QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate economie

Aspecte generale ale crizei economice actuale





ASPECTE GENERALE ALE CRIZEI ECONOMICE ACTUALE

ISTORICUL CRIZEI ACTUALE


Declansarea crizei financiare actuale poate fi fixata in mod oficial in august 2007. A fost momentul in care bancile centrale au trebuit sa intervina pentru a furniza lichiditati sistemului bancar. Dupa cum relateaza BBC:





In


Pe 6 august, American Home Mortgage, una dintre cele mai mari societati americane independente de credit pentru locuinte, a dat faliment, dupa ce a concediat mare parte din personal. Compania a declarat ca este o victima a prabusirii pietei de locuinte din SUA, prabusire care a antrenat multi creditori si debitori de credite subprime, cu grad mare de risc. 

Pe 9 august, piata creditelor pe termen scurt a inghetat dupa ce o mare banca franceza, BNP Paribas, a suspendat trei dintre fondurile sale de investitii, in valoare de 2 miliarde de euro, invocand problemele din sectorul ipotecar subprime din SUA. BNP a declarat ca nu poate evalua activele din. fonduri, pentru ca piata a disparut. Banca Central Europeana a facut o infuzie de 95 miliarde de euro in sistemul bancar al zonei euro pentru a trece mai usor peste criza creditelor subprime. Rezerva Federala a SUA si Banca Japoniei au luat masuri similare.

Pe 10 august, Banca Central Europeana a pus la dispozitia fondurilor bancare inca 61 miliarde euro. Rezerva Federala a SUA a afirmat ca va furniza in cel mai scurt timp cati bani vor fi necesari pentru combaterea problemei creditelor.

Pe 13 august, Banca Central Europeana a pompat 47,7 miliarde euro in pietele financiare, a treia infuzie de bani in tot atatea zile. Bancile centrale din Statele Unite si din Japonia au plusat de asemenea peste sumele acordate anterior. Goldman Sachs a afirmat ca va oferi 3 miliarde de dolari pentru sustinerea unui fond de hedging lovit de criza creditelor.

Pe 16 august, Countrywide Financial, cel mai mare dezvoltator de afaceri ipotecare, si-a retras intreaga linie de creditare de 11,5 miliarde dolari. Creditorul ipotecar australian Rams a admis, de asemenea, ca are probleme cu lichiditatile.

Pe 17 august, Rezerva Federala Americana a scazut la jumatate rata de discount (rata dobanzii la care imprumuta bancile), pentru a ajuta bancile sa-si rezolve problemele de creditare. (Dar nu a fost de folos. Ca urmare, bancile centrale din lumea dezvoltata au sfarsit prin a pompa sume importante de bani, pe perioade lungi de timp, acceptand o plaja mai larga de titluri colaterale, ca niciodata in istorie.)

Pe 13 septembrie, s-a descoperit ca Northern Rock (cea mai mare banca ipotecara britanica) era aproape de insolvabilitate – ceea ce a declansat, pentru prima oara in ultima suta de ani in Marea Britanie, o migratie rapida a clientilor spre alte banci.



In

Bank of America preia Countrywide Financial pentru 4 miliarde USD – ianuarie

Bear Stearns, cea mai mare banca de investitii americana, falimenteaza; o contributie majora au avut zvonurile: lichiditati in valoare de18 mild. USD s-au evaporat in doua zile; banca este preluata la pretul de 2$/actiune de JPMorgan Chase, desi, inainte de criza, actiunile sale valorau peste 100$ - martie

Sunt nationalizate organismele semipublice de credit ipotecar Fannie Mae si Freddie Mac (avand o pondere de 50% pe piata americana a creditelor ipotecare de 5 200 mild.USD)– iulie

Se aud voci care spun ca dificultatile financiare de abia acum incep, ceea ce pare sa se confirme: sept.- oct. 2008

Banca de investitii americana Lehman Brothers evita falimentul prin plasarea sub proetctia legii americane cunoscuta sub denumirea de “Capitolul 11” (permite restructurarea companiilor aflate in dificultate); Bank of America, prezenta un timp la negocieri, prefera sa se indrepte spre o alta banca aflata in dificultate, Merrill Lynch, pe care o cumpara cu 50 mild.USD - 14/15 sept.

Fed acorda facilitati de creditare de mild. USD societatii de asigurari americane AIG, care este de facto nationalizata de guvernul american, ingrijorat de impactul mondial al falimentului societatii respective – 16 sept.

Banca britanica Lloyds preia o parte insemnata din banca HBOS (27,54 %,) (alte banci participante la operatie sunt: TSB cu 14,47 % si Royal Bank of Scotland cu 8,37 %) – 17 sept

Goldman Sachs si Morgan Stanley formeaza un holding bancar sub supravegherea FED – 21 Sept

Miliardarul american Warren Buffett anunta ca investeste 5 mild. USD in Goldman Sachs, pentru o cota de participare de 9% din capitalul bancii  –24 sept

Falimentul celei mai mari case de economii americane, Washington Mutual 25 sept

Grupul bancar si de asigurari Fortis (olandez) este partial nationalizat, prin plata unei sume de miliarde euro de catre guvernele belgian, german si luxemburghez contra unei cote de participare de 49 din capitalul subsidiarelor din tarile respective – 29 sept.

Banca britanica de credit imobiliar Bradford & Bingley este nationalizata partial, iar restul este cumparat de Spanish Bank Santander – Sept 29;

Camera Reprezentantilor a SUA respinge planul Paulson de salvare a bancilor; pietele inra in panica: Dow Jones scade cu , iar Nasdaq Composite, cu - 29 sept.

UE aproba ca statul francez si cel belgian sa investeasca 6,4 mild. euro pentru salva grupul Dexia – 30 sept

Senatul american aproba versiunea revizuita a 'Planului Paulson', care instituie facilitati fiscale de 150 mild. dolari si alte ajutoare de 700 mild. dolari pentru stabilizarea sistemului financiar planul prevede, de asemenea, o crestere de la 100.000 la 250.000 USD a garantiilor statului pentru depozitele bancare – 1 oct.

Irlanda acorda o garantie guvernamentala nelimitata principalelor banci irlandeze – 1 oct.



Banca americana Wells Fargo cumpara banca rivala Wachovia, pentru 15,1 miliarde dolari, in actiuni – 3 oct.

Guvernul Olandei anunta nationalizarea partiala a bancii Fortis pentru suma de 16,8 mild. euro – 3 oct.

Fed decide o reducere coordonata a ratei dobanzii de politica monetara (particpa la actiune ECB, B. Angliei, B. Canadei, B. Japoniei, B. Chinei, B. Elvetiei) – 8 oct.

Islanda nationalizeaza trei mari banci – 8 oct.

indicele bursier a scazut cu 50 intr-o singura zi

guvernul afirma ca tara se confrunta cu pericolul incetarii platilor

Rusia si FMI isi ofera ajutorul

FMI, ministrii de finante ai tarilor din grupul G7 si alti oficiali din 15 tari membre UE hotarasc adoptarea unui plan de  salvare a sistemului financiar – 10-12 oct.

Germania, M. Britanie, Spania, Franta si Italia adopta planuri detaliate de recapitalizare a bancilor – 13 oct.

SUA detaliaza planul de injectare a 250 mild. USD in principalele banci 14 oct

Tarile din Asia de Sud adopta un plan de mai multe miliarde de dolari pentru sustinerea sistemului bancar – 15 oct.

UBS, cea mai mare banca din Elvetia primeste de la guvern o infuzie de capital de 3,8 miliarde de euro; de asemenea, banca centrala creaza un fond special unde UBS va putea depune 'activele toxice' in valoare de pana la 60 de mild. dolari (44 mld. euro) – 16 oct.

Credit Suisse Group, o alta mare banca elvetiana, colecteaza 10 mild. CHF (6,5 mild. euro) de la investitorii privati printre care si un fond al guvernului din Qatar si anunta pierderi pentru cel de-al treilea trimestru – 16 oct.

BCE furnizeaza lichiditati in valoare de mild. euro pentru Banca centrala a Ungariei, care solicita si obtine sprijin si din partea FMI si Bancii Mondiale (in valoare totala de 20 de mild. euro) 16 oct



DESCRIEREA CONTEXTULUI SI FACTORII CARE AU DECLANSAT SI ALIMENTAT CRIZA


Curba randamentelor


Curba randamentelor (yield curve) - un indicator de analiza - reprezinta relatia dintre ratele de dobanda si obligatiunile guvernamentale intr-o anumita zi. Curba randamentelor pozitioneaza randamentele titlurilor cu diferite scadente dar care au risc, lichiditate si regim fiscal identic.


Cand ratele dobanzilor pe termen scurt sunt mai mici decat ratele dobanzilor pe termen lung, se spune ca curba de randament este „inclinata pozitiv”. Acest lucru reprezinta o incurajare pentru expansiunea si aprovizionarea cu bani, ceea ce va favoriza crearea unei bule indusa de datorii (debt induced bubbles).


Cand ratele dobanzilor pe termen lung sunt mai mici decat cele pe termen scurt, curba de randament este „inversata”. Acest lucru favorizeaza o reducere in aprovizionarea cu bani.


Curba de randament este „plata” cand ratele dobanzilor pe termen lung si pe termen scurt sunt egale.


Unii specialisti privesc curba de randament ca fiind un prezicator puternic al recesiunii (cand este inversata) sau a inflatiei (cand este inclinata pozitiv).


O curba de randament inclinata pozitiv le permite dealerilor primari din sistemul federal (cum ar fi marile banci de investitii) sa se finanteze pe termen scurt cu bani ieftini, in timp ce acorda imprumuturi pe termen lung - cu dobanzi mai mari. Aceasta strategie este una profitabila atat timp cat curba de randament ramane inclinata pozitiv.


Cu toate acestea, se creeaza un risc de lichiditate in cazul in care curba de randament devine inversata. In acest caz, bancile ar trebui sa se finanteze la o rata a dobanzii pe termen scurt ridicata, in timp ce ar pierde bani cu imprumuturile acordate pe termen lung.


Dupa explozia bulei IT din 2000 si scaderea bursei in 2002, FED a reactionat printr-o scadere brusca a ratelor dobanzilor pe termen scurt, ajungandu-se astfel de 6,5% in anul 2001, la un nivel de 1% in anul 2003 si ramanand la acest nivel pana in iunie 2004. Aceasta politica monetara a stimulat curba de randament sa fie foarte pozitiv inclinata. Efectul inflationist datorat curbei de randament inclinate pozitiv pe o perioada mai lunga de timp, nu a condus la o crestere generala a nivelului preturilor, cum era de asteptat, ci numai anumite categorii de active. Acest lucru a putut fi posibil datorita bunurilor ieftine ce au fost importate din BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), impiedicand astfel inflatia generala. Excesul de bani a fost canalizat in diferite active. Aceasta nu ar fi putut fi posibila in afara unei economii globalizate. In mod special, aceasta a condus la o bula imobiliara in SUA, lucru care a atras atentia unor specialisti incepand cu anul 2002 si atingand apogeul in anul 2005.


Din iunie 2004, FED a inceput sa creasca ratele dobanzilor pe termen scurt, ceea ce a condus la o scadere lenta a curbei de randament. Presedintele FED, Alan Greenspan se astepta ca dobanzile pe termen lung sa creasca si ele odata cu cresterea dobanzilor pe termen scurt. Cu toate acestea, datorita inaspririi politicii monetare prin cresterea ratelor dobanzilor pe termen scurt, a dus la incetinirea economiei si la o reducere a cererilor de imprumuturi pe termen lung.


FED a crescut ratele dobanzilor pe termen scurt pana la 5,25% in iunie 2006. Astfel, in octombrie 2006 curba de randament a ajuns sa fie plata - in timp ce FED a mentinut aceste rate ridicate, ratele dobanzilor pe termen lung au inceput sa scada, ceea ce a condus la o curba de randament din ce in ce mai inversata, atingand apogeul in martie 2007 cand se punea problema inflatiei.




Scaderea curbei de randament din 2004 si apoi inversia acesteia in 2007 a dus la explozia bulei imobiliare si s-a creat o bula a marfurilor. Pretul petrolului a crescut la peste 140 $ pe baril in 2008 si astfel, piata financiara a inceput sa se confrunte cu o criza.


DEREGLEMENTAREA


In anul 1992, la congresul numarul 102 din SUA s-a hotarat ameliorarea reglementarilor pentru entitatile sponsorizate de catre guvernul american, Fannie Mae si Freddie Mac. Scopul dereglementarii era obtinerea unor sume mai mari de bani pentru a putea acorda mai multe imprumuturi. Ziarul The Washington Post scria: „Din 100$, bancile ar putea cheltui 90$ ca sa cumpere credite ipotecare, dar, Fannie Mae si Freddie Mac pot cheltui 97,50$ pentru cumpararea de credite ipotecare.” In cele din urma congresul a hotarat ca firmele sa pastreze mai multi bani, ca o perna impotriva pierderilor, in cazul in care s-a investit in titluri prea riscante. Dar aceasta regula nu a fost impusa de catre administratia Clinton ci a fost pusa in aplicare abia 9 ani mai tarziu. (Apple Baum Leonnig, Carol D., 2008)


Au fost identificate si alte dereglementari care au contribuit la colaps. In anul 1999, la cel de-al 106-lea congres a fost aprobat actul Gramm-Leach-Blily, care a abrogat o buna parte din actul Glass-Steagall din 1993. Aceasta abrogare a fost criticata deoarece ea a contribuit la proliferarea complexitatii instrumentelor financiare opace care, reprezinta de fapt inima crizei. (Ekelund Robert, Thorton Mark, 2008).


Piata ipotecara, CDO SI CDS


Un factor care a amplificat magnitudinea crizei ar fi greselile de calcul ale bancilor si ale investitorilor cu privire la riscurile inerente ale CDS si CDO. Existenta institutiilor financiare care sa estimeze in mod corect riscurile investitiilor in credite securitizate (sau collateralized debt obligations – CDO), ar fi putut trage un semnal de alarma. Dar, bancile se imprumutau la o rata a dobanzii scazuta si acordau imprumuturi foarte mari, ce ar fi putut fi inapoiate doar in cazul in care piata imobiliara ar fi continuat sa creasca in valoare.


Cresterea inzecita a preturilor la case a favorizat speculatiile. Cand se asteapta ca valoarea proprietatii sa creasca mai mult decat valoarea imprumutului, devine evidenta tendinta de a detine mai multe proprietati decat pot fi ocupate. In 2005, 40% din casele cumparate nu functionau ca resedinte permanente, ci ca investitii sau case de vacanta. Cum cresterea veniturilor medii reale era anemica in anii 2000, creditorii si-au pus ingeniozitatea la incercare pentru a face locuintele sa para convenabile. Cele mai populare instrumente pe care le-au folosit erau creditele ipotecare cu rate variabile (ARM), cu oferte speciale avand ratele initiale sub media pietei, oferite pentru o perioada de doi ani. Se presupunea ca dupa doi ani, cand incepea achitarea ratelor mari, ipoteca ar fi refinantata, profitand de pe urma cresterii preturilor si generand o noua serie de comisioane pentru creditori. Standardele de creditare s-au prabusit, iar ipotecile au devenit disponibile pentru persoane cu riscuri mari de creditare (numite ipoteci subprime), multe dintre ele foarte convenabile. Erau frecvente creditele Alt-A (sau creditele mincinoase), care necesitau documentatie putina sau uneori deloc, incluzand, in cazuri extreme imprumuturile ninja (care nu necesitau nici detinerea unui loc de munca, nici venituri, nici garantii), adesea sustinute de complicitatea brokerilor si a creditorilor ipotecari.


Bancile si-au vandut ipotecile cu grad mare de risc, prezentandu-le drept titluri numite obligatiuni de plata garantate (GDO). Acestea au canalizat fluxuri de capital din mii de ipoteci inspre o serie ierarhizata de obligatiuni cu riscuri si beneficii pe gustul fiecarui investitor. Transele din fruntea ierarhiei, care cuprindeau poate 80% din obligatiuni ar fi trebuit sa faca apel la toate fluxurile de capital sustinatoare, pentru a fi vandute la o rata AAA. Nivelurile inferioare absorbeau un grad mai mare de risc, dar aduceau beneficii mai mari. In practica, bancile si agentiile au subestimat grosolan riscurile inerente unor absurditati precum imprumuturile ninja,


Securizarea[1] era menita sa reduca riscurile prin ierarhizarea lor si prin diversificarea geografica. S-a observat ulterior ca astfel cresteau de fapt riscurile, transferand posesia ipotecilor de la bancile care isi cunosteau clientii spre investitorii care nu ii cunosteau. In locul unei banci sau unei case de economii si consemnatiuni, care sa aprobe un credit si apoi sa il retina in arhivele proprii, imprumuturile erau facute de brokeri, „depozitate' apoi temporar de banci ipotecare slab capitalizate si vandute in bloc bancilor de investitii, care realizau CDO-uri, cotate de catre agentiile de rating si vandute apoi investitorilor institutionali. Toate veniturile de la sursa originala pana la destinatia finala erau taxate – cu cat mai mare era volumul de bani, cu atat mai mare era suma comisioanelor. Sansa de a obtine bani din comisioane fara riscuri a incurajat practicile de afaceri superficiale si inselatoare. In zona de subprime, care se ocupa de clientii mai putin informati si fara experienta erau frecvente actiunile frauduloase. Expresia „rate incitante' a dat tonul in acest sens incepand cu 2005, securizarea a devenit o manie. Era usor si rapid sa creezi titluri sintetice care mimau riscurile titlurilor reale, dar nu reflectau si costurile de cumparare si mentinere a imprumuturilor reale. Titlurile riscante puteau fi deci multiplicate mult peste stocul real de pe piata. Bancheri intreprinzatori au impartit CDO-urile in CDO-uri ale CDO-urilor sau CDO2, ba chiar si CDO3. Transele superioare ale CDO-urilor mai prost cotate obtineau cotatii maxime. In felul acesta, s-au creat mai multe pasive de grad AAA decat active. Intr-un final, produsele sintetice au ajuns responsabile pentru jumatate din volumul comercializat.


Mania securizarii nu s-a limitat la ipoteci, ci s-a raspandit si spre alte forme de credit. Cea mai ampla piata sintetica era constituita din swap pe risc de credit (CDS).


Acest misterios instrument financiar sintetic a fost inventat in Europa, la inceputul anilor 1990. CDS-urile timpurii erau acorduri personalizate intre doua banci. Banca A, vanzatorul de swap (achizitorul garantiei) era de acord sa plateasca o taxa anuala pentru o perioada anume de ani catre Banca B, cumparatorul de swap (vanzatorul garantiei), in schimbul unui portofoliu de imprumuturi. Banca B se obliga sa acopere pierderile Bancii A derivate din acest portofoliu pe timpul schimbului. Inainte de CDS, o banca care dorea sa isi diversifice portofoliul trebuia sa cumpere sau sa vanda segmente de imprumuturi, ceea ce era complicat, pentru ca era nevoie de permisiunea debitorului; prin urmare, aceasta forma de diversificare a devenit foarte populara. Termenii s-au standardizat si valoarea de piata a contractelor a crescut pana la aproape o mie de miliarde de dolari pana in 2000.


Fondurile de hedging au intrat pe piata in forta la inceputul anilor 2000. Fondurile de hedging specializate pe credite activau efectiv ca niste companii de asigurari fara licenta, colectand beneficii din CDO-uri si alte titluri pe care le asigurau. Caracteristica acestui instrument (CDO) este ca, la fel ca un titlu ipotecar obisnuit, aduce detinatorului un anumit venit (rate scadente plus dobanda), insa permite totodata partajarea riscului aferent unui anumit portofoliu de credite ipotecare in mai multe categorii sau „transe” de risc. Avantajul procedeului CDO este ca fiecare transa de titluri poate fi vanduta separat si, deci, fiecare categorie de active financiare poate fi tranzactionata pe propria sa piata secundara, astfel incat preturile (cursurile) respective se pot forma diferentiat, in functie de gradul de risc. (S. Cerna, 2008)


Valoarea asigurarii era adesea pusa sub semnul intrebarii, deoarece contractele puteau fi atribuite fara anuntarea celorlalte parti. Aceasta piata a crescut exponential pana a ajuns sa puna in umbra toate celelalte piete, in termeni nominali. Valoarea nominala estimata a contractelor CDS este de 42,6 bilioane de dolari. Pentru a avea un punct de referinta, aceasta suma este aproape egala cu suma averilor personale a tuturor cetatenilor Statelor Unite. Capitalizarea pietei titlurilor de valoare din SUA este de 18,5 bilioane dolari, iar piata de obligatiuni de trezorerie din SUA este de doar 4,5 bilioane de dolari.


Mania securizarii a dus la o crestere enorma a folosirii efectului de levier[2]. Pentru a detine obligatiuni obisnuite, era nevoie de o marja de 10%; obligatiunile sintetice create prin swap pe risc de credit puteau fi comercializate cu o diferenta de 1,5%. Acest lucru permitea fondurilor de hedging sa obtina profit, prin exploatarea gradelor ierarhizate de risc, pe baza efectului de levier, scazand beneficiile rezultate din riscuri. Situatia era sortita unui deznodamant nefericit si exista deja un precedent in sensul acesta. Piata obligatiunilor ipotecare colaterale (CMO) incepuse sa se dezvolte in anii 1980. In 1994, piata transelor cel mai slab cotate – sau „deseurile toxice', dupa cum erau numite – a explodat atunci cand un fond de hedging de 2 miliarde de dolari nu a putut plati suma datorata, ceea ce a dus la desfiintarea Kidder Peabody si la pierderi in valoare totala de 55 miliarde dolari. Dar nu s-a luat nici o masura de reglementare. Fostul guvernator al Rezervei Federale, Edward M.Gramlich, l-a atentionat in particular pe presedintele Rezervei Federale, Alan Greenspan, in privinta comportamentului abuziv de pe piata ipotecara din sectorul subprime in 2000, dar atentionarea a fost trecuta cu vederea. Gramlich si-a exprimat indoielile in mod public in 2007 si a publicat o carte despre balonul din sectorul subprime, inainte ca prima criza sa izbucneasca. Charles Kindleberger, expert in crize, avertiza asupra crizei de pe piata locuintelor in 2002. Martin Feldstein, Paul Volcker (fost presedinte al Rezervei Federale) si Bill Rbodes (functionar superior la Citibank) au facut si ei atentionari, dar fara efect. Nouriel Roubini a prezis faptul ca balonul de pe piata imobiliara va duce la recesiune in 2006. Dupa cum s-a scris recent in Wall Street Journal, existau multe fonduri de hedging care luasera o atitudine prudenta pe piata locuintelor dar care „au suferit pierderi imense asteptand prabusirea', astfel incat intr-un final si-au abandonat pozitiile.


La inceputul lui 2007 au aparut tot mai des semne ale dezastrului. Pe 22 februarie, HSBC l-a concediat pe directorul departamentului de imprumuturi ipotecare din SUA, admitand pierderi de 10,8 miliarde de dolari. La 9 martie, DR Horton, cel mai mare constructor de locuinte american, a avertizat in privinta pierderilor ipotecare din sectorul subprime. Pe 12 martie, compania New Gentury Financial, unul dintre cei mai mari creditori din sectorul subprime, si-a suspendat tranzactionarea actiunilor, in urma temerilor ca firma se indreapta spre faliment. Pe 13 martie a fost raportat faptul ca platile intarziate ale ipotecilor si executarile silite au atins noi cote maxime. Pe 16 martie, Accredited Home Lenders Holding a scos la vanzare 2,7 miliarde de dolari din registrul de imprumut a sectorului subprime cu o reducere serioasa, pentru a genera numerarul necesar operatiunilor de afaceri. La 2 aprilie, New Century Financial a invocat Articolul 11 referitor la protectia impotriva falimentului, dupa ce a fost fortata sa reachizitioneze contravaloarea a miliarde de dolari investiti in credite problema.


Pe 15 iunie 2007, Bear Stearns a anuntat ca doua mari fonduri ipotecare de hedging aveau probleme cu realizarea apelurilor in marja. In cunostinta de cauza, Bear a creat o linie de credit in valoare de 3,2 miliarde dolari pentru a salva unul dintre fonduri, lasandu-l pe celalalt sa se prabuseasca. Capitalurile investitorilor, in valoare de 1,5 miliarde dolari, au fost in mare parte pierdute.


Esecul din iunie al celor doua fonduri ipotecare de hedging Bear Stearns a zguduit pietele, dar presedintele Rezervei Federale Americane, Ben Bernanke, impreuna cu alti manageri au reasigurat publicul ca problema din sectorul subprime este un fenomen izolat. Preturile s-au stabilizat, cu toate ca fluxul de vesti proaste a continuat neabatut. La data de 20 iulie, pierderile din sectorul subprime erau estimate de Bernanke la numai 100 miliarde dolari. Cand Merrill Lynch si Citigroup au consemnat mari pierderi in cadrul obligatiunilor interne colaterale de debit, pietele au inregistrat intr-adevar o usoara crestere. S&P 500 a atins o noua cota maxima la mijlocul lui iulie.




Abia la inceputul lui august s-a tras semnalul de alarma pentru pietele financiare. Momentul in care Bear Stearns a invocat protectia impotriva falimentului pentru doua fonduri de hedging expuse creditelor din sectorul subprime si impiedicarea clientilor de a retrage numerar de la un al treilea fond a provocat un adevarat soc. Dupa cum am mentionat, Bear Stearns a incercat sa salveze aceste entitati prin furnizarea unui fond aditional de 3,2 miliarde de dolari.


Odata ce criza a izbucnit, problemele de pe pietele financiare au fost dezvaluite cu o rapiditate remarcabila. Tot ce putea merge prost a mers prost. Un numar mare de puncte slabe a fost dezvaluit intr-o perioada foarte scurta de timp. Caderea ce incepuse in sectorul ipotecar subprime s-a extins curand in zona CDO, in special catre cele sintetice constituite pe baza transelor superioare ale ipotecilor din sectorul subprime.



Analize care au in vedere criza sistemica si imprumuturile subprime


O alta analiza considera criza financiara ca fiind doar un simptom al unei alte crize mai profunde, aceasta fiind o criza sistemica a capitalismului in sine.


Potrivit lui Samir Amin,  scaderea constanta in ratele de crestere a PIB-ului din tarile occidentale inca de la inceputul anilor 1970, a creat un surplus de capital care a crescut in mod continuu. Desi exista surplus de capital, nu existau investitii suficient de profitabile pe pietele economiei reale. Alternativa a fost plasarea surplusului pe piata financiara, care a devenit mai profitabila decat investitiile de capital in productie, mai ales datorita dereglementarii pietei financiare. John Bellamy Foster considera ca scaderea ratelor de crestere a PIB-ului se datoreaza cresterii saturatiei pietei. (https://monthlyreview.org/080401foster.php


Unii, precum Peter J. Wallison de la American Enterprise Institute (What got us here?, decembrie 2008) cred ca radacinile crizei financiare sunt imprumuturile subprime[3] acordate de Fannie Mae si Freddie Mac, entitati sponsorizate de catre guvern. La 30 septembrie 1999, ziarul The New York Times scria ca administratia Clinton a incurajat imprumuturile subprime: „Fannie Mae, cel mai mare garant national pentru credite ipotecare este tot mai constransa de administratia Clinton sa extinda creditele ipotecare catre persoane cu venituri mici si medii, dar si de proprii actionari pentru a-si mentine cresterea extraordinara a profiturilor.


In anul 1995, cand administratia Clinton era la putere, au facut presiuni asupra bancilor care veneau in contradictie cu reglementarile impuse de administratia Carter din 1977. Pana in acel moment doar 65 % din familii detineau case, restul de 35 % stateau cu chirie. Acest procent a fost unul constant timp de mai multi ani, iar administratia Clinton dorea cresterea procentajului detinatorilor de case. Aceasta s-a materializat prin presiuni facute asupra bancilor, care trebuiau sa acorde mai multe credite, dar si mai riscante.


Un studiu din anii 2000 (care cuprindea 305 orase din America din perioada 1993-1998) a aratat ca au fost acordate credite in valoare de 467 miliarde de dolari persoanelor cu venituri mici si medii („The community reinvestment act after financial modernization”, aprilie 2000).



Pe 30 septembrie 1999 ziarul New York Times spunea cu referire la facilitarea acordarii imprumuturilor de catre Fannie Mae ca: „Intrand din ce in ce mai mult pe acest tip de creditare, Fannie Mae isi asuma riscuri sporite care ar putea fi sustinute fara probleme in vreme de prosperitate economica. Dar aceasta institutie cu fonduri guvernamentale ar putea avea dificultati pe timp de recesiune, necesitand interventii de salvare din partea statului, la fel ca industria de economii si creditare in anii ’80.” Bula imobiliara s-a dezvoltat deodata cu bula bursei de la mijlocul anilor ´90. Astfel, oamenii care s-au imbogatit substantial datorita cresterii cotatiilor bursei, au cheltuit mai mult. Rata de economisire din venitul disponibil a scazut de la 5% in 1990 la 2% in anul 2000, in felul acesta generandu-se un supraconsum. Acest consum excesiv s-a materializat in cumpararea de case mai mari sau mai bune. Colapsul bulei bursiere a ajutat la cresterea bulei imobiliare. Dupa ce s-a pierdut increderea in bursa, milioane de oameni au apelat la investitii in imobile privindu-le ca pe o aternativa sigura. Urmarindu-se reabilitarea economiei, FED a scazut ratele dobanzilor (A).


DIMENSTIUNILE CRIZEI


Despre dimensiunea crizei financiare - Jacques Attali (politolog francez) considera ca sistemul bancar mondial este falit. El da cateva cifre semnificative:

ansamblul activelor toxice in lume reprezinta 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fara valoare (1/2 in SUA; ½ in Europa);

totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari

fondurile proprii ale bancilor insumeaza doar 2000 miliarde de dolari

Aceasta amplificare a circulatiei unor valori virtuale, fara acoperire in economia reala si in suportul financiar al bancilor (si altor sisteme de credite) seamana cu mecanismul bine cunoscut al unor jocuri piramidale.

De aceea, bancile au sistat creditele si cauta sa-si refaca fondurile proprii. Rezultatul a fost declansarea unei spirale infernale

lipsa creditelor bancare

stoparea investitiilor

reducerea activitatilor productive

cresterea somajului

reducerea puterii de cumparare si a activitatilor comerciale


Aceasta a facut ca procesul declansat ca o criza in sistemul financiar sa se transforme intr-o depresiune mondiala, comparabila cu aceea din 1929-1933.

Jacques Attali subliniaza dificultatea reglarii acestei probleme, in conditiile actuale ale unei economii globalizate. El considera necesara, in perspectiva, reechilibrarea, la nivel mondial, a puterii pietelor cu cea a democratiei. Numai ca puterea politica este fragmentata la nivelul statelor, in timp ce pietele, prin natura lor, sunt planetare.


In plus, exista o disparitate intre democratie si piete: Prima este o inventie umana, creata pentru a pacifica relatiile dintre oameni. A doua este expresia spontana a modului in care specia noastra isi rezolva problemele in stare de salbaticie, cand toti se razboiau impotriva tuturor.


Echilibrul in universul concurentei se asigura doar in conditiile unui control strict. Orice slabire a controlului duce la eliminarea celor slabi de catre cei puternici, care-si impart sferele de dominatie pentru a-si impune conditiile.


In legatura cu masurile luate pana acum de guverne, Attali considera ca acestea au urmarit doar salvarea bancilor, eludand amploarea crizei si a consecintelor ei. Injectarea de resurse financiare in banci nu afecteaza cu nimic puterea si libertatea lor.


Concluzia sa? Acum este imposibil de a pune finantele in serviciul economiei reale, a industriei si a oamenilor. “Lumea noastra este lipsita de etica si toate planurile de salvare nu cauta decat sa salveze bancile vinovate, adaugand la datoria privata umflarea datoriei publice!”.


Sociologul american Immanuel Wallerstein merge chiar mai departe. El considera ca de asta data nu e vorba de o criza financiara sau economica obisnuita, ciclica – componenta a sistemului economiei de piata, factor de autoreglare a sa ci ca asistam la criza de final a sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizatiei umane in ultimii 500 de ani si care va deschide o noua etapa in evolutia societatii, de esenta post-capitalista (care se va contura, probabil, in urmatoarele 4-5 decenii).






Securizarea este o tehnica financiara, care transforma activele putin lichide in valori mobiliare usor negociabile, cum ar fi, obligatiunile. In forma sa cea mai frecventa, operatiunea consta, pentru o societate detinatoare de active putin lichide, in vanzarea activelor respective unei societati intermediare, create in scopul finantarii tranzactiei prin contractarea unor imprumuturi pe piata prin emisiunea de titluri de creanta negociabile garantate cu activele respective. (S. Cerna, 2008)

Efectul de levier financiar sau efectul de parghie financiara, reprezinta ‘rezultatul’ sau ‘efectul’ indatorarii firmei asupra rentabilitatii capitalului propriu. In acelasi timp, efectul de levier este o tehnica de gestiune financiara ce are ca scop marirea rentabilitatii capitalului propriu. Deasemenea, efectul de levier pune in evidenta legatura existenta intre rata rentabilitatii financiare si rata rentabilitatii economice.


Ipotecile subprime (subprime mortgages) sunt imprumuturi care se adreseaza persoanelor care nu indeplinesc conditiile pentru imprumuturile ipotecare normale, acestea avand dobanzi si comisioane mai mari (de aici si denumirea de subprime). Dobanzile erau insa mai mici in primii ani si cei care contractau aceste imprumuturi erau linistiti spunanduli-se ca oricum isi vor putea refinanta peste cativa ani imprumuturile la rate mai bune. Problema a venit o data cu caderea preturilor imobiliarelor, banciile refuzand sa mai refiinanteze imprumuturile din cauza scaderii gradului de acoperire cu garantiile, tot mai multi detinatori de ipoteci subprime nemaiputand sa isi plateasca ratele si au pierdut locuintele in favoarea bancii care la randul ei nu a putut sa le vanda mai departe. Acestea fiind una din cauzele cele mai importante a crizei.





Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }