Retorica pe firul istoriei

RETORICA PE FIRUL ISTORIEI

A. Filosofia greco-latina si retorica:

Ce este RETORICA? (In greaca: ῥήτωρ, rhêtôr, orator, invațator; in latina: retorica, oratoria). Este arta de a vorbi bine cu scopul de a convinge. Si care e legatura dintre retorica si sofisti antici?

Definiția SOFISTULUI: Filosof și retor in antichitatea greaca, la inceput adept al explicarii raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico religioase), mai tarziu adept al idealismului filosofic, care folosea ca metoda de discuție argumentarea sofistica. ** P.gener. Persoana care foloseste sofismele, argumentația sofistica. Din fr. sophiste, lat. Sophista; sau SOFÍST, A s.m. și f. Denumire data in Grecia antica profesorilor care predau contra plata filosofia și arta retoricii și care au devenit mai tarziu simpli retori venali, gata sa demonstreze orice. ** (Astazi) Cel care face uz de sofisme. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes ințelept]. A se vedea aici legatura cu intelepciunea si iubirea de intelepciune (filosofia).

Si atunci care sa fie relatia dintre filosofie si retorica, daca ambele sunt progeniturile cunoasterii si intelepciunii? Sunt ele echivalente, egale, ori inegale? Diferenta e limpede: ratiune versus expresie, fond versus forma, esenta versus maniera, idee versus cuvant. Dar cum stau ele una in fata celeilalte: 1. sunt complementare? si 2. sunt de importante diferite sau egale pentru reusita cunoasterii? Variantele de raspuns por fi urmatoarele:

1. Sofiștii au activat disciplinar extinderea retoricii la domeniul vieții, considerand ca retorica este o forma de cunoaștere și de virtute (in sensul in care ea il face pe practicant "mai bun", mai pregatit pentru cunoaștere și viața deopotriva sociala și morala).

2. In evident contrast, Platon, in Republica, a ridicat problema separației dintre retorica și filosofie, așadar inclusiv intre practica retoricii și viața traita intru cunoaștere autentica. Pe urmele acestei distincții largi, Platon a considerat ca determinarea adevarului (cunoașterea) aparține filosofiei, retorica avand ca finalitate doar formarea sau modificarea unei opinii (doxa - adica exact mecanismul sofisticii: manipularea opiniilor in vederea persuasiunii). Așadar, interpretarea lui Platon scoate retorica din sfera cunoașterii, impingand-o cumva spre periferia disciplinara a Antichitații elene din secolele V-IV i.e.n.

3. In contrast cu Platon de asta data, Aristotel acorda disciplinei, in Arta Retoricii, un statut virtual egal și complementar cu cel al filosofiei, reintorcandu-se in buna masura la o interpretare larga a funcției retoricii in cunoaștere, viața și societate. Identificand modurile de convingere ca fiind bazate pe logos (logica argumentativa), patos (emoția și relația empatica cu auditoriul) și etos (caracterul retorului), Aristotel acopera implicit intreaga dimensiune tripartita a relației sociale dintre indivizii unei comunitați. Așadar, retorica va fi știința a persuasiunii verbal-argumentative, dar in egala masura și știința a vieții.

4. Prin cultura greaca și mai ales Aristotel, ajungem la a patra varianta de raspuns, legata de importanta fundamentala a retoricii in cultura romana: mai ales la Cicero și Quintilian. Retorica romana iși gasește, pe urmele interpretarii largi sofistico-aristotelice, o interpretare proprie in acord cu structurile sociale romane: politica, jurisprudența, civism.

Ca urmare a celor doua mari poziții in interiorul problemei statutului retoricii și relației ei cu filosofia, aducem in discuție cele doua controverse fundamentale ale retoricii: 

1. Retorica și cunoașterea = și anume adauga sau nu retorica ceva nou la cunoaștere (Aristotel și cultura romana versus Platon). Exista o separație neta intre exercițiile gandirii (logica și rațiune) și exercițiile de formulare și comunicare (valoare retorica)? Acestui punct de vedere separatist i se aduce astazi contraargumentul ca organizarea unei prezentari ori comunicari și, implicit, investigația valorii ei retorice, ca funcție și stil, vor conduce inevitabil la clarificarea ideilor vorbitorului și la descoperirea de puncte nevralgice in discurs.

2. Retorica și obiectivitatea = este retorica un instrument care sa-și propuna din capul locului, intr-un mod sau altul, denaturarea prezentarii corecte a faptelor, de exemplu, prin selectarea detaliilor care susțin un punct de vedere și omiterea altora? E retorica, prin chiar statului ei, un exercițiu de incompletitudine, de parțialitate?

B. Influentele greco-latine ulterioare:

B1. Filosofia medievala

1. Curentul nominalist = care afirma ca in natura nu exista decat indivizi (adica am spune noi din perspectiva retoricii si limbajului: nu exista decat cuvinte!!!).

La nivel de retorica = a). in Evul Mediu aranjamentul este format din trei parți: teza, antiteza și sinteza (a se vedea posibila legatura cu Hegel). b). Retorica are un rol central educațional in universitațile medievale; c). Exista o pregnanta dimensiune stilistica a Evului Mediu tarziu și a Renașterii.

B2. Filosofia moderna (rationalism)

1. Descartes = va opera o critica a metodei scolasticii in Discurs asupra metodei (1637). Mai mult, ca și Platon, va ajunge sa vada in retorica o funcționalitate limitativa a exprimarii unei opinii, fara posibilitatea dobandirii active a unei noi forme de cunoaștere. Va opune retorica unui sistem bazat pe rațiune și experimente, punand astfel bazele filosofice ale unei științificitați care va echivala in buna masura cu moartea retoricii.

2. Leibniz = aici ne intoarcem atat la ratiune, cat si la relatia unu-multiplu, prin teoria monadologica: o lume compusa, dar definibila la nivel de substante individuale, teoretizare care se revendica din toata istoria filosofiei de pana atunci, de la Pythagora, Platon, Aristotel, pana la nominalism, Giordano Bruno ori Descartes). E logic, deci, ca o teorie a individualului ca universalitate ca puna mare pret pe limbaj: logic, notional, de organizare a gandirii si de o combinatorica a gandirii. Consecintele teoriei sale pot fi retrasate, asadar: 1. intr-o teorie a limbajului; si 2. intr-o teorie a dreptului care are in vedere conjugarea dintre dreptul pozitiv (deci particular) si dreptul natural (universal). Adrian Nita scrie: "Neadmitand nici retinerea fata de pronuntarea unei solutii, nici recursul la aprecierea personala a judecatorului, nici recursul la hazard, el voia sa caute rezolvarea cazurilor dificile in principiile dreptului"; Si mai departe: "Acolo unde se opreste dreptul pozitiv trebuie sa se investigheze dreptul natural. () In cazurile incerte decizia poate fi bazata pe principiile justitiei naturale si ale dreptului international". Leibniz geometrizeaza deci si limbajul, si jurisprudenta, si politica (vezi și ideea de more geometrico: 1. propunerea de cucerire a Egiptului si 2. Specimen demonstrationum politicarum pro eligendo rege Polonorum novo scribendi genere ad claram certitudinem exactum

B3. Filosofia contemporana:

In contemporaneitate 1. retorica devine teoria argumentarii; iar 2. logica se ramifica si se specializeaza, combinandu-se inclusiv cu filosofia matematicii, filosofia limbajului etc. (vezi Wittgenstein, Cercul din Viena si Rudolf Carnap cu Depasirea metafizicii prin analiza logica a limbajului).