Politici antiinflationiste

Generalizata in economiile contemporane, inflatia a impus ample dezbateri teoretice si experiente practice pentru a fi redusa si pusa sub control in vederea mentinerii in limite considerate normale, sa favorizeze cresterea economica reala cu sacrificii minime din partea agentilor economici.

Avand in vedere dimensiunile diferite ale inflatiei, conditiile concrete ale diferitelor tari si economii nationale, si politicile antiinflationiste pot fi abordate sub numeroase puncte de vedere:

dupa doctrina economica;

dupa obiectivele imediate urmarite;

dupa instrumentele folosite in vederea reducerii si stapanirii sale.

Dupa obiectivele imediat urmarite se evidentiaza urmatoarele :

I.     programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suporta anumiti agenti economici de pe urma inflatiei;

II.       programe si masuri pentru reducerea inflatiei prin minimizarea costurilor sociale ale acesteia.

I.     Indexarea salariilor si a altor categorii de venituri

Reprezinta componenta antiinflationista ce are ca obiectiv compensarea puterii de cumparare pe care au pierdut-o salariatii si alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea salariilor, pensiilor, burselor, alocatiilor de somaj, reprezinta o tehnica ce permite evolutia veniturilor in functie de cresterea preturilor pentru a influenta puterea de cumparare a veniturilor. Aceasta presupune cresterea veniturilor indexate cu acelasi procent de crestere a inflatiei (indexare totala) sau cu un procent inferior (indexarea partiala).

Indexarea totala - se aplica in practica foarte rar si nu reuseste sa mentina neschimbata puterea de cumparare a veniturilor. Aceasta, deoarece exista un decalaj intre momentul cresterii generalizate a preturilor si cel al cresterii veniturilor compensate, decalaj ce se incadreaza in intervalul de cel putin 1-3 luni. Practica a demonstrat ca in tarile unde s-a practicat o indexare totala, asa cum a fost cazul Italiei si al Braziliei, spirala inflationista are tendinta sa se amplifice.

Indexarea partiala - inseamna indexarea veniturilor cu o anumita cota procentuala din rata inflatiei daca sunt indeplinite mai multe conditii. Se practica mai multe forme de indexare partiala:

q  indexarea cu limita inferioara - presupune ca indexarea are loc numai daca cresterea preturilor atinge o anumita rata (3%). Majorarile de preturi mai mici decat acest procent nu se compenseaza, ceea ce atrage o pierdere a puterii de cumparare din partea salariatilor si a celor cu venituri indexabile, egala cu cresterea preturilor. Ea reprezinta in fond o redistribuire de venituri de la salariati si cei cu venituri indexabile in favoarea altor categorii de agenti economici;

q  indexarea cu limita superioara, se aplica atunci cand pe baza negocierilor sau a deciziei autoritatilor se stabileste o limita superioara a indexarii, indiferent de nivelul ratei inflatiei (de exemplu se prevede ca veniturile sunt indexate cu 8%/an daca preturile au o majorare mai mare de 8%/an);

q  indexarea fixa in raport de inflatia variabila - atunci cand se incheie contractele colective de munca nu se cunoaste cu certitudine evolutia inflatiei, de aceea se stabileste indexarea trimestriala sau semestriala a veniturilor cu un anumit procent din cresterea preturilor. Este o masura cu un cost redus pentru ca micsoreaza consumul de timp si de resurse pentru negocierea periodica. In fata indexarii oferta cunoaste anumite socuri pentru ca indexarile sunt transferate pe costuri, ceea ce genereaza un puseu al spiralei inflationiste salarii-preturi prin mijlocirea cresterii costurilor ofertei.

II.       Strategiile antiinflationiste pentru reducerea inflatiei au ca obiectiv stoparea inflatiei, micsorarea acesteia cu cele mai mici costuri sociale posibile.

Reducerea ratei inflatiei vizeaza actiuni de politica economica diferite in functie de optiunile doctrinare si conditiile concrete din economie:

reducerea cererii agregate;

micsorarea masei monetare;

cresterea costului banilor;

stimularea ofertei agregate.

Masurile de politica bugetara si fiscala au in vedere:

reducerea cheltuielilor bugetare reale;

mentinerea cheltuielilor bugetare la niveluri strict controlate;

cresterea obligatiilor fiscale pentru firme;

cresterea obligatiilor fiscale pentru menaje.

Masurile de politica monetara au in vedere:

cresterea rezervelor obligatorii;

cresterea ratei reescontului;

cresterea restrictiilor in acordarea creditelor;

politici de open-market promovate de banca centrala, etc.

Masurile de politica monetara si fiscala restrictive pot fi:

(a)   lente, de mici proportii, graduale;

(b)  bruste, dure, rapide si de mari proportii.

Prima optiune va duce la restrangerea cresterii economice, cresterea lenta a ratei somajului peste cea naturala, iar inflatia se poate reduce lent, in timp.

Cea de a doua optiune duce la reducerea brusca si substantiala a inflatiei, o recesiune de mari proportii, sporirea rapida, dar pentru o perioada scurta a ratei somajului, urmand ca, dupa o perioada de timp, productia si ocuparea sa revina la nivelurile anterioare, dar inflatia sa ramana restransa.

Pentru care din cele doua categorii de masuri se opteaza ? Nu exista un anumit tip, depinde de gradul de suportabilitate a economiei si de climatul social din tara. In genelal, in tarile dezvoltate au dat rezultate mai bune masurile din cea de a doua categorie.

Pe langa masurile amintite anterior sunt posibile si alte masuri  care sa completeze solutiile de politica monetara si bugetara.

q  Politica veniturilor - presupune actiuni directe asupra salariilor si preturilor, mergand, in situatii extreme, pana la inghetarea acestora (in SUA s-a practicat avceasta politica pentru o perioada de 3 luni in intervalul 1973-1974). Politica veniturilor poate da rezultate partiale doar daca este conjugata cu masuri care vizeaza stimularea ofertei totale si reducerea cererii totale, mai ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De regula, ea presupune incheierea unui pact social guvern-sindicate-patronat.

q  Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizeaza sporuri de productivitate si nu maresc preturile si salariile peste un anumit procent.

q  Esentiale si definitorii sunt acele masuri si parghii economico-financiare care stimuleaza cresterea productivitatii factorilor de productie si reducerea costurilor, care conciliaza aspiratia fireasca de crestere a cererii agregate, insotita de majorarea productiei si ofertei pe cale intensiva. In economiile puternic racordate la schimburile internationale si la care in mod inevitabil inflatia importata ar genera sporirea costurilor de productie singura solutie de fond  pentru reducerea sau prevenirea procesului inflationist este obtinerea unei dinamici a productivitatii factorilor de productie care sa devanseze potentialul de crestere a costurilor indus de scumpirea factorilor de productie importati, prin cresterea preturilor sau inrautatirea cursului de schimb al monedei nationale. Este clar, insa ca asemenea solutii au limite tehnico-economice si organizatorice care nu pot fi depasite pe termen scurt.

BIBLIOGRAFIE

Abraham -Frois, G., 'Economie politica', Editura Humanitas, Bucuresti, 1994;

Bodea, Gabriela, 'Teorie micro- si macro- economica', Editura Risoprint, Cluj - Napoca, 2001;

Ciucur, D., Gavrila, I., Popescu, C., ' Economie politica' - manual universitar, Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Dobrota, N., 'Economie politica', Editura Economica, Bucuresti, 1997;

Kun, S.A., Kun Oana Eleonora, 'Economie politica - aplicatii', Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002;

Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., 'Economie politica', Editura Teora, 2000;

Zaharia, V., Klein, G., 'Economie politica', Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.