QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Principiile protectiei internationale a drepturilor omului





Principiile protectiei internationale a drepturilor omului


Protectia internationala a drepturilor este guvernata de urmatoarele principii:

1. Caracterul recent al protectiei internationale a drepturilor omului




Protectia internationala a drepturilor omului este o ramura de drept noua, avand o vechime de numai o jumatate de secol, desi in dreptul intern protectia drepturilor omului are in unele state o existenta de mai multe secole. Dreptul international al drepturilor omului s-a autonomizat in cadrul dreptului international, in principal, prin recunoasterea calitatii individului ca subiect de drept[2].

Pana la primul razboi mondial reglementarile internationale sunt foarte putine si au un caracter sectorial (vizand doar dreptul international umanitar si interzicerea sclaviei si a muncii fortate), dupa primul razboi mondial se adauga protectia lucratorilor in cadrul Organizatiei Internationale a Muncii si protectia minoritatilor nationale care viza doar zona europeana, mai precis statele ce au rezultat dupa descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care si-au marit teritoriul in acest fel.

Abia violarile grave, masive si sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la nivel intern, in timpul celui de-al doilea razboi mondial au determinat o pozitie comuna a statelor in cadrul comunitatii internationale in sensul cooperarii internationale in materie. Momentul nasterii protectiei drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, a Declaratiei universale a drepturilor omului, chiar daca acest document nu este un tratat international, ci numai un act international de soft-law.

2. Egalitatea in drepturi a oamenilor

Acest principiu reprezinta de fapt egalitatea de sanse a oamenilor, ca posibilitate de exercitare in deplina egalitate a drepturilor si a libertatilor fundamentale prevazute de legile interne si internationale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminarii care presupune ca toti oamenii sa se bucure de drepturile si libertatile lor fundamentale fara deosebire de rasa, sex, religie, convingeri politice, nationalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii in detrimentul altora.[3]

3. Excluderea competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului si limitarea suveranitatii statului prin consacrarea si garantarea internationala a drepturilor omului

Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperarii internationale, ea nu mai reprezinta o materie a competentei nationale exclusive, rezervata numai suveranitatii statale, inteleasa in mod absolut si discretionar. Asadar suveranitatea statului nu este absoluta, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune in acest caz ca suveranitatea nationala se opreste acolo unde incep drepturile omului, intrucat suveranitatea statului trebuie sa constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru incalcarea lor. Trebuie remarcat faptul ca, in acest domeniu, limitarea suveranitatii unui stat nu se face in favoarea unui alt stat, ci in favoarea indivizilor si a drepturilor acestora.

Esenta intregului mecanism de aparare internationala a drepturilor omului consta in acceptarea de catre state a faptului ca drepturile omului nu mai pot fi lasate la discretia fiecarui stat in parte, ci, constiente de necesitatea reducerii riscurilor de incalcare grava a acestora la nivel intern, sub acoperirea suveranitatii statale absolute, statele au convenit sa coopereze la nivel international in acest domeniu. Retinem asadar ca in aceasta materie exista o imbinare a dreptului international cu cel intern, de unde si necesitatea stabilirii unor relatii intre cele doua tipuri de norme juridice prezente.

4. Crearea unui regim international de ordine publica si excluderea regulii reciprocitatii in materie

Prin tratatele privind drepturile omului se nasc in primul rand drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adica pentru indivizi, nu pentru partile la tratat, deci nu pentru state. Atunci cand statele devin parti la tratate internationale in materia drepturilor omului ele isi asuma asadar obligatii fata de indivizi, dar si fata de colectivitatea internationala, instituindu-se asadar un regim de ordine publica internationala de la care nu se poate deroga. Acest fapt se traduce printr-o atingere remarcabila adusa uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului relatiilor intre state, cea a neingerintei.[4]

Principiul reciprocitatii isi are temeiul in ideea de contract, in consensualismul pe care il presupune in general un tratat international, cu consecinta posibilitatii ridicarii exceptiei de neexecutare. In materia drepturilor omului nu se aplica regula reciprocitatii, si implicit nici exceptia de neexecutare, adica, daca un stat parte la un tratat incalca drepturile omului acest fapt nu indreptateste un alt stat parte sa incalce drepturile omului[5]. Drepturile omului nu sunt deci o chestiune contractuala, care sa priveasca potrivit principiului relativitatii actelor juridice numai partile la aceste tratate, ci, dimpotriva sunt o chestiune ce intereseaza in egala masura indivizii, statele si societatea internationala.

Mai mult, unele norme de protectie a drepturilor omului au dobandit valoare de cutuma, ele impunandu-se si statelor care nu sunt parte la tratate, in timp ce altele, precum reprimarea genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminarii, interzicerea torturii, garantarea regulilor fundamentale intr-un proces judiciar, au fost integrate in jus cogens, devenind norme imperative ale dreptului international public, cu forta juridica superioara prin care nu se poate deroga prin norme dispozitive.

Daca la nivel intern Ministerul Public este cel care vegheaza la respectarea ordinii publice, la nivel international, in materia drepturilor omului, neexistand un asemenea organism, statele sunt cele care au dreptul la o actiune populara, sesizand un organ international impotriva altui stat, care incalca drepturile omului, in absenta oricarui interes propriu al statului autor al sesizarii si a oricarei legaturi de cetatenie intre el si victima.

5. Subsidiaritatea consacrarii si garantarii drepturilor omului la nivel international fata de nivelul intern

Problema drepturilor omului nu este una de competenta exclusiv internationala, statele continua sa reglementeze drepturile omului la nivel intern si sa asigure protectia drepturilor omului, deoarece aceasta chestiune intereseaza in primul rand dreptul intern, dreptul international intervenind doar in subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spatiului politic pentru a regla atribuirea si exercitarea competentelor in absenta unui suveran unitar[6].

Principiul subsidiaritatii, definit ca fiind o regula de alocare a competentelor intre comunitatile mari si entitatile componente ale acestora, in care primele intervin numai in masura in care cele din urma nu au suficiente resurse pentru a satisface necesitatile membrilor lor, constituie o solutie adecvata pentru a asigura acest echilibru[7].

Daca principiul subsidiaritatii s-a conturat atat istoric, cat si ca norma contemporana intr-un context european, problemele carora el incearca sa le raspunda nu sunt specific europene, ci universale[8].





Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar intr-un mod izbitor de idealist, in ce masura, chiar neformulata explicit, subsidiaritatea domina sistemul universal de protectie a drepturilor omului, precum si faptul ca, in loc sa submineze eficacitatea standardelor universale de protectie, ea ofera satisfactie pluralismului inerent comunitatilor umane, deci si comunitatii internationale.[9]

In analiza sa devenita clasica asupra subsidiaritatii in cadrul sistemului de protectie instituit de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curtii Herbert Petzold punea accentul  indeosebi pe subsidiaritate procedurala si pe cea substantiala, care joaca, ambele, un rol fundamental pentru acest sistem. „Subsidiaritatea in cadrul ordinii juridice a Conventiei are doua aspecte: ca un concept procedural sau functional, ea semnifica faptul ca, inainte de a apela la institutiile Conventiei, orice reclamant trebuie sa fi adresat plangerea sa tuturor acelor institutii nationale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient si adecvat in imprejurarile cauzei; ca si concept material sau de fond, ea inseamna ca atunci cand aplica dispozitiile conventiei, institutiile Conventiei trebuie sa acorde, oricand este necesar, respectul cuvenit acelor trasaturi juridice si factuale care caracterizeaza viata societatii in statul in cauza. Functionarea deplina a principiului are doua implicatii semnificative: mai intai ofera institutiilor Conventiei prilejul de a invata din abordarea juridica a autoritatilor nationale competente in privinta acelor probleme asupra carora Curtea trebuie sa hotarasca si, in al doilea rand serveste la prevenirea supraincarcarii organelor de control constituite de Conventie” .

Subsidiaritatea se manifesta asadar in doua planuri:

a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrarii (subsidiaritatea substantiala) - Normele internationale privind drepturile omului reprezinta cel mai mic numitor comun la  care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul international in materie reprezinta doar un standard minimal, de la acest nivel international de baza, statele nu pot, in plan intern sa deroge ”in jos”, dar o pot face „in sus”, asigurand o protectie sporita a drepturilor omului la nivel national. Acest fapt are consecinte importante, de pilda, daca apare o incalcare a drepturilor omului ce vizeaza doar aspectul superior de protectie conferita la nivel national se antreneaza o raspunderea juridica exclusiv interna. In schimb daca incalcarea ataca acel nivel minimal stabilit in plan international, se angajeaza nu numai raspunderea interna, dar si raspunderea internationala a statului.

b) Subsidiaritatea sub aspectul garantarii drepturilor omului (subsidiaritatea procedurala) –Principalul rol in respectarea  drepturilor omului si remedierea situatiei in cazul incalcarii acestora revine statelor. Doar in situatia in care mecanismele statale au fost nesatisfacatoare, intervin organele internationale. Este ceea ce se numeste principiul epuizarii cailor interne de atac, adica obligativitatea parcurgerii prealabile complete a cailor interne inainte de sesizarea unui organism international. In caz contrar, cererea va fi respinsa ca inadmisibila, fiind prematura, insa procedura poate fi reluata dupa epuizarea cailor interne.

Regula epuizarii cailor de recurs interne este, fara indoiala, una dintre manifestarile cele mai pregnante ale subsidiaritatii in aplicarea Conventiei. De altfel, aceasta regula, pe care Conventia a imprumutat-o din dreptul international general, joaca un rol important prin:

protejarea suveranitatii statelor;

manifestarea increderii in discernamantul autoritatilor nationale, mai apropiate de incalcarile drepturilor si susceptibile sa gaseasca remedii mai bune la acestea;

reducerea duratei procedurilor menite sa asigure repararea prejudiciilor suferite.

Scopul principal al structurilor internationale de garantare a drepturilor omului nu este sanctionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adica restabilirea drepturilor incalcate si repararea prejudiciilor suferite de victima.

Principiul subsidiaritatii nu face decat sa intareasca protectia drepturilor omului la nivel national, dubland-o cu un sistem de control care opereaza ca o plasa de siguranta[13].

6. Aplicabilitatea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului in dreptul intern

Desi traditional dreptul international public este un drept al relatiilor dintre state, el neinteresand direct indivizii, astfel incat normele nu au aplicabilitatea directa, in ceea ce priveste protectia internationala a drepturilor omului situatia este diferita. Subiectele din ordinea juridica interna dobandesc direct drepturi in temeiul ordinii juridice internationale si pot invoca direct aceste drepturi in fata organelor interne, nationale.

Aplicabilitatea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului depinde atat de factori interni, cat si de factori externi:

a) in plan intern este important modul in care dreptul intern recepteaza dreptul international, cu alte cuvinte daca se adopta sistemul monist[14] in care normele se pot aplica direct in dreptul intern sau sistemul dualist , in care normele internationale nu pot fi direct aplicate.

b) in plan extern sunt esentiale urmatoarele elemente:





I. calitatea normei internationale - aceasta trebuie sa fie susceptibila de aplicabilitate directa:

1. sa fie suficient de clara, de precisa.

2. sa nu necesite masuri nationale pentru a fi aplicabila direct;

3. sa existe intentia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directa.

II. norma internationala trebuie sa fie in vigoare.

Aceasta semnifica faptul ca statul respectiv si-a exprimat consimtamantul de a fi legat din punct de vedere juridic prin acel tratat si ca acesta a intrat in vigoare, atat cu caracter general, cat si pentru respectivul stat.

Problema aplicabilitatii directe genereaza doua efecte: vertical si orizontal. Efectul vertical se refera la raporturile intre individ si stat, iar efectul orizontal face referire la faptul ca normele privind drepturile omului produc efecte juridice si in relatiile directe intre particulari.

Asadar, in virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internationale indivizii devin beneficiari de drepturi direct, fara sa mai fie nevoie ca acel stat sa consacre respectivele drepturi si printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regula direct normele care consacra drepturi civile si politice, nu si cele purtand asupra drepturilor economice, sociale si culturale, care sunt norme program, continand angajamente ale statelor de a lua masuri la nivel intern, aplicabilitatea lor depinzand direct de normele adoptate la nivel national.

7. Superioritatea normelor internationale in materia drepturilor omului fata de normele dreptului intern

Pozitia normelor internationale in materia drepturilor omului fata de reglementarile interne este analizata diferit, dupa cum este vorba de planul international sau planul intern.

In planul dreptului international chestiunea superioritatii normelor internationale este indiscutabila, indiferent de natura acestora, deci inclusiv fata de normele constitutionale astfel incat in fata unui organ international aceasta va prevala. Mai mult fata de organismele internationale norma juridica interna are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de drept. Acest lucru semnifica faptul ca un act sau fapt contrar unei norme internationale privind drepturile omului este sanctionat la nivel international, chiar daca el, din punct de vedere al dreptului intern este legal si constitutional.

In planul dreptului national problema intereseaza doar daca se recunoaste normei internationale aplicabilitate directa prin dreptul constitutional. Exista astfel state care recunosc tratatelor internationale in materia drepturilor omului fie o pozitie supraconstitutionala (superioara ca forta juridica legii fundamentale), fie constitutionala (aceeasi valoare juridica cu cea a constitutiei), fie infraconstitutionala, dar supralegislativa (inferioara ca valoare juridica constitutiei, dar superioara legii), fie legislativa (pe acelasi plan cu legea interna).

Consecinta fireasca a acestui fapt este ca nu intotdeauna si nu in mod automat suprematia dreptului international duce la inlaturarea dreptului intern, de exemplu, atunci cand constitutia confera o valoare supralegislativa normei internationale. Trebuie subliniat insa faptul ca superioritatea normelor internationale in materie fata de normele interne trebuie corelata cu principiul subsidiaritatii analizat anterior, trebuie deci cercetat daca norma interna nu ofera cumva o protectie sporita a drepturilor omului fata de nivelul minim stabilit prin normele internationale. In cazul in care exista o protectie sporita, prevaleaza norma interna.

Concluzia este asadar ca in caz de conflict intre o norma internationala privind drepturile omului si o norma juridica interna se aplica intotdeauna atat la nivel intern cat si la nivel international norma juridica mai favorabila, fie ea internationala sau interna.

8. Existenta unor jurisdictii internationale specializate

Dreptul international public la nivel international nu se desfasoara in fata unor tribunale internationale intrucat foarte rar se ajunge in situatii contencioase. In materia drepturilor omului exista insa tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi si pentru sanctionarea statelor care au incalcat aceste drepturi.

Astazi exista trei asemenea jurisdictii: Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg si Curtea Interamericana a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africana a drepturilor omului si popoarelor.

Trebuie observat ca astfel de tribunale specializate in materia drepturilor omului exista doar la nivel regional, nu si universal, datorita imposibilitatii ajungerii la un acord intre state in acest domeniu la nivel universal.

9. Rolul important al jurisprudentei ca sursa a dreptului international al drepturilor omului

Dispozitiile tratatelor internationale privind drepturile omului nu pot fi corect intelese si aplicate in afara jurisprudentei create, pe baza lor, de organele internationale de protectie, intrucat jurisprudenta acestora interpreteaza, si daca este cazul chiar completeaza normele conventionale. In ceea ce priveste Curtea europeana a drepturilor omului avem o jurisprudenta deosebit de bogata care a ajuns sa faca corp comun cu Conventia europeana a drepturilor omului, avand deci forta juridica obligatorie.

10. Pozitia individului de subiect al dreptului international al drepturilor omului

Particularul nu este in mod traditional subiect de drept international public, intrucat aceasta ramura de drept se adreseaza doar statelor si organizatiilor internationale.  

In cazul protectiei drepturilor omului situatia este diferita deoarece normele se adreseaza direct indivizilor creandu-le in mod direct drepturi in temeiul normelor juridice internationale.

Consecinta este ca ei pot invoca direct aceste drepturi in fata organelor interne si internationale. Mai mult, individul participa la raporturile juridice internationale cu caracter procedural, putand sesiza de exemplu direct Curtea europeana a drepturilor omului, in fata careia se poate vorbi de o pozitie de egalitate a individului cu statul. Retinem ca individul nu va fi niciodata in pozitie de parat, ci doar de reclamant.

In concluzie, in materia drepturilor omului si particularul este subiect de drept, deci participant la raporturile juridice internationale.





Corneliu-Liviu POPESCU, Op. cit., pp.7-16

Valeriu STOICA, Op. cit.,  p. 8





Stelian SCAUNAS, Op. cit., p.10

Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572

Avizul Curtii Internationale de Justitie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.

Cornelia GUSA, Controlul jurisdictional al principiului subsidiaritatii in spatiul comunitar european, Revista Romana de Drept Comunitar, nr. 1/2005, p. 40

Aurel CIOBANU DORDEA, Valorificarea subsidiaritatii in sistemul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, Analele Universitatii Bucuresti, nr. II/2004, p. 82

In plan politico-juridic, subsidiaritatea este indisolubil legata de federalismul european, cunoscand o prima aplicare concreta prin consacrarea sa intr-o regula juridica constitutionala in cadrul sistemului federal german: textul Constitutiei federale germane din 1871 instaura astfel un federalism de integrare, vizand repartizarea competentelor intre statele federale si Federatie pentru delimitarea sferelor lor de competente, Jean-Louis CLERGERIE, Le principe de subsidiarite, Ellipses, Paris, 1997, p. 34. Sistemul german reprezinta prima aplicare concreta a subsidiaritatii, incluzand intr-o regula juridica fundamentala un principiul abstract si foarte dinamic, de origine filosofica, Cornelia GUSA, Op. cit., p. 40

Paolo G. CAROZZA, Subsidiairity as a structural principle of international human rights law, A.J.I.L., vol. 97 (2003), nr. 2, pp. 38 si urm.

Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 82

Herbert PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60

Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 84

Johan CALLEWAERT, La subsidiarite dans l Europe des droits de l homme: la dimension substantielle, in L Europe de la subsidiarite (coord. M. Versussen), Ed. Bruzlant, Bruxelles, 2000, p. 17

Potrivit acestui sistem dreptul international este de aceeasi natura ca si dreptul intern; intre cele doua nu exista nici o diferenta. Lumea juridica este unitara deoarece si dreptul este unul singur. Se sustine si faptul ca dreptul international se aplica direct in ordinea juridica interna a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare, fiind posibile datorita apartenentei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte si de izvoare de drept. Se respinge orice forma de « receptionare » formala a normelor internationale in ordinile juridice interne. Augustin FUEREA, Drept comunitar european. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 43

Potrivit teoriei dualiste exista diferente fundamentale intre dreptul international si dreptul intern, cele doua ordini juridice fiind distincte una de cealalta. Astfel, nu pot exista conflicte intre normele interne si cele internationale pentru ca normele nu au acelasi obiect de reglementare. Norma interna se aplica exclusiv in cadrul statului si nu poate interveni in ordinea juridica internationala, in timp ce, un tratat international are efect si in ordinea juridica interna numai daca este ratificat, are loc o « nationalizare » a tratatului, el fiind aplicat in calitate de drept intern. Ibidem, p. 43 si p. 153

Spre exemplu, art. 1 din Conventia europeana a drepturilor omului contine direct obligatia statelor de a respecta drepturile omului :  „Inaltele parti contractante recunosc oricarei persoane tinand de jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in titlul I al prezentei Conventii”.





Nu se poate descarca referatul


Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }