de partid. In cele din urma, in martie-aprilie 1956, au avut loc o serie de intalniri ale Comitetului Central pentru informarea cadrelor de la varf despre Congresul al XX-lea. La aceste sesiuni bine orchestrate, fiecarui membru al esalonului comunist suprem i se cerea sa se angajeze in cunoscuta practica leninista a criticii si autocriticii. La plenara din 23-25 martie, Gheorghiu- Dej a prezentat o dare de seama a Biroului Politic, in care l-a criticat pe Stalin si cultul personalitatii acestuia, desi raportul secret nu a fost mentionat explicit.

Cat despre stalinismul din propriul sau partid, Gheorghiu-Dej a vorbit despre stalinistii romani fara a pronunta nume si a insistat asupra faptului ca PMR ii eliminase inca din 1952, insinuand ca singurii stalinisti din Romania fusesera Pauker, Luca si Georgescu, si ca el, Gheorghiu-Dej, avea meritul de a fi declansat cu curaj o destalinizare avant la lettre, cu mult inainte de Congresul al XX-lea. Dej a subliniat ca Congresul al II-lea al PMR marcase o noua etapa deoarece fusese stabilita o conducere colectiva, iar centralismul democratic guverna acum viata interna de partid. La aceasta plenara, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, amandoi membri ai delegatiei la Congresul al XX-lea, fiecare din motive foarte diferite, au pus sub semnul intrebarii autoritatea lui Gheorghiu-Dej, astfel incat intalnirea s-a transformat intr-o dezbatere adevarata. Discutiile din Biroul Politic din perioada martie-aprilie 1956 au dus la decizia de a mentine un control strict asupra dezbaterile de masa cu membrii de partid in privinta destalinizarii lui Hrusciov. Toti membrii Biroului Politic au fost instruiti sa se opuna tendintelor revizioniste si "liberal-anarhice".

Evenimentele din 1956, Revolutia maghiara si eforturile pentru liberalizare din Polonia i-au exasperat pe discipolii est-europeni ai lui Stalin, inclusiv pe Gheorghiu-Dej si pe subordonatii sai. In octombrie 1956, agatandu-se cu disperare de putere, Gheorghiu-Dej a incercat sa-si consolideze prestigiul prin normalizarea si imbunatatirea relatiilor cu Iugoslavia lui Tito. Dej s-a folosit si de revolutia maghiara pentru a-si atinge obiectivele. El a creat un comitet de criza condus de viceprim-ministrul Emil Bodnaras, din care faceau parte ministrul de interne, Alexandru Draghici, ministrul fortelor armate, Leontin Salajan, si secretarul Comitetului Central, Nicolae Ceausescu - care a fost autorizat sa ia toate masurile necesare si care putea ordona trupelor de securitate sa deschida focul daca era cazul. Conducerea romana nu se temea de iredentism teritorial, ci de marxismul revizionist al noii conduceri de la Budapesta. Pentru Gheorghiu-Dej, pericolul principal consta in efectul contagios al experimentului pluralist initiat de reformistii de la Budapesta. Dand dovada de un oportunism cinic, regimul lui Gheorghiu-Dej a stabilit initial contacte cu guvernul legal al lui Imre Nagy, dar apoi, la inceputul lui noiembrie, dupa a doua interventie a Moscovei la Budapesta, si-a proclamat solidaritatea cu guvernul marioneta al lui János Kádár. Dupa ce revolta a fost reprimata de trupele sovietice, stalinistii romani au sprijinit folosirea terorii de catre fortele de securitate sovietice si maghiare impotriva revolutionarilor. In mijloacele de informare romanesti nu s-a mentionat nimic despre consiliile muncitoresti, care au constituit baza regimului revolutionar maghiar sau despre redobandirea demnitatii nationale a Ungariei prin ruperea de Pactul de la Varsovia si proclamarea neutralitatii. In Romania, cei mai receptivi la mesajul Revolutiei maghiare au fost studentii din marile centre universitare Bucuresti, Cluj si Timisoara - in special cei care studiau filosofia, istoria, limbile straine si literatura. Perspicacitatea tactica si opozitia tenace fata de tendintele revizioniste din toamna lui 1956 i-au ingaduit lui Gheorghiu-Dej sa-si consolideze prestigiul diminuat in cadrul blocului sovietic dupa Congresul al XX-lea. Dupa zdrobirea Revolutiei maghiare, Gheorghiu-Dej le aparea ca un tovaras de incredere si celor mai conservatori dintre conducatorii de la Kremlin.

Un nou val de represiune a afectat din nou esaloanele superioare ale partidului. In perioada 1958-1959, mii de membri de partid au trecut din nou prin teroarea prin care trecusera pe timpul lui Stalin. La ordinul lui Gheorghiu-Dej, Comisia Controlului de Partid, condusa de Dumitru Coliu si Ion Vinte (Vincze Janos), a lansat un nou val de anchete. Cei care crezusera ca in 1956 stalinismul era mort au fost nevoiti sa-l infrunte din nou in anii ce au urmat Revolutiei maghiare. In acelasi timp, comunistii romani au colaborat semnificativ la persecutiile indreptate impotriva revolutionarilor maghiari. Dupa ce i-a acordat mai intai azil politic guvernului Nagy, Biroul Politic condus de Gheorghiu-Dej a devenit complice cu asasinii liderilor revolutionari maghiari prin organizarea extradarii acestora la Budapesta, care pe atunci era ocupata de trupele sovietice.

Revolta maghiara si criza poloneza din toamna lui 1956 l-au plasat pe Gheorghiu-Dej intr-o pozitie avantajoasa in confruntarile cu conducerea hrusciovista. Aceste evenimente au intarit insa si spaima lui fata de eventuale evolutii "anarhic-liberaliste" in Romania. Plenara Comitetului Central al PMR, care a avut loc pe 28-29 iunie si 1-3 iulie 1957, a jucat un rol esential in restructurarea Biroului Politic al partidului si in eliminarea "grupului fractionist" Chisinevschi-Constantinescu. In realitate, nu a existat un asemenea "grup": Gheorghiu-Dej il inventase din motive propagandistice, epurarea celor doi fiind o reactie la impactul direct pe care Congresul al XX-lea al PCUS l-a avut asupra unitatii echipei conducatoare a PMR. Plenara din iunie 1957 a reprezentat raspunsul lui Gheorghiu-Dej la incercarile a doi dintre asociatii sai de a se angaja intr-o destalinizare moderata, ca urmare a raportului secret al lui Hrusciov.

Eliminarea asa-numitului grup Chisinevschi-Constantinescu la plenara din 1957 a PMR a fost urmata de epurarea unui grup de fosti ilegalisti in vara anului urmator. Plenara din 9-13 iunie 1958 a utilizat un scenariu asemanator cu cel folosit la plenara din 1957 pentru inventarea "grupului Chisinevschi-Constantinescu" in scopul de a fabrica acum un asa-numit grup Doncea. Acestia au fost acuzati de activitate antipartinica, fractionism, revizionism si "conceptii anarhice". Plenara din iunie 1958 a aratat ca nu era permisa nici o dezbatere reala cu privire la linia partidului si le-a oferit lui Gheorghiu-Dej si camarazilor sai controlul total al partidului. Opunandu-se reformelor economice si oricarei relaxari ideologice, dejistii erau insa bantuiti de spectrul unei revolte de masa similara cu cea din Ungaria. De aceea, Gheorghiu-Dej a cautat sa-si intareasca si mai mult controlul printr-o noua epurare a partidului. Securitatea lui Draghici a lovit in studentii rebeli de la Timisoara, Cluj, Targu-Mures, Bucuresti si Iasi, dintre care cei mai radicali au fost inchisi in urma unor procese inscenate. Gheorghiu-Dej a incercat sa inspaimante partidul si populatia astfel incat sa creada cu totii ca orice amenintare la adresa ortodoxiei marxist-leniniste ar atrage represalii din partea sovieticilor. Gheorghiu-Dej a criticat Revolutia maghiara, si-a exprimat sustinerea pentru interventia militara sovietica si a afisat o loialitate absoluta fata de Uniunea Sovietica. In consecinta, in iulie 1958, Hrusciov a decis in mod neasteptat sa retraga trupele sovietice stationate in Romania. Romania intra in noul deceniu ca un aliat de incredere, in aparenta, al sovieticilor, condusa de o oligarhie solidara, strans unita in jurul unui lider lipsit de scrupule. Insa, dupa ce Moscova a lansat o noua campanie impotriva lui Stalin in 1961, Gheorghiu-Dej a simtit ca autoritatea sa devenise suficient de puternica: el a provocat si a surprins Kremlinul, propriul partid si Occidentul prin decizia de a provoca un divort fata de URSS. In mai putin de cinci ani, Romania, candva satelitul cel mai loial al Uniunii Sovietice, s-a transformat intr-un aliat rebel, iritant chiar.

Cele doua evenimente care au avut loc in PMR la inceputul anilor 1960 - Congresul al III-lea (20-28 iunie 1960) si Plenara Comitetului Central (30 noiembrie-5 decembrie 1961) - au pus accentul pe industrializarea rapida pentru a crea o sustinere de masa pentru partid si pentru a da substanta pretentiilor patriotice "antihegemonice" ale echipei lui Dej. Aceasta accentuare a atasamentului liderilor fata de interesele nationale a devenit un element cheie al strategiei partidului de a castiga de partea sa atat intelighentia, cat si masele.

Nikita Hrusciov - primul secretar al Comitetului Central al PCUS si presedintele Consiliului de Ministri al URSS - a participat in persoana la Congresul al III-lea al PMR, dupa cum au facut-o si alte numeroase figuri cheie ale comunismului mondial. Congresul nu a instituit schimbari majore in politicile PMR si a dovedit ca liderii PMR erau uniti, iar Gheorghiu-Dej detinea controlul absolut al partidului. Cu toate acestea, efectele incercarii esuate ale asa-zisei factiuni Chisinevschi- Constantinescu de a pune in discutie raspunderea lui Gheorghiu-Dej pentru greselile perioadei staliniste s-au facut simtite din nou: Constantin Pirvulescu, unul dintre membrii din ilegalitate ai partidului, si-a pierdut calitatea de membru al Biroului Politic si al Comitetului Central, precum si pozitia de presedinte al Comisiei Controlului de Partid (a fost inlocuit de Dumitru Coliu, un veteran cominternist, adept al liniei dure). Eliminarea lui Pirvulescu a fost legata de atitudinea sa fata de incercarea lui Chisinevschi si a lui Constantinescu de a-l detrona pe Gheorghiu-Dej, al carui prieten apropiat, Ion Gheorghe Maurer - nominal, sef al statului la vremea aceea - i-a luat locul in Biroul Politic. Un an mai tarziu, Maurer l-a inlocuit pe Chivu Stoica - un activist notoriu pentru mediocritatea sa - in functia de presedinte al Consiliului de Ministri, pozitie pe care o va pastra pana la pensionarea sa in 1974.

Importanta Congresului al III-lea al PMR rezida, insa, in lansarea unui program economic pe termen lung (care a fost extins pana in anul 1965), care prevedea industrializarea rapida a tarii, in special a industriilor metalurgica si constructoare de masini. Congresul a discutat rezultatele precedentului plan cincinal si a aprobat proiectul noului plan sesenal. Prioritatea absoluta a ambelor planuri o reprezenta construirea unui combinat siderurgic imens la Galati. Cu privire la agricultura, Gheorghiu-Dej a raportat in fata congresului ca un numar de 680 000 de familii de tarani, avand in proprietate 1,8 milioane de hectare, nu erau inca integrate in sectorul socialist, insa a afirmat ca procesul de colectivizare a agriculturii romanesti se va finaliza pana in 1965. (Incheierea procesului de colectivizare va fi anuntata, de fapt, in aprilie 1962). In acelasi timp, congresul a aprobat o mobilizare de masa fara precedent pentru indeplinirea obiectivelor economice ale partidului. Pentru romani, dezvoltarea potentialului industrial propriu, pe langa sectorul agricol, era o problema de prestigiu, iar politica economica a Romaniei a fost cauza unei polemici violente intre Bucuresti si Moscova, care a atins apogeul in aprilie 1964, cand romanii au dat publicitatii o curajoasa "declaratie" cu privire la criza comunismului mondial, sfidand pretentiile sovietice de suprematie in cadrul blocului.

Pana la inceputul anului 1962, si in mod evident in perioada 1960-1961, Gheorghiu-Dej a continuat sa sustina cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei in cadrul blocului si al miscarii comuniste internationale. Activisti de partid romani au fost trimisi in continuare la Moscova pentru a participa la cursurile scolilor de partid ale PCUS, limba rusa a ramas obligatorie in licee si universitati, iar declaratiile rituale cu privire la rolul decisiv al Uniunii Sovietice in "eliberarea tarii de sub jugul fascist" erau rostite in toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a semnalat o continuitate in privinta atitudinii traditionale prosovietice a Romaniei in cadrul comunismului mondial si a confirmat vointa liderilor PMR de a nu se indeparta de la viziunea lor ortodoxa asupra constructiei socialiste.

In octombrie 1961 a avut loc un eveniment important pentru comunismul mondial: Congresul al XXII-lea al PCUS, la care Hrusciov s-a angajat intr-o noua campanie impotriva lui Stalin si i-a atacat public pe albanezi pentru "activitatile lor schismatice, fractioniste si subversive" in miscarea comunista mondiala. Zhou Enlai, in calitate de conducator al delegatiei chineze, a exprimat nemultumirile Chinei fata de politicile sovietice. Plenara Comitetului Central romanesc din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 a fost un eveniment crucial, cu prilejul caruia Gheorghiu-Dej si-a afisat din nou sustinerea neconditionata pentru linia internationala a lui Hrusciov, criticand deviatia albaneza. Plenara i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o excelenta ocazie pentru a se angaja intr-o pseudoliberalizare. Toate greselile din istoria partidului - a sustinut el cu seninatate - se facusera fie inainte de intrarea sa in esalonul de varf al partidului, fie impotriva vointei sale. Pretinzandu-se adevaratul aparator al principiilor leniniste privind conducerea colectiva si "normele sanatoase ale vietii de partid", Gheorghiu-Dej a denuntat factiunile Pauker-Luca- Georgescu si Chisinevschi-Constantinescu ca fiind responsabile pentru ororile staliniste din Romania. Aparatul de propaganda al partidului, condus de Leonte Rautu, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenara Comitetului Central din 1961 si a construit o noua versiune a istoriei PCR, impregnata de mitul "radacinilor nationale" ale dejistilor si de meritele lor in demascarea nemilosilor dusmani ai clasei muncitoare romane.

Izbucnirea in 1962-1963 a polemicilor declarat ostile dintre partidele sovietic si chinez, precum si dificultatile lui Hrusciov ca urmare a crizei rachetelor din Cuba, le-au permis comunistilor romani sa scape de sub dominatia Moscovei. In sedintele Biroului Politic roman, precum si in corespondenta personala cu Hrusciov, Gheorghiu-Dej a criticat conducerea sovietica pentru faptul ca nu-i informase pe comunistii romani de intentia sa de a instala rachete sovietice in Cuba. Pe masura ce schisma sino-sovietica se adancea, Gheorghiu-Dej si-a atribuit rolul de mediator intre cele doua centre comuniste rivale. In loc sa urmeze calea Moscovei in relatiile cu celelalte partide si state comuniste, Gheorghiu-Dej a inceput sa dezvolte legaturi independente cu acestea. Ceausescu a fost si el implicat in diplomatia miscarii comuniste mondiale. Impreuna cu primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, el a mers in China, Coreea de Nord si Uniunea Sovietica in anii 1963 si 1964, pentru convorbiri cu Mao, Kim Ir Sen si Hrusciov. In acelasi timp, PCR a sustinut viziunea policentrica si antihegemonica asupra comunismului mondial a liderului comunist italian, Palmiro Togliatti, formulata in tezele pe care acesta le-a scris cu putin inainte de moartea sa in august 1964.

"Devierea" romana - o pretinsa versiune a comunismului national - a condus la reusita incercarilor grupului conducator de a restructura ideologia oficiala si de a asimila valori populiste si nationaliste.  Disputa a devenit deschisa in 1962-1963, in urma controverselor asupra strategiilor pe termen lung privind integrarea economiilor est-europene cu cea sovietica si incercarile lui Hrusciov de a transforma Romania intr-o baza agricola pentru tarile mai dezvoltate din punct de vedere industrial din cadrul CAER, precum si asupra interpretarii unor notiuni precum "suveranitate nationala", "independenta economica", "sprijin reciproc" si "internationalism socialist". Gheorghiu-Dej si tovarasii sai au organizat o campanie propagandistica de succes indreptata impotriva presiunilor economice sovietice asupra Romaniei si ca urmare au reusit sa creeze o noua imagine a PMR, care aparea ca exponentul intereselor nationale romanesti impotriva planurilor Moscovei de a transforma Romania intr-un hinterland agricol al blocului sovietic. Disputa dintre Moscova si Bucuresti a fost, in primul rand, de natura economica. Aceasta isi are originea in propunerile de "diviziune si specializare a productiei in cadrul lagarului socialist" sub un "consiliu de planificare" supranational, facute de Hrusciov si sustinute puternic de liderii polonez, est-german si cehoslovac. Toate complexele de inferioritate ale liderilor romani, indelung acumulate, au explodat in aceasta confruntare: profitand de faptul ca pozitia lui Hrusciov in cadrul comunismului mondial si al propriului partid se subrezise, Gheorghiu-Dej a decis, pentru prima data in cariera sa politica, sa se opuna direct dictatului sovietic. Nu lipsiti de motive, comunistii romani au obiectat ca Moscova nu sprijinea eforturile lor de accelerare a industrializarii tarii prin dezvoltarea industriei chimice si a celei energetice. Lui Gheorghiu- Dej si echipei sale nu le convenea deloc ideea ca Romania (impreuna cu Bulgaria, probabil) sa fie tratata ca un fel de hinterland agricol al unui sistem economic integrat, condus de sovietici.

In iunie 1962, CAER a adoptat un document intitulat "Principiile Diviziunii Internationale a Muncii", redactat, printre altii, de specialistul sovietic in geografie economica E. B. Valev, care reafirma ideea "colaborarii economice socialiste" in sensul unei diviziuni a muncii in cadrul blocului socialist intre nordul industrializat si sudul agrar. Ideea a fost sprijinita puternic de Cehoslovacia si de Republica Democrata Germana, cele mai industrializate dintre tarile "fratesti". Dar comunistii romani nu impartaseau acest punct de vedere. Declaratia oficiala din aprilie 1964, care este considerata "declaratia de independenta" a comunistilor romani, a aratat faptul ca dezbaterea asupra planului Valev convinsese elita conducatoare romana ca programul de industrializare pe scara larga putea fi realizat numai prin independenta statului-partid fata de Uniunea Sovietica. Respingerea hrusciovismului ca fiind imperialism stalinist a reprezentat, pentru Gheorghiu-Dej si acolitii sai, o cale de a se opune deschiderii sistemului politic. Unitatea nationala in jurul conducerii partidului al carui lider suprem era Gheorghiu-Dej a fost corespondentul ideologic al repudierii pretentiilor Moscovei de a avea rolul conducator in cadrul blocului. Cu alte cuvinte, ruperea randurilor pe plan international a insemnat uniformitate totala si strangerea ferma a randurilor pe plan intern. Programul de industrializare pe scara larga a Romaniei a fost sustinut cu vehementa de catre delegatia romana la CAER. Un rol important a jucat delegatul permanent al Romaniei la CAER, Alexandru Barladeanu. Plenara Comitetului Central al PMR din 5-8 martie 1963 a aprobat pozitia adoptata de Barladeanu la sesiunea CAER.

Dezvoltarea conflictului chino-sovietic a servit linia independenta a Bucurestiului. Prin urmare, pe 22 iunie 1963, comunistii romani au dat o noua dovada de independenta fata de Moscova prin publicarea unui rezumat al scrisorii trimise de Partidul Comunist Chinez catre Comitetul Central sovietic pe 14 iunie 1963, pe care nici o alta tara comunista din Europa de Est, in afara de Albania, nu a indraznit sa o publice. In toamna lui 1963, liderii PCR au organizat sedinte restranse pentru informarea aparatului de partid in privinta divergentelor crescande cu Moscova. Tonul discutiilor era rezervat, dar semnificatia discursurilor era clara: Gheorghiu-Dej pregatea partidul pentru o confruntare directa cu incercarea sovieticilor de a impune alinierea totala in lupta impotriva Beijingului.

Declaratia PCR din aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale miscarii comuniste mondiale rezuma noua filosofie a PCR asupra relatiilor din cadrul blocului, a comunismului mondial si a relatiilor internationale in general. In acest document fundamental, comunistii romani au repudiat conceptul sovietic al internationalismului socialist si au subliniat angajamentul lor fata de principiile independentei si suveranitatii nationale, al deplinei egalitati, al neamestecului in treburile interne ale altor state si partide, precum si al cooperarii bazate pe avantaj reciproc.

In acelasi timp, Romania a manifestat un interes crescand pentru imbunatatirea relatiilor cu Occidentul. Unul dintre oamenii de incredere ai lui Gheorghiu-Dej, Gheorghe Gaston Marin (Grossman), viceprim-ministru si presedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare, a vizitat Statele Unite in 1963 si 1964, iar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, insotit de Alexandru Barladeanu, a vizitat Franta in 1964. In vara lui 1964, PCR isi castigase recunoasterea atat pe plan national, cat si international datorita opozitiei sale fata de amestecul Uniunii Sovietice si devotamentului fata de cultivarea autonomiei politice si economice a Romaniei. Pe 23 august 1964, la sarbatorirea a douazeci de ani de la lovitura de stat antifascista - care, se sustinea oficial, dusese la fondarea Republicii Populare Romane - delegatia sovietica, condusa de Anastas Mikoian, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem, a fost obligata sa accepte prezenta delegatiei chineze condusa de primul ministru Zhou Enlai, ca si pe cea a delegatiei de partid si de stat albaneze intr-un moment in care Albania comunista rupsese practic relatiile oficiale cu URSS.

Intre timp, partidul, care in august 1944 numara nu mai mult de 1000 de membri, a suferit o transfigurare politica dupa 1960, devenind o miscare consolidata, care parea sa promoveze dezideratele nationale indelung reprimate. Fara indoiala, lucrurile se schimbasera si intarirea numerica a partidului era o realitate: in iunie 1960, Gheorghiu-Dej a anuntat ca partidul ajunsese la 834 600 de membri, dintre care 148 000 erau candidati. Increzator in sine si din ce in ce mai convins de popularitatea sa printre romani, Gheorghiu-Dej si-a permis sa abandoneze unele dintre cele mai violente politici represive. In 1964, el s-a simtit suficient de puternic pentru a semna chiar o serie de decrete pentru eliberarea a mii de detinuti politici din inchisori si locuri de deportare. Cu toate acestea, relaxarea ideologica avea limite stricte, care erau urmarite cu atentie. Portretele celor noua oligarhi din Biroul Politic, expuse la sarbatorirea zilei de 23 august din acel an, le aminteau romanilor ca puterea se afla inca in aceleasi maini. Mai mult, Gheorghiu-Dej si tovarasii sai nu si-au asumat niciodata vreo responsabilitate pentru rolul esential pe care il jucasera in satelizarea tarii la sfarsitul anilor 1940 si inceputul anilor 1950, iar "Scanteia" continua sa reia aceleasi formule stereotipe despre "tradarea" lui Foris, Patrascanu si a altor lideri epurati.

Dupa ce a participat la conferinta la varf a Tratatului de la Varsovia, tinuta in Polonia in februarie 1965, lui Gheorghiu-Dej i s-a descoperit un cancer avansat. Gheorghiu-Dej nu se gandise sa-si desemneze succesorul. La cateva zile dupa moartea sa, survenita pe data de 19 martie 1965, Ceausescu a devenit secretarul general al partidului, iar Chivu Stoica, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej inca din timpul razboiului, a devenit presedintele Consiliului de Stat.

In timpul regimului Dej, asa cum am aratat, unul dintre mecanismele de impunere la putere si de consolidare a acesteia a fost teroarea. Aceasta a fost generalizata si a reusit sa zadarniceasca incercarile multor romani de a lupta impotriva regimului opresiv, mai ales in zonele inalte si paduroase, ca de exemplu in Fagaras. Perioada in care numarul detinutilor politici a fost foarte mare in Romania se intinde din primavara anului 1948 pana in vara anului 1964. Numarul inchisorilor si al altor locuri de detentie cu relativ multi ocupanti a fost de peste 1302. Au existat inchisori sau lagare de munca cu cel putin 5000 de detinuti in anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Alba etc), dar cele mai multe cu 1000-3000 de detinuti, precum si penitenciare cu 400-500 "locuri". Capacitatea totala a Gulagului din Romania a fost de 104 000 locuri. Durata medie de detentie politica trebuie estimata tinand seama ca multi dintre cei condamnati primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani) dar, pe de alta parte, foarte multi erau cei retinuti pentru ancheta sau condamnati "administrativ" pe perioade de la 6 luni pana la 60 de luni. Estimarile numarului de detinuti politici in perioada amintita sunt de minim 600.000 de detinuti si maxim cateva milioane. La acestia se adauga prizonierii capturati de sovietici din Armata Romana (circa 100.000), etnicii germani din deportati de sovietici (150.000); deportatii in Baragan si Dobrogea si in alte zone din tara, in perioada 1949-1962, in timpul colectivizarii si al razboiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alti 200 000. O estimare aproximativa realizata de Comisia pentru Cercetarea Crimelor Comunismului este de 1,2 milioane de arestati politici in Romania acelor ani. Reeducarea prin tortura avea in vedere transformarea individului radicala, renuntarea la credinta in Dumnezeu, patrie, familie, prietenie. La Gherla sau la Pitesti, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa bataile salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor. Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de "reeducati" trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) au reusit sa se opuna, "reeducarea" nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.

De altfel, regimul s-a angajat si intr-o ampla ofensiva antireligioasa. Vom distinge doua tipuri de persecutii religioase: 1. represiunea brutala (lichidarea fizica sau aruncarea in temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, inchiderea sau daramarea lacasurilor de cult) si 2. persecutiile indirecte (propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea in randurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii). Primele represiuni brutale s-au indreptat impotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventistilor si sionistilor. Din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat fortat, in anul 1948, Biserica Greco-Catolica in cadrul Bisericii Ortodoxe. In aceasta imprejurare, sute de preoti si credinciosi greco-catolici si romano-catolici au fost aruncati in inchisori. Desi multi preoti ortodocsi au fost si ei inchisi dupa 1948, Biserica Ortodoxa, ca institutie a fost crutata, in special in timpul vietii patriarhului Justinian, care avea relatii speciale cu Gheorghe-Dej (cu toate acestea, numeroase manastiri au fost desfiintate iar calugarii - alungati).

Macinate de perioada de dictatura anterioara preluarii puterii de catre regimul comunist, institutiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisiva odata cu instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, aceasta perioada a coincis cu mutatii semnificative la nivelul principiilor de drept si al rolului justitiei in societate. Domnia legii a fost rapid inlocuita cu o politica a abuzului, iar independenta justitiei cu supunerea sa fata de fortele politice. Procesul de supunere a justitiei incepe imediat dupa preluarea puterii politice de catre comunisti, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare ale noului regim. Instantele de judecata au fost subordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea criminalilor de razboi - care stabilea ca, in compunerea unui complet de judecata vor intra 2 judecatori profesionisti si 7 reprezentanti ai poporului - si prin legea de organizare a justitiei din 24 noiembrie 1947, care extindea acest mod de formare a completului de judecata. Opera de anulare a independentei instantelor de judecata a fost completata printr-o puternica epurare a corpului judecatorilor si prin desfiintarea principiului inamovabilitati, astfel incat cariera judecatorilor se afla in puterea executivului. De altfel, in textul legii se afirma explicit: "judecatorii trebuie sa apere interesele clasei muncitoare, sa protejeze noua democratie si sa pedepseasca inamicii poporului". Aceasta nou forma de justitie, l-a facut pe ministrul de Interne sa afirme ca "sprijinindu-se pe institutia asesorilor populari ce au la baza lor Constitutia si legile ce decurg din ea (justitia, n. n.), loveste cu necrutare nu numai in oficinele de spionaj si in bandele de complotisti, dar si in acele elemente exploatatoare care vor sa impiedice construirea socialismului". Ulterior, in 1948, toti avocatii au fost exclusi din barouri, fiind ulterior reprimiti doar aceia care au primit aprobare din partea unor comisii dominate de comunisti, fapt care a condus la reducerea numarului acestora la sub 20 de procente din numarul anterior epurarii.

Acest proces a continuat cu elaborarea Constitutiei din 1948, urmata de cea din 1952 si de cea din 1964, cu modificarea legislatiei penale incepand cu 1948 si a celorlalte izvoare principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, instituit rapid, din primii ani ai preluarii puterii, a permis instaurarea terorii ca politica de stat.

Adoptarea constitutiilor comuniste, in intervalul postbelic, la nivelul intregii Europe dominate de puterea sovietica, marcheaza un moment de ruptura in istoria dreptului public, anuntand intentia noilor regimuri de a modela societatea in acord cu proiectul lor totalitar. Departe de a avea un rol marginal, constitutiile comuniste si cele autohtone nu fac exceptie de la regula, avand o functie centrala, aceea de a permite existenta cadrului legal de dominatie al partidului unic. Ceea ce se poate observa, din punct de vedere general, este imposibilitatea plasarii legilor fundamentale din perioada comunista (cele adoptate in 1948, 1952 si 1965) in categoria constitutiilor autentice. Abandonarea pluralismului politic, vizibila inca din anii 1946-1947, devine regula constitutionala in deceniul care se deschide o data cu legea fundamentala de la 1948. Crearea partidului unic muncitoresc, prin absorbtia Partidului Social Democrat, da nastere instrumentului pe care noua constitutie din 1952 il va investi cu statut privilegiat. Constitutia din 1952 este prima ce recunoaste si ocroteste acest monopol: oficializarea legala a unei realitati politice permite incriminarea penala a oricarei forme de conturare a unei alternative la regimul de dictatura. Rolul detinut de catre PMR este vizibil in chiar articolul ce reglementeaza dreptul la asociere. In noua formula propusa de Constitutia din 1952, partidul unic are vocatia de a reprezenta interesele claselor conducatoare in stat. Edificarea totalitarismului se reflecta in limitarea severa a posibilitatii de asociere politica. Relatia privilegiata dintre oamenii muncii si PMR legitimeaza solutia de acordare in favoarea acestuia din urma a unei pozitii supraordonate in raport cu societatea si cu institutiile de stat. Preeminenta totalitara transpare si in formularea de la ultimul aliniat al articolului 86. Interpret al vointei claselor dominante in stat, Partidul Comunist, redenumit partid muncitoresc, detine prerogativa de a decide intreg cursul de evolutie politic: "Partidul Muncitoresc Roman este forta conducatoare atat a organizatiilor ce muncesc, cat si a organelor si institutiilor de stat. In jurul lui se strang laolalta toate organizatiile celor ce muncesc din Republica Populara Romana". Controlul constitutional al partidului unic figura ca o axioma politica, vizibila in textul Constitutiei din 1952. In absenta unei concurente libere intre partide, sensul intregii reprezentari, la nivel local si national, era denaturat. In cazul comunismului autohton, ca si al celorlalte regimuri de obedienta sovietica, ritualul alegerilor devenea unul lipsit de relevanta civica. In nici un moment, nici chiar in conditiile unei relaxari aparente a terorii institutionale, sistemul totalitar nu se va abate de la aceasta regula: "Art. 100. Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizatiilor oamenilor muncii: organizatiilor Partidului Muncitoresc Roman, sindicatelor profesionale, cooperativelor, asociatiilor de tineret si altor organizatii de masa, precum si asociatiilor culturale".

Semnificatia principului analizat in economia constitutiilor comuniste autohtone este relevata si de mentinerea lui in noua lege fundamentala din 1965. Transformarea Republicii Populare in Republica Socialista nu va modifica maniera in care se exercita controlul de partid la nivelul statului si al societatii. Menirea partidului unic este de a imprima intregii comunitati si institutiilor de stat directia de evolutie compatibila cu proiectul comunist. Pluralismul ideologic este de neimaginat in contextul evocat. De aici, relatia dintre alianta muncitoresc-taraneasca, alianta pe care se intemeiaza puterea poporului, si rolul pe care actul juridic de la 1965 il incredinteaza Partidului Comunist Roman. In varianta de la 1965 statutul sau este fixat dincolo de orice ambiguitate: "Art. 3. In Republica Socialista Romania, forta conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman". Detaliile suplimentare din textul constitutional vizeaza clarificarea raportului care se naste intre puterea de stat, comunitate si partidul unic. Supravegherea exercitata de PCR este, in baza constitutiei insesi, totala. Amprenta cuvantului partinic este de regasit in orice domeniu al vietii sociale. Avand calitatea de voce a poporului muncitor, partidul este legitimat politic sa fie prezent in luarea fiecarei decizii legate de evolutia Romaniei socialiste. Punctul de plecare al hegemoniei totalitare este de gasit in chiar prevederea legii fundamentale: "Art. 26. Partidul Comunist Roman exprima si slujeste cu fidelitate nazuintele si interesele vitale ale poporului, indeplineste rolul conducator in toate domeniile constructiei socialiste, indruma activitatea organizatiilor de masa si obstesti, precum si a organelor de stat". Rafinarea viziunii totalitare este vizibila in Constitutia de la 1965. Controlul partinic este dublat de inventarea unei structuri care sa mascheze prezenta partidului unic, fara ca monopolul acestuia din urma sa fie afectat in vreun fel. Sensul articolului 25, privitor la alegerea Marii Adunari Nationale (parlamentul unicameral al RSR), este decodabil fara dificultate. In conditiile existentei legale a unui singur partid politic, organizatia numita Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste primeste abilitarea constitutionala de a fi singura in masura sa depuna candidaturi. Relatia dintre Front si partidul unic este indicata precis: "Frontul este cel mai larg organism permanent, revolutionar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea PCR, a fortelor politice si sociale ale natiunii noastre socialiste, a tuturor organizatiilor de masa si obstesti". Finalitatea instituirii acestui cadru fictiv de asociere politica: "participarea intregului popor la infaptuirea politicii interne si externe a partidului si statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate".

In raport cu activitatea Instantelor de judecata, partidul a avut grija ca, prin dispozitiile legislatiei pertinente, sa isi asigure dependenta justitiei. Judecatorii nu s-au bucurat niciodata de inamovabilitate, iar numirea judecatorilor in cadrul instantei supreme s-a realizat, potrivit legilor constitutionale din intreaga perioada, de catre Marea Adunare Nationala, pe o perioada determinata de timp. Astfel, s-a garantat faptul ca orice judecator al instantei supreme va avea grija sa dea dovada de obedienta fata de regim, incat sa isi asigure prelungirea mandatului sau limitat in timp. Pentru a nu lasa loc de posibile demarcari, Marea Adunare Nationala era si organul care verifica constitutionalitatea legilor, pe care, de altfel, le emitea ea insasi. Pe scurt, prin limitarea dreptului de a depune candidaturi pentru organul legislativ - Marea Adunare Nationala -, Partidul si-a asigurat dominatia asupra organului legislativ, prin numirea guvernului de catre MAN. Prin rolul auto-asumat al partidului, acesta si-a asigura puterea executiva, iar prin numirea, pe o durata de timp limitata, a judecatorilor instantei supreme de catre MAN, si-a asigura dominatia asupra puterii judecatoresti. In acest mod, Partidul a acaparat toate puterile in stat, iar sistemul institutional al totalitarismului a devenit complet.