THOMA D'AQUINO

1. Viata si opera

Toma s-a nascut la sfarsitul anului 1224 la castelul Roccasecca, langa Aquino, intr-o familie de nobili, el fiind fiul lui Landolphe, conte d'Aquin. iOpera lui Toma cuprinde Comentariile la Aristotel, Summele si Dizertatiile (Quaestiones disputatae). Comentariile reprezinta incercarile sale de a explica gandirea lui Aristotel si de a surprinde continutul acesteia. Scrierile lui Aristotel il orienteaza spre studierea experimentala a naturii si spre speculatiile metafizice, tendinte imprimate si de indrumarile maestrului sau Albert cel Mare; si Ordinul Dominicanilor care au incurajat studierea naturii, metafizica si logica. Dar, desi comentariile sunt esentiale pentru dezvoltarea gandirii tomiste, sensul adevarat al gandirii Sfantului Toma trebuie cautat insa in Summe.

2. Privire generala asupra filosofiei tomiste

„Dezvoltarea filosofiei tomiste este dominata de o dubla conditie: distinctia dintre ratiune si credinta si necesitatea acordului lor. intregul domeniu al filosofiei tine exclusiv de ratiune; aceasta inseamna ca filosofia nu trebuie sa accepte nimic altceva decat ceea ce este accesibil inteligentei naturale si demonstrabile numai prin mijloacele ei. Teologia, dimpotriva, se intemeiaza pe revelatie, adica, in cele din urma, pe autoritatea lui Dumnezeu'.[1]

Diferenta dintre aceste doua domenii este fundamentata pe diferenta dintre inteligenta umana si inteligenta divina. Aceasta delimitare a domeniilor duce la distinctia dintre cunoasterea rationala in general si cea filosofica in special si credinta, dintre filosofie si dogma. in aceasta relatie Toma subordoneaza filosofia, credintei. Pentru ca filosofia nu apeleaza decat la ratiune, ea gaseste in credinta sprijinul necesar pentru a se intemeia, pentru ca credinta ii propune si ii prescrie propriile sale adevaruri, ca scopuri spre care ea trebuie sa se indrepte, cand ea insasi nu le poate intelege. Filosofia este cunoastere rationala, discursiva, credinta este revelatie divina. Pe langa faptul ca sunt diferite, filosofia si credinta trebuie sa fie tot timpul in acord.

Inteligenta umana este dominata de doua caracteristici esentiale:

1. Nu poate functiona fara imagini si, ca urmare, ea nu foloseste decat abstractii, care nu fac altceva decat sa separe ceea ce in realitate este unit.

2.Este discursiva, adica, nu poate cunoaste lucrurile decat in succesiunea lor si nu ajunge sa cunoasca o concluzie decat prin rationament. Aceste doua carac­tere, care nu fac decat sa demonstreze imperfectiunea cunoasterii umane, sunt stabilite prin raportare la cunoasterea ideala, care nu se foloseste de imagini si este situata dincolo de discursivitate.

Aceasta cunoastere ideala tine de inteligenta divina, conceputa in stil aristotelic, ca gandire care se gandeste pe sine. Dumnezeu este o gandire a gandirii si in Inteligenta termenul cunoscut este identic cu subiectul cunos­cator. „Din toate premisele se deduce - zice Toma - ca la Dumnezeu intelectul, obiectul intelectului, forma intelectului si actul intelectului sunt unul si acelasi factor. Rezulta de aici ca Dumnezeu este sinonim cu Inteligenta Suprema care nu introduce in substanta nici o multiplicitate'.[2] Se deduce, deci ca Dumnezeu fiind Inteligenta, gandirea sa de sine este o gandire a gandirii. El nu iese din sine pentru a se gandi, asa cum face inteligenta umana, ci in gandirea sa de sine el ramane vesnic in sine insusi. Spre deosebire de lucrurile trecatoare, Dumnezeu este etern in act.

La Aristotel lumea umana este o lume in care alterneaza cele doua forme de existenta, adica potenta si actul, si Dumnezeu este pentru om ceva situat permanent dincolo. La el, Dumnezeu nu se cunoaste decat pe sine, lucrurile ramanandu-i total necunoscute; a-i da lui cunoasterea altor lucruri pe langa cunoasterea lui insusi inseamna a introduce in Dumnezeire imperfectiunea. La Aristotel, „raportul dintre inteligenta divina si inteligenta umana ne scapa total'.

La Toma, Dumnezeu cunoaste si celelalte lucruri in afara de sine insusi, dar prin sine insusi. Contrar lui Augustin, la care „Dumnezeu nu se uita la cele ce sunt in afara sa', Toma va afirma ca „Dumnezeu in mod necesar cunoaste si alte lucruri in afara de sinea sa'. Afirmatia este menita sa puna in evidenta faptul ca toate lucrurile sunt in Dumnezeu.

Se impune, conform conceptiei tomiste, ca filosofia sa aiba drept scop cunoasterea pe cale rationala a lui Dumnezeu. Toma „stia prin credinta spre ce final se indreapta, dar nu inainteaza decat cu mijloacele ratiunii'. Planul filosofiei sale este dat de teologie. in acest sens tomismul indica doua elemente distincte si anume: constata existenta unei realitati sensibile si o serie cauzala care ii sta la baza, iar in varf, Dumnezeu. Cauza tuturor lucrurilor este Dumnezeu; el este singurul a carui esenta este identica cu existenta. La toate celelalte fiinte, in afara de Dumnezeu, esenta nu este identica cu existenta; cu alte cuvinte, ele nu-si au principiul existentei in ele insele, ci in altceva existent in afara lor. „Cand afirmam ca in Dumnezeu esenta este identica cu existenta e ca ceea ce in alte fiinte numim esenta, este in el actul insusi de a exista'.  In acest fel, tomismul va stabili distinctia dintre esenta si existenta si va determina raportul dintre ele. Toma va demonstra existenta lui Dumnezeu prin principiul cauzalitatii, ceea ce il va duce la concluzia ca Dumnezeu este creatorul lumii. Tot prin intermediul principiului cauzalitatii, va demonstra toate lucrurile participa, in grade diferite, la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, totul este subordonat puterii divine.

Surprinderea acestui fapt nu este posibila decat printr-o viata contem­plativa care tinde sa atinga perfectiunea, viata contemplativa care este bazata pe credinta, nu pe cunoasterea rationala. Spre deosebire de Sfantul Augustin, care, urmand linia platonica, sustinea ca omul are o cunoastere intelectuala independenta si directa a realitatilor spirituale si a sa insasi, Toma va sustine ca asa ceva nu este posibil la om. El admite o cunoastere de sine si a realitatilor spirituale, dar pe o cale indirecta si secundara, pentru ca cunoas­terea rationala are la baza datul sensibil. Contractul direct al omului cu reali­tatile spirituale nu poate avea loc decat prin credinta. De aceea omul nu poate avea o cunoastere directa de sine, o astfel de cunoastere neputand avea decat o fiinta care este vesnic in act, pe cand omul, ca fiinta contingenta, nu este decat o existenta in potenta. Or ceea ce este in potenta nu poate cunoaste in mod direct ceea ce este actual.

Conform acestei conceptii, omul nu ocupa decat un loc secundar, dar un loc care se inscrie in scopul universal al creatiei divine. El este un micro­cosmos, o imagine a universului la o scara mica, supus principiului de uni­tate care organizeaza intreg universul si la care revine permanent impreuna cu toate lucrurile. Omul poseda o natura proprie, iar scopul sau este deter­minat de natura sa. Filosofia si teologia morala trebuie sa aiba ca tel tocmai determinarea acestei naturi. Aparitia omului ocupa o treapta caracteristica in evolutia existentelor: „Prin suflet, omul apartine si el seriei fiintelor nemateriale, dar sufletul lui nu este o inteligenta pura, asa cum sunt ingerii, ci doar un simplu intelect. Intelect, pentru ca este si el un principiu de intelectie si poate cunoaste un anumit inteligibil; dar nu Inteligenta, pentru ca este prin esenta sa asociabil unui corp. Sufletul este, intr-adevar, o substanta intelectuala, dar care fiinteaza in mod esential ca forma a corpului si constituie cu acesta un compus fizic de aceeasi natura cu toti compusii din materie si forma. Tocmai de aceea, sufletul omenesc sta pe ultima treapta a creaturilor inteligente; dintre toate perfectiunile, el este cel mai indepartat de intelectul divin'.

Gandind astfel, Sfantul Toma va incerca sa asigure demnitatea fiintei umane in spatiul universului creat, individualitatea sa specifica in raport cu celelalte lucruri. El este mai mult decat o individualitate, el este o persoana, chiar daca ea nu este decat pe ultima treapta in serie spirituala. Fiind o fiinta care exista prin ea insasi in ordinea creatiei, omul se manifesta liber, libertatea sa intemeindu-se pe capacitatea sa de a fi autonom in raportul sau cu altii. „O persoana umana este mai mult decat natura umana individuala, pentru ca perfectiunea pe care ea o implica este aceea a unei fiinte care exista prin sine'. Persoana este o totalitate unica si incomunicabila. Aceasta incomunicabilitate nu duce la izolarea unei persoane umane fata de alta, ci din contra „incomunicabilitatea singularitatii persoanei umane nu este o limitatie pur negativa, pentru ca fiinta contactata in determinatiile sale si care face plenitudinea sa interioara, este cea prin care fiecare fiinta este legata de toate celelalte

Problema naturii umane nu se pune, ca urmare, numai in plan divin, ci si in plan politic, adica in planul dreptului si statului, unde conceptele de Bine si de Bine comun fac legatura intre cele doua lumi.

3. Conceptia despre drept

Gandirea Sfantului Toma despre drept este in acord cu gandirea sa filosofica de ansamblu. Asa cum am vazut, el va acorda o atentie deosebita conceptelor de esenta si existenta. Cand vorbeste de legea naturala, ca esenta, el o extinde si asupra domeniului juridic sub forma dreptului natural, dominat de ratiunea de quiditate. Natura unei fiinte este dominata de esenta sa, de forma sa, care este tot timpul mai presus decat datul material. Acest mod de a fi este in conformitate cu ratiunea divina, care a creat toate fiintele - in chiar fiinta umana. Legea naturala nu reprezinta altceva decat punerea de acord a naturii unui lucru cu scopul sau.

In ceea ce priveste dreptul natural, Sfantul Toma a extins conceptia sa mistica asupra fenomenului juridic. El subordoneaza ideea de drept natural ratiunii divine, astfel ca fenomenul juridic nu poate fi decat rational. Dreptul este intemeiat pe ratiune.'Ratiunea este principiul prim al actelor umane, pentru ca omul nu poate actiona ca o fiinta inteligenta fara a fi condus de ratiune, astfel ca, regula actelor umane se gaseste numai in ratiune. Pe de alta parte regula actelor umane nu este altceva decat legea, deci legea se gaseste in ratiune. Astfel caracterul legii este de a fi o dispozitie a ratiunii'.

Pentru a intelege mai bine conceptia sa despre drept, trebuie sa avem in vedere treptele de rationalitate pe care le gandeste in scara sa mistica. Gradele de inteligenta urca de la om, spre ingeri si apoi la Dumnezeu. in functie de aceste grade Sfantul Toma va concepe mai intai o lex aeterna, ca lege naturala, de natura divina: „Legea eterna guverneaza lumea prin ratiu­nea divina. Ratiunea a carei regula este dreptul natural este ratiunea divina'. Dupa Lex aeterna, Sfantul Toma plaseaza lex naturalis. „Legea naturala este participarea creaturilor dotate cu ratiune la legea eterna'. Legea natu­rala este o imagine imperfecta a legii eterne, ea fiind marcata de decaderea omului datorita pacatului originar. „Dreptul divin care vine prin gratie nu suprima dreptul uman nascut din ratiunea naturala' Dreptul natural este locul in care ratiunea divina intalneste libertatea umana. in felul acesta Sfantul Toma face din legea naturala fundamentul dreptului. in ceea ce priveste legea naturala, el va face distinctia intre legea primara care prezinta caracterul de permanenta, si legea secundara care este alcatuita din regulile care variaza de la o tara la alta.

Legea primara este raportata la un singur principiu si anume acela ca trebuie sa se realizeze binele si sa se evite raul. De aici se deduce ca legea naturala primara este una singura, pe cand legea naturala secundara se multiplica in functie de starile diferite ale oamenilor. „Daca justitia trebuie observata in mod universal, determinatia lucrurilor care sunt juste prin institutia divina sau umana variaza necesar dupa starile diferite ale omului' De aici provine diversitatea legislatiilor la diferite popoare. Legea naturala secundara se va regasi in Lex humana, dreptul pozitiv, care are functiunea de a legifera, de a crea normele de conduita in societate. in acest ultim sens legea este o prescriptie a ratiunii, care se raporteaza la binele general, realizata si promulgata de cei care guverneaza comunitatea.

Din cele aratate pana aici, rezulta ca dreptul natural este ordine si forma, cu alte cuvinte, el este rational. Totul se supune ratiunii, libertatea insasi are ca suport ratiunea. „Morala si dreptul, la Sfantul Toma, sunt egal fundamentate pe principii pur intelectuale si rationale' Dreptul este proportia unui lucru cu alt lucru, va afirma Sfantul Toma. „Aceasta proportie are ca scop stabilirea egalitatii care este obiectul justitiei'

Prin importanta pe care o acorda prudentei ca virtute morala, Sfantul Toma va avea posibilitatea sa intemeieze dreptul pe constiinta naturala si morala a omului. „intreaga virtute morala, in masura in care coordoneaza actele sale cu Binele comun, se numeste justitie legala, la fel cum prudenta care se consacra Binelui comun se numeste justitie politica'. Justitia este deci comutativa si distributiva.

4. Conceptia despre stat

Conceptia Sfantului Toma despre stat urmeaza, in mare parte, ideile politice avansate inca de Aristotel. Omul este o fiinta sociala si de aceea desavarsirea sa nu se poate realiza decat in cadrul societatii. Dreptul natural este, de asemenea, intemeiat pe inclinatia naturala a omului; inclinatia natu­rala a omului este insa aceea de a face binele si de a indeparta raul. Toate obiectele care satisfac o inclinatie naturala sunt considerate ca un bine, in diversele societati cu regulile care stau la baza lor, nu sunt altceva decat mijloace de a satisface inclinatia naturala spre bine. „Omul, zice Sfantul Toma, este inclinat natural sa traiasca in societate'. Societatea, ca intreg, este superioara individului, care nu este decat o parte a acesteia, ea asigura conditiile in care omul poate sa-si atinga scopul.

Statul ocupa in cadrul societatii un loc insemnat pentru ca el asigura in cel mai inalt grad desavarsirea individului uman. „Societatea este o multime organizata sub o lege a justitiei in consens cu un interes comun'. Indivizii sunt predispusi spre divizare, insa interesul comun ii uneste; deci, in afara de ceea ce tine de binele propriu fiecaruia, exista o inclinatie spre binele comun. Rolul statului este acela de a organiza desavarsirea umana. El este cel care asigura ordinea in societate si cu toate ca individul uman trebuie sa se supuna acestei ordini, el are totusi o anumita libertate de a actiona. La fel, statul are o anumita autonomie fata de indivizii care il compun, are o activitate proprie. Conform schemei de gandire pe care o urmeaza Sfantul Toma, rezulta ca omul trebuie sa se raporteze la sine insusi, sa intre intr-o ordine sociala, a carei desavarsire se regaseste in stat, si sa se supuna ordinii divine. „Ordi­nea divina limiteaza in mod obiectiv intreaga putere eventuala a statului'.

Pe de alta parte, statul este limitat de catre drept si de catre morala, in acest sens el nefiind necesar decat in masura in care isi duce aportul la desavarsirea naturii umane. „Institutiile etatice sunt cadrul viu care prote­jeaza principiul unitatii societatilor. A afirma ca aceste institutii sunt naturale nu semnifica ca ele sunt date tuturor faptelor, nici ca ele se dezvolta din ele insele, ci ca ele sunt egal deschise ratiunii speculative si celei practice a omului. Statul este un dat al ratiunii ceea ce semnifica faptul ca el se impune noua ca un cadru social si ca noi suntem legati de el intr-o istorie a omului'.

Statul se dezvolta intr-o stransa corelatie cu desavarsirea membrilor societatii, nu contra lor. In functie de acest scop, formele de guvernamant, dupa Toma, in consonanta cu Aristotel, sunt: monarhia, aristocratia, republica, care degenereaza in tiranie, oligarhia si democratia.

Cel care asigura cadrul de organizare al statului, este dreptul, prin intermediul legii naturale, lege care este bazata pe ratiune. Tot ceea ce tine de dreptul pozitiv, ca fiind cel ce organizeaza in concret viata statala, este intemeiata pe acest principiu al legii naturale: ratiunea.

Ca si in cazul dreptului, politica de stat trebuie sa se bazeze pe prudenta. Prudenta care instituie legile este, in politica, principiul care sta la baza intregii actiuni umane. „Ratiunea dreapta gandeste ca binele comun este mai placut decat binele celui de unul singur'.

Notiunea de bine ocupa un loc central in filosofia tomista. Aceasta se datoreaza faptului ca ordinea morala este cea care intemeiaza, avand ca baza individul, ordinea de stat si de drept. Daca luam in consideratie si faptul ca binele este conatural omului si ca natura umana se intemeiaza pe rational, rezulta ca, prin ideea de bine, omul este mai aproape de Dumnezeu. Primul caracter al omului este acela de a fi o fiinta rationala, al doilea este acela ca omul este o fiinta sociala, al treilea consta in faptul ca omul, traind in societate, este capabil sa-si atinga propria finalitate, adica aceea de a pune in acord binele individual cu binele comun. Daca Dumnezeu, va afirma Toma, isi este propriul sau scop, omul are nevoie de un cadru social pentru a-si atinge perfectiunea. „Cetatea are ca intentie binele comun, care este mai placut si mai divin decat binele individual'. Cetatea nu este un mijloc in sine, ci un scop, pentru ca ea este cea care il apropie pe om mai mult de Dumnezeu.

Binele comun este cel ce intemeiaza principiul obligatiei legale si fundamentul opozitiei fata de represiune. Daca o lege este buna, exista obligatia de a o res­pecta, iar daca ea este injusta, exista posibilitatea de rezistenta in respec­tarea sa. Legile juste sunt in conformitate cu binele comun si ele trebuie respectate, pentru ca ele sunt in ton cu virtutea morala. Legile sunt respec­tate sau respinse in masura in care ele sunt in conformitate sau in opozitie cu principiile ratiunii. „Datoria rezistentei la o lege injusta se inscrie in interiorul principiului respectarii puterii legitime'. Legea pozitiva trebuie sa se inscrie in principiul legii eterne pentru ca ea sa fie justa. Cu privire la legitimitatea puterii, se poate afirma ca „legalitatea nu constituie legitimita­tea, ci legitimitatea este cea care fundamenteaza legalitatea'. Aceasta afir­matie vine sa confirme faptul ca legea trebuie sa fie in consens cu Binele comun, si ca urmare, cu virtutea.

5. Cateva observatii critice privitoare la filosofia tomista

Critica filosofiei tomiste nu intarzie sa vina, ea facandu-si aparitia odata cu opera unui dialectician si metafizician din ordinul franciscan, Duns Scott. Filosofia tomista este o filosofie a inteligentei, cea a lui Duns Scott este una a vointei. Aceasta din urma va arata ca filosofia Sfantului Toma, acordand o asa de mare importanta inteligentei, il subordoneaza pe Dumnezeu aces­teia, facandu-l o fiinta relativa, caci, Dumnezeu, in felul acesta, este supus el insusi unui destin interior. Inteligenta aduce cu sine necesitatea, iar aceasta din urma este o relatie relativista. Vointa este singura care este absoluta. Adevarul nu poate fi inaintea vointei. Dumnezeu este cel care face legea; el este cel care produce adevarul.

In filosofia tomista, individualitatea are un rang inferior de existenta, fiind supusa determinatiei si necesitatii. In realitate individul este principiul pozitiv al ratiunii si, ca urmare, vointa este cea care este principiul fiintei. Prin aceasta conceptie, Duns Scott va combate filosofia tomista, care este o filosofie autoritarista, aparand libertatea individuala.

Opera Sfantului Toma are ca tel marturisit intarirea rolului bisericii in conducerea politica a societatii. Ea se va dovedi, in timp o filosofie care pune mai presus autoritatea decat vointa indivizilor. in felul acesta, tomismul nu va fi favorabil noului, fiind o filosofie conservatoare. Aceasta conceptie este fireasca, daca avem in vedere influenta pe care a avut-o asupra sa filosofia lui Platon si Aristotel. Ca si la acestia, libertatea individuala trebuie sa fie subordonata interesului cetatii. Individul este un mijloc si nu un scop in sine.