ACTELE
JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE
In
unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduena
lui Vato (ceea ce arata o derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in dreptul roman,
femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind
considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte juridice
singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a incheia acte
juridice, potrivit normelor de drept civil).
In
alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste
pentru debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca, potrivit dreptului
roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un
act solemn ,,stipulatio sortis et usurarum' (stipulatiunea capitalului si
a dorintelor) sau ,,stipulatio usurarum' (stipulatiunea dobanzilor),
alaturata lui mutuum.
Contractul
de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat
ad probationem si nu ad validitatem, adica pentru probarea unei
obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte importanta este utilizarea
stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru realizarea
operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea unor
garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin
care se realizau operatiunile juridice respective.
In
ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin
care muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci
datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio
operarum (locatiunea de servicii), care la randul ei este una dintre cele 3
forme ce pot fi imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza forta
de munca) si conductor (cel care
trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de
locatiune este un contract sinalagmatic si de aceea, in materia riscului in contract
se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre
debitorul obligatiei imposibil de executat.
Riscul
in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante
trebuie sa isi execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o
poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula
potrivit careia riscul in contract era al locatorului. In dreptul roman
clasic, riscul in contract este al conductorului si totusi, in tripticele
din Transilvania avem aceasta fizionomie fata de dreptul roman vechi, in sensul
ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia
rezida intre partile contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului
lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze
contracta, astfel incat contractul incheiat de el era un contract de adiziune.
In
ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu
numai de martori, ci si de parti, garanti. In dreptul roman, sub acest aspect,
actele sunt de 2 categorii: incheiate
sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma obiectiva (semnata de martori). Astfel,
imprejurarea ca actele sunt semnate si de martori si de parti, rezulta ca este
o perioada de tranzitie de la forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi,
la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma
imprumutata de la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi efecte
juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman,
contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii
consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce
urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a
garanta pentru vitii,
pentru edictiune, obligatia cumparatorului de a plati pretul. In actele de
vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza
de cumparare), referitoare la pret, cu privire la garantia pentru vitii si
pentru edictiune.
In
alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca
si contractul consensual de vanzare. Insa, din examinarea continutului actului
rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica
partile nu sunt romani, nu au libribens, nu se pronunta formulele solemne
specifice mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta
imprejurare: o operatiune se realizeaza prin 2 forme, una fiind anulata prin
nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi
vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat
cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca pentru o
mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul
consensual, pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa aceasta opinie nu
explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au
fost respectate. Altii au precizat ca, este drept, mancipatiunea nu produce
efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale de forma, daca
operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea contractului
consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.
Pentru
a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda
dialectica. In dreptul roman, mancipatiunea este un mod de a dobandi
proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea
juridica si forma tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune.
Contractul consensual de vanzare nu este la romani translativ de proprietate,
ci este generator de obligatii, adica genereaza obligatii vanzatorului de a
transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem tradere),
in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un
act distinct si ulterior de contractul de vanzare din care a luat nastere
obligatia respectiva.
In
Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual,
translativ de proprietate. Imprejurarea ca, in triptice, mancipatiunea este
alaturata contractului consensal in vederea realizarii operatiunii de trecere
de la sistemul roman clasic, in care vanzarea consensuala este generatoare de
obligatii la sistemul Legii Tarii, in care vanzarea consensuala este
translativa de proprietate. Forma, elementele si efectele contractelor
continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului
roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditii
specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat
,,devierile' de la exigentele drepului roman clasic, pe care le intalnim
la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia
sintezei juridice daco-romane. Aceste
acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de
drept daco-roman. Ele reprezinta expresia pe planul determinismului dialectic a
conditiilor de existenta din provincia romana Dacia, care au generat, la
nivelul suprastructurii juridice, un sistem de drept roman, sistem daco-roman,
rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept al gintilor
si cutumele locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al etnogenezi
romanesti.