QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Infractiunea internationala








INFRACTIUNEA INTERNATIONALA

1. Notiunea de infractiune internationala

Dreptul international penal s-a constituit ca ramura distincta a dreptului international abia in ultimul secol, iar raspunderea internationala pentru savarsirea de infractiuni s-a adaugat celorlalte forme ale raspunderii internationale, indeosebi in legatura cu crimele de razboi, dar si cu savarsirea de catre persoane particulare in timp de pace a unor infractiuni a caror periculozitate afecteaza societatea umana in intregul sau, dincolo de interesele de protectie antiinfractionala proprii fiecarui stat.

Infractiunile internationale au cunoscut o evolutie constanta, desi secole de-a randul destul de lenta. La inceputul secolului al XX-lea, ele constituiau inca intr-o mare masura o problema a dreptului cutumiar, reglementarile conventionale fiind destul de reduse. Asa se face ca in 1907 conventiile adoptate la Haga, in special Conventia a IV-a referitoare la legile si obiceiurile razboiului pe uscat, care interzicea o serie de fapte comise in timp de razboi impotriva populatiei civile si a nebeligerantilor, statuau prin dispozitii ce alcatuiesc ceea ce s-a numit Clauza Martens ca in masura in care nu s-au prevazut toate situatiile, pentru cazurile neprevazute populatia si beligerantii sunt pusi sub garantia principiilor de drept international, asa cum acestea rezulta din obiceiurile stabilite intre natiunile civilizate, din legile umanitarismului si din exigentele constiintei publice.




Pentru a se aprecia daca un fapt are sau nu caracterul unei infractiuni internationale, trebuie sa se aiba in vedere dreptul international in ansamblul sau. Cutuma internationala indeplineste, alaturi de dreptul conventional, un rol important, spre deosebire de dreptul intern in care ea este exclusa dintre izvoarele dreptului penal.

Valoarea deosebita a cutumei in dreptul international penal  a fost pusa in evidenta in mod pregnant si in cadrul instantelor militare internationale, constituite dupa primul, dar in special dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand judecarea si condamnarea criminalilor de razboi s-a facut atat in baza prevederilor conventiilor internationale incheiate anterior, cat si in baza cutumei internationale existente la acea data, mai evidenta decat tratatele, potrivit careia la declansarea sa, razboiul mondial, razboi de agresiune, era deja interzis in dreptul international, chiar daca Germania insasi nu se angajase formal in acest sens, intrucat, retragandu-se din Liga Natiunilor, nu-i puteau fi opozabile conventiile sau celelalte instrumente internationale adoptate in cadrul acesteia.

Notiunea insasi de infractiune internationala nu este imuabila, constanta. Din contra, cum dreptul international evolueaza continuu si cum continutul sau se imbogateste permanent, tot astfel aceeasi evolutie se aplica si notiunii de infractiune internationala.

Evolutiile in domeniul dreptului conflictelor armate, in care incalcarile dispozitiilor cu caracter umanitar ies tot mai mult din domeniul cutumiar, iar cu fiecare noua conventie in materie se adauga noi fapte de incalcare a unor asemenea norme care trebuie sa fie pedepsite conform dreptului international penal ca infractiuni grave, probeaza o asemenea asertiune. Elocventa in acest sens este evolutia luarii de ostatici. Dreptul international clasic permitea o asemenea fapta, in deosebi cu caracter de represalii. In 1919, Conferinta preliminariilor pacii includea uciderea ostaticilor printre crimele de razboi, iar statutele tribunalelor militare de dupa al doilea razboi mondial au prevazut-o alaturi de alte crime de razboi. Ulterior, Conventia de la Geneva privind protectia persoanelor civile in timp de razboi interzicea in art. 34 si luarea de ostatici, considerand-o ca infractiune grava, deci crima, iar art.3, comun celor patru conventii de la Geneva din 1949 interzicea luarea de ostatici si in orice conflict armat fara caracter international. In acest fel, atat luarea de ostatici, cat si uciderea acestora au devenit astazi crime internationale. Tot astfel, notiunea de crime de razboi a fost considerabil largita, in special dupa al doilea razboi mondial, la aceasta adaugandu-se in acelasi timp si crimele impotriva pacii si umanitatii, iar numarul infractiunilor care sunt urmarite si pedepsite in baza unor conventii internationale este in continua crestere.

In conditiile contemporane, dreptul international se dezvolta indeosebi pe cale conventionala, prin reglementari scrise, astfel ca si dreptul international penal incepe sa se bazeze tot mai mult pe incriminarea conventionala, in cuprinsul tratatelor ce se incheie definindu-se cu mai mare precizie infractiunile internationale, fapt deosebit de important indeosebi in acest domeniu, al dreptului penal, care este condus intre alte principii si de acela al legalitatii incriminarii. Dreptul conventional contribuie considerabil la consolidarea acestui principiu, caci formuland in scris continutul faptelor incriminate, le face mai clare si mai inteligibile decat o poate face dreptul cutumiar, cutuma trebuind sa fie stabilita ori de cate ori se pune problema aplicarii ei, operatiune cu atat mai dificila cu cat in cauza sunt puse fapte si persoane care trebuie sa suporte rigorile legii penale.

Dreptul international penal prezinta inca importante carente, intre care aceea ca stabilind infractiunile, nu este in masura sa stabileasca si pedepsele corespunzatoare pentru diferitele categorii de infractiuni. Intr-adevar, nici una dintre conventiile internationale prin care se incrimineaza anumite fapte penale nu stabileste si sanctiuni concrete pentru fapte la care se refera, imprejurare care nu este intru totul in concordanta cu principiul de drept penal admis unanim potrivit caruia pedeapsa trebuie sa fie fixata dinainte (Nulla poena sine lege) si este de natura sa antreneze consecinte neplacute din punct de vedere juridic si al echitatii.

Intrucat ori de cate ori se pune problema practica a aplicarii legii penale internationale in ce priveste stabilirea pedepsei se recurge la dreptul penal intern al unui anumit stat sau al celor mai avansate  state, care au insa principii si sisteme de stabilire si aplicare a pedepsei diferite, pe de o parte este greu de stabilit in concret ce anume pedeapsa sa fie aplicata, iar pe de alta parte, aceeasi fapta poate fi pedepsita in mod diferit in tarile care aplica dispozitiile conventiilor.

In literatura juridica de specialitate s-au dat infractiunii internationale definitii diferite, incadrand-o in general  in categoria faptelor ilicite savarsite de catre state prin reprezentantii lor autorizati sau de catre persoane particulare in nume propriu, dar imputabile in toate situatiile, sub aspectul sanctiunii penale, unor persoane fizice.

Vespasian V. Pella arata ca infractiunea internationala constituie o actiune sau o inactiune sanctionata de o pedeapsa pronuntata si executata in numele comunitatii statelor.

Profesorul belgian, Stefan Glaser, definea infractiunea internationala ca fiind un fapt contrar dreptului international si atat de vatamator pentru interesele aparate de acest drept, incat statele ii atribuie de comun acord un caracter criminal, cerand, totodata si reprimarea penala.

Infractiunea internationala este fapta, constand dintr-o actiune sau inactiune, savarsita cu vinovatie de o persoana in calitate de agent al statului sau in nume personal, prin care se incalca drepturile si interesele ocrotite de dreptul international si care este sanctionata penal prin incriminarea sa de catre dreptul international.

Infractiunea internationala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente constitutive:

Elementul material, constand dintr-un act de natura fizica, voluntar, care se poate manifesta sub doua forme: ca actiune (delicta commissiva) sau ca inactiune ori omisiune (delicta ommissiva).

Actul material ia aspecte diferite in raport de configuratia infractiunii incriminate in baza dreptului international conventional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism etc.).

Elementul ilicit constituie un alt element care conditioneaza existenta infractiunii internationale, ilegalitatea fiind aceea care determina si atrage sanctiunea penala. Caracterul ilicit rezulta dintr-o incalcare a unei norme de drept international cuprinsa fie intr-o conventie internationala, fie intr-o cutuma sau dintr-un act contrar echitatii si justitiei internationale.

Infractiunile internationale nu pot fi reprimate daca au intervenit anumite cauze care inlatura in mod exceptional caracterul ilicit al faptului sau actului de violare a obligatiei internationale (forta majora, starea de necesitate, legitima aparare etc.) sau daca fapte au fost savarsite in limitele unei obligatii rezultand din legi sau tratate internationale.

Elementul moral. Pentru a constitui infractiune internationala, actul incriminat trebuie sa fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema savarsirii cu vinovatie a faptei incriminate. Aceasta presupune atat vointa de a comite o fapta de drept international penal, cat si constiinta caracterului ilicit al faptei, ca si in dreptul intern.

A. Clasificarea infractiunilor internationale.

In  dreptul international penal clasificarea infractiunilor se face dupa mai multe criterii.

O prima clasificare are la baza subiectul infractiunii, in raport de care infractiunile se impart in:

a) infractiuni grave comise de catre persoane fizice, in numele sau in contul unui stat, cum ar fi: declansarea si ducerea unui razboi de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate internationale, apartheidul, genocid etc.;

b) infractiuni comise de catre persoane particulare, in afara imputernicirii din partea unui stat. In aceasta categorie intra: terorismul, pirateria maritima, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de moneda, circulatia si traficul de publicatii obscene,  aducerea in sclavie si traficul de sclavi, traficul de femei si de copii, luarea de ostatici, munca fortata, infractiunile impotriva persoanelor care se bucura de protectie internationala, etc.

Acest criteriu exprima gravitatea deosebita a faptelor cuprinse in prima categorie, amploarea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale relatiilor internationale, precum si regimul relativ diferit rezervat acestora fata de a doua categorie de infractiuni, in care autorii faptelor actioneaza in nume propriu. Astfel, pentru persoanele fizice care actioneaza in numele statului, ca agenti ai acestuia, sunt aplicabile in intregime principiile dreptului international penal, iar pe de alta parte pentru infractiunile comise de particulari in nume propriu sunt aplicabile in general principiile si normele dreptului intern al statelor. Desigur, aceasta distinctie care se face in literatura juridica nu este foarte precisa, intrucat si in cazul celei de-a doua categorii de infractiuni, daca faptele respective sunt incriminate ca infractiuni in cadrul unor conventii internationale, tratamentul juridic al respectivelor fapte se face in conformitate cu principiile si normele acceptate in respectivele instrumente juridice internationale, in care elementele de drept international penal pot fi prevalente. Intre cele doua categorii de fapte exista deosebiri notabile in ceea ce priveste reglementarea si caracterul raspunderii, precum si formele colaborarii membrilor comunitatii internationale in descoperirea si reprimarea lor.

O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmarit de autorul infractiunilor, in daca acesta comporta sau nu un element politic sau ideologic. In prima categorie, a infractiunilor cu scop politic sau ideologic, se incadreaza crime contra umanitatii, inclusiv genocidul, crimele de razboi, apartheidul, terorismul international, si in cea de-a doua categorie intra toate celelalte infractiuni mentionat.

Un al treilea criteriu de clasificare il constituie perioada in care au fost comise infractiunile, dupa cum acestea au fost savarsite in timp de pace sau in timp de razboi, din acest punct de vedere unele infractiuni putand fi comise numai in timp de pace, altele numai in timp de razboi, iar altele atat in timp de pace, cat si in timp de razboi.

Exista si o a patra clasificare a infractiunilor internationale, dupa natura obiectului impotriva caruia sunt dirijate si caruia ii aduc atingere, deci, dupa natura valorilor afectate, in infractiuni contra unor valori morale si infractiuni contra unor valori materiale.

Din prima categorie fac parte infractiunile prin care se aduce atingere ordinii publice si juridice internationale, cum sunt razboiul  de agresiune si terorismul international, sau persoanei umane concepute ca o valoare universala independenta de nationalitate, rara sau religie si anume vietii, integritatii sale fizice sau morale, demnitatii umane (actele calificate drept crime de razboi, crimele contra umanitatii, inclusiv genocidul, tratamentele inumane, sclavia , munca fortata, traficul de stupefiante).





In categoria infractiunilor internationale prin care se aduce atingere valorilor materiale, adica acelor valori care pot fi obiectul unor aprecieri sau evaluari materiale, pecuniare, se incadreaza cele prin care se lezeaza bunurile culturale (opere literare, stiintifice, artistice etc.), bunuri a caror folosinta este indispensabila tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurile submarine etc.), bunurile care concura la libertatea si securitatea circulatiei in marea libera si in aer (navigatia, zborurile aeriene etc.,) si bunurile a caror autenticitate si conservare este importanta atat pentru comunitatea statelor, cat si pentru fiecare individ (moneda, bilet de banca etc.)

Clasificarea infractiunilor dupa mai multe criterii prezinta importanta in analiza sistematica a acestora, in evidentierea trasaturilor generale si a particularitatilor si in intelegerea componentelor fiecarei fapte penale.


B. Raspunderea penala a persoanelor particulare pentru comiterea de infractiuni internationale, care nu au caracter de crime internationale

In cazul crimelor internationale impotriva pacii si umanitatii, pentru care statele poarta o raspundere politica, morala si materiala, raspunderea penala revine persoanelor oficiale sau gruparilor care au ordonat, organizat sau savarsit asemenea crime.

Persoanele particulare pot savarsii si ele fapte contrare dreptului international care nu implica raspunderea statelor. Statele sunt insa obligate, in relatiile lor de colaborare, sa previna si sa impiedice comiterea unor asemenea fapte, tinand seama de periculozitatea lor pentru comunitatea internationala.

Printre infractiunile internationale comise de persoane particulare figureaza terorismul, pirateria maritima, pirateria aeriana (deturnarea de avioane), traficul ilicit de stupefiante, traficul de femei si copii, sclavia si traficul cu sclavi, falsificarea de moneda si difuzarea de publicatii pornografice.

Asemenea fapte au capatat, in general, calificarea de infractiuni internationale (delicta juris gentium) prin tratate intervenite intre state.

Terorismul international

Una dintre caracteristicile terorismului este intimidarea prin acte de violenta. Mijloacele folosite de teroristi sunt mai intotdeauna asasinatul, exploziile, incendiul, distrugerea edificiilor publice, sabotajul cailor de comunicatii, amenintari sub diferite forme, luarea de ostatici etc.

Dupa scopurile sale terorismul poate constitui o infractiune de drept comun, cand are la baza un element material, cum ar fi actiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi contra unor persoane inocente, pentru extorcarea de fonduri sau razbunare; terorismul devine politic atunci cand urmareste sa complice sau sa determine ruperea relatiilor pasnice dintre state, sa inlature anumiti oameni politici indezirabili unor cercuri straine sau sa influenteze prin intimidare politica interna sau externa a unui anumit stat.

Folosirea fortei armate de catre miscarile de eliberare nationala (guerilla) nu constituie acte de terorism politic, ci forme ilicite de lupta determinate de conditiile specifice ale actiunii militare anticolonialiste.

Terorismul de stat consta in acte de violenta si opresiune exercitate de puterile coloniale impotriva miscarilor de eliberare nationala. Dealtfel, subiect al terorismului international poate fi orice stat care comite acte de violenta asupra supusilor sai.

Terorismul a adoptat mai multe forme de manifestare, cum ar fi pirateria aeriana, luarea de ostatici pentru eliberarea carora se pun conditii grele de ordin politic sau material, ranirea de diplomati straini, atentate conta sefilor de state, atentate contra misiunilor diplomatice, atentate contra personalitatilor politice sau persoanelor particulare cunoscute pentru opiniile lor, atentate in institutiile publice sau contra intreprinderilor comerciale, atentate contra avioanelor si chiar contra fortelor de ordine etc.

Intensificarea actelor de terorism a readus in actualitate problema luptei impotriva terorismului, fiind in prezent atat preocuparea statelor cat si a juristilor.

Terorismul isi gaseste de  cele mai multe ori originea in situatii politice grave, care raman fara rezolvare. Din aceasta cauza fenomenul terorismului nu va putea fi inlaturat fara eliminarea prealabila a cauzelor sale. Printre cauzele terorismului international sunt mentionate mizeria, suferintele si disperarea, care imping anumite persoane sa sacrifice vieti omenesti, uneori chiar si propria lor viata pentru a atrage atentia lumii asupra schimbarilor radicale reclamate de transformarile revolutionare ale perioadei.

Nu odata insa actele de terorism sunt rezultatul unui fanatism orb sau, cum se exprima V. V. Pella, “pervertirea” unui tel politic sau social, care subordoneaza unui scop unic moralitatea si celelalte valori umane.

Represiunea internationala a terorismului

Pana in prezent nu s-a incheiat o conventie multilaterala universala corespunzatoare care sa incrimineze toate actele de terorism.

Romania a propus in cadrul Societatii Natiunilor inca din 1926 elaborarea unei Conventii internationale pentru universalizarea represiunii terorismului. Primul anteproiect de Conventie impotriva terorismului a fost elaborat de V. V. Pella si adoptat de Comitetul de juristi ai Societatii, in aprilie 1935. Proiectul Pella a inspirat Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului, semnata la Geneva in 1937, dar care nu a intrat in vigoare, nefiind ratificata. Statele semnatare ale Conventiei se angajau la prevenirea si reprimarea activitatilor de acest gen, precum si sa prevada in legislatiile lor penale urmatoarele fapte comise pe teritoriul lor, daca sunt dirijate contra unei alte parti contractante si constituie acte de terorism:

a) atentatele indreptate contra vietii, integritatii corporale, sanatatii sau libertatii sefilor de state, persoanelor care exercita prerogativele sefului de stat si celor care ocupa functii de stat;

b) actele diversioniste constand in distrugerea sau deteriorarea bunurilor publice sau destinate uzului public, care apartin altei parti contractante;

c) faptul intentionat care pune in pericol mai multe vieti omenesti;

d) confectionarea, pastrarea sau furnizarea de arme, munitii si produse explozive in vederea comiterii de acte teroriste;

e) falsificarea, introducerea in tara si procurarea de pasapoarte false si alta asemenea documente;

f) pregatirea si instigarea la acte teroriste, participarea sau ajutorarea sub orice forma a teroristilor.

Conventia instituia un regim de extradare potrivit caruia aceste infractiuni trebuie sa figureze in toate tratatele de extradare intre statele parti, impunandu-le obligatia fie de a preda pe autorul actului terorist, fie de a-l pedepsi (aut dedere, aut punire).

Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in 1972 o rezolutie cu privire la “masuri pentru prevenirea terorismului international, care pune in pericol sau distruge vieti umane nevinovate sau care afecteaza libertatile fundamentale, si studierea cauzelor care genereaza forme de terorism si acte de violenta, care isi au originea in saracie, deceptii, nemultumire si disperare si care determina unele persoane sa sacrifice vieti umane, inclusiv propria lor viata, pentru a incerca sa aduca schimbari radicale”. Prin aceasta rezolutie s-a decis crearea unui comitet care sa examineze propunerile statelor in vederea prevenirii si lichidarii terorismului international.

In cadrul O.N.U. si al institutiilor specializate nu a fost insa elaborata o conventie generala pentru combaterea tuturor actelor de terorism international.

In problema represiunii terorismului international s-a adoptat o conventie pe plan regional. Statele membre ale Consiliului Europei au incheiat in 1976, la Strasbourg, Conventia europeana pentru represiunea terorismului. Prima preocupare a membrilor Conventiei a fost aceea de a se lua masuri eficace pentru ca autorii acestor acte sa nu poata scapa de urmarire si de pedeapsa. Statele contractante au convenit ca nici una din infractiunile mentionate in art.1 al Conventiei sa nu fie considerate infractiuni politice, infractiuni conexe la infractiunile politice sau infractiuni inspirate de mobiluri politice.

Sunt incriminate in art.1 urmatoarele fapte:

a) infractiunile cuprinse in domeniul de aplicare al Conventiei pentru represiunea capturarii ilicite de aeronave, semnata la Haga in decembrie 1970;

b) infractiunile cuprinse in domeniul de aplicare al Conventiei pentru represiunea actelor ilicite indreptate contra securitatii aviatiei civile, semnata la Montreal in 23 septembrie 1971;

c) infractiunile grave constituite de un atac contra vietii, integritatii corporale sau libertatii persoanelor care au dreptul la o protectie internationala, inclusiv agentii diplomatici;

d) infractiunile comportand rapirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrara;

e) infractiunile comportand folosirea bombelor, grenadelor, fuzeelor, armelor de foc automate sau a scrisorilor ori coletelor explozive, in masura in care aceasta utilizare prezinta un pericol pentru persoane;

f) tentativa de a comite una din infractiunile sus-citate sau participarea in calitate de coautor sau complice al unei persoane care comite sau incearca sa comita o asemenea infractiune.

Sub aspectul competentei, Conventia prevede ca statul pe teritoriul caruia a fost descoperit autorul infractiunii il poate extrada sau, daca nu procedeaza la extradare, trebuie sa supuna cauza, fara nici o exceptie ori intarziere nejustificata, autoritatilor competente pentru exercitarea actiunii penale.






1.2. Terorismul si lupta popoarelor impotriva dominatiei straine

Trebuie sa se faca o deosebire clara intre terorismul individual sau de grup si lupta popoarelor pentru autodeterminare si independenta si trebuie respinse in mod hotarat incercarile de a califica drept acte de terorism international actiunile de lupta intreprinse de miscarile de eliberare nationala.

Comunitatea internationala are obligatia juridica si morala de a promova lupta de eliberare, respingand tentativele de asimilare ale acestei lupte cu terorismul international. Legitimitatea luptei popoarelor pentru a se elibera de represiune si exploatare le confera acestora dreptul de a folosi toate mijloacele de care dispun, inclusiv forta.

Trebuie respins cu aceeasi hotarare terorismul strain de activitatea revolutionara, actele teroriste impotriva unor fiinte nevinovate, care nu pot fi considerate mijloace admise de lupta, chiar daca sunt intreprinse in numele unei cauze nobile. Dealtfel, miscarile de eliberare nationala si sociala au respins intotdeauna si resping terorismul, care nu are legatura cu activitatea revolutionara.

Adunarea Generala a O.N.U. sustine dealtfel intr-o rezolutie a sa ca in formularea actelor de terorism nu trebuie adusa nici o atingere drepturilor legitime ale popoarelor la autodeterminare, la libertate si independenta, astfel cum sunt enuntate in Carta Natiunilor Unite, dezvoltate in Declaratia asupra relatiilor prietenesti si reflectate in diferite rezolutii ale Adunarii Generale. Chiar si atunci cand forta este juridic si moral justificata, sunt anumite mijloace, intalnite in toate formele conflictelor omenesti, a caror folosire nu este ingaduita; legitimitatea unor cauze nu justifica, prin ea insasi, recurgerea la anumite forme de violenta, cu caracterul unor acte individuale indreptate impotriva unor persoane nevinovate.

2. Pirateria maritima

Pirateria consta in acte de violenta comise pe mare (marea libera), fie de persoane particulare, fie de navele unor state cu scopul de a captura, prada si scufunda vasele atacate.

Pirateria a fost considerata de dreptul cutumiar ca o crima internationala, iar piratii ca bostis bumani generis. De aceea, navele oricarui stat au dreptul sa urmareasca in largul marii pe pirati, indiferent de nationalitatea lor si, capturandu-i, sa-i supuna legilor penale si jurisdictiei statului care a efectuat priza. Aceste principii cu privire la piraterie, la dreptul de urmarire si la competenta jurisdictionala a captatorului au fost consacrate si de conventia de la Geneva din 1958 asupra marii libere.

Potrivit conventiei, constituie acte de piraterie orice act ilegal de violenta, de detinere a unei nave sau orice jefuire comisa in scopuri personale de catre echipajul sau pasagerii unei nave particulare impotriva altei nave, persoanelor sau bunurilor, in marea libera sau orice alt loc care nu se afla sub jurisdictia vreunui stat, ca si orice acte de participare voluntara la folosirea unei nave sau aeronave in aceste scopuri cand acela care le comite are cunostinta de faptele care dau acestei nave caracterul unei nave pirat.

Actele de piraterie savarsite de o nava de razboi sau de o nava de stat folosita in scopuri comerciale sunt asimilate cu actele comise de o nava particulara. Sunt consacrate apoi dreptul de captura si sechestrare si competenta de judecata a statului care a efectuat sechestrarea in marea libera sau in alt loc care nu se afla sub jurisdictia vreunui stat.

3. Pirateria aeriana (deturnarea de avioane)

Deturnarea de avioane consta in actiuni criminale ale unor indivizi care, in cursul zborului, obliga prin violenta si amenintari echipajul aeronavei sa schimbe traiectoria zborului si sa se indrepte spre o destinatie neprevazuta, expunand astfel viata echipajului si a pasagerilor la pericole grave.

Deturnarile de avioane sunt clasificate in trei categorii:

acte irationale apartinand unor dezechilibrati;

actiuni banditesti pentru realizarea de profituri materiale;

deturnarea ca mijloc de evadare politica sau pentru obtinerea schimbului de ostatici contra prizonierilor politici.

Cand aeronavele zboara peste marea libera, ele au o situatie similara cu aceea a navelor maritime. De aceea, Conventia de la Geneva asupra marii libere din 1958 a largit notiunea de piraterie, incluzand si aeronavele.

Prima conventie pentru combaterea deturnarii de avioane a fost incheiata la Tokio in 1963 cu privire la infractiuni si alte acte savarsite la bordul aeronavelor, conventie ce va intra in vigoare in 1969. Conventia de la Tokio defineste capturarea de aeronave, iar faptele considerate astfel nu sunt calificate infractiuni internationale, calificarea lor urmand sa fie determinata de dreptul intern al statelor-parti. Astfel, conventia nu prevede nici o sanctiune penala, dar obliga statele sa redea controlul aeronavei capturate comandantului sau legitim, sa restituie aeronava si incarcatura ei si stabileste obligatia statului unde aterizeaza aeronava de a facilita pasagerilor si echipajului continuarea zborului.

In 1970, la Haga s-a semnat Conventia referitoare la reprimarea capturarii ilicite de aeronave, intrata in vigoare in 1971. Aceasta conventie defineste pirateria aeriana ca o infractiune. Conventia obliga statele sa reprime prin legislatia lor infractiunea prin pedepse severe, prevede criterii pentru stabilirea competentei lor jurisdictionale, judecarea sau extradarea infractorilor, acordarea celei mai largi asistente judiciare posibile intre statele-parti.

In 1971, in cadrul Conferintei de la Montreal s-a adoptat Conventia pentru reprimarea actelor ilicite indreptate impotriva securitatii aviatiei civile, intrata in vigoare in 1973. Conventia obliga statele sa pedepseasca in mod exemplar actele de violenta impotriva persoanelor aflate la bordul unei aeronave in zbor si, totodata, largeste sfera actelor care constituie infractiunea de deturnare de aeronave, incluzand nu numai faza de zbor, ci si acte care pot fi comise la sol in cursul pregatirii zborului si incrimineaza o gama mai larga de acte de violenta.

4. Reprimarea infractiunilor contra persoanelor cu statut diplomatic si luarii de ostatici

In 1973, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea infractiunilor contra persoanelor bucurandu-se de o protectie internationala, inclusiv agentii diplomatici.

Conventia dispune ca statele parti vor considera ca fiind o infractiune in raport cu legislatia lor interna, prevazand pedepsele corespunzatoare, orice fapt intentionat de a comite o crima, o rapire sau un alt atac contra persoanei sau libertatii unei persoane care se bucura de protectie internationala sau orice atac contra localurilor oficiale, locuintei particulare sau mijloacelor de transport ale unei asemenea persoane.

Conventia considera ca infractiune chiar si simpla amenintare de a comite un asemenea act sau de a fi complice la un asemenea act. Conventia isi insuseste principiul aut dedere, aut punire, precum si principiul universalitatii.

Cand nu exista intre state clauza conventionala cu privire la extradarea autorilor unor asemenea infractiuni, aceasta clauza este prezumata ca existand, in virtutea insasi a conventiei.

Potrivit Conventiei internationale impotriva luarii de ostatici, statele se obliga sa reprime infractiunea luarii de ostatici definita ca actul prin care o persoana luand si detinand ostatici ii ameninta ca ii va ucide, ii va rani sau va continua sa-i detina, in scopul de a constrange o terta parte de a savarsi un anumit act sau de a se abtine de la savarsirea lui, ca o conditie implicita sau explicita a eliberarii ostaticilor.

Conventia nu se aplica daca infractiunea este comisa pe teritoriul unui singur stat, daca autorul infractiunii si ostaticul sunt cetatenii aceluiasi stat si daca autorul prezumat este descoperit pe teritoriul acelui stat.

5. Traficul ilicit de stupefiante

Traficul de stupefiante consta in comertul ilicit de droguri toxice (opium, heroina, morfina, cocaina, L.S.D., marijuana etc.) ce actioneaza asupra centrilor nervosi, producand inertie fizica sau morala, decadere, descompunere. Traficul de stupefiante aduce astfel o grava atingere dreptului fundamental al omului la sanatate.

Prima conventie a fost semnata la Haga in 1912. Statele parti isi asumau obligatia sa controleze productia de opium brut, sa reglementeze importul si exportul de opium manufacturat, sa supravegheze comertul cu opium medicinal si cu derivatele acestuia.

Dupa primul razboi mondial a fost creata o Comisie consultativa permanenta, care a jucat rolul unui organ consultativ in aceasta materie, pe langa Consiliul Ligii.

In 1925 s-au adoptat doua conventii distincte, una privind fabricarea, comercializarea si folosirea opiumului preparat, si cealalta referitoare la controlul international asupra drogurilor periculoase.

In 1931 s-a incheiat o noua conventie cu privire la limitarea fabricarii si reglementarea distribuirii stupefiantelor, iar in 1936 a fost semnata la Geneva o alta conventie pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor periculoase.

In 1961 este adoptata Conventia unica asupra stupefiantelor (intrata in vigoare in 1964) si care inlocuieste conventiile anterioare. Conventia urmareste trei obiective principale:

codificarea regulilor din tratatele multilaterale existente in materie de stupefiante;

extinderea controlului asupra culturilor de plante din care sunt extrase stupefiantele “naturale”, ca opium, hasis si frunzele de coca;

simplificarea mecanismului de control international.

Potrivit art. 35, tarile parti “preocupate de sanatatea fizica si morala a umanitatii” se obliga sa asigure pe plan national o coordonare a actiunii preventive si represive contra traficului ilicit, sa se asiste reciproc in lupta contra traficului ilicit si sa coopereze intre ele.





Potrivit art. 36, faptele ce constituie trafic ilicit de stupefiante urmeaza a fi pedepsite ca infractiuni cand sunt comise cu intentie, urmand ca infractiunile grave sa fie pasibile de o pedeapsa adecvata, in special inchisoarea sau alte pedepse privative de libertate. Infractiunile fie ca sunt comise de nationali sau straini, vor fi urmarite de Partea pe teritoriul careia a fost comisa infractiunea sau de Partea pe teritoriul careia se gaseste delincventul, daca extradarea sa nu este acceptabila, conform legislatiei Partii careia i-a fost adresata cererea de extradare.

In 1971 a fost creat un fond al Natiunilor Unite destinat luptei contra drogurilor. In acelasi an, Conferinta O.N.U. de la Viena a aprobat adoptarea Conventiei asupra substantelor psihotrope, avand ca scop sa impiedice fabricarea si distribuirea substantelor psihotrope (stimulatoare, tranchilizante si halucinogene).

In Romania, pentru a se da curs obligatiilor asumate pe plan international, art. 312 din Codul penal prevede: “Producerea, detinerea sau orice operatiune privind circulatia produselor ori substantelor stupefiante sau toxice, cultivarea in scop de prelucrare a plantelor care contin astfel de substante, ori experimentarea produselor sau substantelor toxice, toate acestea fara drept , se pedepsesc cu inchisoarea de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.” Cu inchisoarea de la 1 la 5 ani se sanctioneaza “prescrierea de catre medic, fara a fi necesar, a produselor sau substantelor stupefiante”, “iar organizarea ori ingaduirea consumului de asemenea produse ori substante, in locuri anumite se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la15 ani si interzicerea unor drepturi”

6. Traficul de femei si copii

Prima conventie internationala in acest domeniu a fost incheiata, la Paris in 1910. Statele parti au incriminat faptul de a recruta, a antrena sau influenta femei sau fete minore spre a se deda prostitutiei, chiar cu consimtamantul lor.

Sub auspiciile Societatii Natiunilor, in 1921 a fost incheiata Conventia de la Geneva pentru suprimarea comertului cu femei si copii, prin care statele contractante se obligau sa aplice sanctiuni penale persoanelor care practicau acest comert.

Ulterior, in 1933 s-a semnat la Geneva Conventia asupra represiunii traficului de femei majore.

In 1949, la initiativa O.N.U., lupta contra traficului cu femei si copii si-a gasit expresie in Conventia pentru reprimarea si abolirea traficului de fiinte umane si a exploatarii prostituarii altuia. Conventia din 1949 se aplica atat prostitutiei feminine, cat si celei masculine. Conventia largeste cadrul faptelor incriminate, cuprinzand si exploatarea prostituarii unei persoane,  chiar daca se face cu consimtamantul acesteia.

7. Sclavia si traficul de sclavi

Principiile morale si juridice ale lumii contemporane repudiaza sclavia, orice comert cu fiinte umane constituind o infractiune de drept international.

Primul act international care a condamnat sclavia a fost Declaratia semnata la Viena in 1815. La baza acestei declaratii a stat intentia de a folosi conventia pentru interzicerea comertului cu sclavi, ca mijloc de lupta pentru dominatia pe piata capitalista mondiala.

In 1841 a fost semnata o conventie intre Marea Britanie, Austria, Franta, Prusia si Rusia prin care se interzicea comertul cu sclavi.

In 1885, Actul general cu privire la Congo, adoptat de Congresul de la Berlin, interzicea comertul cu sclavi, pornind tot de la interesele puterilor coloniale.

In 1890 s-a incheiat Actul general al conferintei de la Bruxelles prin care se interzicea comertul cu sclavi. Atat conventia din 1841, cat si cea din 1890 interziceau numai comertul cu sclavi, dar nu sclavia. Pe aceeasi linie a mers si conventia elaborata mai tarziu de Societatea Natiunilor in 1926.

In 1956, la Conferinta de la Geneva, convocata sub egida O.N.U., privind lupta impotriva sclavajului, a fost semnata o conventie suplimentara pentru desfiintarea sclaviei, a traficului de sclavi si a institutiilor similare sclavajului, dar care si ea prevede numai abolirea progresiva si cat mai repede posibil a sclaviei.

Cu toate acestea, practicile de tipul sclavajului nu au fost inca eliminate din toate regiunile lumii.


8. Falsificarea de moneda

Contrafacerea sau alterarea in orice mod a semnelor monetare cu putere circulatorie (metalice sau in hartie moneda), precum si punerea in circulatie in mod fraudulos a acestora constituie infractiunea de falsificare de moneda.

Circulatia monedelor false antreneaza prejudicii grave intereselor statelor. Lupta impotriva falsificatorilor de moneda se duce pe plan mondial, avand ca fundament juridic conventiile internationale.

O conventie pentru represiunea falsificatorilor de monede a fost semnata la Geneva in 1929, la propunerea Frantei, pe baza unui proiect intocmit de Vespasian Pella. Ea a intrat in vigoare in 1931.

Obiectul conventiei este acela de a asigura protectia internationala a tuturor monedelor nationale, obligand partile sa supuna urmaririi penale pe falsificatorii de monede, indiferent daca monedele apartin tarii respective sau altei tari.

Potrivit conventiei, autorii infractiunilor internationale de fals de moneda sunt guvernate de principiul represiunii universale. Statele semnatare s-au obligat totodata sa coopereze prin schimbul reciproc de informatii pentru a intarii lupta impotriva falsificatorilor de moneda, pe plan international.

In Romania, infractiunea este reglementata in art. 282 din Codul penal. Potrivit acestui articol, “falsificarea de moneda metalica, moneda de hartie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea platilor, emise de institutia bancara ori de alte institutii de credit competente, sau falsificarea oricaror alte titluri ori valori asemanatoare, se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi”. Daca aceste fapte “ar fi putut cauza o paguba importanta sistemului financiar, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi, iar daca au cauzat o paguba importanta sistemului financiar, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.” Se pedepseste si tentativa.


9. Distrugerea cablurilor submarine

Prima conventie avand ca obiect protejarea, prin sanctiuni penale, a cablurilor submarine din afara apelor teritoriale, s-a incheiat la Paris, in 1884. Ea nu se refera insa decat la situatia din timp de pace, lasand libertate de actiune beligerantilor in timp de razboi.

Ulterior, protectia cablurilor submarine a fost reluata de Conventia de la Geneva asupra marii libere din 1958 care precizeaza, in art. 26, ca “statul riveran nu poate impiedica asezarea sau intretinerea acestor cabluri sau conducte  (pipe-lines), cu rezerva dreptului de a lua masuri rezonabile pentru exploatarea platoului continental si exploatarea resurselor sale naturale”.

Conventia din 1958 impune statelor si obligatia de a lua masurile legislative necesare, pentru ca faptele definite de conventie sa fie calificate infractiuni in legile lor interne.

Dreptul de a sanctiona infractiunile comise in spatiul international revine statului al carui pavilion il poarta nava autor al infractiunii, iar in lipsa (nava fara nationalitate), se exercita competenta personala asupra autorilor, in conditiile dreptului comun al tarii lor.

10. Difuzarea de publicatii si obiecte pornografice

Traficul de publicatii pornografice aduce prejudicii grave de ordin moral si spiritual societatii contemporane. Astfel, in 1910 la Paris a fost incheiata prima Conventie speciala pentru reprimarea difuzarii publicatiilor pornografice.

In 1923, sub auspiciile Societatii Natiunilor, a fost adoptata la Geneva o noua Conventie internationala cu privire la represiunea punerii in circulatie si traficului de publicatii pornografice.

Aceasta conventie incrimineaza urmatoarele fapte:

a) fabricatia si detinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afise, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene, cu scopul de a face comert, distribui sau expune public;

b) importul, transportul, direct sau prin interpusi, sau punerea in circulatie a obiectelor enumerate mai sus;

c) comertul, chiar clandestin, si orice operatie de distribuire, expunere publica, dare in locatie;

d) favorizarea circulatiei sau traficului, direct sau indirect.

Conventia lasa in sarcina tarilor semnatare luarea masurilor de urmarire si pedepsirea infractorilor, prin legislatiile lor nationale.


La criminalité collective des etats, Bucuresti, 1926, p. 175.

Stefan Glaser, Droit International Penal Conventionnel, vol. I,  p.16-17.






loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }