QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate istorie

Referat la Istoria Armatei si Marinei Romane - “Razboiul de independenta 1877”








Academia Navala “Mircea cel Batran  - Constanta



Facultatea de Marina Civila



Referat la Istoria Armatei si Marinei Romane







“Razboiul de independenta 1877”




1. Independenta – deziderat major al romanilor. Contextul international

In preajma razboiului de la 1877-1878, Romania era un stat mic, cu o suprafata de 121 000 km.p. si o populatie de circa 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflandu-se in provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine. Lipsa independentei reale a statului roman reprezenta o piedica serioasa in dezvoltarea lui. Cucerirea independentei de stat se impunea ca o necesitate vitala a mersului inainte a societatii romanesti si a realizarii intregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizarii sale, dupa Unirea din 1859, dezideratul independentei de stat depline a Romaniei s-a constituit intr-o adevarata doctrina atotcuprinzatoare, care a angajat gandirea, preocuparile si actiunile intregului popor roman. Infaptuirile transformatoare din timpul domniei lui A. I. Cuza urmareau, pe plan intern, asezarea statului national roman pe baze moderne, progresul accelerat al vietii economice si social-politice. Aceste transformari contribuiau nemijlocit si la consolidarea luptei pentru independenta, pentru lichidarea ingradirilor externe impuse de puterea suzerana si de tranzactiile dintre marile puteri europene, conjugandu-se intim cu actiunile politico-diplomatice intreprinse pentru consolidarea statutului international al Romaniei si recunoasterea legitimitatii suveranitatii sale. Lupta pentru independenta a continuat si s-a amplificat si dupa abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice: concomitent, s-a desfasurat o ampla activitate propagandistica de catre romanii aflati in diferite tari europene pentru a crea in opinia publica internationala un curent favorabil sustinerii dezideratelor romanesti, s-au intensificat legaturile poporului nostru cu miscarile de eliberare nationala ale popoarelor sarb, bulgar, muntenegrean, grec.
Viata politica europeana inregistra, in anii premergatori razboiului, amplificarea luptei de eliberare nationala in sud-estul Europei si redeschiderea „problemei orientale'. In iulie 1875 izbucnea rascoala populara din Hertegovina, in august se ridica la lupta populatia din Bosnia, in aprilie 1876 se rasculau bulgarii, iar in iunie 1876 se declansa razboiul dintre Serbia si Muntenegru impotriva Portii Otomane. Peste aceasta situatie complexa se grefeaza interesele deosebite in zona ale Prusiei si Austro-Ungariei. La inceputul anului 1877 se impune tot mai mult rezolvarea pe calea armelor a crizei balcanice, dupa esecul conferintelor internationale de la Istambul (decembrie 1876 si ianuarie 1877) si de la Londra, din martie 1877, facand iminent un razboi ruso-turc.
Rolul hotarator in evolutia evenimentelor care au dus la cucerirea independentei, ca dealtfel in intreaga noastra istorie nationala, a revenit poporului roman care a avut constiinta plenara a acestui imperativ si s-a aratat ferm hotarat sa faca orice sacrificii si jertfe pentru a rupe, la nevoie cu armele, ultimele fire ale suzeranitatii otomane. Toate acestea explica faptul ca masurile adoptate de guvern pentru intarirea armatei, indeosebi in cea de a doua jumatate a anului 1876, mobilizare partiala decretata ca urmare a agravarii situatiei din Peninsula Balcanica, infiintarea unui corp de observatie la Gruia, in dreptul Gurii Timocului, executarea unor lucrari de fortificatie in puncte de importanta strategica etc. s-au bucurat de o larga aderenta populara. O stare de spirit asemanatoare, caracterizata prin devotament si abnegatie patriotica, se manifesta pregnant si in randurile masei de ostasi, de la soldat pana la general. Armata noastra, care-si sporise efectivele si isi imbunatatise inzestrarea, se dovedea tot mai pregatita sa indeplineasca misiuni de amploare pentru apararea tarii, sa joace un rol hotarator in lupta pentru cucerirea neatarnarii depline a Romaniei.
Politica de neutralitate a Romaniei fata de conflictul din zona a fost urmata de demersuri diplomatice pentru obtinerea recunoasterii independentei pe cale pasnica. O nota circulara a premierului roman, Lascar Catargiu catre puterile garante, definea Romania ca fiind „separata de Turcia si nefacand in nici un fel parte integranta din Imperiul otoman', apoi sublinia ca Romania se va opune cu armele incercarilor de violare a teritoriului sau, iar intr-un conflict general Romania va coopera cu puterile care-i vor garanta „integritatea si toate drepturile sale seculare'. Memoriul ministrului de externe din 16/28 iunie 1876 se constituie intr-o veritabila cerere de independenta indirecta catre Poarta.
Agravarea brusca a relatiilor internationale si, indeosebi, iminenta declansarii unui nou razboi intre imperiile rus si otoman au determinat guvernul roman sa intre in negocieri cu Rusia, la Livadia (in Crimeea), in septembrie 1876, in vederea semnarii unei conventii prin care sa se stabileasca conditiile de trecere a armatelor imperiale pe teritoriul roman spre Dunare. Conventia semnata la Bucuresti, la 4 aprilie 1877, acorda „libera trecere' trupelor tariste spre Dunare, iar Rusia garanta apararea si mentinerea integritatii teritoriale a Romaniei.
Ca masura de prevedere, la 6 aprilie 1877, guvernul roman, a decretat mobilizarea armatei permanente si teritoriale cu rezerva ei. Aceasta actiune complexa s-a efectuat in ordine, rapid si cu precizie, ceea ce a demonstrat o data mai mult inalta constiinta civica a generatiei independentei. Pana la 25 aprilie mobilizarea a fost incheiata, armata fiind organizata conform cerintelor de razboi. Totalul fortelor mobilizate se ridica la aproximativ 100 000 de luptatori, din care efectivul armatei operative era de 58 700 de oameni, 12 300 de cai si 190 de tunuri. In plus au fost chemati sub arme, pentru instruire, in vederea completarilor, inca 14 000 de tineri din contingentul anului 1877.
Caracterul drept al razboiului, dorinta fierbinte de a vedea patria libera si independenta, speranta ca dupa aceasta va incepe o viata mai buna pentru masa celor multi, prin acordarea in special de pamant, drepturi si libertati democratice, au generat un deosebit entuziasm la prezentarea la oaste, in momentul decretarii mobilizarii, si un interes deosebit in completarea instructiei si pregatirii militare in timpul afectat acestor activitati, un avant de lupta nestavilit manifestat inca in perioada de acoperire pe Dunare, uimitoare fapte de vitejie si eroism in aprigele inclestari cu dusmanul.
Razboiul eliberator s-a bucurat de adeziunea si sprijinul romanilor din provinciile aflate sub dominatia straina. Grupuri de voluntari au trecut granitele, artificial create de vicisitudinile istoriei, alaturandu-se fratilor lor.
Unanimitatea cu care a actionat poporul roman, animat de dragostea de tara si dorul de libertate, a fost relevata in toata maretia sa de eroismul de masa dovedit de ostasi, de la soldat la general, in luptele purtate contra fortelor otomane, de legaturile indisolubile dintre ostire si popor, duse pana la identificarea lor intr-un suprem efort de vointa si actiune.

2. Operatia strategica de acoperire a granitei de sud a Romaniei

Dupa mobilizare, armata romana, a fost organizata in doua corpuri, care au intrat imediat in dispozitiv de acoperire strategica pe malul nordic al Dunarii, pentru a preveni o eventuala invazie otomana. Operatia s-a desfasurat concomitent cu mobilizarea si concentrarea armatei, iar faptul ca aceasta operatie a constituit o parte organica a razboiului a avut o mare importanta politica; menita sa apere actul proclamarii independentei, operatia de acoperire a Dunarii a sporit increderea armatei si poporului in fortele lor.
Deoarece punctele cele mai amenintate erau Calafatul si Bucurestiul, comandamentul roman a hotarat ca diviziile 1 si 2 infanterie (concentrate in Oltenia), formand Corpul 1 armata sa se opuna unei eventuale agresiuni otomane dinspre Vidin, iar diviziile 3 si 4 infanterie, constituind Corpul 2 armata, sa apere Capitala impotriva unei invazii dinspre Rusciuk si Turtucaia. Armata romana isi constituise o rezerva generala, compusa din doua regimente de dorobanti, un regiment de rosiori si alte formatiuni, dispusa la Bucuresti. In acest dispozitiv, trupele romane au executat, in exclusivitate, pana cand armata rusa a intrat pe teritoriul tarii noastre si apoi pana a ajuns la fluviu, operatia strategica de aparare a Dunarii pe o distanta de 650 km. Odata cu asigurarea securitatii teritoriului national contra unei eventuale invazii otomane, armata romana a constituit principalul factor favorizant al marsului si concentrarii trupelor ruse in zonele stabilite, fara sa fie stingherite de vreo rezistenta otomana. Sub protectia operatiei de acoperire executata de trupele romane, fortele militare ruse destinate sa actioneze in Balcani, comandate de marele duce Nicolae, au inceput sa treaca Prutul in noaptea de 11 spre 12 aprilie 1877.

Acoperirea strategica a liniei Dunarii de catre armata romana (aprilie-august 1877)

Operatia s-a desfasurat pe mai multe etape:

1. 1-11 aprilie 1877, fortele romane erau dispuse pentru supravegherea intregii linii a Dunarii – Divizia 1 la Craiova, Divizia 2 la Bucuresti cu avangarzi spre Giurgiu si Oltenita, Divizia 3 in zona Galati–Braila iar Divizia 4 in zona Marasesti-Tecuci-Focsani, cu o dezvoltare frontala de 650 km;

2. dupa intrarea armatei rusesti si preluarea sectorului de la Barbosi, armata romana si-a retras treptat diviziile 3 si 4 in sudul Munteniei, intre Cetate si Calarasi, actiune care a durat pana la 25 aprilie. Corpul 1 armata (diviziile 1 si 2) apara sudul Olteniei, iar Corpul 2 armata (diviziile 3 si 4) era dislocat la sud de Bucuresti si apara sectorul dintre Calarasi si Turnu Magurele. In capitala s-a format o rezerva generala din aproape 10 000 de luptatori;

3. cand trupele ruse au ajuns si in sectorul Calarasi-Turnu Magurele, trupele romane s-au regrupat in sudul Olteniei cu toate cele patru divizii.

Aflata in acest dispozitiv, armata romana a desfasurat o intensa activitate de consolidare si dezvoltare a sistemului de fortificatii, a dat riposte energice incursiunilor facute de otomani la nord de fluviu.
Toate actiunile politice si militare romanesti au starnit reactia Imperiului otoman si masuri care sa descurajeze actiunile romanesti: suspendarea diplomatilor romani de la Istambul, intensificarea actelor agresive de-a lungul Dunarii, sechestrarea unor nave romanesti cu cereale, bombardarea oraselor Braila si Reni, atacarea pichetelor de frontiera etc. Fata de aceasta situatie la 23 aprilie ministrul roman de razboi, generalul Alexandru Cernat, a ordonat trupelor Romane sa riposteze la orice tentativa otomana de trecere a Dunarii. La 29 aprilie Adunarea Deputatilor si la 30 aprilie Senatul au declarat ca legaturile dintre Romania si Poarta otomana erau rupte, recunoscand starea de razboi dintre cele doua state.
Procesul complex al cuceririi independentei Romaniei, inceputa printr-o initiativa armata si instituirea starii de razboi, a continuat firesc prin proclamarea neatarnarii la 9/21 mai 1877, urmata de totala angajare militara a tarii. Proclamarea independentei consfintea ruperea legaturilor noastre cu Poarta si independenta absoluta a Romaniei, hotarare votata in unanimitate de Parlament. Tributul datorat Turciei de 914 000 lei, a fost anulat, suma fiind data armatei. Un ordin national, „Steaua Romaniei', cu 5 clase, trebuia sa rasplateasca pe toti cetatenii distinsi pe timp de pace si in razboi. Declaratia de independenta a avut un mare ecou in toate constiintele romanesti.
Puterile europene, fata de hotararea Parlamentului roman, au reactionat diferit de la rezerva (Franta) la ostilitate (Turcia si initial Anglia). Opinia publica internationala a fost favorabila luptei poporului roman.
In vederea acestei confruntari, pe teatrul de operatii balcanic, armata rusa a concentrat 260 000 de oameni (182 batalioane, 73 de escadroane, 135 de cavalerie si 136 baterii cu 802 tunuri), iar armata otomana avea 186 000 de oameni (234 de batalioane, 66 escadroane si 42 baterii cu 210 tunuri).
Operatiile militare ale armatei ruse au inceput la sfarsitul primei decade a lunii iunie prin trecerea unei parti din fortele ruse in Dobrogea, actiune la care au participat si navele flotilei romane de Dunare: „Romania', „Stefan cel Mare', „Fulgerul' si „Randunica', puse temporar la dispozitia armatei ruse. Peste cateva zile, comandamentul rus a trecut la fortarea Dunarii cu gruparea principala, concentrata in zona Rosiorii de Vede-Alexandria- Zimnicea-Turnu Magurele. In vederea asigurarii unui succes deplin, marele duce Nicolae a solicitat si sprijinul armatei romane. Ca urmare, Marele cartier general roman a ordonat ca in zilele de 14-16 iunie intreaga artilerie romaneasca de pe malul stang al Dunarii sa execute un foc viu si neintrerupt asupra pozitiilor otomane. De asemenea, la cererea comandamentului rus, a fost fixat pe malul drept al Oltului, la varsare in Dunare, un lant de tragatori pentru a proteja transportul materialului de pod de pe raul Olt. In acelasi timp, bateriile de artilerie romane de la Corabia, Bechet, Ciuperceni si Calafat, prin bombardament intens execut au impiedicat pe otomani. sa faca manevre de forte si mijloace in aceasta zona. Sprijinita astfel, armata rusa a fortat cu succes Dunarea in sectorul Zimnicea-Sistov. Datorita unor actiuni energice ale armatei ruse, sprijinita si de artileria si unitati romane aflate in dispozitiv pe malul Dunarii, la 4 iulie cetatea Nicopol cu intreaga sa garnizoana, a capitulat.


3. Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna

In urma apelurilor tarului si ale marelui duce Nicolae, Marele cartier general roman a hotarat sa trimita la Nicopol o brigada infanterie si una de cavalerie pentru a-l ocupa si a face in acest fel disponibile fortele ruse care se pregateau pentru o noua ofensiva asupra Plevnei. In acest scop, la 11 iulie, seful statului major al armatei a transmis generalului George Manu, comandantul Diviziei 4 infanterie, aflat la Turnu Magurele, ordinul sa dea intreg sprijinul armatei ruse „chiar in Bulgaria'. La 16 iulie, primele unitati romane au inceput sa treaca Dunarea. „Acest prim transport – dupa cum consemneaza un document al vremii – fu intampinat pe malul drept de doua companii ruse, cu muzica si drapel, din Regimentul Kostroma. Ele primira cu ceremonial cuvenit primul detasament roman, care se cobori pe malul bulgar cu urale entuziaste. Atunci ambele trupe se salutara, drapelele inclinara de amandoua partile Dupa aceea pavilionul rus fu coborat de pe cetatea Nicopoli si inlocuit cu cel roman'.
Avand acum disponibile toate fortele, in ziua de 18 iulie trupele ruse au inceput un nou atac asupra Plevnei, dar si acesta a fost respins cu mari pierderi pentru atacator. A doua zi, comandantul armatei ruse a adresat domnitorului Romaniei o telegrama in care solicita interventia imediata a armatei romane: „Turcii, adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fusiune, demonstratiune si, daca se poate, sa treci Dunarea cu armata dupa cum doresti. Intre Jiu si Corabia demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru inlesnirea miscarilor mele'.
Analizand situatia creata, guvernul roman si Marele cartier general au acceptat ca armata noastra sa participe la marea batalie de la Plevna, urmand ca detaliile de cooperare sa fie discutate ulterior. Ca urmare, in seara zilei de 19 iulie Marele cartier general roman a trecut noi forte peste Dunare, concomitent cu intensificarea bombardamentelor de artilerie asupra trupelor otomane. Totodata, la 23 iulie 1877 intreaga armata activa a fost reorganizata in conformitate cu noile misiuni pe care urma sa le indeplineasca. Astfel, a fost creata Armata de operatii, compusa din trei divizii, pusa sub comanda generalului Alexandru Cernat, destinata ducerii actiunilor de lupta in jurul Plevnei, insumand 43 414 militari, 7 170 cai si 110 tunuri. Pentru acoperirea frontierei intre Calafat si Turnu Magurele s-a constituit Corpul de observatie care totaliza un efectiv de 11 380 militari, 1 350 cai si 74 tunuri. In acelasi timp au fost concentrate militiile din Oltenia.
Pana la 24 iulie au trecut fluviul fortele principale ale Diviziei 4 infanterie care, pe langa apararea Nicopolului, aveau misiunea de a sprijini trecerea celorlalte trupe romane peste Dunare. In urma discutiilor purtate cu partea rusa s-a hotarat ca la baza acestei cooperari sa stea, pe langa altele, respectarea individualitatii si unitatii de comanda a armatei romane, iar la Plevna sa se constituie din trupele ruse si romane o singura grupare, sub denumirea de Armata de vest; comanda acestei armate a fost incredintata. domnitorului Carol, care a avut ca sef de stat major, la inceput, pe generalul rus P. D. Zotov.
Pana la 25 august cele trei divizii romane – diviziile 3, 4 si de rezerva – au trecut in intregime Dunarea, au executat apoi marsul de apropiere si s-au concentrat in zona Plevnei. Acum, trupele ruse si romane care formau Armata de vest erau gata de a trece la o actiune hotarata impotriva gruparii otomane comandata de Osman pasa. Pentru definitivarea planului de operatii, la Marele cartier general rus s-a convocat, la 25 august, un consiliu de razboi care a hotarat ca cel de-al treilea asalt asupra Plevnei sa fie dat in ziua de 30 august 1877.
Garnizoana otomana de la Plevna ocupa o pozitie strategica deosebita, aici incrucisandu-se cateva cai de comunicatie importante care faceau legatura intre localitatile Nicopol, Rusciuk, Sofia, Tirnovo, Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era in parte accidentat, cu dealuri in amfiteatru, cu vai si valcele strabatute in toate directiile de paraie cu sau fara apa in acel moment. Apreciind valoarea acestui teren pentru aparator si greutatile pe care le implica pentru atacator, Osman pasa a ordonat amenajarea si fortificarea lui. Luptele care s-au desfasurat timp de trei luni la Plevna si in imprejurimi constituie una dintre cele mai luminoase pagini de vitejie ale ostirii noastre in razboiul pentru independenta. In acea apriga inclestare pentru „a ne vedea liberi si independenti' – dupa cum scria un ofiter de pe front sotiei sale – au aparut in toata plenitudinea lor curajul si darzenia combatantilor romani, barbatia si eroismul lor, neinfricarea si avantul nestavilit in lupta.
Chiar de la inceputul pregatirii de artilerie, la 26 august pentru cea de-a treia batalie de la Plevna armata romana s-a dovedit a fi la inaltimea misiunii sale, intrunind aprecieri elogioase unanime ale atasatilor militari straini prezenti la Plevna. A impresionat nu numai agerimea si precizia cu care executau focul tunarii, cit mai ales „indemanarea si priceperea. cu care sefii lor de baterii, care adesea nu sunt decat locotenenti', isi indeplineau misiunea. Aceste aprecieri de inceput au fost amplificate prin comportarea eroica a trupelor romane destinate sa execute, in ziua de 27 august, atacul pentru ocuparea unei pozitii otomane inaintate la Grivita, cunoscuta in istorie de redanul din fata redutei Grivita 1.
Coloana de asalt, comandata de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, seful de stat major al Diviziei 4 infanterie, formate din Regimentul 13 dorobanti, in esalonul intai, un batalion din Regimentul 5 infanterie de linie si Batalionul 2 vanatori in esalonul doi, ,a pornit la atac la ora 16 „cu multa vigoare si barbatie'. Comandantii batalioanelor de dorobanti, maiorii Dimitrie Macri si Dimitrie Leca, sunt in fruntea liniilor de asalt asupra carora se abate grindina de obuze, srapnele si gloante „din redutele turcesti, al caror foc de artilerie paruse pana atunci stins'. Avanposturile otomane sunt respinse de companiile capitanilor Panait Botez, Vasile Irimia si Grigore Andronescu care ,stau neclintiti in fruntea ostasilor lor, animandu-i in lupta. Focul naprasnic a inamicului nu-i poate opri pe dorobanti. „Companiile se avantau cu nepasare – se scrie in Istoricul Regimentului 13 dorobanti – siruri intregi cadeau sub focul ucigator al artileriei dusmane. Romanul nu da inapoi, el arde de nobila si sfanta dorinta sa intra cu orice pret in redan, sa invinga'. Victoria romanilor a avut o puternica influenta morala asupra trupelor de la Plevna. In rapoartele lor, comandantii de diferite trepte au evidentiat neinfricarea si darzenia de care au dat dovada trupele. Maiorul Leca raporta ca „conduita trupei si a ofiterilor a fost admirabila, de un curaj si sange rece nespus'; generalul Cernat nota si el ca „trupa a inaintat la foc cu multa vigoare si barbatie. Asta-noapte turcii au incercat sa respinga pozitiile inaintate ocupate de Divizia 4, dar au fost respinsi'. Memorialistii, corespondentii de presa, diferiti cronicari ai zilei ne-au lasat numeroase aprecieri elogioase la adresa acestei prime confruntari a ostasilor romani cu. dusmanul. Cu deosebita mandrie insera un corespondent al ziarului „Rezboiul' ca „Sperantele Romaniei n-au fost inselate. Juna noastra armata in fata Plevnei, in fata celor mai bune si brave trupe ale Turciei, in fata armatei lui Osman pasa compusa mai toata din arnauti, luptatorii cei mai darji a stiut si a putut sa se arate demna de numele vitejesc al strabunilor ei'.
In ziua de 29 august, au fost date ordinele pentru asaltul general asupra Plevnei, care se va declansa in ziua urmatoare. Trupelor romane le revenea misiunea sa atace pozitiile turcesti din zona nordica a Plevnei, constituind in acest scop doua coloane de atac: nr. 1 – Divizia 3 infanterie, si nr. 2 – Divizia 4 infanterie; ambele coloane alcatuite din cate 4 batalioane: primul in formatie de tragatori si avand in compunere subunitati destinate transportului mijloacelor ajutatoare pentru urcat pe parapete (scari, fascine, gabioane s.a.), al doilea – in coloane de campanie, destinat asaltului propriu-zis, al treilea si al patrulea – destinate continuarii si amplificarii efortului batalioanelor din fata. Divizia 3 infanterie mai constituia o coloana (3 batalioane) destinata acoperirii flancului drept al fortelor atacatoare. O mare unitate constituia rezerva Armatei de operatii, iar trupele romane disponibile au primit diferite alte misiuni.
Ordinul de operatii si dispozitivul adoptat prezentau cateva serioase deficiente, datorate in cea mai mare masura insuficientei recunoasteri a pozitiilor inamicului; cea mai grava a fost organizarea actiunilor pentru cucerirea unei redute, dar in realitate erau doua. Acestea au avut repercusiuni negative asupra desfasurarii asaltului, dar ele nu au putut umbri inaltele virtuti ostasesti dovedite de trupele romane in batalia istorica din 30 august 1877.
La asaltul executat de Divizia 3 infanterie, comandata de colonelul Gheorghe Anghelescu, asupra redutei Grivita, desi se desfasoara in conditii deosebit de grele datorita mai ales necunoasterii exacte a pozitiilor otomane, ostasii regimentelor 8 infanterie de linie si 10 dorobanti lupta cu un eroism demn de toata lauda. Maiorul George Sontu cade in fruntea dorobantilor sai pe drumul spre reduta, dupa cum si capitanul Leon Cracalia si locotenentul Chivu Stanescu, care i-au urmat la comanda. Atacul continua insa, iar capitanul Nicolae Valter Maracineanu reuseste sa ajunga cu infanteristii sai si cu dorobantii putneni ai lui Sontu pana la parapetul redutei unde, printr-un efort suprem, face sa falfaie fanionul batalionului ce-l infipse in pamantul jilav, inainte de a i se curma firul vietii. Un grup de 30 de infanteristi comandat de sublocotenentul Cugler Cazimir, reuseste sa ajunga chiar pana in santul redutei. Cad in lupta aproape toti ofiterii batalioanelor din linia intai si aproape jumatate din efectivele lor. Reduta insa rezista. Acum se vede ca de fapt Divizia 3 infanterie nu ataca aceeasi reduta ce trebuia sa fie luata prin efortul comun cu Divizia 4 infanterie, ci o alta reduta, necunoscuta anterior si care va lua denumirea de Grivita 2. Dupa incheierea luptei, colonelul Gr. Ipatescu, comandantul coloanei de asalt, raporta ca „trupa sub foc a fost admirabila, a mers inainte in liniste, fara zgomot si fara murmur, desi cadeau cu zecile la fiecare pas Ofiterii si-au facut datoria cu constiinta si cu prisos toti si-au facut datoria tinandu-se mereu in picioare in fata trupelor'. Ziarul „Dorobantul' sublinia la randul sau: „Maiorul Sontu stropi cu sangele sau pamantul roditor al gloriei. Memoria lui va fi scumpa tuturor celor care iubesc libertatea, dreptatea si curajul. Capitanul Valter Maracineanu fu intre cei dintai care pusesera piciorul pe reduta. Cu stindardul in mana, pana in ultimul moment el imbarbata pe bravii sai si pana in ultimul moment fu exemplu devotamentului, cazand unde datoria o cere si pe langa acestia, cati altii !'.
La ora 15, concomitent cu Divizia 3 infanterie, a trecut la asalt asupra redutei Grivita 1 Divizia 4 infanterie comandata de colonelul Alexandru Anghelescu. Coloana formata din Batalionul 2 vanatori, in linia intai, urmat de batalioanele 1 (din Regimentul 16 dorobanti), 2 (din Regimentul 5 infanterie de linie) si 1 (din Regimentul 14 dorobanti), imbarbatate de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, maiorul Candiano Popescu si capitanul Moise Groza, inainteaza cu multa bravura si barbatie pana la santurile avansate ale redutei unde incepe o lupta crancena. Prin rezistenta tenace a otomanilor din reduta si a unui contraatac violent asaltul este respins. Sunt respinse, de asemenea, de catre otomani si atacurile date la orele 16 si 17, desi vanatorii, infanteristii si dorobantii ajung pana sub reduta. Jertfele sunt mari, printre acestea capitanul Mihail Romano, sublocotenentul Gheorghe Botescu, sergentii Zamfir Nicolae si Avram Stan, soldatii Altea Costache si Andrei Tanase.
Infrangerile nu le produc ostasilor deznadejde, ci le intaresc si mai mult hotararea de a-si spori forta de lupta pentru a-l infrange pe dusman. Comandantii de batalioane, maiorii Candiano Popescu, Alexandru Jipa, Leonida Iarca si Ion Arabu, ajutati de cei de companii ;si de plutoane, reorganizeaza coloana si la ora 18 pornesc cel de-al patrulea asalt. Printr-o incordare suprema a vointei reduta Grivita 1 ,este ocupata, in urma luptei la baioneta, la ora 19. In valtoarea, luptei, soldatul Ion Grigore, ajutat de sergentul Gheorghe Stan si caporalul Nica Vasile, toti din Batalionul 2 vanatori, captureaza un drapel ,de lupta otoman. Odata cucerita, reduta este organizata pentru aparare. Toate contraatacurile executate de otomani pentru a o recuceri sunt respinse, reduta Grivita l, cucerita de romani, ramanand singura victorie, a asaltului dat de Arimata de vest asupra Plevnei 1a 30 august 1877.
Eroismul ostasilor romani in aceasta lupta a fost larg oglindit in rapoartele comandantilor si in comunicatele oficiale, in presa interna si internationala. „Monitorul oficial' din 4 septembrie consemna ca „Trupele in tot timpul actiunii au dat proba de cel mai mare devotament si abnegatie; s-au luptat ca niste eroi. Moralul lor era excelent'. ,Comandantul Armatei de vest arata in ordinul de zi ,din 5 septembrie 1877: „In batalia de la 30 august ca si in luptele care au precedat si urmat aceasta memorabila zi, voi ati dovedit ca virtutile strabune n-au pierit din randurile ostenilor romani. Sub focul cel mai viu al inamicului ati infruntat moartea cu barbatie, ati luat o reduta, un drapel si trei tunuri. Tara va va fi recunoscatoare de devotamentul, de abnegatiunea voastra De asemenea, in ziarul „Romania libera' din 3 septembrie, se scria: „S-au luptat ca niste lei copiii Carpatilor! Impotriva intariturilor pagane, care zvarleau plumbi incinsi, ei si-au aruncat piepturile inflacarate. Au murit multi dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevarata, pentru dreptatea trecutului glorios al Romaniei'.
Din cea de-a treia batalie de la Plevna s-au desprins o serie de concluzii militare, intre care amintim:



  • sistemul de aparare al Plevnei era deosebit de puternic, bine organizat, folosind ingenios avantajele terenului si beneficiind de un armament care asigura executarea unui foc de artilerie dens;
  • forma sistemului de aparare permitea mentinerea unei legaturi atat spre Sofia cat si spre Vidin, ceea ce a sigura o buna aprovizionare a trupelor luptatoare cu armament, munitii, alimente si medicamente;
  • armamentul de artilerie din inzestrarea trupelor romano-ruse s-a dovedit neadecvat fata de sistemele de fortificatie tip reduta; efectele loviturilor de artilerie deteriorau lucrarile de aparare in proportie neinsemnate, simtindu-se lipsa artileriei de calibru mare si preciziei in executarea tragerilor;
  • cunoasterea terenului si mai ales reprezentarea sa pe harti era deficitara. Nu erau materializate o serie de detalii de planimetrie si forme de relief, fapt ce a avut implicatii grave asupra actiunii trupelor in ofensiva;
  • stabilirea loviturii principale in sectorul de sud-est la centrul dispozitivului otoman, unde sistemul de aparare era cel mai puternic nu a fost solutia cea mai indicata. Mai normal era ca lovitura principala sa fie indreptata in sectorul de sud-vest unde apararea inamicului era mai slaba, iar un succes pe aceasta directie putea aduce la intoarcerea intregii aparari si la taierea cailor de retragere a inamicului;
  • cavaleria, in loc sa fie intrebuintata pentru executarea unei ample manevre de invaluire a flancului drept si spatelui dispozitivului otoman a fost intrebuintata descentralizat si in misiuni secundare (de siguranta);
  • dispozitivele de lupta, masate de front si in adancime, care se constituiau, de regula, in linie de companii in coloana, nu mai corespundeau cerintelor campului de lupta. Executarea focului etajat (de catre trupele otomane dispuse in reduta), cat si generalizarea pustii cu repetitie au impus adoptarea unor dispozitive in care trupele se dispuneau de front si in adancime, fapt ce a generalizat ulterior lantul de tragatori;
  • cele trei batalii pentru cucerirea Plevnei au demonstrat ca, in perioada respectiva, apararea domina ofensiva, de unde necesitatea inzestrarii trupelor atacatoare cu mijloace de foc adecvate, care sa faca vulnerabil sistemul de aparare;
  • comandamentul Armatei de vest a manifestat pasivitate in conducerea actiunilor. Daca ar fi angajat rezerva generala la stanga in sectorul unde detasamentul Imeretinski a obtinut unele succese, deznodamantul bataliei putea fi altul;
  • coordonarea actiunilor de lupta in timp si spatiu s-a facut deficitar. Nu intotdeauna s-a realizat o insumare a eforturilor in vederea atingerii obiectivului propus.

Incercuirea si asediul Plevnei



Asaltul din 30 august, ca si celelalte doua anterioare au demonstrat ca Plevna nu putea fi cucerita decat printr-un asediu indelungat. Pentru gasirea solutiei celei mai judicioase a fost convocat, in ziua, de 1 septembrie, un consiliu de razboi aliat la care au luat parte tarul Alexandru, domnitorul Carol, marele duce Nicolae, generalul Miliutin – ministrul de razboi rus -, comandanti de corpuri de armata etc. Dupa dezbateri indelungi, consiliul de razboi s-a pronuntat pentru o solutie care prevedea, in principal, urmatoarele: sa nu se mai dea nici un atac in forta contra Plevnei; sa se intareasca pozitiile aliate din fata Plevnei pana la sosirea unor noi trupe din Rusia; sa se adopte masuri pentru a impiedica aprovizionarea si sporirea efectivelor otomane din Plevna.
In urma acestei hotarari, comandamentul roman si-a indreptat atentia spre organizarea in cat mai bune conditii a apararii redutei cucerite, precum si a lucrarilor care sa asigure stabilitatea pozitiilor trupelor noastre. Totodata, convins de importanta ce prezenta pentru intreaga aparare otomana reduta Grivita 2, el a incercat sa puna stapanire pe aceasta, executand un atac la 6 septembrie. Luptele date cu fortele Batalionului 1 din Regimentul 15 dorobanti, Batalionului 2 din Regimentul 9 dorobanti, Batalionului 2 din Regimentul 1 infanterie – au intrecut ca intensitate de foc pe cele de la 30 august.

Batalia a treia de la Plevna (30-31 august 1877)

Ne mai fiind atacati, pe alte sectoare, turcii opun o rezistenta inversunata. Dorobantii, in frunte cu comandantii lor, inainteaza neclintiti prin ploaia de gloante, inlatura din miscare linia de avanposturi si cu baioneta la arma se indreapta spre santul redutei. Sunt raniti mortal capitanul Ion Grigore Nastase si sergentul Mateescu, sublocotenentii Alexandru Danescu si George Valentineanu. Liniile sint insufletite de capitanii Andronescu Grigore si Ioachim Rusu. Este ranit grav maiorul Ion Nicolae care, sprijinindu-se in sabie, inainteaza. in mijlocul dorobantilor pana la ultima zvacnire a inimii. Cu randurile rarite dorobantii cer ajutor. Este introdus in lupta batalionul din rezerva, insa este tintuit la pamant de artileria inamica. Dorobantii se lupta pe viata si pe moarte, cei din spate nu mai pot face nici un pas. Apare acum in transee – venit dupa informatii – capitanul Nicolae Lascar Bogdan, adjutant domnesc, care aduna un detasament de voluntari si incearca sa se duca pana la reduta in ajutorul dorobantilor. Este insa lovit mortal. Locul lui este luat de locotenentul Dimitrie Calinescu, ordonanta domneasca venit tot dupa informatii. Dar este lovit si el mortal.
Grivita 2 a rezistat si de data aceasta, cu toate ca ostasii romani s-au luptat cu o daruire totala. Dupa acest atac, comandamentul roman intensifica executia lucrarilor de apropiere de pozitiile inamicului pentru a reduce cit mai mult spatiul pe care trupele de atac trebuiau sa-l parcurga intr-un teren descoperit. Cand distanta se reduce sub 100 m, se declanseaza o noua actiune ofensiva, la 7 octombrie, sub comanda colonelului Nicolae Dona, asupra redutei Grivita 2. Dar si aceasta ramane fara rezultat.
A urmat apoi actiunea de inchidere completa a cercului in jurul Plevnei cu care prilej trupele romane savarsesc noi fapte de vitejie, atat in. atacurile demonstrative de la Grivita, pentru a masca asaltul ,dat de armata rusa asupra Gorni Dubnikului la 12 octombrie, cit si la Telis, Dolni Etropol si Gorni Etropol pentru ocuparea acestora. De asemenea, in atacul ce se executa asupra Vidinului, la 17 octombrie, de catre un detasament comandat de maiorul Constantin Ene, atat calarasii, din randul carora cade la datorie locotenentul Nicolae Catanescu si se remarca prin sarja executata capitanul George Lecca, cat si dorobantii bucuresteni demonstreaza capacitatea comandantilor romani de a organiza si conduce actiuni independente, cat si mentinerea unui moral ridicat in mijlocul trupelor.

Batalia de la Rahova

Concomitent cu actiunile asupra Plevnei, trupele romane cuceresc Rahova in prima decada a lunii noiembrie. Asezata pe malul drept al Dunarii, in dreptul localitatii romanesti Bechet, cetatea Rahova constituia un real si permanent pericol pentru trupele romane si ruse participante la incercuirea Plevnei, deoarece fortele otomane concentrate aici – circa 3 000 de militari – puteau actiona oricand asupra spatelui si flancurilor trupelor de asediu. De aceea, cucerirea acestui centru fortificat devenise stringenta necesitate.
S-a prevazut ca trupele destinate acestui scop sa actioneze pe doua directii convergente. Misiunea principala a fost incredintata unui detasament comandat de colonelul George Slaniceanu alcatuit din 6 batalioane de dorobanti, 10 escadroane de calarasi si 22 guri de foc; el urma sa atace Rahova din directia sud. Pentru actiunea secundara a fost destinat un detasament mixt, romano-rus, comandat de generalul rus Meyendorf, format din 7 escadroane de rosiori, un batalion de dorobanti, o baterie calareata – toate din armata romana –, 4 escadroane de ulani rusi si o baterie calareata rusa; misiunea lui era de a ataca cetatea dinspre vest. Regimentul 8 calarasi roman asigura flancurile interioare ale celor doua detasamente, iar Regimentul 2 calarasi flancul drept al coloanei principale spre Dunare. Trupele romane de pe malul de nord al Dunarii urmau sa sprijine cu focul artileriei atacul dat de detasamentele respective si, la nevoie, cu desant de 500 dorobanti.
Ofensiva a inceput in dimineata de 7 noiembrie 1877. Dupa doua zile de lupte indarjite, cetatea Rahova a fost cucerita. In atacul executat la 7 noiembrie, dorobantii musceleni, in frunte cu maiorul Dimitrie Giurescu, care a cerut onoarea ca batalionul sau sa atace in linia intai, au asaltat de dimineata si pana seara fara odihna, reusind sa cucereasca o reduta si sa se apropie alta.

Batalia de la Rahova (noiembrie 1877)

Cu aceeasi barbatie si tenacitate actioneaza in partea de vest a Rahovei si dorobantii mehedinteni comandati initial de maiorul, Stefan Mateescu si apoi, dupa ranirea sa, de capitanul Constantin Merisescu. Intr-un raport al sau, generalul Gheorghe Lupu arata ca „in tot timpul actiunii atat. ofiterii cat si trupele noastre au avut o conduita mai presus de orice elogii si ca toti au mers la atac cu o abnegatie si intr-o ordine admirabile'. La randul sau, generalul rus Meyendorf a elogiat eroismul dorobantilor romani carora „le revine onorul de capetenie', iar marele duce Nicolae, intr-o scrisoare adresata principelui Carol, arata: „Izbanda de la Rahova apartine intreaga armatelor romane'. La cateva zile dupa' victoria de la Rahova, trupele romane au cucerit localitatea Lom-Palanka cu care prilej s-au remarcat, prin interventie prompta si rezistenta tenace pana la sosirea trupelor din Armata. de operatii, subunitatile de militii.

Capitularea Plevnei

Odata cu consolidarea in jurul Plevnei a „arcului de fier si foc'- cum il numeste un memorialist turc -, pentru a evita noi varsari de sange, lui Osman pasa i s-a propus sa capituleze, insa generalul otoman a refuzat propunerea. Ca atare, actiunile pentru cucerirea cetatii au continuat. Pentru a zadarnici orice incercare a inamicului de iesire din incercuire, comandamentul aliat a recurs la unele regrupari de trupe, precum si la o reorganizare a fortelor. Intregul perimetru de aproximativ 50 km a fost impartit in sase sectoare. Sectorul l, cel mai mare – aproximativ 13 km -, revenea fortelor romane, sub comanda generalului Cernat, si se intindea de la raul Vid pana la localitatea Grivita. Fortele romane incadrate in dispozitivul de pe cercul blocadei totalizau 41batalioane de infanterie, 28 escadroane de cavalerie si 112 tunuri, insumand un efectiv de aproximativ 35 000 de militari. In rezerva Marelui cartier general roman au fost retinute 4 batalioane, 12 escadroane si 14 tunuri.
Intrucat munitia, alimentele si furajele devenisera intre timp insuficiente, iar prelungirea rezistentei nu. mai era posibila, spre sfarsitul lunii noiembrie otomanii au hotarat sa paraseasca Plevna si sa se retraga spre Sofia. In cursul noptii de 27 spre 28 noiembrie, intunericul si ceata deasa din zona Plevna au favorizat actiunile armatei comandate de Osman pasa, pentru a realiza decrosarea de trupele romane si ruse. Totusi, manevra unei mase care numara circa 50 000 de oameni (militari si civili care doreau sa se retraga din Plevna) nu a ramas, pana la urma, neobservata.
Desfasurarea evenimentelor pune in evidenta initiativa si operativitatea in actiuni ale cadrelor armatei romane. Informatia adusa de caporalul Ion Paun cum ca reduta Grivita 2 este evacuata de turci este transmisa imediat locotenent-colonelului Ion Cotrut, comandantul trupelor din transee. Acesta ordona recunoasteri si cere aprobarea colonelului Mihail Cerchez, comandantul Diviziei 2 infanterie, de a ocupa reduta pentru care se sacrificasera atatea vieti tinere. Totul se desfasoara rapid; se ordona ocuparea pozitiilor parasite de otomani, se informeaza vecinii din stanga, respectiv Corpul 9 armata rus, si pe cel din dreapta, Divizia 3 infanterie romana. Din acest moment ofiterii si soldatii, subunitatile, unitatile si marile unitati se intrec in fapte de arme: soldatii Bugila Petre si Ene Stancu, datorita vigilentei, descopera la timp ca reduta Grivita 2 este minata; locotenentul Cumpanasu Ilie executa o recunoastere pana la Plevna; locotenent-colonelul Ion Cotrut urmareste inamicul impreuna cu trupele Diviziei 3 infanterie, comandata de colonelul Gheorghe Anghelescu, spre vest; locotenent-colonelul Ion Algiu intra pe la ora 10 in Plevna, la cererea populatiei, cu un batalion, fiind prima unitate aliata aici dupa plecarea otomanilor; brigazile comandate de coloneii Gr. Boranescu si O. Sachelarie ataca si ocupa, prin lupta, redutele de la Opanez; brigada comandata de colonelul Grigore Cantili intervine, aproape in goana, in ajutorul trupelor ruse presate puternic de gruparea otomana, iar bateriile comandate de capitanii Constantin Alexandrescu si George Gramaticescu lovesc cu mare eficacitate asupra coloanelor inamice care venisera sa atace pozitiile de aparare ale Diviziei 3 de grenadieri ruse. Intampinand o rezistenta tenace de front, atacat de diviziile 2 si 3 romane din spate, Osman pasa este nevoit sa se predea celui mai apropiat comandant aliat, acesta fiind colonelul. Mihail Cerchez, si sa ordone ridicarea steagului alb, semnul capitularii neconditionate.
Intreaga grupare comandata de Osman pasa, formata din 10 generali, peste 130 de ofiteri superiori, 2 000 de ofiteri inferiori, aproximativ 40 000 de soldati (din care 1 200 de calareti) si peste 77 de tunuri, a capitulat. La pierderile otomanilor din ziua de 28 noiembrie se mai adauga aproximativ 2 500 de morti si raniti. Romanii au capturat: „2 pasale, 225 ofiteri, 10 227 soldati, 24 tunuri, 16 chesoane si 5 000 pusti'.


4. Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta

Victoria de la Plevna trebuia exploatata imediat, pentru a nu-i da inamicului nici o clipa de ragaz in vederea refacerii fortelor sale. In cadrul planului general de desfasurare a operatiilor militare ulterioare, trupele romane urmau sa execute ,actiuni independent, sub comandament propriu. In principal, acestea constau in deplasarea fortelor principale in zona Vidin, pentru a zdrobi gruparea de, trupe inamice din nord-vestul Bulgariei, care ameninta flancul drept al trupelor ruse si de unde se puteau intreprinde incursiuni in teritoriul roman. Totodata, trupele ruse din Nicopol si Rahova urmau sa fie inlocuite de cele romane devenind astfel disponibile pentru operatiile desfasurate la sud de Balcani. De asemenea, Divizia 3 romana, impreuna cu Divizia 9 rusa, trebuia sa escorteze prizonierii turci peste Dunare. Dupa predarea prizonierilor catre autoritatile respective, aceasta mare unitate romana urma sa ocupe pozitii de aparare pe malul stang al Dunarii, pentru a face disponibile trupele ruse aflate intre Giurgiu si Calarasi.
In vederea indeplinirii noilor misiuni, s-a procedat la reorganizarea armatei romane. Astfel, printr-un ordin de zi din 5 decembrie 1877, in fruntea Marelui cartier general roman a fost numit Alexandru Cernat, avand ca sef de stat major pe colonelul Stefan Falcoianu. S-a constituit Corpul de vest – sub comanda generalului Nicolae Haralambie, secondat, ca sef de stat major, de colonelul Alexandru Gramont – in care intrau diviziile 1, 2, 4 si cea de la Calafat a fostului Corp de observatie. Rezerva generala era compusa dintr-o brigada de rosiori, o companie de geniu, una de telegrafie si un escadron de jandarmi.

Batalia de la Vidin (ianuarie 1878)

Pentru nimicirea gruparii turcesti de la Vidin si cucerirea acestei cetati, ,a fost destinat Corpul de vest. Trupele romane de pe malul stang al Dunarii au primit ordin sa se concentreze in Oltenia, cu fortele principale in zona Calafat, si sa intervina cu artileria in sprijinul marilor unitati care urmau sa atace Vidinul; ele aveau, totodata, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercari otomane de fortare a fluviului in aceasta zona.
Marsul de apropiere a trupelor romane spre Vidin s-a executat in conditii foarte grele, in cursul caruia ostasii romani au savarsit adevarate fapte ,de eroism, pe de o parte, datorita viscolului care a bantuit in prima decada a lunii decembrie, a cantitatilor mari de zapada ce au acoperit toate drumurile, si asa greu practicabile, a gerului de pana la minus 25 grade, iar pe de alta parte, datorita faptului ca drumul parcurs pana la Vidin a fost o permanenta lupta cu trupele otomane. In special brigazile de cavalerie comandate de coloneii Pavel Cernovodeanu si Victor, Creteanu si avangarda Diviziei 1 infanterie s-au aflat in permanenta inclestare cu inamicul, respingindu-1 pas cu pas spre Vidin si asigurand, prin aceasta, deplasarea Corpului de vest. Intre acestea se inscriu la loc de frunte luptele de la Sahri Pasakioi, din 24 decembrie, unde batalionul 2 din Regimentul 1 dorobanti si un escadron din Regimentul 2 calarasi au depus o darza rezistenta inamicului, zadarnicindu-i intentiile de a opri miscarea trupelor noastre. Un alt moment il constituie actiunea de la Nazir Mahala din 29 decembrie. Atacul de front combinat cu intoarcerea ambelor flancuri, impetuozitatea cu care au actionat trupele noastre au surprins inamicul, incat a inceput retragerea spre Vidin nu numai de la Nazir Mahala, ci si din pozitiile de la Vitbol si imprejurimi. Odata cu acest nou succes trupele romane au ajuns la portile Vidinului, obiectivul final de atac.
Vidinul acoperea cateva linii de comunicatie importante care conduceau spre interiorul Peninsulei Balcanice. Spre a-si asigura legatura cu exteriorul, garnizoana otomana din cetate organizase o buna aparare a acestor comunicatii prin pozitii inaintate la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smirdan, Inova si Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principala exterioara de aparare a Vidinului. Astfel organizata pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12 000 de militari bine inarmati, aflati sub comanda lui Izzet pasa, cunoscut ca un general energic si inteligent. Garnizoana otomana era pregatita pentru o rezistenta de lunga durata, dispunand de suficiente cantitati de alimente si munitii; pozitiile inaintate, mai ales cele de la Smardan si Inova, scoteau practic Vidinul de sub bataia artileriei adverse amplasata dincolo de centura fortificatiilor exterioare.
Analizand in detaliu valoarea si dispunerea inamicului in zona, comandantul Corpului de vest a hotarat sa incercuiasca mai intai cetatea spre a o izola de exterior, dupa care sa execute un atac general pentru a cuceri, intr-o prima etapa, puternicul sistem defensiv exterior al Vidinului. In acest sens, la 9 ianuarie 1878 s-a decis ca toate satele dimprejurul Vidinului: Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smardan, Inova si Kapitanovcea sa fie atacate si cucerite concomitent. La aceasta data efectivele Corpului de vest aflate pe malul drept al Dunarii in fata Vidinului se ridicau la 15 435 de infanteristi, 2 149 de calareti si artileristii ce incadrau 84 de tunuri. Urmau sa participe la atac, prin bombardament, si bateriile de artilerie amplasate pe malul stang al Dunarii, la Calafat si Ciuperceni.



In dimineata de 12 ianuarie 1878, la ora 7, artileria romana a declansat un foc intens atat asupra pozitiilor inamice inaintate, cit si asupra Vidinului. Pregatirea de foc a durat 30 minute, urmata de asaltul impetuos al infanteristilor romani. Atacul asupra Tatargikului este executat de ostasii Regimentului 8 infanterie de linie (Divizia 4 infanterie), intariti cu un batalion de dorobanti, care inainteaza cu multa bravura. Dupa o scurta rezistenta inamicul se retrage spre Vidin. Concomitent, Divizia 1 infanterie a atacat si ocupat localitatile Rupcea si Rainovcea. Cu toate incercarile combinate ale diviziilor 1 si 4 infanterie intreprinse asupra localitatii Novoselce, inamicul rezista. Actiunea eroica intreprinsa de un detasament din Regimentul 8 infanterie se incheie cu pierderi.
Momentul hotarator al luptelor pentru Vidin 1-au constituit actiunile de la Smardan si Inova. Divizia 2 infanterie a inceput asaltul la ora 14 cu Regimentul 4 linie si batalionul 2 din Regimentul 6 linie. Combinand atacul de front cu manevra pe flancuri, locotenent-colonelul Ion Cotrut, comandantul liniei intai de atac, obtine, cu toata rezistenta tenace a inamicului, o victorie de prestigiu prin cucerirea succesiva a redatelor 1si 2, a satului Smardan si a cladirii cu telegraful bine aparate de inamic. Prin introducerea in lupta a esalonului 2, Regimentul 9 dorobanti, ofensiva a continua cu si mai mare vigoare. Este cucerita reduta nr. 3 si, drupa trecerea raului Delena, a carui apa era numai sloiuri, satul Inova. Toate incercarile inamicului de a reocupa pozitiile pierdute au ramas fara rezultat. Ostasii romani s-au mentinut ferm pe pozitii, consolidandu-le.
Raportand rezultatele actiunilor, generalul Nicolae Haralambie arata ca localitatile Smardan si Inova au fost luate „dupa o lupta sangeroasa', in timpul careia trupele au luptat „cu cea mai mare vitejie; ele fura conduse cu energie si inteligenta de sefii lor'. La randul sau, generalul Cerchez sublinia in ordinul dat pe divizie: „In ziua de. 12 ianuarie ati gonit din pozitiile intarite un dusman tot atat de numeros ca si noi, ati luat prizonieri, tunuri, arme, munitii, ati ajuns la. portile unei cetati care se credea ca nu se poate lua; prin vitejia voastra ati respins pe acel dusman ce credea ca voi nu stiti a pastra ce ati luat'.
La trei zile dupa ocuparea pozitiilor inaintate din fata Vidinului, artileria romana de pe ambele maluri ale Dunarii cu 18 guri de foc, a inceput bombardarea cetatii Vidin. Tragerile artileriei au durat pana la 22 ianuarie, cand s-a comunicat ca se incheiase armistitiul ruso-turc. La 12 februarie 1878 trupele romane au intrat in Vidin, unde au capturat o mare cantitate de materiale de razboi; a doua zi au intrat in cetatea. Belogradcik unde, de asemenea, au pus stapanire pe 22 piese de artilerie, magazii cu pulbere, arme si materiale de intendenta. Populatia bulgara din aceste. localitati a facut o primire entuziasta trupelor romane victorioase.
Odata cu inaltarea. tricolorului romanesc deasupra Vidinului si Belogradcikului s-a incheiat in mod glorios participarea armatei romane la razboiul din 1877-1878. Revenind in tara, armata romana, care jertfise pe campul de onoare peste zece mii din ostasii ei, si-a facut intrarea triumfala in capitala patriei noastre, Bucuresti, la 8 octombrie 1878, incarcata de dragostea si recunostinta intregului popor roman de pe ambele versante ale Carpatilor.


5. Caracteristicile artei romanesti in razboiul de independenta

Incheierea victorioasa a razboiului pentru independenta a avut o insemnatate deosebita in istoria poporului roman.
Dupa aproape 5 secole de lupta impotriva dominatiei otomane, dupa rezistenta opusa celorlalte imperii expansioniste care au devastat, au jefuit periodic si au mutilat teritoriul Tarilor Romane, dupa memorabilul act al Unirii Principatelor din 1859, proclamarea independentei si consacrarea ei pe campul de lupta, urmat de recunoasterea internationala, a inlaturat orice legaturi de subordonare fata de Imperiul Otoman, a pus capat oricarei asupriri straine. Statul roman a inlocuit statutul de autonomie cu acela al deplinei suveranitati, avand posibilitatea sa decida de sine statator asupra politicii sale generale interne si internationale. A fost stabilita autoritatea statului roman asupra Dobrogei, stravechi teritoriu romanesc. In acelasi timp cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), restituite Moldovei in 1856, erau din nou incorporate Rusiei.
Efortul economic al tarii in timpul razboiului pentru independenta s-a ridicat la aproximativ 100.000.000 lei aur. La aceasta trebuie adaugat efortul militar. La actiunile militare desfasurate la sud de Dunare au participat peste 52.000 militari romani, din care peste 10.000 au facut suprema jertfa in inclestarile de la Plevna, Rahova, Smardan, Tatargik, Belogradcik si Vidin.
Razboiul din 1877-1878, actiunile militare desfasurate in cadrul acestei campanii prezinta o importanta deosebita in dezvoltarea artei militare romanesti.
Pe plan strategic, retine atentia felul in care inaltul comandament roman a organizat si desfasurat pregatirea militara a razboiului in concordanta cu scopul politic urmarit. Concomitent cu pregatirea politica a acestuia, s-au luat masuri pentru cresterea considerabila a contingentelor sub arme si pentru pregatirea lor.
Tinand seama de faptul ca armata otomana avea posibilitatea sa treaca Dunarea, comandamentul roman a realizat acoperirea granitei de sud pe un front de aproximativ 650 km, efortul facandu-se in sectoarele principale de trecere. Acoperirea a avut un caracter temporar si, din acest motiv adancimea dispozitivelor de lupta a fost mica. Ea a asigurat marsul strategic si concentrarea armatei ruse. De asemenea, pe timpul acoperirii marile unitati au procurat informatii asupra valorii si dispunerii fortelor otomane.
Razboiul a scos in evidenta faptul ca in comparatie cu perioada anterioara, apararea devenise foarte puternica, mai ales ca urmare a folosirii pe scara tot mai larga a armamentului infanteriei mult mai perfectionat si pieselor de artilerie cu incarcare pe la culata, adapostite in lucrari genistice puternice. In aceste conditii, apararea putea fi rupta numai prin realizarea unui raport de forte net superior, atat in personal, cat si in tehnica de lupta, cel putin in anumite sectoare. Apare ca o necesitate ca lovitura principala sa fie data asupra sectorului de aparare cel mai slab.
In domeniul organizarii armatei, a rezultat necesitatea aducerii unor corective privind ponderea diferitelor arme si corelatia dintre ele in timpul luptei. Astfel, s-a constat ca, in raport cu stadiul in care a ajuns apararea, numarul de guri de foc de artilerie in compunerea marilor unitati era prea mic, iar specializarea lor pe calibre nu era corespunzatoare. De asemenea, a rezultat necesitatea ca in organica corpului de armata sa fie introduse cavaleria pentru a putea exploata succesul in timpul ofensivei.
Cresterea volumului si diversitatii lucrarilor genistice a aratat necesitatea sporirii ponderii unitatilor de geniu, in compunerea armatei revenind in principiu, o companie pentru fiecare regiment.
Cooperarea dintre infanterie si artilerie a fost slaba. In lupta ofensiva, artileria isi rezuma activitatea numai la pregatirea atacului. Cele doua arme actionau succesiv, nu simultan pentru a-si insuma eforturile.
Apare astfel necesitatea apropierii artileriei de dispozitivul infanteriei pentru a o putea sprijini eficace pe timpul atacului.
Razboiul a scos in evidenta marea insemnatate a cunoasterii si interpretarii juste a datelor obtinute despre inamic, a luarii unei hotarari in acord cu situatia reala. De asemenea, razboiul a aratat rolul rezervei sau a esalonului doi si importanta momentului introducerii lui in lupta.
De remarcat ca unitatile si marile unitati romane au aplicat cu maiestrie toate formele de manevra in campul tactic. Ele au folosit insa mai frecvent invaluirea simpla, combinata cu puternice lovituri frontale.
A atentie deosebita a acordat comandamentul roman organizarii respingerii contraatacurilor. Dupa ocuparea lucrarilor intarite ale inamicului, erau amenajate urgent pentru a putea fi folosite impotriva acestuia.
Este demn de retinut modul in care unitatile romane isi apropiau baza de plecare la ofensiva fata de pozitiile inamicului, pentru a reduce distanta pana la limita dinainte a apararii otomane. Strabaterea acestui spatiu constituia momentul cel mai critic pentru infanterie. In scopul reducerii distantei, se sapau santuri de apropiere pe timp de noapte sau la adapostul cetii, paralel cu aliniamentul apararii inamicului.
Datorita inzestrarii trupelor cu armament tot mai perfectionat si cresterii preciziei acestora, apare necesitatea ca infanteria sa adopte dispozitive articulate si dispersate, renuntandu-se la dispozitivele in coloana. Executarea atacului in formatii masate si pe front ingust permitea inamicului sa-si concentreze focul asupra atacatorilor, iar esalonarea exagerata a trupelor in ofensiva nu dadea posibilitatea acestora sa loveasca inamicul de la inceput cu forte puternice.
Tot puterea sporita a focului inamic a obligat infanteria sa treaca la atac prin salturi si sa se adaposteasca. Cum terenul nu a oferit peste tot posibilitatea de a se adaposti, a rezultat nevoia de a inzestra trupele cu lopeti mici de infanterie. Terminarea victorioasa a razboiului de independenta, invatamintele deprinse au deschis un nou teren dezvoltarii doctrinei militare a statului roman independent.
Razboiul din 1877 a fost pentru poporul roman un razboi drept, de eliberare. Masele largi populare, au sustinut din toate puterile lupta impotriva dominatiei otomane, ele nu au precupetit nici un sacrificiu in vederea obtinerii victoriei.
Contributia maselor a completat substantial resursele bugetare oficiale, asigurand astfel, intr-un timp relativ scurt, inzestrarea si aprovizionarea armatei, baza materiala necesara desfasurarii actiunilor de lupta.











Bibliografie

(selectiva)



N. Adaniloae – Independenta nationala a Romaniei, Bucuresti, 1986;
Nicolae Ceachir – Razboiul pentru independenta Romaniei in contextul european (1875-1878), Bucuresti, 1977;
* * * – Independenta Romaniei, Bucuresti, 1977;
Liviu Maior – Transilvania si razboiul pentru independenta (1877-1878), Cluj-Napoca;
* * * – Romania in razboiul de independenta 1877-1878, Bucuresti, 1977;
* * * – Istoria militara a poporului roman, Editura Militara, vol. IV, 1987.





Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }