CURS GEOGRAFIE

GEOGRAFIA este singura stiinta care se dedica in exclusivitate studiului spatiului.

SPATIUL GEOGRAFIC - inseamna suportul fizic, natural peste care se grefeaza societatea umana si totalitatea proceselor si fenomenelor sociale si economice rezultate din activitatea umana.

Pana la inceputul secolului 19 economistii au studiat in special notiuni aspatiale (profit,cost capital) in timp ce geografii au preferat inventarierea resurselor si tarilor,descrierea acestora si clasificarea in functie de caracteristici geografice relevante (localizare geografica,numar de locuitori, componenta formelor de relief).

La inceputul secolului 19 a aparut in stiintele economice un nou curent de gandire legat de localizarea activitatilor economice care incearca sa identifice amplasarea optima care asigura minimizarea costurilor si maximizarea profiturilor.

Apropierea conceptuala si metodologica dintre geografie si stiintele economice a avut loc in a doua jumatate a secolului 19 cand economistii si-au dat seama ca pentru a evalua preturile si costurile, volumele agregate de productie si consum trebuiau sa tina cont de caracteristicile istorice, sociale, culturale si geografice ale spatiului.

Dupa al doilea razboi mondial economistii si-au indreptat atentia asupra analizei diverselor tari sau regiuni ale lumii prin prisma nivelului de dezvoltare economica. In acelasi timp intensificarea comertului international a pus in evidenta pentru economisti utilitatea studiului mobilitatii spatiale a persoanelor si produselor realizat de geografi.In anii '60 geografia a progresat din punct de vedere metodologic prin aparitia unei noi discipline stiintifice 'GOGRAFIA CANTITATIVA'bazata pe analize statistico-matematice in care confereau rigurozitate studiilor spatiale sau geografice.

Din acest moment geografia si stiintele economice au colaborat la studiul a trei teme majore:

Recesiunea economica si criza ecologica declansate la inceputul anilor '70;

Restructurarea economica;

Procesul de globalizare.

Procesul de globalizare este definit ca un proces rezultat din interrelatiile si interdependentele dintre oameni,institutii si state nationale. Globalizarea nu este un proces nou, s-a concurat prin schimburile comerciale dintre marile imperii in secolul 17, s-a consolidat prin colonialismul promovat de marile puteri in secolul 18 si s-a intensificat prin competitia din ce in mai strinsa dintre statele nationale desenate in harta lumii in secolul 19.

Au aparut treptat institutii si organizatii internationale. Un sistem standardizat al timpului universal.Competitii si premii internationale,legi internationale, valori si concepte valabile pe plan mondial. Toate s-au transformat in retele transnationale si fluxuri transcontinentale si in procese cu efecte globale.Globalizarea este conceputa in mod diferentiat in functie de implicarea si pozitia indivizilor sau tarilor in interiorul acestui proces. Globalizarea a fost posibila datorita progreselor tehnologice in domeniul transporturilor si telecomunicatiilor, datorita convergentei intereselor economice si politice ale tarilor dezvoltate,datorita interdependentelor tot mai strinse dintre acestea si tarile in dezvoltare.

Globalizarea poate fi exploarata din mai multe puncte de vedere:

Cultural-se refera la preluarea unor simboluri raspindite pe plan international si la constientizarea lumii ca o entitate sociala.

Politic-se refera la rolul din ce in ce mai redus al statelor nationale in modelarea si controlul procesului de globalizare si la transferul puterii politice a acestora catre organizatii suprastatale.Statele nationale au fost nevoite sa faca fata in decursul secolului 20 unor noi fenomene cu implicatii multiple:

- internationalizarea activitatilor economice;

- cresterea rolului companiilor multinationale;

- migratiile transfrontaliere;

- impactul noilor tehnologii;

- aparitia unor noi miscari politice sau religioase ca si intensificarea cererilor pentru autonomie locala sau regionala.

Toate acestea au obligat statele lumii sa gaseasca solutii comune atenuindu-se in acest mod diferentierile de abordare a acestor fenomene de fiecare stat national in parte.

Economic-sunt semnificative efectele globalizarii care au condus un anumit nivel

de integrare functionala a diverselor tipuri de activitati economicedispersate pe glob. Se considera ca prin globalizare sistemul capitalist s-a extins e glob depasind granitele nationale si promovand regiuni economice transnationale.

Exista cateva fenomene care au sustinut si care au fost sustinute de procesul de globalizare:

Orasele globale-recent definite ca fiind metropole ale lumii, ca centre de comanda si controlale economiei nationale, ca nuclee ale fluxurilor de informatii si capital, ca sedii ale societatilor economice aflate in crestere, ca puncte de contacte internationale care prelucreaza si difuzeaza informatia venita pe diverse canale.

Investitiile straine-contribuie la difuzia fluxurilor de capital de tehnologie si informatie dinsre tarile dezvoltate spre cele in dezvoltare sau sub dezvoltare. Sunt considerate mecanisme care stimuleaza cooerarea internationala si dinamizeaza economiile nationale prin transferul de tehnologie si crearea de locuri de munca.

Firmele multinationale-joaca un rol fundamental prin numarul lor in continua crestere, prin diversitatea activitatilor pe care le dezvolta si prin ponderea din ce in ce mai mare in comertul international.

Pietele financiare-care au depasit granitele statelor nationale prin actiunea la nivel international a bancilor de capital si investitii, a burselor de valori a companiilor de asigurare si reasigurare si a numarului mare a acestora pe toate meridianele globului.

Organizatii internationale-FMI, Banca Mondiala sau GATT .OMC care activeaza pentru inlaturarea barierelor comerciale si reglarea economiei mondiale.

RESURSELE TERREI

RESURSELE UMANE Evolutia populatiei mondiale in secolul XX

Sase miliarde persoane locuitori in anul 1999.

Istoricii sustin c la inceputul erei crestine populatia globului era de 250 milioane locuitori. Au trebuit sa treaca 18 secole pentru ca populatia globului sa totalizeze un miliard locuitori (1804).

- 1927 - 2 miliarde locuitori

- 1960 - 3 miliarde locuitori

- 1974 - 4 miliarde locuitori

- 1987 - 5 miliarde locuitori

- 1999 - 6 miliarde locuitori

Secolul 20 a inregistrat unul din procesele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografica care desi s-a manifestat cu intensitati diferite si cu incidente geografice diferite a determinat schimbarea fundamentala a raporturilor dintre societatea umana si mediul inconjurator.

Trei procese majore au facut posibila explozia demografica:

Revolutia industriala-prin progresele tehnologice si inovatiile de produs

Revolutia agricola-prin randamentul in crestere al exploatarii terenurilor si prin ameliorarea raselor de animale.

Revolutia sanitara-prin performantale practicilor medicale.

Ritmurile de evolutie ale populatiei mondiale nu au fost uniforme, mai lente in intervalul 1950-1955 cand plusul de populatie adaugat anual a inregistrat valoarea medie de 46.8 milioane locuitori si mai rapide in intervalul 1980-1985 cand in fiecare an populatiei i s-a adaugat in medie 85.5 milioane locuitori. Sfarsitul secolului 20 a anuntat o reducere a ritmului de crestere a populatiei. 1995-2000 inregistreaza un plus anual de 77.7 milioane locuitori.

Prognozele ONU pentru prima jumatate a secolului 21 au estmat reducerea in continuare a ritmului de crestere care va totaliza aproximativ 33 milioane locuitori/an. Acest ultim interval este caracterizat printr-o rata medie anuala de 1.3%/glob dar inregistrand diferentieri semnificative de la un continent la altul:rate compatibile in Asia si Oceania mai mari in America de S, aproape duble in Africa si mai mici in America de N. Continentul European se singularizeaza prin cresterea zero avand in 1995-2000 o crestere de 0.03%.

Aceste evolutii diferentiate au condus la modificari in ierarhia continentelor in functie de ponderea acestora in totalul populatiei mondiale. Astfel in 1950 Asia concentra 50% din locuitorii globului, Europa 20% iar America de S, Africa si America de N concentra in proportii compatibile restul de 30%.

In 1980 Asia concentra 60%, Africa devansase Europa, iar diferentele dintre America de S si America de N evolueaza in favoarea celei dintai. Se estimeaza ca in anul 2050 Asia si Africa vor totalize 80% din populatia globului, America de S va continua sa inregistreze un plus de populatie in timp ce America de N si Europa isi vor reduce ponderea in structura populatiei mondiale.

Intre 1995-2000 cresterea populatiei mondiale a fost asigurata in proportie de 60% de zece tari: China,India (30%); Pakistan, Indonezia, Bangladesh, Filipine, Brazilia, Mexic, SUA, Nigeria.

Spre deosebire exista tarile vest europene care inregistreaza undeclin demografic carora li s-au adaugat si tarile est europene afectate de reducerea drematica a natalitatii populatiei.

De-a lungul secolului 20 populatia mondiala a parcurs un proces de tranzitie demografica trecand de la rate inalte de natalitate si mortalitate la valori foarte reduse ale acestor doi indicatori demografici. Rata de crestere a populatiei mondiale sugereaza relatia inversa intre nivelul de dezvoltare economica si dinamica demografica.tarile dezvoltate erau caracterizate de o rata de crester de 0.3%, tarile in dezvoltare cu o valoare de 1.6%, iar tarile subdzvoltate cu o valoare de 2.4%.

Analiza acestor tendinte a condus la cristalizarea a trei teorii:

Teoria pesimista(malthusianista) - (preotul si economistul MATHUS care a scris in 1978 « Eseu despre principiile populatiei « ) si care atragea atentia asupra decalajului dintre ritmul de creastere al populatiei sic el mult mai lent de refacere a resurselor.

Teoria pronatalista care sustinea ca populatia este singura bogatie reala a TERREI.

Teoria optimului demografic care sustine necesitatea asigurarii unui raport echilibrat intre populatie si resurse.

Densitatea populatiei 

Este inegal raspandita pe suprafata globului 2/3 traiesc pe 1/7 din suprafata emessa a TERREI iar jumatate din 2/3 sunt aglomerati in emisfera nordica.

Densitatea variabila a populatiei depinde de:

Factori naturali :

altitudinea

caracteristicile formelor de relief

caracteristici climatice

reteaua hidrografica

invelisul de sol

compozitia invelisului vegetal

Factori antropici:

densitatea cailor de comunicatii

nivelul de dezvoltare economica

evenimente politice

Se remarca pe suprafata globului nuclee de concentrare a populatiei S-E continentului Asia, Europa vestica cu excuptia extremitatii nordice, N-E continentului nord american. Aceste nuclee de concentrare sunt in contradictie cu spatii de difuzie a populatiei aflate in zone caracterizate prin extreme climatice. La nivelul regiunilor cele mai importante concentrari de populatie sunt situate de-a lungul marilor fluvii (Eufrat) in regiuni de campie joasa N Italiei in insule (Insula Honshu) sau in regiuni puternic urbanizate si industrializate S-E Angliei, Litoralul Atlantic si Pacific al SUA.

Structurile demografice ale populatiei

Structura pe sectoare de activitate ne indica nivelul de dezvoltare economica;

agricultura, piscicultura, silvicultura

comert, industria

Romania are 32% populatie activa in sectorul primar iar Uniunea Europeana 5%

33% in servicii fata de 70% in tarile Uniunii Europene.

RESURSELE NATURALE

Resursele naturale reprezinta totalitatea minereurilor si mineralelor apelor, padurilor si terenurilor agricole. Resursele sunt componente fizice.

Din acest punct de vedere resursele reprezinta un mijloc de dezvoltat si o reletie sociala intre mediul natural si societatea umana.

CARBUNII - sunt resurse minerale, energetice, neregenerabile. Aceste minereuri se clasifica in functie de:

- forma sedimentului

- tipul de localizare

- continutul de carbon care exprima puterea calorica

Rezervele de carbuni = 10-11 mii miliarde tone ceea ce reprezinta 90% din reervele energetice ale planetei.

Repartitia geografica a acestor rezerve este inegala 95% fiin concentrate in emisfera nordica si 5% in emisfera sudica, fiind situate la 35-60 grade latitudine nordica.

Exploatarea carbunelui a debutat in secolul 12 la Zwichau in Germania si s-a extins odata cu intensificarea revolutiei industriale la inceputul secolului 18 in Marea Britanie, Belgia, Franta, Rusia extinzandu-se din secolul 19 si in SUA.

Dupa vechime bazinele carbonifere se impart in doua categorii:

Vechi

Secolul 18 - Midlands

Yorkshire

Secolul 19 - Ruhr-Germania

Appalachi de N-SUA

Noi

Secolul 20 - Karaganda

Kaznetk-Rusia

Damudar-India

Productia de carbune a fost de 4.5-5 milioane tone a reprezentat productia de huila si o patrime cea de lignit. 50% din productia mondiala este asigurata de trei tari:

- China 1348 milioane tone    anul 1998

- SUA 998 milioane tone

- India 332 milioane tone  

Ierarhia primilor producatori este continuata de Australia, Federatia Rusa, Germania, Polonia, Africa de Sud acestea sigurand 200-300 milione tone din productia mondiala, urmate de Ucraina, Kazakstan acestea asigura sub 100 milioane tone.

Ponderea carbunelui in balanta energetica mondiala a scazut de la 90% la inceputul secolului 20 pana la 15-20% in prezent datorita utilizarii in crestere a hidrocarburilor si descoperirii de noi surse neconventionale de energie.

CHINA - are rezerve cifrate la 600 miliarde tone din care cea mai mare parte o reprezinta carbunii superiori si mai ales huila cocsificabila. Rezervele in China, sunt localizate in China de N-E (Manciuria); China de N (Tanjuan, Dacong); China centrala (Honan); China de S-E (Yunan, Honan).

Carbunele asigura 80% din balanta energetica nationala. Cea mai importanta este China de N-E care detine cea mai mare parte a rezervelor si contribuie cu 25% la productia de carbune a Chinei si 50% la otel.

Singura regiune industriala ezvoltata inainte de 1949 pentru ca beneficiaza de investitiile japoneze din perioada anterioara celui de-al doilea razboi mondial. Manciuria este situata de-a lungul unui culoar depresionar cu directia nord -sud de-a lungul caruia sunt localizate cele mia importante centre specializate in industria grea: Harbin, Luda, Banxi, Fushun, Changchun, Anstian.

SUA - detine rezerve de 3-4 miliarde tone reprezentate de carbuni superiori. Exista doua bazine carbonufere importante:

In V - Muntii Stancosi (Montana, Utah, Myoning, Colorado) => 80% din rezerve si furnizeaza 40% din productia nationala.

In E si centrul SUA - Muntii Appalachi cu exploatari in statele Pensilvenya in nord si Alabana in sud cuprinzand exploatari in Virginia, Kentucky, Carolina de Nord si de-a lungul cursului mijlociu al fluviului Mississippi cu exploatari la estul fluviului in statele Ohio, Illinois, Kentucky si in vestul fluviului in statele Kansas, Nebraska, Ankas. Detine 20% din rezerve dar produce 50% din productia de carbune a SUA.

INDIA - detine zacaminde de huila in Bengalul de V, Bihar, Punjab si lignit in Mysore. Exploatarile dateaza din secolul 19 cele mai importante fiind cele de la Ronganj, Durgapur, Iharia. Cel mai important bazin carbonifer este Danodar situat la E Podisului Decan.

Centre industriale dezvoltate pe baa valorificarii carbunelui sunt Ranchi, Asansol, Rourkela, Ianshedpur. Piata mondiala a crbunelui este intr-un proces de restructurare datorita faptului ca marii producatori sunt dispersati si putin organizati pe plan international.

PETROLUL - a depasit stadiul de rezerva naturala strategica devenind si o eficienta arma biologica utilizata pentru reglarea relatiilor economice si politice. Utilizarea petrolului s-a intensificat in secolul 20 prin utilizarea acestuia la motoarele cu explozie si centrale electrice desi extractia la scara comerciala debutase in 1857 la Titusrille, Pensilvenya-SUA. Extractia si prelucrarea s-a accentuat dupa al doilea razboi mondial datorita ritmurilor de crestere economica a tarilor dezvoltate si cerintelor din ce in ce mai mari pentru rersurse energetice.

In evolutia productiei petroliere se disting patru etape:

Prima jumatate de secol a fost definita de eforturile de descoperire a noi zacaminte si de concesionare a acestora. Numarul tarilor producatoare de petrol a crescut de la 23 la 44 intre anii 1930-1950. cea mai importanta contributie la productia mondiala aprtinea SUA care asigurau 2/3 in 1930 si jumatate in 1950. cel mai mare exportator mondial era Venezuela care participa la comertul international de petrol cu cantitati similare celor furnizate de tarile orientului apropiat si mijlociu.

1950-1960 marcata de dublarea productiei mondiale si de schimbari esentiale ale fluxurilor petroliere pe glob. SUA incepe sa recurga din ce in ce mai mult la importul de petrol din Venezuela. Europa si Japonia incep sa importe in special din Orientul Apropiat care datorita rezervelor uriase de hidrocarburi ajunge sa asigure un sfert din productia mondiala in 1960.

1960-1970 este caracterizata de schimbari ale politicii energetice pe plan mondial cauzate de numarul in crestere al tarilor cu rate rapide de industrializare care prin cererea lor in crestere produc tensiuni economice pe piata mondiala iar pe de alta parte de descoperirea de noi zacaminte care aduce pe piata internationala noi producatori mondiali ca Libia, Abu Dhabi, Mingeria. Productia SUA se reduce substantial ajungand la o pondere de 25% in 1970 in timp ce importurile acestei tari din Venezuela si Canada devin din ce in ce mai importante cantitativ. Uniunea Sovietica devine unul din marii producatori si exportatori de petrol asigurand nu numai piata interna ci si cererea de petrol a tarilor membre CAER. Europa si Japonia devin dependente de petrol din Orientul Apropiat care reprezenta in medie 80-90% din importurile de petrol ale tarilor europene, vestice si Japonia.

Inceputul anilor '70 prin concentrarea intereselor tarilor dezvoltate asupra furnizarii de petrol din Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu. Ascensiunea economiei americane nu mai poate fi asigurata de pietele traditionale de petrol, de aceea americanii isi indreapta atentia spre partea din Orientul Apropiat. In acest context europenii si japonezii isi simt amenintyate sursele de petrol ceea ce face ca in octombrie 1973 sa se declanseze criza petrolului. Aceasta pecseputa ca o criza energetica mondiala nu s-a datorat reducerii de resurse petroliere ci intereselor conflictuale ale marilor peteri economice. In acelasi timp petrolul a devenit si o arma diplomatica prin care tarile membre OPEC a incercat sa restabileasca raportul de forte pe plan mondial.

OPEC a anuntat in octombrie 1973 diminuarea productiei de petrol cu 5% pe luna pana cand israelienii isi vor retrage fortele armate din teritoriile arabe ocupate iar Palestinei i se va recunoaste dreptul de independenta nationala.

In 1974 este organizata la Washington prima conferinta mondiala pentru energie care reuneste cei mai mari consumatori de petrol nu ins si producatorii ceea ce sugereaza faptul ca criza petrolului se datoreaza tensiunii dintre consumatori si nu dintre acestia si producatori. S-au creat noi raporturi intre Europa, Japonia, SUA si tarile producatoare de petrol in majoritate tari in dezvoltare pe de alta parte. Rezervele de petrol au crescut de 35 de ori intre anii 1940 (4 miliarde tone)-1990 (139 miliarde tone). Aceasta crestere s-a datorat descoperirii unor zacaminte importante ca cele de la: Kirkuk, Mossul (Irak); Aga Ihari (Iran); Burgan (Kuveit); Husi Messaud (Algeria); Sefaniah (Arabia Saudita); Rainbon Lake; East Texas (Alaska,SUA) si pe platforma continentala a Marii Nordului. Cele mai recente descoperiri de zacaminte petroliere sunt in Hebinia (Noua Guinee), China, Nordul Peninsulei Alaska (SUA).

In afara exploatarilor continentale se remarca importanta din ce in ce mai mare a exploatarilor "off shore" situate pe platforma continentala a Marii Nordului, Marea Barents, Marea Chinei de Est, Marea din N-V Australiei, Marea Neagra si incepand din 1994 si Golful Guineea.

Toate aceste descoperiri au definit marile regiuni petroliere ale globului: Golful Persic, Golful Mexic, Midcontinent (SUA), Alberta (Canada), Maracaibo, cursul fluviului Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia si Ecuador, regiunea fluviului Huanghe din China.

Ponderea petrolului in consumul energetic mondial a crescut de la 10% la inceputul secolului la 40% in deceniul 9. rezervele de protel sunt caracterizate printr-o puternica concentrare spatiala.

Orientul Apropiat detine 66.4% din acestea, America Centrala si de Sud 8.5%, Africa 6.9%, America de Nord 6.4%, spatiul Est Sovietic 5.6%, Extremul Orient 4.1 %, Europa 1.8% (Norvegia si Marea Britanie detine cea mai mare parte).

Productia mondiala a oscilat in ultimii ani in jurul valorii de 3.4-3.5 miliarde tone intr-un numar de 71 de tari. Dintre acestea doar1/3 inregistreaza productii mai mari de 1% din totalul mondial. Cei mai importanti producatori sunt Arabia Saudita 13% din productia mondiala, SUA11%, Federatia Rusa 9%, Iran, Venezuela(cca 5%), Mexic, China, Norvegia, Marea Britanie, Emiratele Arabe Unite(toate acestea detin cca 3.4%).

ARABIA SAUDITA - 450 milioane tone de petrol in 1998 ocupand primul loc in lume din punct de vedere al rezervelor si productiei. Productia este in crestere fata de inceputul anilor '90 si reprezinta in prezent 40% din productia Orientului Mijlociu.

Cel mai important camp de frontiera este Ghawar situat la 100 km de Golful Persic si cu o suprafata de 200 km patrati detine rezerve estimate la 10 miliarte tone. Cel mai important centru de extractie a petrolului Ghawar, Reyadt, Haradt. Din cele 17 rafinarii cu o capacitate de prelucrare mai mare de 100 000 barili pe zi (un baril ~158,9 litri) existente in Orientul Mijlociu, cinci sunt situate in Arabia Saudita. Cea mai mare dintre acestea este  rafinaria Ras Tansah cu o capacitate de rafinare de 530 000 barili/zi care impreuna cu rafinaria Jubail sunt situate pe tarmul Golfului Persic.

Alte rafinarii: Yanbu, Rubigh (Marea Rosie), Ryadt (in apropierea capitalei).

SUA - 381 milioane tone (1998) cu o productie in scadere fata de inceputul anilor '90 ceea ce a determinat cresterea ponderii importurilor, care avea o evolutie ascendenta (13% in 1960 si 49% in 1990).

Cele mai importante centre de extractie a petrolului sunt situate in zona Golfului Mexic: Texas, Louisiana situate de o parte si de alta a fluvilui Mississippi pe platforma continentala a Golfului Mexic.

Extractia acestor zacaminte a inceput in 1929 si asigura 30% din rezerve si 40% din productie. Centrele de extractie sunt localizate in statele Texas la Ronhandle, Ranger,Smitwatwer, in statul Oklahoma la Rongan City, Wichita si in statele Kansas, Akansas, N Muntilor Appalachi, in statele Illinois, Ohio si Michigan, de-a lungul Muntilor Stancosi in statele California, Colorado, Utah si New Mexico.

Incepand cu anul 1960 se adauga exploatarile din Peninsula Alaska de la Prudhoe Bay si Cook Inbet. Exista o vasta retea de coducte petroliere care se mai numesc oleoducte sau pipe-line care totalieaza o lungime de 275 000 km unind centrele din Midcontinent cu cele din N-E Atlantic si Golful Mexic. Exista mai multe concentrari de centre de rafinare a petrolului situate in:

Regiunea Marilor Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland)

Regiunea Golfului Mexic (Texas, Boston, Huston, Beumont Rage)

Midcontinent (Tulsa, Sugar Creak)

N-E Atlantic (Boston, Baltimore, Philadelphia)

Exista un numar de 184 rafinarii in SUA dintre care cea mai mare este cea de la El Segundo (245 000 barili/zi) situata in California.

FEDERATIA RUSA - 305 milioane tone (1998) trei regiuni petrolifere:

Cea mai veche este cea din apropierea Marii Caspice denumita si Baku 1 care si-a redus ponderea in productia nationala datorita litigiilor existente intre tarile riverane ca urmare a dezmembrarii US.

Volga Ural denumita si Baku 2 deschisa in anul 1945 cu numeroase exploatari situate intre Perm-Volgograd. Cea mai recenta regiune petrolifera dar si cea mai importanta din ounct de vedere al productiei deschisa dupa 1955 este Siberia de V sau Baku 3 cu centre de extractie situate de-a lungul fluviului Obi (Momontovo din Tiumen, Surgut). In aceste centre functioneaza un numar de 29 de rafinarii dintre care cea mai importanta este rafinaria Ufa cu 488 000 barili/zi situata in regiunea Volga-Ural.

Dia aceasta regiune porneste una dintre cele mai importante conducte petroliere spre Irkulsk si Odesa la N.M.N continuandu-se sub numele de conducta prieteniei spre tarile foste socialiste. Din regiunea Siberiei de V porneste o alta conducta spre Moscova si Sank Petersburg.

Rolul petrolului in relatiile economice mondiale

Extractia petrolului a fost primul domeniu economic in care s-a manifestat sistemul metropolistic al capitalului din tarile dezvoltate. Fiind o resursa startegica petrolul a generat aparitia trusturilor americane inca de la inceputul secolului 20.

Acestea detineau metropolul asupra extractiei, productiei, transportului fiind interesate sa impuna pe piata mondiala o lege foarte stricta a fiscalitatii. Tendintele metropoliste au fost atenuate prin legea antitrust din 1911 care a urmarit dezmembrarea marilor companii petriliere dintre care cea mai importanta era Standard Oil-Rackefelli. Ca urmare piata petrolului a fost segmantata in mai multe companii petroliere dintre care cele mai importante raman tot cele americane Mobil Oil, Golf Oil, Srandard Oil of New Jersey alaturi de care s-au pus British Petroleum (Marea Britanie), Royal Dutch, Shell-Marea Britanie, Olanda.

In 1928 toate aceste companii petroliere au format un cartel in scopul de a controla piata petrolului prin unificarea pretului produselor petroliere. In acelasi timp noile companii petroliere descoperite in Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu nu aduceau beneficii decat de 10-20% din p.v tarilor care detineau aceste zacaminte.

Astfel la initiativa Venezuelei la care aderau si Iran si Irak beneficiile tarilor detinatoare de petrol ajung la50% in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Au inceput sa se contureze in acest mod noi relatii intre marii producatori si marii consumatori de petrol. tarile din Orientul Apropiat incep sa impuna un pret propriu pe piata internationala ca urmare a cresterii semnificative economice a petrolului in aceste tari pentru tarile dezvoltate.

In replica cartelul anunta reduceri succesive ale pretului petrolului. Reactia tarilor producatoare de petrol s-a concretizat prin crearea in 1960 a organizatiei OPEC formata initial din Venezuela, Iran, Irak, Kuveit si Arabia Saudita carora li s-au adaugat ulterior Libia, Algeria, Qatar, Indonezia, Nigeria, Ecuador etc.

Pe piata internationala rolul cartelului a fost diminuat in favoarea tarilor OPEC desi in productia si concesionarea zacamintelor de petrol marile companii detin un rol important. Cele mai importante companii petroliere sunt Exxon, Mobil Oil, Chevron iar dintre cele europene Shell (Marea Britanie, Olanda), Amoco BP (Marea Britanie si Uniunea Europeana), Elf (Franta).

INDUSTRIA MONDIALA-tendinte actuale de evolutie

Industria mondiala a inregistrat o traiectorie ascendenta de evolutie in decursul deceniului 10 al secolului 20. Cu o tendinta continua de crestere in prima jumatate a intervalului analizat dar cu fluctuatii de ceresteri si descresteri succesive in a doua jumatate a acestuia sugerand intensificarea instabilitatii economice mondiale la sfarsitul secolului 20. Pe mari regiuni geografice traiectoriile de evolutie ale industriei mondiale au fost puternic deferentiate, distingandu-se patru tipuri principale de evolutie:

SUA si Canada desi au inregistrat rate negative de evolutie la inceputul anilor '90 sunt caracterizate printr-o evolutie constant pozitiva in restul intervalului cu cele mai mici fluctuatii de evolutie.

UE se caracterizeaza prin fluctuatii succesive de la valori pozitive la cele negative demonstarand o mai mare sensibilitate fata de contextul economic mondial.

Tarile asiatice au inregistrat cele mai mari cresteri ale productiei industriale avand cea mai mare contributie la expansiunea industriei mondiale. Se remarca o singura exceptie de la traiectoria continua de crestere in 1998 reflectand efectele crizei financiare declansate in septembrie 1997. Cresterea accentuata dupa 1998 indica resursele si vitalitatea industriei asiatice.

America de Sud este perticularizata prin cele mai mari fluctuatii de la cresteri la descresteri si invers inregistrand cel mai damatic declin in 1998 dar si o puternica revigorare dupa acest an.

UNIDO aprecia in anul 2000 ca industria mondiala este caracterizata de trei trasaturi principale:

1)Mentinerea rolului de factor determinant de crestere economica si de imbunatatire a standardului de viata.

Tendinta puternica de aglomerare spatiala a activitatlor industriale

Repartitia inegala a industriei pe glob ca premiza pentru cooperarea dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare.

Tarile in dezvoltare NIES

Tipurile de evolutie a industriei mondiale sugereaza transferul activitatilor industriale dinspre tarile dezvoltate vest europene sau nord americane spre tarile in dezvoltare S-E asiatice sau latino-americane.

Acest transfer este demonstrat si de componentaprimilor 15 producatori industriali pe glob. Topul acestora include SUA are o contributie de 27% din valoarea adaugata in industria mondiala, Japonia 21%, Germania,Franta, Marea Britanie,Coreea de Sud,Brazilia,China,Italia,Canada, Argentina, Spania, Taiwan, Australia, Elvetia.

Migratia activitatilor industriale s-a datorat mai multor cauze:

Dificultatile structurale ale tarilor dezvoltate intervenite la inceputul anilor '70 care au determinat transferul fluxurilor de capital si investitii spre contexte economice mai favorabile.

Avantajele comparative ale tarilor in dezvoltare reprezentate prin costurile reduse ale fortei de munca si politicile protectioniste mai putin active au fost elemente de atractie pentru investitiile internationale.

Firmele multinationale si-au consolidat forta economica pe plan mondial incluzand in strategiile lor de localizare in mod preferential tarile in dezvoltare.

Internationalizarea sistemului financiar a permis circulatia capitalului reducand cele mai multe din barierele comerciale si noncomerciale.

Incepand cu anii '70 s-au conturat pe plan mondial doua procese cu efecte opuse:

- dezindustrializarea tarilor dezvoltate care s-a concretizat prin transferul fortei de munca dinspre sectorul secundar catre cel tertiar;

- industrializarea tarilor in dezvoltare.

Aceste tendinte sunt argumentate de ponderea in descrestere a tarilor dezvoltate in valoarea adaugata in industria mondiala (aceasta a scazut de la 85% la 72% intre 1960-1980) si de ponderea in continua crestere a tarilor in dezvoltare (de la 15% la 28%).

Dezindustrializare s-a manifestat la nivelul tarilor dezvoltate in doua contexte economice distincte

- regiunile metropolitane

- regiunile miniere

La nivelul marilor orase dezindustrializarea a insemnat restrangerea activitatilor industriale si reducerea fortei de munca din industrie pe de o parte si pe de alta de migrarea activitatilor industriale dinspre orase spre periferia acestora sau spatiul rural inconjurator. Locul acestora a fost luat de activitati industriale de inalta tehnologie si de activitati de servicii.

Industrializarea tarilor in dezvoltare s-a realizat incepand cu anii '70 prin directionarea fluxurilor de investitii spre acest grup de tari si prin crearea unor industrii nationale bazate pe doua tipuri de activitati industriale:

- clasice traditionale (industria textila, confectii)

- moderne (industria constructoare de masini, electronica)

Procesul de industrializare s-a realizat prin trei tipuri de strategii:

- prelucrarea locala a resurselor industriale;

- industrializarea prin substituirea importurilor adica prin fabricarea produselor care altfel ar fi fost importate;

- industrializarea orientata spre export.

Promovarea unui tip sau a altuia de industrializare a depins de mai multi factori:

- disponibilitatea resurselor;

- marimea pietei interne;

- contextul international (evolutia comertului mondial sau strategiilor companiilor multinationale);

- atitudinea autoritatilor centrale.

Primul tip a fost mutin dezvoltat deoarece chiar daca unele tari dispuneau de resurse nu aveau forta economica de a dezvolta industrii de valorificare a acestora (Brazilia). Cel mai frecvent tip de industrializare este cel de substituire al importurilor prin care au debutat tarile in dezvoltare cu scopul de a-si proteja industriile nationale astfel incat acestea sa se dezvolte si sa se diversifice iar dependenta de tehnologia si capitalul strain sa se reduca.

Efectele acestui tip de industrializare au ramas totusi limitate pentru ca productiile nationale s-au axat pe fabricarea bunurilor de consum in timp ce bunurile de capital au ramas in cea mai mare parte inaccesibile. In cazul tarilor cu piete interne reduse ca dimensiune productia bunurilor de consum nu era caracterizata de economia de productie astfel incat preturile erau mai ridicate decat cele practicate pe plan mondial.

Cel de-al treilea tip de industrializare se refera la promovarea industriilor ale caror produse sunt cerute pe plan international. Acestea sunt dezvoltate in regiuni special amenajate a caror dezvoltare este stimulata de acordarea de facilitati fiscale. Cele mai multe zone destinate productiei industriale de export sun situate in Mexic si in tarile S-E asiatice ca Taiwan, Singapore, Malaezia si mai recent China. Diminuarea acestor zone variaza intre 50 000 de salariati si peste 200 000 de salariati fiind dominate de industria textila, confectii, electronica (Mexic) sau numai de industria electronica (tarile S-E asiatice).

INDUSTRIA CONSTRUCTIiLOR DE MASINI

Dezvoltarea ei a debutat pana in secolul 18 prin prelucrarea metalelor in special in centrele siderurgice si ulterior prin fabricarea masinilor si utilajelor destinate sa asigure infrastructura tehnologica a celorlalte ramuri industriale. Exista patru subramuri ale industriei constructoare de masini:

- masini si echipamente industriale (mecanica, chimica, textila)

- tractoare si masini agricole

- mijloace de transport (autovehicule, material feroviar, constructii navale si aerospatiale)

- electronica.

INDUSTRIA DE AUTOMOBILE

A debutat in 1903 in Detroit (SUA) prin constructia primului model de ford. Productia mondiala de automobile a crescut cu 185% intre anii 1960-1995 de la 13 milioane automobile produse pe plan mondial la 37 milioane automobile. Cea mai intensa perioada de crestere a fost cea dintre anii 1970-1980 si s-a datorat in special Japoniei. Aceasta producea 1.3% din productia mondiala in 1960 ajungand la 26% in 1980.

La inceputul anilor '80 una din patru masini era japoneza fiind momentul in care productia japoneza a davansat-o pe cea americana. In ultimii ani se constata o descrestere a productiei japoneze de automobile datorita orientarii investitiilor spre tari dezvoltate ca SUA, Franta sau Marea Britanie sau spre tari in dezvoltare situate in regiunea pacifica China, Coreea de Sud, Taiwan, Malaezia.

In compensatie productia americana a inregistrat un declin semnificativ de la 50% din productia mondiala in 1960 la doar 17% in 1995. alte schimbari intervenite in ierarhia primilor producatori se refera la descresterea dramatica a productiei din Marea Britanie, Franta si Italia la cote mai modeste in comparatie cu expansiunea acestei industrii in tari sud americane ca Argentina, Brazilia sau nord americane ca Mexic sau in tari S-E asiatice Coreea de Sud, Taiwan, Malaezia, China. Primii trei producatori de automobile:

JAPONIA-8.5 milioane automobile in 1995 cele mai importante centre de productie fiind Tokyo, Kawasaki, Yokohama, Hiroshima. Cele mai importante firme japoneze dupa vanzari sunt Toyota, Nissan, Honda.

SUA-aproximativ 6 milioane in 1997 si avand cea mai mare concentrare de centre in regiunea marilor lacuri Detroit, Miwaukee situate in S-E marilor lacuri ca si Chicago, Toledo situate mai la nord. In afara de acestea se remarca St.Louis, Imdianapolis, Kanssas City, Long Beach L.A pe tarmul pacific al SUA. Trei producatori sunt mai importanti: General Motors, Ford, Chrysler.

GERMANIA-4.5 milioane automobile produse in principal de patru concerne germane Deindor Benz, General Motors - Opel, Ford Tawns si Volskvagen. Dintre centre amintim: Manhein, Kalsrue, Dunsselor si Shutgart.

INDUSTRIA ELECTRONICA

Productia de semiconductori a debutat in ani '50 dar incepand cu ani '70 productia s-a dublat la fiecare doi ani. Din punct de vedere geografic aceasta industrie a debutat in SUA care a dominat piata mondiala pana in anii '80 cand Japonia a ocupat primul loc.In 1997 Japonia furniza 37% din productia mondiala de componente electronice active (semiconductori, circuite integrate, microprocesoare) fiin urmata de SUA cu 26% si de Coreea de Sud cu 11%. In comparatie cu acestea tarile europene produceau doar 9% din productia mondiala ( Germania, Franta, Marea Britanie). Alti producatori sunt situati in Asia de E si S-E ca Singapore, Malaezia, Taiwai, Thailanda, Filipine.

Comertul mondial este dominat de SUA si Japonia de care Europa incearca cu dificultate sa se mentina. Cea mai mare crestere apartine Coreei de Sud care la sfarsitul anilor '80 avea o productie modesta dar a devenit al treilea producator mondial la sfarsitul anilor '90.