Formarea si dezvoltarea dreptului international public

Formarea si dezvoltarea dreptului international public

Elemente specifice laturii penale a dreptului international au aparut odata cu infiriparea acestei ramuri juridice.

Acestea pot fi intalnite inca din antichitate, alaturi de preceptele canonice si conceptele laice, sub forma unor sanctiuni cu caracter religios, fiind insa, mai riguros statuate, in evul mediu.

Sub influenta operei Sfantului Toma d`Aquino, Suma theologial,  diferendele dintre state erau rezolvate cu respectarea principiului solidaritatii crestine, care tindea sa indulceasca purtarea razboaielor, prin institutiile sale, Pacea lui Dumnezeu, in temeiul careia se acorda protectie unor categorii de persoane si Armistitiul lui Dumnezeu, referitor la obligatia incetarii luptelor in anumite zile sau perioade.

Filozofii spanioli ai secolului al XVI-lea au contribuit la dezvoltarea doctrinei privitoare la purtarea razboiului, recunoscand notiunea de razboi just numai in situatia razboiului purtat in scopul restabilirii dreptului incalcat de inamic.

Alaturi de acestia, numerosi alti doctrinari laici s-au preocupat nu doar de precizarea regulilor deja admise, ci, in special de construirea unor noi principii inspirate de morala si de conceptul de justitie. Un merit deosebit in acest sens l-a avut Hugo Grotius, prin opera sa De jure belli ac pacis - 1625.

In opinia lui Grotius, razboiul era legitim numai atunci cand constituia un act de aparare fata de o agresiune, ori o reactie la ofensa adusa de un alt stat, ori atunci cand avea ca scop reprimarea infractiunilor care lezau dreptul natural. In cazul savarsirii unor infractiuni comise contra dreptului gintilor, infractiuni ca exercitarea de catre popoare a pirateriei, negarea existentei lui Dumnezeu si indepartarea de religie, razboiul devenea legitim si constituia un mijloc de pedepsire.

Statul era indreptatit, deci, sa pedepseasca nu doar pe criminalii din interior, dar si pe cei care comit infractiuni la dreptul gintilor.

Daca un stat dezlantuia un act de violenta si teroare, singurul culpabil era Printul, respectiv seful statului, ca autor al acestei politici nocive.

Ideea responsabilitatii guvernantilor pentru infractiunile cu caracter international a fost reluata si amplificata de J.J. Rousseau.

Momente semnificative in evolutia institutiilor dreptului international penal au fost marcate de evenimente ca aparitia in dreptul Statelor Unite ale Americii a primelor reguli de drept penal referitoare la beligeranti[1], la inceputul secolului al XIX-lea, semnarea Conventiei Crucii Rosii Internationale, la Geneva in anul 1864, aparitia ideii organizarii unei jurisdictii criminale internationale, in anul 1872.

O noua etapa in dezvoltarea dreptului international penal o reprezinta Conventiile de la Haga din 1899 si 1907.

In cadrul Conferintei de la Haga din anul 1907, cu participarea a 44 de state, au fost codificate legile si obiceiurile razboiului. Interdictiile introduse, insa, erau lipsite de sanctiuni.

Primul razboi mondial a prilejuit numeroase incalcari ale regulilor de desfasurare a razboiului. A fost violata neutralitatea unor state si au fost incalcate interdictii stabilite prin Conventiile de la Haga.

Problema raspunderii pentru crimele internationale savarsite in timpul primului razboi mondial a avut o reala importanta, fiind ridicata in cadrul discutiilor care au premers incheierea Tratatului de la Versailles. Acest document a prevazut infiintarea unei instante internationale cu competenta de a-l judeca pe fostul suveran al Germaniei. Tratatul prevedea punerea sub acuzatie publica a suveranului de catre puterile aliate si asociate pentru ofensa suprema contra moralei internationale si autoritatii sacre a tratatelor[2].

Dispozitiile Tratatului de la Versailles au o importanta majora pentru dezvoltarea dreptului international penal. In continutul acestui document apare pentru prima data notiunea de crima de razboi, si, tot pentru prima data, un sef de stat este considerat raspunzator pentru politica sa de incalcare a dreptului international[3].

Pactul Ligii Natiunilor a statuat procedura de arbitraj pentru solutionarea diferendelor intervenite intre statele membre, susceptibile de a antrena o ruptura.