QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate comunicare

Retorica in cultura latina








RETORICA IN CULTURA LATINA



I. RETORICA LATINA (INTRODUCERE)


Exista o anume obișnuința in a afirma ca romanii nu au adus nimic nou in raport cu gandirea vechilor greci, ceea ce in retorica poate funcționa ca un adevar macar parțial daca e sa ținem cont de covarșitoarea influența a lui Aristotel in epoca, precum și de maniera in care acesta a trasat o anume direcție de cercetare, valabila atat in cultura romana, cat și in investigațiile retorice ale neo-aristotelienilor contemporani. Plecand de la Aristotel latinii pot fi suspectați de a fi adaugat doar anumite completari teoretice și de a fi reorientat și nuanțat in buna masura retorica prin confruntarea activa a acesteia cu dimensiunea practica a societații și culturii lor. Cat de importanta e dublarea practica (printr-o practicizare sociala și instituționala a discursului retoric) a fundamentelor teoretice grecești, reprezinta o problema distincta, și una deloc ușor de cantarit. Cert este ca fundamentul aplicativ al retoricii iși gasește o forma de implinire exemplara in lumea lui Cicero și Quintilian.





Primul tratat oratoric al lumii latine este Rhetorica ad Herennium (Retorica dupa Herennius scris probabil in jurul anilor 86-82 i.e.n.), fiind multa vreme in mod eronat atribuit lui Cicero. Acesta reprezinta o insumare a retoricii lui Aristotel, precum și mobilul unei confruntari intre dimensiunea teoretica aristotelica și valorile practice ale lumii latine. Ulterior acestui tratat, cei mai importanți teoreticieni și practicieni ai oratoriei romane vor fi Cicero și Quintilian.


In legatura cu problemele raportului dintre retorica și cultura/societatea latina, Robrieux[1] pomenește de slabirea interesului romanilor pentru retorica menționata in lucrarea lui Tacit Dialog despre oratori (aprox. 81 e.n.). Explicația lui Tacit referitoare la acest fenomen are in vedere o anumita disipare a funcției dezbaterii politice in viața societații și a statului, dimpreuna cu implicita curba descendenta a retoricii ca și instrument politic. Satisfacerea de o maniera au alta a unui deziderat democratic ar fi dus cumva la reorientarea sensului retoricii dinspre persuasiune ca mijloc al puterii inspre o funcție mai degraba estetica, estetizanta a cuvantului, mutație devine evidenta inclusiv la Quintilian, odata cu formularea reflecției asupra legaturii retoricii cu literatura .



II. CICERO


1. Viața


Marcus Tullius Cicero se naște in 106 i.e.n. și este asasinat in 43 i.e.n. Viața sa presupune o ingemanare a patru dimensiuni distincte in buna masura caracteristice pentru un stil eclectic de gandire: el este orator, avocat, om politic și filosof, punand politica peste filozofie, ceea ce nu reprezinta decat o reconfirmare a raportului teorie-practica in latinitate. Datorita faptului ca accesul direct la lumea politica a timpului ii este refuzat grație absenței de origini aristocratice complexe (provenea dintr-o familie aristocratica, insa lipsita de influența propriu-zisa), a avut de ales intre o cariera militara și una juridica. Sensul alegerii celei din urma (și care a implicat studii de jurisprudența, retorica și filosofie) poate fi deconspirat inclusiv ca mijloc de a accede la viața politica a imperiului. In lumina profesiei sale inițiale precum și a tentativei de a trece de la drept la politica, Cicero considera ca practica juridica te pregatește pentru practica politica din urmatoarele rațiuni: experiența unui anumit tip de discurs; dobandirea de popularitate prin intermediul cazurilor importante; construirea de relații cu oamenii politici ai timpului, atat timp cat relațiile politice ale vremii erau bazate nu pe ideologie, ci mai degraba pe prietenii, datorii și angajamente. In cele din urma, intrand in activitatea politica a imperiului, este ales chestor, pretor, consul etc. In 44 i.e.n, e martor al asasinarii lui Cezar de catre un grup de senatori, cu toate ca dupa toate aparențele nu participa direct la asasinat. Un an mai tarziu, el insuși este asasinat.



2. Cultura filosofica


Valoarea operei sale filosofice, deși indiscutabila, sta totuși sub o logica contextuala. El se va dedica cu totul filosofiei de abia dupa anul 56 i.Hr., cand profund dezamagit fiind de turnura situației politice din imperiu, alege sa-și caute sens existențial in scris. Pe de lata parte, indiferent de contextualitatea unei atari alegeri, faptul ca el iși propune sa dea Romei o literatura filosofica proprie care sa fie capabila sa o elibereze de sub tutela spirituala a Greciei, reprezinta o piatra de hotar in destinul filosofiei europene ca intreg. Opera filosofica ciceroniana va reprezenta, atat doctrinar, cat și terminologic, o tentativa reușita de adaptare a modelelor deja recunoscute ale filosofiei elene la o forma specifica de spiritualitate și mentalitate socio-culturala romana.


Trasaturile fundamentale ale filosofiei sale pot fi rezumate in limitele a doua dimensiuni fundamentale una de doctrina, cealalta de inventivitate terminologica:


1. Eclectism doctrinar: nedorind sa adere in mod necondiționat la nicio doctrina filosofica a timpului, intrata in cultura latina pe filiera moștenirii grecești, va opta pentru construcția unui corpus filosofic prin obținut prin suprapunerea principalelor curente filosofice: stoicism, epicureism, atomism, platonism etc.


2. Inventivitate terminologica: autor al unei construcții de limbaj filosofic latin, menit sa scoata filosofia din sfera de influența conceptuala a grecilor. Limbajul filosofiei latine va fi așadar impus prin contribuțiile conceptual-terminologice ale celor trei mari filosofi romani Lucrețiu, Cicero și ulterior Seneca.




La nivel de opere filosofice, merita menționate: De republica (Despre stat) dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calitaților conducatorului ideal; De legibus (Despre legi) dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura deorum (Despre natura zeilor) lucrare care abordeaza tema existenței și esenței divinitații; De divinatione (Despre divinație) problematica divinației ca har și arta a prezicerii viitorului; De fato (Despre destin) expunere asupra problemei destinului ș.a.



3. Cultura oratorica


In buna tradiție latina a juxtapunerii dintre lumea teoretica a grecilor și practicizarea gandirii latine de influența elena spre a satisface un alt deziderat socio-cultural, cultura oratorica ciceroniana e și ea susceptibila de o atare diviziune: practica oratorica și teorie.


Practica oratorica va fi bineințeles reprezentata de discursurile ciceroniene care sunt in numar de 58, reprezentand o armonizare intre talentul nativ (ingenium), cultura vasta (doctrina) și practica forului (usus forensis). Cele mai cunoscute și mai reprezentative ca tehnica retoric-argumentativa sunt: In Verrem (Impotriva lui Verres) o serie de șapte discursuri ținute in 70 i.e.n. impotriva lui Caius Verres, guvernator al Siciliei (73-70 i.Hr.) acuzat de a fi comis abuzuri in timpul guvernarii sale; In Catilinam (Impotriva lui Catilina sau Catilinarele), care sunt probabil cele mai cunoscute cuvantari ciceroniene, pronunțate impotriva lui Sergius Catilina, dupa descoperirea conspirației acestuia impotriva republicii; apoi, In Marcum Antonium, cele 14 discursuri pronunțate impotriva lui Marc Antoniu.


In al doilea rand, ca teoretician al artei retorice, Cicero e socotit, alaturi de Aristotel, unul dintre parinții oratoriei antice. Metoda folosita in tratatele sale are in vederea de o dimensiune cvadrupla de investigație: 1. o incursiune in istoria oratoriei antice; 2. o analiza a principalelor curente retorice ale epocii (aticismul[3] și asianismul ); 3. dezbaterea problemei formarii oratorului și 4. ridicarea problemei funcției oratorului in societate. Legatura retoricii cu societatea și formarea sociala reprezinta, deci, o constanta a culturii antichitații, și evident o prelungire a ceea ce Aristotel va impune reactivand o generalitate a funcției retoricii așa cum fusese ea inițial instituita de catre sofiștii greci. In acord cu o asemenea valoare socio-umana a retoricii, conceptul central la Cicero va fi cel al oratorului ideal (orator summus et perfectus) și care va intruchipa nici mai mult nici mai puțin decat prototipul omului și cetațeanului desavarșit, ca personalitate și entitate sociala complexa.


Dintre tratatele sale oratorice, amintim: De oratore libri tres (Trei carți despre orator) tratat alcatuit in 55 i.e.n., dedicat fratele sau lui Quintus, redactat ca dialog intre Crassus și Marc Antoniu; Partitiones oratoriae (Diviziunea parților artei elocinței) scris in 54 i.e.n., și constituind un excelent manual de retorica in forma dialogala intre Cicero-tatal și fiul sau Marcus; Brutus, scris in 46 i.e.n., unde Cicero iși proclama idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunandu-se sobrietații și simplitații excesive caracteristice curentului aticist; Orator, tratat in care Cicero iși apara idealul sau retoric moderat, și totodata caracterizat printr-o forma de combinatorica ori eclectism asemanator opțiunilor sale filosofice; De Inventione, mic manual de retorica scris in adolescența și ulterior nerecunoscut de Cicero ca avand valabilitate teoretica, inclusiv prin aceea ca va fi fara doar și poate eclipsat de urmatoarele tratate importante.






III. QUINTILIAN


Quintilian (35 100 e.n.) este alaturi de Cicero, deși la o suta de ani dupa acesta, unul din cei mai cunoscuți oratori și autori latini. Tradiția social-instituționala a latinitații se conserva și in cazul acestuia, fiind atat profesor de retorica, cat și avocat. Dincolo de dimensiunea retorica propriu-zisa, lucrarea lui Quintilian intitulata Institutio Oratoria este calificata drept primul tratat sistematic de pedagogie și va constitui un punct de referința, in materie de teoria retoricii, atat pentru retorica medievala, cat și pentru Renaștere. Continuitatea dintre dimensiunea latina a aplicațiilor și teoriei retoricii, și lumea medievala este evidenta. Ea poate fi vazuta ca activabila prin asumarea moștenirii culturale a bagajului filosofic greco-latin singura moștenire posibila de altfel, și de care medievalitatea nu ar fi avut cum sa nu țina cont suplimentar acutizata odata cu apariția creștinismului și creștinarea Imperiului Roman.


Institutio Oratoria, compusa din 12 parți, este in fapt singura opera extinsa a lui Quintilian tratand problemele de retorica. Aceasta e completata retroactiv de un text anterior, intitulat De Causis Corruptae Eloquentiae (Despre cauzele elocvenței corupte) și care, deși pierdut fiind, e considerat a fi intruchipat o expunere preliminara, atacand problemele generale ale viitoarei lucrari despre retorica. Alte doua lucrari denumite Declamationes Majores și Declamationes Minores i-au fost atribuite, pare-se in mod eronat, lui Quintilian. Interpretarea moderna asupra acestora dezbate posibilitatea ca ele sa fi fost scrise de un discipol al filosofului latin.


Institutio Oratoria abordeaza 1. teoria și practica retoricii, precum și 2. educația fundamentala a oratorului și 3. dezvoltarea oratorului, reacreditand ideea relației vieții sociale, precum și a educației socio-morale, cu retorica. Oratorul va deveni astfel subiect al societații, și microcosm al prototipului individual-uman al latinitații. Funcția sociala a retoricii, care e de altfel in deplin acord cu o ințelegere practica latina a disciplinei, dar și cu moștenirea teoretica venita pe filiera elenista, va fi insa contrabalansata de acreditarea treptata a ideii funcției estetico-lingvistice a retoricii. In acest sens, teoretizarea operata de Quintilian a relaționarii retoricii cu literatura va domina o medievalitate dispusa sa sacrifice o buna parte din sensul social al discursului in favoarea estetizarii cuvantului.






Robrieux, Retorica și argumentare, Timișoara, 2000.

Vezi Quintilian, Institutio Oratoria, cartea X.

Aticismul = ceea ce caracterizeaza scrierile vechilor atenieni; delicatețe, masura, eleganța, puritate in stil și in limba. (fr. atticisme lat. lit. atticismus).

Asianismul = tendința a literaturii elenistice catre un stil inflorit, patetic, amplu ritmat și afectat. (germ. Asianismus, engl. asianism)


loading...


Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }